Mononucleoza infecțioasă

Sub numele de mononucleoză infecțioasă sunt reunite manifestările unui sindrom clinic,
ce poate apărea la toate grupele de vârstă, dar afectează mai ales adolescenții și adulții tineri.
Peste 90% din cazurile de mononucleoză infecțioasă sunt date de infecția cu virusul Epstein-Barr
( EBV). Boala mai este cunoscută și sub numele de „boala sărutului”, din cauza modalității de
transmitere cel mai frecvent întâlnit. EBV face parte din familia Herpesviridae, alaturi de
virusurile Herpes simplex 1 si 2, virusul varicelo-zoosterian, citomegalovirusul, virusurile
herpetice 6 si 7 si este unul din cei mai raspanditi virusi. Este intalnit peste tot in lume si
majoritatea oamenilor sunt infectati la un moment dat cu EBV. Se estimeaza ca mai mult de 90%
din populatia adulta prezinta dovada serologica a unei infectii anterioare cu EBV. Transmiterea
EBV se face prin contact cu diferite secretii, mai ales secretii orofaringiene. Cea mai frecventa
modalitate de transmitere a virusului este contactul cu saliva infectata a indivizilor
asimptomatici, de obicei prin sarut. Poate fi transmis si prin transfuzii de sange sau transplant de
organe, dar aceasta modalitate este întâlnită rar. Virusul nu rezista mult timp in mediul extern.
Copiii devin susceptibili la infectie de indata ce dispar anticorpii protectori proveniti de la mama
(prezenti la nastere). O mare parte din copiii infectati cu EBV nu prezinta simptome.
Mononucleoza apare la 35-50% dintre adolescentii si adultii tineri infectati cu EBV. Virusul se
localizeaza si se multiplica in sistemul reticuloendotelial de la toate nivelurile (ganglioni, ficat,
maduva osoasa) ducand la hiperplazia acestuia, tradusa clinic prin cresterea dimensiunilor
organelor respective.
Tabloul clinic in mononucleoza infectioasa este polimorf. Perioada de incubatie pentru
EBV este de 4-8 saptamani. Debutul poate fi insidios cu astenie usoara, stare generala alterata
sau brusc cu cefalee, febra, frison, anorexie, angina si adenopatie. Diagnosticul de mononucleoza
infectioasa trebuie suspicionat in cazul aparitiei urmatoarelor elemente:
– primul semn important pentru diagnostic este febra, ce poate ajunge la 39-40˚C;
– angina – apare dupa 2-5 zile de febra, in aproape 80% din cazuri; amigdalele sunt
congestionate, hipertrofice si se insotesc de odinofagie;
– adenopatia apare in toate cazurile, putand cuprinde toate grupele ganglionare, dar cel mai
frecvent sunt implicati ganglionii cervicali. Adenopatia este insotita de senzatia de tensiune
dureroasa, iar la palpare ganglionii sunt duri. Adenopatia poate persista cateva saptamani;
– splenomegalia apare in 70-80% din cazuri, este nedureroasa, persista atat cat persista si
adenopatiile;
– hepatomegalia este relativ frecventa;
– greata si anorexia apar frecvent, dar nu sunt insotite de voma;
– rar poate aparea afectarea cardiaca sau a sistemului nervos central, artralgii si mialgii;
– alte simptome: tuse, dureri toracice, fotofobie.
 Mononucleoza este o boala autolimitata, simptomatologia remitandu-se in 3-4 saptamani.
Majoritatea pacientilor se recupereaza fara sechele. Febra scade in 2-3 saptamani, concomitent
cu remisia anginei si ameliorarea starii generale. Anomaliile hematologice si adenopatia pot
persista mai mult. Chiar daca simptomatologia mononucleozei se remite, EBV ramane la nivel
celular pentru tot restul vietii. Periodic, virusul se poate reactiva, fiind gasit de obicei in saliva
persoanei infectate, dar nu determina simptome de boala.
Din pacate, nu exista terapie antivirala eficienta in mononucleoza. Tratamentul este unul
simptomatic, bazat pe analgezice si antipiretice. Repausul este important pentru recuperarea
pacientilor si evitarea complicatiilor. In cazul aparitiei anemiei hemolitice, trombocitopeniei,
afectarii cerebrale sau cardiace se recomanda cure scurte cu corticosteroizi. Corticosteroizii nu
sunt indicati in mononucleoza necomplicata. Corticoizii trebuie luati in considerare la pacientii
care au risc crescut de obstructie de cai respiratorii. Corticosteroizii nu trebuie administrati de
rutina la pacientii care nu prezinta complicatii, deoarece, prin imunosupresia pe care o induc,
cresc riscul dezvoltarii unor suprainfectii bacteriene.
De cele mai multe ori mononucleoza infectioasa evolueaza fara aparitia complicatiilor.
Cele mai multe cazuri de mononucleoza sunt fara manifestari clinice, prezenta infectiei cu EBV
fiind evidentiata prin teste serologice. Totusi, in unele cazuri pot aparea: obstructie de cai aeriene
superioare, anemie hemolitica, trombocitopenie, pancitopenie, afectare neurologica sau cardiaca,
ruptura splenica, episclerita, uveita, conjunctivita, dermatita, nefrita interstitiala acuta, necroza
hepatica, rar limfoame. Obstructia cailor respiratorii apare ca urmare a inflamarii structurilor din
cercul limfatic Waldeyer. Apare la aproximativ 1% din cazurile de mononucleoza si mai ales la
pacientii tineri. Complicatiile neurologice apar la mai putin de 1% din cazuri, includ encefalita,
meningita aseptica, sindromul Guillain-Barre neuropatie periferica si in ciuda severitatii lor se
remit in totalitate.
Diagnosticul de mononucleoza se pune pe baza datelor clinice si de laborator.
Mononucleoza infectioasa se caracterizeaza prin leucocitoza si limfocitoza cu aparitia de
limfocite atipice (mai mult de 10%). Testele serologice sunt importante pentru diagnostic pentru
ca pun in evidenta anticorpii indusi de infectia cu EBV: anticorpii specifici pentru EBV, dar si
anticopii heterofili. Testul pentru anticorpi heterofili (testul Monospot) este sensibil si specific si
se realizeaza prin reactia de hemaglutinare. Rezultatele testului pentru anticorpi heterofili pot fi
negative la debutul infectiei, pozitivitatea incepe sa creasca pe parcursul primelor 6 saptamani de
boala: in prima saptamana sunt decelati in proportie de 40%, in a 2-a de 60%, iar in a 3-a
proportia este de 80-90%. Exista pacientii care au mononucleoza heterofil negativa, la care testul
nu se pozitivizeaza nici dupa 6 saptamani; acestia trebuie testati si pentru anticorpii specifici anti
EBV inainte de a pune diagnosticul definitiv de mononucleoza heterofil negativa. In diferite
situatii pot aparea reactii fals pozitive sau fals negative. Cele fals negative apar la copiii mai mici
de 5 ani, dar si la o parte din adulti, caz in care testul trebuie repetat daca tabloul clinic este
sugestiv pentru mononucleoza. Reactiile fals pozitive sunt date de alte infectii virale, hepatita,
rubeola, limfoame, leucemii, toxoplasmoza.
 Chirurgie laparoscopică

Laparoscopia este o procedura chirurgicala care se realizeaza prin incizii foarte mici la
nivelul abdomenului, folosind instrumente de specialitate. Un instrument subtire, numit
laparoscop este introdus in cavitatea abdomenului si ofera chirurgului o imagine extrem de clara,
pe un monitor TV, din interiorul cavitatii abdominale. Acest tip de chirurgie este numita
"chirurgie minim invaziva", din cauza inciziilor foarte mici utilizate si totodata a impactului
minim asupra structurilor organismului. Laparoscopul este dotat cu lentile ca si telescopul pentru
a amplifica structuri ale corpului, o lumina puternica pentru a le lumina, si o camera video in
miniatura. Instrumentele chirurgicale de specialitate pot fi introduse in cavitatea abdominala prin
incizii mici. Termenul laparoscopie este utilizat atunci cand acest tip de interventie chirurgicala
se efectueaza in abdomen. Laparo vine de la un cuvant grecesc care inseamna flanc (regiunea
corpului intre coaste si solduri). Laparoscopia (abordul minim invaziv) este interventia
chirurgicala ideala pentru pacient pentru ca foloseste cateva incizii foarte mici in comparatie cu
chirurgia clasica,deschisa care necesita o incizie mare ce taie si straturile de sub piele. Inciziile
mici provoaca daune minime organismului (piele, muschi, grasime), astfel ca pacientul poate
merge acasa mult mai devreme. Multi oameni se pot intoarce la locul de munca si rutina lor
normala la trei pana la cinci zile dupa operatie. In schimb, dupa operatia clasica, deschisa acest
timp se poate prelungi pana la cateva saptamani. Complicatiile postoperatorii si durerea dupa
operatie sunt mult diminuate. Inciziile pentru cele mai multe tipuri de chirurgie laparoscopica se
vindeca fara cicatrici vizibile. In chirurgia laparoscopica utilizata la persoanele de sex feminin
din protocolul de diagnosticare a infertilitatii rezultatele estetice sunt foarte bune.
Pentru toate interventiile laparoscopice se foloseste anestezia generala (relaxeaza muschii
si operatia se poate efectua in conditii optime). Multiple tipuri de interventii chirurgicale se pot
realiza cu ajutorul acestor tehnici noi, minim invazive. Acestea includ interventiile de pe
abdomen, inima, organele de reproducere, nervi, ureche, nas, sinusuri, gat, articulatii, urologie si
vasele de sange. Chirurgia laparoscopica minim invaziva poate fi o alegere potrivita pentru
urmatoarele patologii:
Bolile organelor abdominale:
- calculi biliari
- litiaza veziculara( pietre la fiere), colecistita litiazica
- scoaterea splinei deteriorate sau bolnave;
- chirurgia peretelui abdominal
- herni inghinale ombilicale, epigastrice, incizionale (eventratii)
- boala de reflux gastroesofagian (GERD)
- patologia stomacului, intestinului subtire, colonului (intestinul gros) sau rectului
- apendicectomia
- infertilitatea masculina (varicocelul)
Procedurile ginecologice, inclusiv:
- dureri pelvine de cauze incerte (laparoscopia diagnostica);
- chisturi ovariene;
- endometrioza;
- aderente pelvine;
- sarcina ectopica(extrauterina)
- infertilitatea;
- histerectomia pentru leziuni benigne( fibrom,adenomioza,etc)
- ligatura trompelor uterine.
Deoarece laparoscopia implica daune minime la nivelul tesuturilor organismului, aceasta
este, in general, mult mai sigura decat interventiile deschise, clasice. O complicatie este o
problema neprevazuta, care apare in timpul sau dupa interventia chirurgicala, cum ar fi
hemoragii interne sau leziunile unui organ sanatos. Riscurile pentru orice tip de interventie
chirurgicala pot fi mai mari pentru persoanele care sunt obeze, fumatoare sau au probleme de
sanatate asociate( boli de inima, diabet, boli care scad imunitatea). Laparoscopia necesita
anestezie generala, care poarta anumite riscuri. Leziunile vaselor de sange sau ale organelor
interne, care pot provoca sangerari reprezinta o complicatie rara dar posibila a laparoscopiei.
Uneori, operatia nu poate fi finalizata cu succes prin laparoscopie. In acel moment medicul poate
converti interventia la cea clasica pentru a finaliza operatia (chiar si medicii cei mai
experimentati, uneori, descopera ca in timpul operatiei nu o pot finaliza asa cum a fost
planificata - laparoscopic). Exista mai multe motive pentru care medicul ar putea converti la o
operatie deschisa. Boala pacientului, de exemplu, se poate dovedi a fi diferita sau mai extinsa
decat a crezut initial. Pacientii care au avut interventii chirurgicale anterioare in aceeasi zona pot
dezvolta tesut cicatricial, care fac dificila pentru medic interventia laparoscopica.
Exista cateva afectiuni care contraindica, datorita riscului de aparitie a complicatiilor,
efectuarea unei laparoscopii, precum:
-cancer abdominal;
-hernie abdominala;
-interventii chirurgicale abdominale in antecedente.
 Apendicita acută

Apendicita este o inflamatie a apendicelui, o punga in forma de degete, care se

proiecteaza din colon in partea dreapta jos a abdomenului. Apendicita provoaca durere in
abdomenul inferior drept. Cu toate acestea, la majoritatea oamenilor, durerea incepe in jurul
buricului si apoi se misca. Pe masura ce inflamatia se inrautateste, durerea creste si in cele din
urma devine severa. Desi oricine poate dezvolta apendicita, cel mai adesea apare la persoanele cu
varste cuprinse intre 10 si 30 de ani. 
Exista doua tipuri de apendicita: acuta sau cronica. In cazurile acute de apendicita,
simptomele tind sa fie severe si sa se dezvolte brusc. In cazurile cronice, simptomele pot fi mai
usoare si pot sa vina si sa treaca peste cateva saptamani, luni sau chiar ani. Starea poate fi, de
asemenea, simpla sau complexa. In cazurile simple de apendicita, nu exista complicatii. Cazurile
complexe implica complicatii, cum ar fi un abces sau apendice rupte.
Tratamentul standard al bolii este indepartarea chirurgicala a apendicelui. In multe
situatii, cauza exacta a apendicitei este necunoscuta. Expertii cred ca se dezvolta atunci cand o
parte a anexei devine obstructionata sau blocata. Multe lucruri pot bloca potential apendicele
dvs., inclusiv:
 tesut extins in peretele apendicelui, cauzat de infectie in tractul gastro-intestinal (GI) sau
in alta parte a corpului;
 boala intestinului inflamator;
 scaun, paraziti sau cresteri care pot bloca lumenul apendiceal;
 traumatismul abdomenului.
Cand apendicele se blocheaza, bacteriile se pot multiplica in interiorul acestuia. Acest lucru
poate duce la formarea de puroi si umflaturi, care pot provoca presiuni dureroase in abdomen.
Apendicita poate afecta pe oricine, dar este posibil ca unii oameni sa dezvolte mai mult aceasta
conditie decat altii. De exemplu, factorii de risc pentru apendicita includ:
Varsta: Apendicita afecteaza cel mai adesea persoanele cu varste cuprinse intre 10 si 30 de ani.
Sexul: Apendicita este mai frecventa la barbati decat la femei.
Istoricul familiei: Persoanele care au un istoric familial de apendicita prezinta un risc sporit de
dezvoltare a acesteia.
Daca apendicita nu este tratata, aceasta poate duce la complicatii, cea mai periculoasa
fiind peritonita. Peritonita se intampla atunci apendicele se rupe si infectia se raspandeste in
abdomen. În peritonită, se manifestă urmatoarele simptome: febra; greata si varsaturi;
sensibilitate severa in abdomen; un abces numit abces apendiceal.
Cel mai frecvent simptom al apendicitei este durerea din abdomen si are urmatoarele
caracteristici:
 durerea incepe in apropierea buricului dvs. si apoi se misca mai jos si spre dreapta;
 durerea se intensifica in cateva ore;
 durerea se inrautateste atunci cand va miscati, respirati adanc, tuse sau stranutati;
  este severa si deseori descrisa ca fiind diferita de orice durere pe care ati simtit-o inainte;
 durerea apare brusc si va poate trezi chiar daca dormiti.
Alte simptome de apendicita pot include
 pierderea poftei de mancare;
 greata;
 varsaturi;
 constipatie sau diaree;
 o febra de grad scazut;
 umflarea abdomenului;
 sentimentul ca o miscare intestinala va usura disconfortul.
Simptomele pot fi diferite pentru fiecare persoana si pot părea ca urmatoarele conditii
care cauzează durere in abdomen:
 aderente abdominale;
 constipatie;
 boala inflamatorie a intestinului, care include boala Crohn si colita ulcerative;
 obstructie intestinala;
 boala inflamatorie pelvina.
Tratamentul afectiunii presupune o interventie chirurgicala, procedura prin care
apendicele inflamat este scos purtand numele de apendicectomie. Operatia poate fi efectuata ca o
interventie chirurgicala deschisa, utilizand o taietura abdominala incisiva de aproximativ 5 pana
la 10 cm, sau laparoscopic. Operatia trebuie realizata imediat dupa ce medicul a confirmat
diagnosticul de apendicita acuta pe baza istoricului medical, a simptomelor, a ecografiei
abdominale si a testelor de sange - hemoleucograma. Exista doua tipuri de apendicomie: deschisa
si laparoscopica. In cazul apendicectomiei deschise pacientul va fi sub anestezie generală, iar
chirurgul va face o incizie la nivelul abdomenului, in partea dreapta, de cativa cm, dupa care se
patrunde in cavitatea abdominala. Apendicele inflamat este taiat si apoi indepartat din cavitatea
abdominala, dupa care se asigura ca zona este curatata pentru a nu aparea complicatii si incizia
este suturata. In inchiderea inciziei se pot folosi fire resorbabile astfel incat semnul ramas in
urma operatiei sa fie cat mai putin vizibil. Apendicectomia deschisa se recomanda daca
apendicele s-a rupt si infectia s-a raspandit la alte organe (peritonita). Apendicectomia
laparoscopica presupune cateva mici incizii abdominale. Dupa ce pacientul este anesteziat,
chirurgul incepe operatia prin realizarea a trei mini-incizii la nivelul abdomenului si se realizeaza
pneumoperitoneul. Medicul va cere sa se introducă dioxid de carbon in caviatea abdominala
pentru o vizualizare buna si pentru a avea camera de lucru. Apoi se introduc instrumentele de
lucru si un laparoscop, un instrument care are o camera video si o sursa de lumina. Laparoscopul
va evidentia apendicele inflamat. Apendicele se taie si se introduce apoi intr-o punga sterila,
dupa care se extrage din cavitatea abdominala. In continuare chirurgul inspecteaza zona in care a
fost apendicele pentru a se asigura ca nu exista complicatii, se intrerupe gazul care a creat
pneumoperitoneul, se scot instrumentele, iar mini-inciziile sunt cusute cu fire resorbabile.
 HERNIA

Hernia este o afectiune prin care un viscer (un organ) se deplaseaza (herniere) din
cavitatea sa anatomica, printr-un punct mai putin rezistent sau defect. Popular denumita „ruperea
praporelui”, este definita medical ca „exteriorizare a unui viscer pe un traiect anatomic
preformat”. Cel mai frecvent se exteriorizeaza intestinele sau vezica urinara iar traiectele
anatomice preformate sunt canalele inghinal, femural si ombilical, rezultand astfel cele mai
intalnite hernii: inghinala, femurala si ombilicala.
Mai nou, influenta anglosaxonilor in medicina a determinat extinderea termenului de
hernie si la ceea ce in Romania se numea, din franceza, eventratie, postoperatorie sau
posttraumatica. Astfel, ruperea peretelui abdominal dupa operatii sau dupa lovituri violente, cu
exteriorizarea viscerelor sub piele, este denumita, din ce in ce mai des, în loc de eventratie,
hernie postincizionala sau posttraumatica. Herniile reprezinta o patologie importanta in Romania,
ele afectand intre 4% si 12% din populatie (dupa diverse statistici), varsta reprezentand un
criteriu important de diferentiere, intrucat frecventa herniilor este mai mare la copii(congenitale)
si varstnici (slabirea peretelui muscular, alte afectiuni asociate).
Hernia poate fi de mai multe tipuri:
 Hernie abdominala – care la randul ei poate fi inghinala, ombilicala, femurala
 Hernie de disc
 Hernie postoperatorie.
Cauzele herniei pot fi congenitale – mostenirea genetica, testiculul necoborat, persistenta
herniei ombilicale fiziologice, metabolice – antecedentele sau bolile manifeste (tuberculoza,
diabet, fibroza chistica) sau presionale – constipatie cronica, efort fizic exagerat, tuse cronica,
obezitate, sarcina. Simptomele herniei sunt: umflatura sau proeminenta dureroasa, durerea
localizata abdominal, lombar, femural, inghinal si accentuata la efort, varsaturi (la herniile
complicate).  In urma examenului clinic general si a investigatilor imagistice, medicul constata
gravitatea herniei. In cazul unei hernii simple, care poate fi repozitionata de catre medic, se mai
poate astepta cateva luni pana la interventia chirurgicala sau, daca diagnosticul nu e clar,
pacientul se mai urmareste 1-2 saptamani la domiciliu. Hernia complicata, netratata chirurgical,
poate avea urmari periculoase, ajungandu-se la strangularea herniei, iar fara interventie
chirurgicala imediata, la deces.
Interventia chirurgicala se poate face clasic (cu anestezie locala sau generala) sau
laparoscopic. Cea de-a doua varianta este mai scumpa, dar recuperarea se face mai rapid. In
practica medicala moderna, interventia chirurgicala pentru hernie implica utilizarea unei plase
dintr-un material sintetic, inert biologic, complet biocompatibil, care se integreaza in structura
anatomica, „reparand” defectul parietal. Incercari de a rezolva herniile nechirurgical au existat
dintoteauna: punind un banut in buricul copilului sau un ghem si presandu-l, legand cu un brau
sau cu o centura zona herniata sau folosind un dispozitiv medical special creat in acest scop.
Daca o parte din herniile nou-nascutului (cele mici) se rezolva de la sine odata cu cresterea,
restul solutiilor conservatoare sunt rezervate persoanelor care, datorita unor diversi factori de
risc, nu pot suporta o interventie chirurgicala. Pentru toti ceilalti pacienti cu hernie, adica
majoritatea lor, singura modalitate de rezolvare este cea chirurgicala. Pentru chirurgi, hernia a
reprezentat dintotdeauna o problema, deoarece exista o rata mare de recidive. Fiecare scoala de
chirurgie a incercat sa gaseasca un nou procedeu, mai bun ca celelalte, adunandu-se astfel peste o
suta de tehnici de tratare, mai multe decat pentru orice alta afectiune chirurgicala. Majoritatea
procedeelor de tratare a herniilor au inceput sa rezolve defectul herniar prin diferite modalitati de
coasere a muschiului si structurilor aponevrotice din jur, intr-unul sau mai multe straturi, cu
diverse fire, de la catgut si matase pana la otel sau chiar siret de piele. Ceea ce unea insa toate
aceste procedee chirurgicale, era faptul ca sutura se facea „in tensiune” adica se coseau in forta
structuri aflate la distanta, tragand de acestea pana se apropiau.
Hernia inghinala se intalneste in general la barbati si reprezinta protruzionarea tesutului
abdominal sau unei parti din intestin printr-un punct slab al peretelui abdominal determinand
aparitia unei umflaturi in zona inghinala sau la nivelul scrotului. In cazul herniei inghinale,
orificiul prin care se pot exterioriza viscere este cel inghinal, locul prin care testicolul a coborat
din abdomen în scrot. Pe acest traseu, denumit canal inghinal, trece acum funiculul spermatic.
Este cea mai frecventa forma de hernie si apare la orice categorie de varsta. Singura posibilitate
de vindecare este tratamentul chirurgical, iar evolutia afectiunii, in lipsa tratamentului, poate fi
marcata de complicatii severe ce pot pune in pericol viata pacientului.
Hernia femurala este mai des intalnita la femeie si se dobandeste de-a lungul vietii,
neputand fi congenitala. In cazul acestui tip de hernie sacul herniar poate contine epiploon,
grasime properitoneala sau ansa intestinala. Aceasta forma de hernie este cel mai mult predispusa
la strangulare. Hernia femurala este, de obicei, cauzata de obezitate si sarcini repetate, dar si de
unele boli cronice care duc la slabirea rezistentei peretelui abdominal – tuse cronica, probleme
digestive, diabet etc. In acelasi timp, o cauza a herniei femurale, si a oricarei hernii directe, de
altfel, este varsta inaintata, care duce la slabirea muschilor din zona abdominala.
Hernia ombilicala afecteaza, in general, copiii mici, dar poate afecta si adultii. In cazul
copiilor trece adesea de la sine, chiar si fara tratament. Ea apare atunci cand o parte a intestinului
patrunde prin deschiderea ombilicala din muschii abdominali. Se creaza o umflatura moale in
apropierea buricului si, de obicei, nu este dureroasa. In cazul adultilor, hernia ombilicala poate
provoca, insa, disconfort abdominal. Hernia ombilicala poate fi congenitala, insa exista si
posibilitatea ca ea sa se dezvolte in timp. O categorie aparte de hernii ombilicale sunt cele ce
apar la pacientii ce dezvolta, din diferite cauze, o crestere constanta si progresiva a presiunii
abdominale. Este cazul femeilor gravide, a pacientilor cu ascita sau ciroza, de exemplu.
Hernia postincizionala (postoperatorie sau eventratie) – Apare in urma unei interventii
chirurgicale printr-un defect de cicatrizare. Acest tip de hernie nu provoaca dureri decat in cazul
in care apar complicatii. Pacientul poate observa o umflatura moale sub piele, de obicei chiar sub
sau in jurul zonei in care a fost facuta incizia. Cele mai multe dintre aceste hernii sunt fie
nedureroase, fie produc o durere surda intermitenta, in mod special dupa activitatea fizica.
Postoperator pacientul va purta un brau, sau orice forma de aparat protetic ce va proteja si va
favoriza o cicatrizare in bune conditii a peretelui, preluand o parte din tensiunile de la acest nivel.
Reintoarcerea la activitatile normale si la cele sportive se efectueaza gradual, iar dupa incheierea
perioadei de vindecare chirurgicala (6 luni) orice efort este posibil.
In cazul herniilor congenitale nu se poate vorbi despre prevenire, insa celelalte hernii se
pot preveni la fel ca majoritatea patologiilor – prin adoptarea unui stil de viata sanatos.
Obezitatea este un factor de risc important in herniile abdominale, astfel incat prevenirea acestei
afectiuni tine foarte mult de mentinerea unei greutati corporale optime. Totodata, eforturile fizice
sporite si foarte intense sunt si ele cauze importante ale aparitiei herniei, asa ca este recomandat
sa facem sport cu moderatie si sa intensificam miscarile gradual. Herniile, indiferent de tipul lor,
sunt afectiuni majore ce pot fi urmate de multiple complicatii si care influenteaza negativ
permanent viata pacientilor, de aceea rezolvarea lor trebuie sa fie o prioritate.