PREDAREA SI EDUCATIA TIMPURIE

Prin predare intelegem actul instructiv- educativ prin care se transmit

informatii cu scopul de a le forma copiilor competente elementare, necesare
traseului educational ulterior.
Educaţia timpurie (0-6 ani), ca primă etapă de pregătire pentru educaţia
formală, asigură intrarea copilului în învăţământul obligatoriu prin formarea
capacităţii de a învăţa, oferindu-i conditii specifice pentru dezvoltarea generală
în concordanţă cu caracteristicile individuale şi de vârstă.
Educaţia timpurie se constituie într-o abordare pedagogică ce acoperă intervalul
de la naştere la 6/7ani, interval în care au loc transformări profunde şi achiziţii
fundamentale în dezvoltarea copilului.
Educatia timpurie( 0- 6 ani) reprezinta totalitatea experientelor
individuale si sociale de care beneficiaza copilul în primii ani de viata, cu
rol de a proteja, creste si dezvolta fiinta umana prin înzestrarea cu
capacitati si achizitii fundamentale in dezvoltarea copilului.
Ceea ce învata copiii in primii ani reprezinta mai mult de jumatate decât
vor învata tot restul vietii.
Centrarea pe învăţare este un imperativ al momentului in cadrul multor sisteme
de invăţământ. Esenţa acestui principiu constă în proiectarea activităţilor şi
programelor educaţionale astfel încât ele să ocazioneze învăţarea şi dezvoltarea
tuturor copiilor. Accentul este, în mod evident mutat de pe predare, ca activitate
a cadrului didactic, pe învăţare ca activitate centrală a procesului educaţional.
Desigur, acest lucru nu înseamnă eliminarea actului de predare, dimpotrivă, este
vorba despre reconsiderarea predării ca "tribut adus învăţării", cum spune un
proverb oriental sau, mai puţin poetic, de restructurarea predării astfel încât ea
să conducă la o învăţare relevantă, bazată pe înţelegere şi focalizată pe formarea
de competenţe . Iată câteva repere exp licative pentru aceste tipuri de Învăţare.
Educatoarea preocupată să se asigure că învăţarea are loc pentru fiecare dintre
copiii grupei se poate ghida în proiectarea activităţilor educaţionale, în
desfăşurarea şi evaluarea lor de o serie de întrebări de reflecţie precum:
De ce le propun copiilor această activitate ?
Ce vor învăţa din ea ?
Ce îşi vor aminti sau vor şti să facă pe baza acestei activităţi?
Ce le-ar putea spune copiii acasă părinţilor despre ceea ce au făcut/ învăţat la
grădiniţă ?
Care este rolul meu în această activitate ?
Cât timp estimez că am vorbit eu şi cât au vorbit sau au lucrat copiii?
De ce am ales metoda didactică pe care o folosesc?
În ce fel sprijină ea învăţarea copiilor?
Formularea unora di ntre aceste întrebări sau a unora similare ar trebui să devină
o obişnuinţă pentru cadrul didactic, în efortul său de a se asigura că situaţiile
didactice propuse sunt reale situaţii de învăţare pentru copii.
Învăţarea de calitate la vârsta preşcolară se defineşte cu referire la câteva criterii
esenţiale (de altfel, nu doar pentru vârsta preşcolară): relevanţa, gradul de
aprofundare a cunoştinţelor, măsura articulării achiziţiilor în competenţe . În
conti nuare, vom Încerca să evidenţiem trăsăturile activităţii de predare care
încu rajează o Învăţare relevantă, bazată pe Înţelegere şi centrată pe formarea de
competenţe. Predarea pentru învăţarea relevantă. În grădiniţă, releva nţa
Învăţării este asigu rată de măsura În care Învăţarea răspunde sau este consona
ntă cu un iversul cu ltu ral, de cunoaştere, social şi fizic al copi ilor, cu
interesele şi nevoile de cunoaştere ale acestora, este aplica bilă În rezolvarea
unei game de probleme sau provocări cu care se confruntă preşcolarii, conduce
la dezvoltarea multidimensională a copi lul ui, contri buie la activarea şi
potenţarea fu ncţiilor cogn itive, motrice, senzoriale, emoţionale, motivaţionale
ale preşcolarului. Măsura În care Învăţarea este releva ntă pentru copii este
adesea demonstrată de ind icatori precum cei de mai jos: - gradul de impl icare
activă şi motivată a copiilor În activitate - starea generală de bine pe care o man
ifestă În timpul activităţii de Învăţare; - măsura În care copi ii man ifestă
autonomie, cu riozitate şi in iţiativă În real izarea sarcinilor de Învăţare, În uti
lizarea sau transferul cunoştinţelor; - măsura În care copiii au Înţeles cu
adevărat ce s-a predat, În sensul că au Înţeles, de exemplu, că vizita la brutărie
s-a orga nizat pentru ca ei să Înveţe despre procesul de preparare a pâinii şi
despre meseria de brutar şi nu pentru că educatoarea a dorit să facem o plimbare
prin oraş. - măsura În care cunoştinţele, capacităţi le şi atitudinile asimilate sunt
durabile şi fu ncţionale la o oarecare dista nţă În timp faţă de momentul În care
au fost acum u late; - măsura În care copiii vorbesc despre ceea ce au Învăţat, Îi
preocu pă subiectul stud iat şi doresc să le explice celorlalţi unele di ntre
lucrurile Învăţate la grăd iniţă. Predarea pentru învăţarea bazată pe înţelegere
este o exigenţă a pedagogiei constructiviste. În grădiniţă, predarea pentru
asigurarea Înţelegerii conţin uturilor Învăţării presupune crearea de situaţii
educaţionale În care preşcolarii să aibă ocazia de a aprofu nda conţinuturile la
nivelul maximal de Înţelegere de care sunt capabili. În esenţă, putem spune că
preşcolarii au aj uns la un nivel de Înţelegere a conţi nuturilor predate atu nci câ
nd sunt capa bili să explice, să descrie, să apl ice ceea ce au Învăţat, să dea
exemple, să facă ded ucţi i simple pe baza celor Învăţate. Literatura de special
itate (Bryzniuk şi Kazymyra, 2004, citaţi de Paloş, 2012) recomandă o serie de
demersuri didactice care favorizează asigu rarea Înţelegerii conţi nuturilor
Învăţării, di ntre care le reţi nem pe cele relevante pentru preşcolaritate : 12 •
abordarea unor un ităţi tematice motivante şi cuprinzătoare, adecvate În raport
cu experienţele anteriare de cunoaştere şi de viaţă ale copiilor, autentice şi cu
impl icaţi i practice; Repere generale de praiectare şi desfăşurare a pracesului de
predare - Învăţare din grădiniţă • formularea de obiective realiste, care sunt enu
nţate la Începutul activităţii, pe Înţelesul copiilor şi reprezintă u lterior repere
esenţiale ale evaluării sumative; • evaluarea conti nuă, cu rol regator, a nivel
ului de Înţelege re atins de copii, acţi une ce Îi permite educatoarei să Îşi regleze
din mers predarea şi să le ofere copi ilor un feed back releva nt, mobil izator şi
explicit cu privire la parcursul acestora În procesul de Învăţare. Predarea pentru
Învăţarea bazată pe· competenţe. Expl icitarea acestei caracteristici ne obl igă să
ne punem Întrebarea Ce Înseamnă focalizarea pe formarea de competenţe la
vârsta preşcolară ? I mperativul cu rricu lum-ului centrat pe formarea de
competenţe este propriu sistemului educaţional din ţara noastră şi este evidenţiat
adesea şi În relaţie cu ed ucaţia la vâ rsta preşcolară ( Bogaert, Delmarle, Preda,
2013 ). Desigur, competenţa reprezintă un construct pretenţios, ce se
cristalizează ca rezu ltat al Învăţării şi dezvoltării la vâ rstele şcolarizării ava
nsate. Totuşi, premisele competenţelor şi o serie de elemente definitori i ale
competenţelor se formează Încă din grădiniţă. În pl us, a bordarea ed ucaţională
centrată pe competenţe evidenţiază nu doar aspectul static a acumulării de
cunoşti nţe, ci şi cel dinamic, al necesităţii articu lării achiziţii lor În seturi
acţiona le uti le În rezolvarea unor categorii de probleme. Deşi sunt Într-o eta pă
incipientă a Învăţării sistematice, preşcolarii pot fi puşi În situaţia de a exersa
identificarea şi articularea flexi bilă a unor achiziţii din repertori ul propriu de
cunoştinţe, ca pacităţi, atitudini şi valori pentru a răspunde anumitor provocări
educationale sau extraşcolare. Elementele de competenţă exersate În activitatea
didactică din grădiniţă sunt prefigu rate, În eta pa proiectării la nivel
micropedagogic, Încă din formularea obiectivelor operaţionale, care, pri ntre
altele trebuie să defi nească operaţia cogn itivă sau abil itatea mentală, fizică sau
socio-emoţională vizată şi domen iul de man ifestare a acestora. Pe scurt,
obiectivul a nticipează elementele competenţei care se antrenează: cu noşti
nţele, acţi unile de care subiectul este capa bil În relaţie cu cunoşti nţele şi
contextul În care ca pacitatea se man ifestă, deci este fu ncţională. Accentele
puse prin formularea aleasă de educatoare pot evidenţia focalizarea pe capacităţi
sau elemente de competenţă diferite. Iată de exemplu, În formularea: Copiii să
formeze buchete de flori de aceeaşi culoare, În număr impar evidenţiază
abilitatea practică de a a lcătui un buchet de flori, În anumite condiţii (flori de
aceeaşi culoare, gru pate În număr impar) În timp ce formularea: Copiii să
grupeze florile de aceeaşi culoare În mulţimi cu un număr impar de elemente,
legându-Ie În buchete evidenţiază capacitatea cognitivă de clasificare şi grupare
după anumite criteri i. Ambele formulări sunt corecte, Însă accentele sunt
diferite. În primul caz, accentul este pus pe util itatea practică a ca pacităţii de
grupare În mulţimi cu număr impar de 13 Piramida cu noaşterii elemente, În al
doi lea caz accentul este În mod direct pus pe exersa rea abilităţii de clasificare
şi recunoaştere a numerelor impare.

Competenţe şi abilităţi ale educatoarei pentru o educaţie de calitate

 
            Educaţia este una din funcţiile esenţiale şi permanente ale societăţii. Ea
se îndeplineşte deopotrivă de către părinţi, cadre didactice, grupul de prieteni,
instituţii – grădiniţă şi şcoală, organizaţii – cluburi sportive, organizaţii
culturale, mediul ambiant. Dintre toţi aceşti factori educativi, cadrele didactice
din învăţământul preşcolar, reprezentând prima verigă socială cu răspundere
formativă a viitorilor cetăţeni, au o misiune de maximă importanţă: educarea
copilului preşcolar.
            Rolul educaţiei este de a determina dezvoltarea psihofizică a tuturor
preşcolarilor, cunoscând totodată individualitatea, conform principiului
accesibilizării şi individualizării învăţământului.
Educatoarea acţionează asupra personalităţii în formare a copilului, direcţionând
şi oferind modele. În faţa acestor sarcini majore, exigenţele pregătirii acestor
cadre didactice sunt maxime.
În grădiniţă, împlinirea misiunii profesionale se împleteşte cu personalitatea
fiecărei educatoare. În structura personalităţii se configurează un anumit sistem
de valori.
Educatoarea reprezintă în acest proces factorul principal de influenţare a
orientării valorice a copiilor şi în acelaşi timp modelul concret, posibil de urmat.
Profilul de competenţă al educatoarei trebuie să facă referire şi la sistemul de
valori al personalităţii acesteia, deoarece valorile sunt formaţiunile cele mai
insistente şi influente exprimându-se pregnant în comportament.
Pe lângă bagajul informaţional pe care trebuie să-l deţină şi să-l transmită
copiilor şi deprinderile pe care trebuie să le formeze acestora sunt importante
însuşirile bio-psihice, însuşirile de personalitate.
Comportamentul didactic presupune implicarea personalităţii cadrului didactic.
În acest sens, calităţile necesare unei bune educatoare pot fi grupate în:
 

1. Calităţi pedagogice

 capacitatea de înţelegere şi comunicare pe plan afectiv cu copiii;

 capacitatea de a sensibiliza conţinutul ştiinţific;
 capacitatea de a manifesta interes faţă de copii;
 capacitatea de a-i influenţa pe copii, de a le modela personalitatea în
formare prin exemplul propriu;
 tactul pedagogic;
 creativitate în organizarea activităţilor;
 capacităţi organizatorice.

2. Calităţi ce ţin de personalitate

 spirit organizatoric;
 spirit deschis, interes pentru nou şi pentru propria perfecţionare;
 capacitate de autostăpânire;
 imaginaţie bogată.

Oprindu-ne asupra acestor calităţi – în munca oricărei educatoare se întâlnesc

două realităţi de care trebuie să se ţină seama şi anume: trăsăturile comune
copilăriei, universalitatea vârstei, diversitatea şi unicitatea fiecărui copil cu care
va lucra.
O primă greutate în această privinţă vine de la identificarea a ceea ce este
original şi propriu fiecărui membru al grupei cu care lucrează. Orice educatoare
are nevoie de un timp mai scurt sau mai lung de lucru cu copiii respectivi pentru
a le putea descifra identitatea. Experienţa, intuiţia şi tactul, duc la realizarea
unui echilibru stabil între ceea ce este comun şi ceea ce este individual în grupă,
între dezvoltarea psihică şi fizică, între activităţile desfăşurate şi progresele
realizate.
Toate aceste calităţi sunt cu atât mai importante, cu cât preşcolarul beneficiază
numai de un singur model – educatoarea. 
Însuşirile bio-psihice constituie o condiţie sine-qua-non a îndeplinirii
profesiunii didactice:
-  starea de sănătate (fizică şi psihică) îngreunează actul comunicării, creează
disconfort;
- acuitatea senzorio-perceptivă (văz, auz), motricitatea generală sunt implicate
direct în actul comunicării, în organizarea şi desfăşurarea activităţilor cu grupa
de copii;
- capacitatea de concentrare şi atenţia distributivă este o calitate ce capătă
valenţe deosebite cu cât vârsta copiilor este mai mică.
            Însuşirile de personalitate sunt foarte importante pentru educatoare. E
necesar, ca fiecare educatoare să se cunoască, să ştie să-şi valorifice calităţile şi
să-şi mascheze sau să-şi suplinească eventualele lipsuri.
            - Capacitatea de comunicare - constă în modul deschis de adresare, în
răbdarea şi interesul pentru a-l „descifra” pe interlocutorul preşcolar, în modul
plăcut în care se prezintă în faţa copilului.
            - Capacităţile intelectuale - o bună memorie, creativitate, inventivitate,
folosirea unui limbaj corect din punct de vedere gramatical, expresiv, logic,
prezenţă de spirit şi imaginaţie. Este necesară o cultură generală temeinică,
cunoscută fiind dorinţa de informare a copilului, căreia educatoarea trebuie să-i
facă faţă prin explicaţii corecte, şi, de cele mai multe ori, chiar amănunţite.
            - Însuşirile socio-afective: echilibrul emoţional, altruism, perseverenţă.
Firea sociabilă, obiectivitatea, încrederea în sine şi în ceilalţi sunt calităţi
necesare oricărei educatoare.
            O altă categorie de competenţe ce ţin de individualitatea fiecărei
educatoare sunt cele exprimate prin posibilitatea de a capta rapid interesul
copilului, simpatia acestuia, posibilitatea de a crea un mediu empatic ce
înlesnesc relaţii posibile.
            Factorii care favorizează aceste însuşiri sunt:
- gândirea pozitivă, acel mod de abordare al situaţiilor, stimulativ, constructiv,
ce exprimă încrederea în forţele proprii şi favorizează reuşita şi succesul.
Gândirea pozitivă exprimă echilibrul interior şi ajută integrarea socială. Ea
influenţează întreg sistemul cognitiv, afectiv, motivaţional, conduita copilului în
general.
- farmecul personal, această capacitate de a cuceri dragostea copiilor prin ţinută,
zâmbet, atitudine încurajatoare, timbrul şi inflexiunile vocii, prin lucrurile
interesante pe care le împărtăşeşte.
O influenţă deosebită o are şi comportamentul nonverbal în organizarea şi
desfăşurarea procesului didactic la grupa de preşcolari.
În valorificarea acestor trăsături, orice educatoare, trebuie să manifeste
competenţe psihopedagogice şi competenţe psihorelaţionale.
Competenţele psihopedagogice se manifestă în alegerea căilor şi a mijloacelor
cele mai potrivite pentru a face accesibilă înţelegerea cunoştinţelor predate,
priceperea de a organiza sub diferite forme activităţile propuse, capacitatea de a
înţelege copilul, de a-l sprijini cu încurajări atunci când este necesar.
Competenţele  psihorelaţionale se pun în valoare prin: capacitatea de a crea în
grupă un climat de încredere şi emulaţie; capacitatea de a stabili uşor legături
comunicative cu copiii şi de a-i obişnui şi pe ei să realizeze uşor asemenea
legături; capacitatea de a folosi în mod adecvat puterea autorităţii; capacitatea
de a adopta diferite stiluri de conducere; capacitatea de a comunica şi coopera
cu părinţii copiilor şi colegii.
Educatoarea poate asigura o educaţie de calitate numai în parteneriat cu familia
şi comunitatea. Parteneriatul presupune respect reciproc, acceptare, toleranţă şi
lipsa judecăţilor de valoare, a prejudecăţilor cu privire la situaţia economică,
socială sau educaţională a părinţilor. Numai aşa se poate vorbi de o construcţie
comună de relaţii din care educatoarea primeşte informaţii, părinţii câştigă
experienţă, iar copiii cresc mai bine şi mai siguri pe ei.
Personalitatea educatoarei nu poate fi înlocuită nici de manualele performante,
nici de instrucţiuni sau îndrumătoare. Adevărata personalitate
– individualitate – se formează în timp prin voinţă şi perseverenţă. Aşadar,
înainte de a dori să-i educăm pe alţii, este preferabil să ne educăm pe noi înşine.
Este vorba de acea educaţie intelectuală, profesională, dar mai ales de acea
educaţie spirituală, interioară, asupra modului nostru de a fi, de a gândi, de a
simţi, de a reacţiona, de a ne prezenta în faţa altora cât mai bine.
În concluzie, personalitatea educatoarei trebuie astfel modelată încât aceasta să
exprime competenţele şi abilităţile prezentate, cu atât mai mult cu cât,
educatoarea este singurul model care i se oferă preşcolarului în această etapă,
completând bineînţeles modelele din cadrul familiei.
Competenţe şi abilităţi ale educatoarei pentru o educaţie de calitate
 
            Educaţia este una din funcţiile esenţiale şi permanente ale societăţii. Ea
se îndeplineşte deopotrivă de către părinţi, cadre didactice, grupul de prieteni,
instituţii – grădiniţă şi şcoală, organizaţii – cluburi sportive, organizaţii
culturale, mediul ambiant. Dintre toţi aceşti factori educativi, cadrele didactice
din învăţământul preşcolar, reprezentând prima verigă socială cu răspundere
formativă a viitorilor cetăţeni, au o misiune de maximă importanţă: educarea
copilului preşcolar.
            Rolul educaţiei este de a determina dezvoltarea psihofizică a tuturor
preşcolarilor, cunoscând totodată individualitatea, conform principiului
accesibilizării şi individualizării învăţământului.
Educatoarea acţionează asupra personalităţii în formare a copilului, direcţionând
şi oferind modele. În faţa acestor sarcini majore, exigenţele pregătirii acestor
cadre didactice sunt maxime.
În grădiniţă, împlinirea misiunii profesionale se împleteşte cu personalitatea
fiecărei educatoare. În structura personalităţii se configurează un anumit sistem
de valori.
Educatoarea reprezintă în acest proces factorul principal de influenţare a
orientării valorice a copiilor şi în acelaşi timp modelul concret, posibil de urmat.
Profilul de competenţă al educatoarei trebuie să facă referire şi la sistemul de
valori al personalităţii acesteia, deoarece valorile sunt formaţiunile cele mai
insistente şi influente exprimându-se pregnant în comportament.
Pe lângă bagajul informaţional pe care trebuie să-l deţină şi să-l transmită
copiilor şi deprinderile pe care trebuie să le formeze acestora sunt importante
însuşirile bio-psihice, însuşirile de personalitate.
Comportamentul didactic presupune implicarea personalităţii cadrului didactic.
În acest sens, calităţile necesare unei bune educatoare pot fi grupate în:
 

1. Calităţi pedagogice

 capacitatea de înţelegere şi comunicare pe plan afectiv cu copiii;

 capacitatea de a sensibiliza conţinutul ştiinţific;
 capacitatea de a manifesta interes faţă de copii;
 capacitatea de a-i influenţa pe copii, de a le modela personalitatea în
formare prin exemplul propriu;
 tactul pedagogic;
 creativitate în organizarea activităţilor;
 capacităţi organizatorice.

2. Calităţi ce ţin de personalitate

  spirit organizatoric;
 spirit deschis, interes pentru nou şi pentru propria perfecţionare;
 capacitate de autostăpânire;
 imaginaţie bogată.

Oprindu-ne asupra acestor calităţi – în munca oricărei educatoare se întâlnesc

două realităţi de care trebuie să se ţină seama şi anume: trăsăturile comune
copilăriei, universalitatea vârstei, diversitatea şi unicitatea fiecărui copil cu care
va lucra.
O primă greutate în această privinţă vine de la identificarea a ceea ce este
original şi propriu fiecărui membru al grupei cu care lucrează. Orice educatoare
are nevoie de un timp mai scurt sau mai lung de lucru cu copiii respectivi pentru
a le putea descifra identitatea. Experienţa, intuiţia şi tactul, duc la realizarea
unui echilibru stabil între ceea ce este comun şi ceea ce este individual în grupă,
între dezvoltarea psihică şi fizică, între activităţile desfăşurate şi progresele
realizate.
Toate aceste calităţi sunt cu atât mai importante, cu cât preşcolarul beneficiază
numai de un singur model – educatoarea. 
Însuşirile bio-psihice constituie o condiţie sine-qua-non a îndeplinirii
profesiunii didactice:
-  starea de sănătate (fizică şi psihică) îngreunează actul comunicării, creează
disconfort;
- acuitatea senzorio-perceptivă (văz, auz), motricitatea generală sunt implicate
direct în actul comunicării, în organizarea şi desfăşurarea activităţilor cu grupa
de copii;
- capacitatea de concentrare şi atenţia distributivă este o calitate ce capătă
valenţe deosebite cu cât vârsta copiilor este mai mică.
            Însuşirile de personalitate sunt foarte importante pentru educatoare. E
necesar, ca fiecare educatoare să se cunoască, să ştie să-şi valorifice calităţile şi
să-şi mascheze sau să-şi suplinească eventualele lipsuri.
            - Capacitatea de comunicare - constă în modul deschis de adresare, în
răbdarea şi interesul pentru a-l „descifra” pe interlocutorul preşcolar, în modul
plăcut în care se prezintă în faţa copilului.
            - Capacităţile intelectuale - o bună memorie, creativitate, inventivitate,
folosirea unui limbaj corect din punct de vedere gramatical, expresiv, logic,
prezenţă de spirit şi imaginaţie. Este necesară o cultură generală temeinică,
cunoscută fiind dorinţa de informare a copilului, căreia educatoarea trebuie să-i
facă faţă prin explicaţii corecte, şi, de cele mai multe ori, chiar amănunţite.
            - Însuşirile socio-afective: echilibrul emoţional, altruism, perseverenţă.
Firea sociabilă, obiectivitatea, încrederea în sine şi în ceilalţi sunt calităţi
necesare oricărei educatoare.
            O altă categorie de competenţe ce ţin de individualitatea fiecărei
educatoare sunt cele exprimate prin posibilitatea de a capta rapid interesul
copilului, simpatia acestuia, posibilitatea de a crea un mediu empatic ce
înlesnesc relaţii posibile.
            Factorii care favorizează aceste însuşiri sunt:
- gândirea pozitivă, acel mod de abordare al situaţiilor, stimulativ, constructiv,
ce exprimă încrederea în forţele proprii şi favorizează reuşita şi succesul.
Gândirea pozitivă exprimă echilibrul interior şi ajută integrarea socială. Ea
influenţează întreg sistemul cognitiv, afectiv, motivaţional, conduita copilului în
general.
- farmecul personal, această capacitate de a cuceri dragostea copiilor prin ţinută,
zâmbet, atitudine încurajatoare, timbrul şi inflexiunile vocii, prin lucrurile
interesante pe care le împărtăşeşte.
O influenţă deosebită o are şi comportamentul nonverbal în organizarea şi
desfăşurarea procesului didactic la grupa de preşcolari.
În valorificarea acestor trăsături, orice educatoare, trebuie să manifeste
competenţe psihopedagogice şi competenţe psihorelaţionale.
Competenţele psihopedagogice se manifestă în alegerea căilor şi a mijloacelor
cele mai potrivite pentru a face accesibilă înţelegerea cunoştinţelor predate,
priceperea de a organiza sub diferite forme activităţile propuse, capacitatea de a
înţelege copilul, de a-l sprijini cu încurajări atunci când este necesar.
Competenţele  psihorelaţionale se pun în valoare prin: capacitatea de a crea în
grupă un climat de încredere şi emulaţie; capacitatea de a stabili uşor legături
comunicative cu copiii şi de a-i obişnui şi pe ei să realizeze uşor asemenea
legături; capacitatea de a folosi în mod adecvat puterea autorităţii; capacitatea
de a adopta diferite stiluri de conducere; capacitatea de a comunica şi coopera
cu părinţii copiilor şi colegii.
Educatoarea poate asigura o educaţie de calitate numai în parteneriat cu familia
şi comunitatea. Parteneriatul presupune respect reciproc, acceptare, toleranţă şi
lipsa judecăţilor de valoare, a prejudecăţilor cu privire la situaţia economică,
socială sau educaţională a părinţilor. Numai aşa se poate vorbi de o construcţie
comună de relaţii din care educatoarea primeşte informaţii, părinţii câştigă
experienţă, iar copiii cresc mai bine şi mai siguri pe ei.
Personalitatea educatoarei nu poate fi înlocuită nici de manualele performante,
nici de instrucţiuni sau îndrumătoare. Adevărata personalitate
– individualitate – se formează în timp prin voinţă şi perseverenţă. Aşadar,
înainte de a dori să-i educăm pe alţii, este preferabil să ne educăm pe noi înşine.
Este vorba de acea educaţie intelectuală, profesională, dar mai ales de acea
educaţie spirituală, interioară, asupra modului nostru de a fi, de a gândi, de a
simţi, de a reacţiona, de a ne prezenta în faţa altora cât mai bine.
În concluzie, personalitatea educatoarei trebuie astfel modelată încât aceasta să
exprime competenţele şi abilităţile prezentate, cu atât mai mult cu cât,
educatoarea este singurul model care i se oferă preşcolarului în această etapă,
completând bineînţeles modelele din cadrul familiei.