Antropologia la Sfinţii Părinţi Capadocieni

Potrivit învăţăturii creştine, omul este adus la existenţă de la început ca

spirit întrupat sau ca o unitate constituită din suflet şi trup, printr-un act creator
special al lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuia să existe lumea ca natură, dar
omul nu e opera naturii, deşi e legat de ea. Cartea Genezei nu spune că
Dumnezeu a alcătuit întâi trupul și apoi a suflat suflare de viaţă în faţa sa, ci
numai că ,,l-a făcut luând ţărână din pământ şi a suflat asupra lui suflare de viaţă
şi s-a făcut omul fiinţă vie’’. Nu se menţionează nicio succesiune temporală în
crearea luiAdam, întrucât omul ca fiinţă specială a fost creat în mod simultan în
totalitatea sa. Deşi cartea Genezei precizează că actul de creare a omului e un act
special şi în partea lui referitoare la trup, omul însă, ca fiinţă reală ,,vie’’ , vine
în mod esenţial la existenţă prin suflarea lui Dumnezeu asupra sa. Prin faptul că
omul e creat nu numai din ţărână, ci şi prin suflarea lui Dumnezeu în trupul făcut
din această ţărână, se face vădit că el are o poziţie specială nu numai faţă de
natura din care e luat, ci şi în raport cu Dumnezeu.

Concepţia despre om predominantă în Răsăritul creştin se fundamentează pe

ideea de ,,părtăşie’’ sau participare la Dumnezeu. Omul nu a fost creat ca fiinţă
autonomă sau autosuficientă, căci natura lui este cu adevărat ea însăşi numai în
măsura în care există ,,în Dumnezeu’’ sau ,,în har’’. De aceea, harul îi oferă
omului propria creștere, iar prin această relaţie specială a sufletului uman cu
Dumnezeu, omul va urca spre viaţa viitoare împreună cu trupul său cu care stă
în legătură. Părinţii Capadocieni, asemenea celorlalţi Părinţi ai Bisericii, nu au
căutat niciodată să alcătuiască un sistem antropologic complet, astfel că găsim la
ei simple pasaje sau simple afirmaţii de natură şi importanţă antropologică.
Numai Sfântul Grigorie de Nyssa a scris un tratat despre ,,crearea omului’’ în
care abordează mai pe larg această problemă. Sfântul Vasile cel Mare remarcă
faptul că auditoriul său era foarte interesat și preocupat de persoana umană.
După ce s-au bucurat, prin cele nouă Omilii la Hexaemeron ale sale de minunile
creaţiei şi au admirat frumuseţea şi scopul lumii, ei au fost fireşte nerăbdători să
audă ceva despre om care, în opinia Sfantului Vasile cel Mare, este principalul
motiv şi cauza creării lumii. Sfântul Vasile a fost conştient de această dorinţă a
ascultătorilor săi şi , el însuşi a recunoscut înaintea lor: ,,Văd că de mult timp m-
aţi rugat în legătură cu o relatare a creării omului şi cred că pot să vă aud pe toţi
plângând în inimile voastre: Am fost învăţaţi natura lucrurilor noastre, dar ne-am

1
ignorat pe noi înşine. Sfântul Vasile cel Mare a răspuns cererii ascultătorilor săi
cu şovăială, rezerva lui datorându-se convingerii că ,,într-adevăr cea mai mare
dificultate a ştiinţelor este de a şti eul propriu al cuiva”.

Totuşi, într-un moment, el pare să învingă ezitarea sa, astfel că în ultimul

paragraf al celei de a noua omilii la Hexaemeron, Sfântul Vasile cel Mare se
ocupă pe scurt despre crearea omului, explicând versetul 26 din cartea Genezei,
din capitolul 1. Cu toate acestea, el a fost conştient că un astfel de subiect nu
poate constitui obiectivul câtorva cuvinte expuse la sfârşitul unei predici, ci
necesită o dezbatere mult mai largă. De aceea a promis că va reveni asupra
acestei teme. Cele două lucrări care vorbesc despre facerea omului sunt cele
două omilii intitulate Despre facerea omului. Cuvântarea I si a-II-a. După ce
Sfântul Vasile cel Maretrece la cele veşnice, fratele său Grigorie de Nyssa scrie
un alt tratat intitulat Despre facerea omului, care din cauza profunzimii și a
elocvenţei sale a făcut din episcopul Nyssei ,,centrul firesc al oricărui bilanţ al
antropologiei capadociene”.

În dubla relatare a creării omului din cartea Genezei, capitolul 1 și 2, Sfântul

Vasile cel Mare vede două aspecte fundamentale ale acţiunii creatoare a lui
Dumnezeu în ceea ce-l priveşte pe om. Pe această linie el tratează despre
acţiunea spirituală (Facere 1,26-27) în prima omilie, şi despre acţiunea materială
(Facere 2,7) în cea de a doua omilie. Faptul că omul a fost creat de Însuşi
Dumnezeu este punctul de plecare şi fundamentul antropologiei Sfântului Vasile
cel Mare, iar omul este singura creatură(θεοπλαστον). Dumnezeu l-a creat pe om
nu doar prin porunca Sa divină, cum a făcut cu restul creaturilor, ci printr-un act
special, folosind propriile Sale mâini. Pe această bază, Sfântul Vasile subliniază
de nenumărate ori demnitatea şi superioritatea omului faţă de restul
creaturilor: ,,Veţi cunoaşte că sunteţi făcuţi din pământ, dar sunteţi lucrarea
mâinilor lui Dumnezeu, mult mai slabi decât dobitoacele, dar predestinaţi a
porunci fiinţelor fără raţiune şi fără suflet, inferiori privitori la avantajele
naturale, dar din cauza avantajului raţiunii capabili de a vă ridica voi înşivă la
ceruri”. Tot Sfântul Vasile numeşte platonic omul „ουρανιον φυτον”.

Actul zidirii omului are o valoare cosmică, dar descoperă în acelaşi timp o
nouă etapă în viaţa lumii. Faptul că omul recapitulează în sine elementele şi
valorile universului îl situează pe o poziţie de culme, dar prin acest lucru nu-şi
dezvăluie încă demnitatea. Creaţia se realizează după o ordine şi după un sens,
care privesc apariţia omului în ziua a şasea, adică în ultima zi a creaţiei. În
primul rând, Sfântul Vasile cel Mare arată că omul a fost creat prin sfatul

2
Treimii, iar în al doilea rând el este făcut părtaş la propria-i împlinire, fiind
chemat ca, prin colaborarea cu harul dumnezeiesc, să se modeleze după chipul
Fiului. Sfântul Vasile trece de la ordinea obiectivă a superiorităţii omului asupra
animalelor prin raţiune la ordinea lăuntrică, prin stăpânirea pe care o exercită
credinciosul creştin asupra patimilor, ordine care îşi are chezăşia în trupul
eshatologic.

Creaţia eshatologică este abordată de Sfântul Vasile cel Mare pornind de la

versetul 118,73 al Cărţii Psalmilor: ,,Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit”.
Mâinile lui Dumnezeu înseamnă, după Sfântul Vasile, acţiunea creatoare a
Duhului Sfânt, căci prin această acţiune creatoare a Duhului sunt înviaţi morţii.
Cuvintele de la Facere 2,7 arată grija deosebită a lui Dumnezeu pentru trupul
pământesc al omului, căci El Însuși a zidit acest trup: ,,Atunci, luând domnul
Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă
şi s-a făcut omul fiinţă vie”. Primul aspect pe care-l relevă Sfântul Vasile în cele
două omilii este demnitatea unică a omului în planul creaţiei. Dacă întreaga
creaţie, atât cea materială, cât şi cea spirituală, este produsul cooperării celor trei
Persoane ale Sfintei Treimi, cu atât mai mult omul este coroana și stăpânul
creaţiei. În raport cu restul creaţiei, omul a fost pus stăpân. Potrivit Sfântului
Vasile cel Mare, omul trebuie să deschidă ochii în Hristos pentru a înţelege
minunile creaţiei şi a înţelege rostul ei profund ziditor de suflet, contemplare
care nu-şi are izvorul în înţelepciunea lumească, ci în iluminarea Duhului Sfânt
şi în efortul personal. Prin ea, omul descoperă frumuseţea cea nevăzută a creaţiei
şi pe Dumnezeu autorul ei.

Potrivit Sfântului Grigorie de Nazianz, omul este o dublă existenţă,

constituită din trup şi suflet, duh şi carne. Când Dumnezeu l-a creat pe om, El a
amestecat ,, ţărâna cu duh şi a realizat o fiinţă vizibilă şi invizibilă, trecătoare şi
nemuritoare, pământească şi cerească. Această dualitate a omului, fiinţă
spirituală, materială și pământească, este o trăsătură caracteristică a
antropologiei Sfântului Grigorie de Nazianz. La acesta întâlnim două importante
aspecte în legătură cu omul şi existenţa lui. Omul, fiind format din ,, ţărână şi
din duh’’ este o bucată de pământ la care se adaugă sufletul, ca insuflare a lui
Dumnezeu şi datorită căreia omul devine ,, chip şi asemănare ’’ a Creatorului
său. Sfântul Grigorie foloseşte unele atribute caracteristice, cu ajutorul cărora
opune cele două aspecte ale omului. Astfel, omul este ,,vizibil şi invizibil,
pământesc şi ceresc, decăzut şi înălţat’’. Comentând referatul biblic al creaţiei şi
analizând structura ierarhică a lumii, Sfântul Grigorie de Nyssa a înţeles că

3
lumea are un scop precis, prevăzut în planul lui Dumnezeu, înainte chiar ca ea să
existe. Dumnezeu fiind Bunătate absolută subzistentă în dragostea şi
comuniunea Persoanelor divine, El a creat omul, ca pe o fiinţă capabilă să se
bucure de tot ce lumea îi oferă, dar şi să se împărtăşească de bunătatea
dumnezeiască, participând în mod conştient la ea. Prin crearea omului,
Dumnezeu a făcut o fiinţă capabilă să se bucure de calităţile lumii, dar şi să
depăşească limitele lumii deja create. În acelaşi timp omul a fost creat să ocupe
un loc aparte în interiorul lumii create, dar și o situaţie privilegiată față de lumea
din care a fost creat. Tot Sfântul Grigorie de Nyssa, după ce numeşte pe
om ,,cauza creaţiei sale’’, adaugă că Dumnezeu a creat lumea prin Cuvânt,
neavând alt motiv decât supraabundența iubirii Sale, pentru că ,,nu se cuvenea
ca lumina să nu fie văzută, nici slava Lui fără de martor, nici bunătatea Sa fără
ca cineva să se împărtăşească de ea”.

Întreaga operă a Sfântului Grigorie de Nyssa reprezintă dovada unui mare

respect pentru persoana umană. Episcopul Nyssei a vrut să demonstreze că toţi
oamenii sunt creaţi de Acelaşi Dumnezeu, deci sunt oarecum fraţi între ei și că
toţi sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu în Treime, deci sunt egali între ei.
Sfântul Grigorie prezintă dubla creare a omului în capitolul al XVI-lea al lucrării
sale Despre facerea omului. După ce în capitolele precedente descrie crearea
omului cu totul deosebită față de celelalte elemente ale creaţiei, acesta subliniază
că elementele din care a fost creat omul au fost ridicate la o dimensiune şi o
demnitate deosebită. Omul a devenit astfel stăpân pe păsările cerului, peştii
mărilor şi vieţuitoarele pământului de tot felul. Era un microcosmos, având
calitatea de a fi creat după chipul lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nyssanu
considera că demnitatea omului constă în aspectul anatomo-fiziologic, deoarece
chipul lui Dumnezeu nu se afla doar într-o parte a firii umane, ci pătrunde toată
firea umană. Fiecare individ este chip al lui Dumnezeu, pentru că este înzestrat
cu raţiune și nu pentru că este bărbat sau femeie. Ca urmare, funcţiile spirituale
sunt cele care arată că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, acesta
nefiind întinat de faptul că natura umană este împărţită în doua sexe sau într-o
mulţime de individualităţi.

Omul, în calitate de fiinţă înzestrată cu suflet și capabilă să acţioneze liber,

este replica creată a lui Dumnezeu. Prin urmare, dacă Dumnezeu este Persoană,
aşa cum afirmă şi Sfântul Grigorie de Nyssa, şi omul este o persoană. În
calitatea omului de fiinţă personală, paradoxul care exista în fiinţa sa, deodată
fiinţa sexuală şi chip al lui Dumnezeu, este rezolvat, căci diversitatea este redusă

4
la unitate, iar materialitatea lumii este integrată sufletului:,, După ce vom fi
devenit una în Hristos, vom fi dezbrăcaţi de semnele acestei împărţiri şi în
acelaşi timp de omul cel vechi’’ , afirmă Sfântul Grigorie de Nyssa. Prin această
afirmaţie, el se referă la restaurarea finală a omului, care în concepţia
Episcopului Nyssei va însemna reîntoarcerea la starea de dinaintea păcatului.
Dumnezeu, datorită preştiinţei Sale, prin care a întrevăzut de care parte va
înclina libertatea de alegere a omului, a hotărât sa-l divizeze pe om în bărbat şi
femeie. Omul apare acum mai vulnerabil faţă de păcat, dar Dumnezeu asigură pe
o altă cale împlinirea planului veşnic al Său. Restaurarea omului în starea de
dinainte de păcat, nu înseamnă că oamenii nu vor mai avea trupuri şi nici
eliminarea diferenţelor anatomice, ci doar funcţionalitatea organelor va fi alta.
Dăruirea de sine din dragoste a lui Iisus Hristos devine ,,preţ’’ pentru
răscumpărarea morţii fiecărui om. Finalitatea morţii nu era înrădăcinată în
natura umană a lui Iisus Hristos, dar însăşi naşterea Sa omenească introduse deja
în persoana Sa divină un element ce putea deveni muritor. Momentul central al
iconomiei Fiului, mântuire, nu trebuie să fie separat de planul divin luat ca
întreg. Dragostea divină urmăreşte mereu acelaşi scop: îndumnezeirea oamenilor
şi, prin ei, a întregului univers. Căderea omului cere însă oschimbare nu în
planul lui Dumnezeu, ci în mijloacele Sale, în ,,pedagogia divină”.

Pe măsură ce Adam a păcătuit și nu s-a căit, el s-a depărtat tot mai mult de
Dumnezeu, căzând în robia satanei.Şi nu numai că nu se putea izbăvi singur din
acea robie, dar nici nu i se putea împotrivi în niciun chip, câtă vreme păcătuia,
deoarece satana s-a sălăşluit în inima lui Adam, aducând ,,alte şapte duhuri mai
rele decât el”(Matei 12,43-45). Răscumpărarea sau împăcarea omului cu
Dumnezeu o face Mântuitorul prin cele trei demnităţi ale Sale: de prooroc,
împărat şi, mai ales, de arhiereu și Miel adus spre jertfă ,,Care ridică păcatul
lumii”(Ioan 1,29). Răscumpărarea este ca o nouă creaţie, reprezentând
readucerea sau restaurarea noastră în starea iniţială din rai și chiar ridicarea
deasupra acesteia prin harul dumnezeiesc. Omul căzut, deşi avea dorinţa
izbăvirii din această robie, nu se putea salva sub nicio formă, de aici necesitatea
unui preţ de răscumpărare care să depăşească orice închipuire. Luând asupra Sa
blestemul Legii și al păcatului care apasă omenirea, ,,Hristos ne-a răscumpărat
din blestemul Legii’’ (Galateni 3,13) și a inaugurat prin Sângele Său o Nouă
Lege (Matei 26,28), ,,....căci legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a eliberat de
legea păcatului şi a morţii”(Romani 8,2). Această Lege Nouă a fost consfinţită
pe cruce, când Mântuitorul a exclamat: ,,Săvârşitu-s-a”(Ioan 19,30), cuvânt care
marchează momentul principal al Răscumpărării. De fapt actul Răscumpărării a

5
constat în toate darurile și energiile spirituale acordate credinciosului spre a-l
înnoi și fortifica, făcându-l capabil să conlucreze cu harul răscumpărător până la
intrarea lui în viaţa veşnică.

Sfântul Vasile cel Mare arată că: ,,...tot sufletul omenesc a căzut sub jugul
cel rău al robiei duşmanului comun tuturor (diavolul) şi că, lipsit de libertatea
aceea pe care o avea de la Creatorul său, a fost luat în captivitate datorită
păcatului. Şi orice captiv are nevoie de un preţ de răscumpărare pentru
răscumpărarea sa”. Căzând din har şi din lumina care-i ţinea legaţi de
Dumnezeu, în robia spirituală, oamenii au ajuns ,, fii ai întunericului’’ (Ioan
8,12) şi ,, fii ai diavolului’’ (Fapte 13,10), urând, ucigând și nelegiuind.
Mântuitorul Hristos însă răscumpărându-i i-a readus la legătura cu Dumnezeu şi
la lumina credinţei, redându-le harul, iertându-i, sfinţindu-i, înfiindu-i şi
făcându-i ,, fii ai luminii ’’ şi ,, ai Învierii”(Luca 20,36), când vor deveni ca
„îngerii lui Dumnezeu din cer” (Matei 23,30). Tot Sfântul Vasile cel Mare
explică: ,, Voi aveţi nevoie de un preţ de răscumpărare pentru ca să fiţi traşi la
libertatea care vi s-a luat, fiind învinşi de forţa diavolului, care luându-vă
captivi, nu vă mai lasă de sub tirania lui, până ce, mai înainte, convins de un preţ
de răscumpărare vrednic, n-ar voi să facă schimb”. Atunci când ,,Hristos S-a dat
pe Sine preţ de răscumpărare’’ , El a acceptat de bunăvoie moartea pentru
realizarea planului mântuirii: ,, Pentru aceasta, zice El, Mă iubeşte Tatăl că îmi
pun sufletul (pentru oi), că iarăşi să iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Însumi îl
pun. Putere am să-l pun și putere am iarăşi să-l iau. Aceasta poruncă am luat-o
de la Tatăl”(Ioan. 10,17-18).

Sfântul Grigorie de Nyssa explică momirea satanei ca ,,o înţeleaptă

meşteşugire divină’’ şi arată că: ,, Dumnezeirea s-a ascuns în învelişul firii
noastre, pentru a nu fi cunoscut (Fiul) de vrăjmaşul care stăpânea pe om... şi
pentru ca potrivnicul să tragă şi undița Dumnezeirii şi , astfel, viaţa fiind întărită
în moarte și lumina dispărând în întuneric, să dispară moartea şi întunericul”.
Răscumpărarea sau mântuirea obiectivă este definitiv şi deplin realizată de Iisus
Hristos, o dată pentru totdeauna și pentru întreaga omenire. Dar nu beneficiază
de ea decât unii (Matei 26,28) și anume numai ,,cei ce vor crede şi se vor boteza,
aceia se vor mântui’’ (Mc.16,16). Răscumpărarea dăinuie fiind considerată ca
o ,,arvună’’ (II Corinteni 1,22) și ca o ,,pecete’’ (Efeseni 1,13), adică cu efecte,
în primul rând, asupra celor din viaţa aceasta pământească, în care creştinul
însuşi îşi poate pregăti mântuirea, prin conlucrarea cu harul divin. Aşadar
Dumnezeu Se descoperă pe Sine în ordinea şi frumuseţea creaţiei, dar şi în

6
dreptatea Sa care este Iisus Hristos. Mântuitorul face cunoscut ceea ce
Dumnezeu aşteaptă de la creaţia Sa cea mai de preţşi anume plinirea unităţii. A
afirma că Dumnezeu S-a făcut om, şi căomenitatea Lui posedă caracteristicile
proprii firii omeneşti, înseamnă a spune că Întruparea este un eveniment cosmic.
Omul a fost creat ca stăpân al cosmosului și a fost chemat de Creator să tragă
întreaga creaţie spre Dumnezeu. Mai mult decât atât, faptul Întrupării presupune
că acea legătura dintre Dumnezeu şi om, exprimată biblic de ,,chip’’
şi ,,asemănare” este indestructibilă. Restaurarea creaţiei prin întruparea
Mântuitorului este ,,o nouă creaţie’’ reaşezându-l pe om în legătura cu
Dumnezeu. În Iisus Hristos, Dumnezeu şi omul sunt una.

Sfântul Vasile cel Mare arată că deşi omul era decăzut din starea harică în
care fusese creaţia, Dumnezeu n-a încetat nicio clipa să-l iubească, să-i poarte de
grijă și să vrea să-l readucă la starea din care a căzut, realizând astfel planul
făcut pentru el. Omul, deşi nu era iremediabil pierdut, în starea în care se afla era
neputincios să împlinească singur chemarea lui Dumnezeu. Era nevoie de
cineva, care nefiind supus păcatului, să se aducă jertfă în numele lui şi pentru el,
iar acest Cineva nu putea fi altul decât Mântuitorul Iisus Hristos, deoarece era
fiinţa divină făcută om. După ce stabileşte, cu argumente de ordin scripturistic şi
patristic că în persoana Mântuitorului au existat strâns unite firea umană şi cea
divină, Sfântul Vasile cel Mare afirmă că actul întrupării şi jertfei Fiului lui
Dumnezeu are două urmări: în primul rând, eliberarea omului de sub stăpânirea
diavolului, a păcatului şi a morţii, dar şi readucerea lui în comuniune cu
Dumnezeu, iar în al doilea rând, restabilirea în starea cea dintâi a firii umane
alterate. Actul Mântuirii nu se consumă doar pe cruce, ci se extinde în toată viaţa
pământească a Fiului lui Dumnezeu. Crucea este doar momentul culminant
al ,,jertfei Sale ispăşitoare’’ al împăcării omului cu Dumnezeu. Tot Sfântul
Vasile arată că prima condiţie necesară pentru însuşirea subiectivă a urmărilor
Întrupării Fiului lui Dumnezeu este credinţa, a doua condiţie este botezul, iar a
treia condiţie este conformarea vieţii cu învăţătura lui Hristos.Potrivit Sfântului
Grigorie de Nazianz, Întruparea este lucrarea specifică Fiului. Întruparea este o
lucrare a milosteniei dumnezeieşti, dar şi a conlucrării divine. Jertfa făcută de
Fiul nu este un preţ cerut de Tatăl pentru răscumpărarea păcătoşilor, ci Tatăl
Însuşi, în iconomia Lui, vrea să ne izbăvească, mijlocindu-ne astfel mântuirea
prin Fiul.

Aşadar, antropologia Sfinţilor Părinţi Capadocieni este foarte complexă,

deoarece prezintă detaliat învăţătura referitoare la persoana umană.

7
 Bibliografie

1. asist. univ. dr. Marius TELEA, Antropologia Sfinţilor

Părinţi Capadocieni , Editura Emia, Deva, 2005;
2. pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică
Ortodoxă , vol. 1;
3. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron IX;
4. Sfântul Grigorie de NYSSA, Cuvânt apologetic la
Hexaemeron, către fratele său Petru;
5. Sfântul Grigorie de NYSSA, Despre facerea omului;
6. Paul EVDOKIMOV, Ortodoxia, traducere din limba
franceză de dr. Irineu Ioan POPA, Arhiereu vicar, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R, 1996;
7. Sfântul Vasile cel MARE, Contra lui Eunomie;
8. Sfântul Vasile cel MARE, Omilii la Hexaemeron VI;
9. Sfântul Grigorie de NYSSA, Marele Cuvânt Catehetic,
tr. rom. G. TEODORESCU, Editura Sophia, Bucureşti,
1998;
10. Christos YANNARAS, Abecedar al credinţei , trad. pr.
dr. Constantin COMAN, Editura Bizantină, Bucureşti,
1996;
11. Vladimir LOSSKY, Introducere în teologia ortodoxă,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993;
12. pr. prof. dr. Dumitru RADU, Mântuirea - a doua
creaţie a lumii în Ortodoxie, Bucureşti, 1986;
13. pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, Iisus Hristos sau
restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993;
8
14. Sfântul Grigorie de NYSSA, Cuvântarea 45;
15. Ioannis ZIZIOULAS, Fiinţa ecclesială, Editura
Bizantină, 1996;
16. Alexandros KALOMIROS, Sfinţii Părinţii despre
originile şi destinul omului şi cosmosului, tr. rom. pr.
prof. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1998;
17. Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, tr. rom.
pr. prof. T. Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti, 2001.