FUNCȚIILE ȘI ROLUL CADRULUI DIDACTIC ÎN PROCESUL INSTRUCTIV-EDUCATIV

CĂTRUNĂ IULIANA,
DRAGAN FLORENTA
Există patru functii ale profesorului: organizator al procesului de învatamânt, educator,
partener al educatiei, membru al corpului profesoral (A. Neculau, s. Boncu, 1999, p. 258).
Profesorul ca organizator al învatarii este preocupat în egala masura de aplicarea
principiilor didactice ale teoriei instruirii în transmiterea continuturilor, dar si de implicatiile
psihologice ale acestei transmiteri: psihologia vârstelor, psihologia învatarii, strategii de
comunicare. Organizarea învatarii respecta criteriile proprii fiecarei discipline si urmareste
dezvoltarea gândirii elevilor prin aplicarea celor mai potrivite strategii de rezolvare a
problemelor, însusirea si dezvoltarea aptitudinilor de culegere independenta a informatiilor, de
prelucrare si de aplicare a lor în diferite situatii.
Profesorul este mai mult decât un simplu transmitator de informatii, o persoana care da
indicatii elevilor despre ce sa învete. El este cel care, prin diferite strategii, creeaza premisele ca
elevii sa ajunga la o mai buna întelegere a celor receptionate. Printr-o buna organizare a învatarii
profesorul reuseste sa stârneasca interesul, curiozitatea elevilor pentru disciplina sa si sa le
stimuleze motivatia de a gasi independent raspunsuri. Tot de organizarea procesului de învatare
tine si dozarea corecta a dificultatii problemelor în conformitate cu individualitatea elevilor.
În rezumat se poate spune ca functia profesorului de organizator al învatarii, consta în a crea o
atmosfera prielnica studiului, a utiliza metodele cele mai adecvate pentru a înlesni însusirea
corecta a cunostintelor, a trezi interesul elevilor, a doza gradul de dificultate a problemelor
pentru a dezvolta cele mai bune strategii de rezolvare.
Profesorul ca educator se poate spune ca este opusul profesorului atotstiutor, preocupat exclusiv
de respectarea programei, de dirijarea si manipularea elevilor, de acordarea sanctiunilor negative,
de inducerea unui comportament conformist. Educatorul este preocupat de crearea în clasa a unui
climat de securitate, de încredere, de încurajarea succeselor individuale, de stimularea cooperarii
între elevi, de încurajarea initiativei, ceea ce duce la cresterea simpatiei profesor - elevi indiferent
de disciplina.
Înainte de a transmite cunostinte cognitive, profesorul transmite valori morale si asista la
însusirea acestora de catre elevi. Functia de educator a profesorului este aceea de a trezi virtuti,
de a forma caractere. A educa înseamna a forma, "a-l întelege pe elev, a-l ajuta sa înteleaga ce se
asteapta de la el" (A. Neculau, 1983, p. 204), a-l consilia în aprecierea propriilor performante.
Profesorul ca educator este mai mult decât un simplu instructor, un functionar în slujba statului.
Educatorul este, asemenea medicului sau preotului, un model cu care elevii vor si trebuie sa se
identifice. El este un model real si iradiant ce se identifica cu idealul cultural - educativ al
comunitatii si care traieste valorile acesteia. Daca un bun instructor poate fi înlocuit oricând cu
un computer bine programat, un adevarat educator nu va fi niciodata înlocuit cu o masina, pentru
ca aceasta din urma nu poate servi drept model. Instructorul informeaza, dar educatorul
formeaza.
Functia de educator a profesorului pare a fi cea mai valorizata de catre studentii viitori
profesori, cel putin asa arata rezultatele unei cercetari publicate de L. Antonesei. Conform
acesteia, cele mai importante patru calitati pe care trebuie sa le aiba un profesor sunt: empatia,
comunicativitatea, competenta, tactul pedagogic. Inteligenta se situeaza abia pe locul al cincilea
(L. Antonesei, 2000, p. 107). Studentii deci, apreciaza mai mult calitatile psiho - afective ale
profesorului, decât competenta profesionala, nivelul de inteligenta sau calitatile manageriale.
Ipoteza care se naste este ca subiectii au mentionat acele calitati pe care nu le-au observat la
fostii lor profesori, ceea ce s-a confirmat ulterior.
Profesorul ca partener al educatiei este cel care întretine relatii strânse cu ceilalti
factori educativi, mai ales cu familia. El trebuie sa colaboreze permanent cu parintii, deoarece
raspunderea formarii copiilor se împarte deopotriva între scoala si familie. Tot în aceasta functie,
de partener al educatiei, profesorul trebuie sa armonizeze educatia formala cu cea nonformala si
informala si sa decida care dintre cele trei dimensiuni are ponderea cea mai mare la un moment
dat.
Profesorul ca membru al corpului profesoral se afla într-o strânsa interdependenta cu
colegii din scoala, cu directorul si cu alte cadre didactice. Statutul de organizatie sociala a scolii
face imposibila izolarea, independenta profesorilor. Instructia si educatia nu se pot realiza prin
simpla punere în comun a cunostintelor si influentelor transmise de profesori la diverse
discipline. Este nevoie ca profesorii care predau la aceeasi clasa sa poarte discutii între ei privind
metodele si strategiile de eficientizare a procesului învatarii.

BIBLIOGRAFIE :
Neculau, A. & Boncu, s. - "Dimensiunea psihosociala a activitatii profesorului", în A.
Cosmovici & L. Iacob (coord) - "Psihologie scolara", 1999, Editura Polirom, Iasi;
Paun, E. - "scoala - abordare sociopedagogica", 1999, Editura Polirom, Iasi;
Tucicov - Bogdan, A. - "Calitatea influentei educative - calitatea profesorului" în "Criterii de
evaluare a educatorului", 1979, volum editat de Revista de pedagogie;
Zamfir, C. & Vlasceanu, L. - "Dictionar de sociologie", 1993, Editura Babel, Bucuresti;
*** - "Dictionarul limbii române pentru elevi", fara an, Editura Cartea scolii 2000.
I.3.2 Rolurile profesorului

Autorii Dictionarului de sociologie definesc "rolul social" ca fiind "model de comportare asociat

unei pozitii sociale sau unui status, punerea în act a drepturilor si datoriilor prevazute de
statusurile indivizilor si grupurilor într-un sistem social. Ca aspect dinamic al statusului, rolul
social exprima atât comportamentul efectiv, cât si o prescriptie normativa. Din acest din urma
punct de vedere, rolul social reprezinta ansamblul de comportamente pe care în mod legitim îl
asteapta ceilalti de la individul care ocupa o pozitie sociala determinata" (C. Zamfir, L.
Vlasceanu, 1993, p.517). Rolurile sociale profesionale sunt cele mai clare, deoarece asteptarile
celorlalti sunt mai precis formulate.
Coordonatorii Enciclopediei Internationale a Educatiei (The International Encyclopedia of
Education) au descris trei întelesuri majore ale expresiei "rolul profesorului":
1. Rolul profesorului înteles drept comportament. Studiind literatura de specialitate aparuta între
1980 si 1990, autorii au constatat ca, în unele lucrari, prin "rolul profesorului" se înteleg
comportamentele caracteristice profesorului. Cele mai multe dintre aceste comportamente pot fi
observate în scoala, în timpul unei zile de lucru. Când nu sunt în clasa cu elevii, profesorii sunt în
cabinete, în laboratoare sau pe hol, corecteaza lucrari, pregatesc lectiile viitoare sau îndeplinesc
alte sarcini în folosul scolii. Aceasta nu înseamna ca toti profesorii se comporta exact la fel, dar o
persoana care învata sa traiasca într-un anume fel (ca profesor) este mai probabil sa faca aceste
actiuni si nu altele.
Profesorilor le este caracteristic sa faca mai multe lucruri, ceea ce îngreuneaza studierea rolului
lor. Uneori dificultatile tin de context, de exemplu se poate studia rolul profesorului în clasa, în
scoala sau în alt context unde pozitia sociala a profesorului este recunoscuta si relevanta. Alteori
dificultatile sunt de ordin functional, de exemplu, profesorul transmite informatii elevilor, le este
consilier, le evalueaza rezultatele etc.; fiecare sarcina solicita activitati diferite si se poate
întâmpla ca profesorul sa nu reuseasca în toate.
Potrivit autorilor care înteleg prin rolul profesorului comportamentul profesorului, cel mai
eficient mod de a-l studia este observatia. Putând fi observat de ceilalti, exista posibilitatea ca
elevii sau alte persoane sa influenteze sau sa fie influentate de rolul profesorului.
2. Rolul ca pozitie sociala. Pozitia sociala a unei persoane se refera la anumite caracteristici
recunoscute si etichetate de societate. Persoanele care se ocupa de instruirea elevilor sunt numite
de obicei "profesori", "instructori", "maistri" etc. Autorii care s-au preocupat de pozitia sociala a
profesorului si-au concentrat atentia mai ales asupra celor din învatamântul preuniversitar si mai
putin asupra celor din învatamântul universitar.
Una din caracteristicile pozitiei sociale este statusul profesorului. Literatura de specialitate
mentioneaza trei caracteristici statusul unei persoane: prestigiul, averea si autoritatea. Putinele
studii care au aparut referitoare la prestigiul profesorului plaseaza aceasta profesie printre cele
preferate de clasa de mijloc. S-a emis ideea ca este un prestigiu "special, dar întunecat"; pe de o
parte munca profesorului este vazuta ca având aura unei "misiuni speciale", pe de alta parte
profesorul si-a mai pierdut din autonomia pe care o avea în conducerea procesului didactic,
deoarece devine din ce în ce mai mult functionarul scolii. Indiferent de motiv, profesia didactica
nu atrage la fel de mult ca altele (medic sau avocat, de exemplu).
În ceea ce priveste averea unui profesor, cele mai multe studii arata ca salariul este suficient
pentru a întretine o singura persoana si nu o familie. În cazul în care sotia nu lucreaza, sotul
profesor ajunge sa-si ia o a doua slujba pentru a-si completa salariul.
Studiile asupra autoritatii profesorului, înteleasa ca putere de a-i face pe altii sa-i urmeze
hotarârile, se refera mai ales la relatia cu scoala si cu elevii. În relatia cu scoala el se supune unei
ierarhii si primeste ordine de la superiorii sai (sefi de catedra, specialisti, directori). În ceea ce
priveste relatia cu elevii însa, profesorul este considerat în continuare atotstiutor, cel ce detine
controlul asupra notelor si promovarii elevilor.
3. În sfârsit, un al treilea grup de autori citati in Enciclopedia Internationala a Educatiei, folosesc
expresia "rolul profesorului" pentru a se referi la asteptarile carora profesorul trebuie sa le faca
fata si care vin din partea parintilor, elevilor, directorilor, politicienilor, membrilor societatii si
din partea profesorului însusi. Aceste asteptari au fost dezbatute pe larg de autorul român E.
Paun.
Mai importante si mai riguros structurate sunt asteptarile formulate de persoanele care ocupa
pozitii institutionale. Acestea exprima atât reglementari privind comportamentul profesorului ca
membru a institutiei scolare (respectarea programului scolar, conduita în relatiile cu elevii, cu
celelalte cadre didactice, cu parintii, comportamentul vestimentar etc.), cât si reglementari de tip
pedagogic vizând modalitatile de organizare a activitatilor. Asteptarile de rol pot fi uneori
contradictorii. Astfel, în timp ce seful de catedra este mai flexibil cu privire la conduita
profesorului în raporturile ierarhice si mai exigent în privinta comportamentului pedagogic,
pretinzându-i sa fie cât mai creativ si sa utilizeze metode moderne de predare, directorul poate fi
rigid în privinta respectarii pozitiilor ierarhice, iar în plan pedagogic sa-i ceara profesorului sa fie
mai degraba conservator si formalist decât inovator. La aceste expectante se adauga cele ale
inspectorilor scolari. Daca se tine cont de faptul ca inspectiile scolare, atât cele de specialitate,
cât si cele pentru obtinerea gradelor didactice sunt puternic formalizate, nu este exagerata
afirmatia ca expectantele inspectorilor scolari sunt alte surse de contradictii.
În aceste conditii se creeaza o ambiguitate a rolului de profesor care genereaza disconfort psihic
si nesiguranta comportamentala, ceea ce afecteaza buna exercitare a acestui rol si performantele
obtinute. Asteptarile de rol se exprima cel mai adesea ca presiuni de rol. În acest context
profesorul îsi structureaza prioritatile în functie de importanta celui care exercita presiunile si de
gradul în care acesta îi afecteaza cariera. În sistemul nostru de învatamânt directorul tinde sa
ocupe locul principal în scoala, atât în privinta controlului activitatii cât si a promovarii în
cariera. Deci, prioritatile de raspuns ale profesorului sunt centrate pe asteptarile de rol si
presiunile ce vin de la director.
Asteptari de rol mai putin structurate formuleaza si parintii. Acestea au la baza criterii foarte
variate care nu sunt subordonate întotdeauna unei definitii clare a rolului de profesor. Astfel,
expectantele parintilor sunt influentate de experienta de fosti elevi, un anumit model cultural
(adesea incomplet, imprecis, impregnat cu elemente nesemnificative) privind profesia didactica,
model poate varia în functie de apartenenta la o categorie socioprofesionala, de informatiile
(foarte subiective) oferite de proprii copii sau de informatiile primite pe alte cai. În aceste
conditii, asteptarile de rol exprimate de parinti sunt foarte diverse si puternic divergente, ele
neavând o baza comuna. Profesorii nu le pot ignora, deoarece de opinia parintilor depinde
imaginea lor de cadre didactice, în mai mare masura decât de opinia conducerii scolii si a
celorlalti colegi. Totusi, profesorii considera ca asteptarile parintilor nu trebuie sa vizeze
exercitarea rolului didactic si resping sau refuza sugestiile de acest tip. Cooperarea dintre scoala
si familie se limiteaza la sprijinirea scolii de catre familie, mai ales în plan material si al
disciplinei elevilor si a familiei de catre scoala, in privinta consilierii educationale.
si elevii exprima asteptari fata de rolul profesorului, vizând mai ales competentele si gradul de
profesionalism al acestuia. Un aspect important al acestor asteptari se refera la relatia profesor -
elev. Potrivit opiniei lui T. Parsons, în stabilirea acestei relatii profesorul are de ales între:
a baza relatia pe interactiune sau pe indiferenta;
a se limita la transmiterea cunostintelor sau a extinde relatia asupra personalitatii complexe a
elevului;
a judeca elevul dupa niste criterii generale, precum rezultatele scolare sau în functie de calitatile
individuale ale acestuia;
a judeca elevul dupa ceea ce este el efectiv sau dupa rezultatele scolare (aceasta dilema a
cadrului didactic se confunda cu precedenta);
a satisface propriile sale interese sau interesele elevilor.
Parsons însusi recomanda ca un cadru didactic sa opteze în învatamântul prescolar pentru relatii
bazate pe afectivitate, în învatamântul general pentru relatii bazate pe afectivitate si pe judecarea
elevilor în functie de calitatile individuale, iar în învatamântul secundar pentru relatii bazate pe
neutralitate afectiva si pe judecarea elevilor în functii de criterii generale. Se observa racirea
treptata a relatiei profesor - elev pe masura înaintarii în vârsta si a cresterii experientei de
învatare a celui din urma (T. Parsons, apud. E. Paun, 1999, p. 81).
De asemenea, profesorul este supus unor asteptari de rol venind din partea colegilor sai. Acestea
pot fi coercitive, daca profesorul se afla în competitie cu colegii sai, dar, de cele mai multe ori
ele sunt flexibile, personalizate si depind de tipul de relatii interpersonale în care este integrat
profesorul.
În cele din urma, profesorul este supus unor presiuni care îsi au originea în propriile asteptari.
Acestea sunt puternic personalizate si se refera mai ales la exigentele privind cariera didactica, la
gradul de satisfactie pe care aceasta îl ofera. Desi nu sunt întotdeauna esentiale, aceste asteptari
personale pot influenta îndeplinirea rolului profesional.
Desi sunt prezentate separat, nici una din cele trei acceptiuni care au fost date rolului
profesorului nu le exclude pe celelalte. Fiecare exprima o parte din complexitatea meseriei de
profesor.