UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 347.5 (478): 34.01

BRUMĂ SORIN

LOCUL RĂSPUNDERII SUBSIDIARE ÎN SISTEMUL

RĂSPUNDERII JURIDICE CIVILE

SPECIALITATEA: 12.00.03 - DREPT PRIVAT (DREPT CIVIL,

DREPT AL AFACERILOR)

Teză de doctor în drept

CHIBAC Gheorghe,
Conducător ştiinţific: ________________ doctor în drept, profesor
universitar

Autor:
Brumă Sorin ________________

CHIŞINĂU, 2009
© Brumă Sorin, 2009

2
 ADNOTARE
Brumă Sorin, „Locul răspunderii subsidiare în sistemul răspunderii juridice civile”, teză de
doctor în drept, Chişinău, 2009

Cuvinte cheie: răspundere subsidiară, răspundere juridică civilă, răspundere solidară,

legislaţie, natură juridică, răspundere civilă delictuală, insolvabilitate, obligaţii contractuale,
prejudicii, creditor, persoană juridică, culpă.
Din punct de vedere structural, teza este formată din introducere, patru capitole, concluzii şi
bibliografia din 188 de denumiri. Rezultatele obţinute au fost publicate în 7 lucrări ştiinţifice.
Domeniul de studiu al prezentei lucrări este analiza în esenţă a reglementărilor relaţiilor
privind răspunderea subsidiară.
Scopul şi obiectivele lucrării sîntt reprezentate de analiza complexă a temeiurilor şi
condiţiilor angajării răspunderii subsidiare, definirea naturii juridice a acesteia, pentru a fi posibilă
aplicarea ei în cazurile cînd creditorul urmează a fi satisfăcut atît din partea debitorului ce se află pe
cealaltă extremă a obligaţiei civile, cît şi de acele persoane, care au contribuit direct sau indirect la
formarea voinţei vicioase a debitorului sau n-au manifestat grija şi diligenţa necesară cerută de lege,
analiza relaţiilor juridice civile, în temeiul cărora se angajează şi se aplică răspunderea subsidiară,
precum şi construcţiile juridice similare, care exclud răspunderea sibsidiară sub aspect comparat cu
legislaţia, practica şi doctrina naţională şi a altor state.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a tezei constau în formularea anumitor concluzii de
ordin teoretic şi practic şi înaintarea propunerilor de lege ferenda, care rezultă logic din
investigaţiile realizate, contribuind la completarea doctrinei în problemele vizate, la perfecţionarea
legislaţiei în vigoare, făcînd-o mai compatibilă şi logic închegată cu reglementările naţionale şi
internaţionale deja existente.
Semnificaţia teoretică. În teză sânt formulate noţiuni, teze, sînt sugerate recomandări de
actualitate în lumina unor realităţi economice sociale şi juridice actuale şi de perspectivă:
automonia de voinţă, răspundere subsidiară, organ al persoanei juridice, executarea creanţei etc.
Teza poate servi drept suport didactic pentru studenţii, masteranzii şi doctoranzii facultăţilor
de drept, precum şi pentru specialiştii din domeniu. De asemenea, lucrarea se adresează persoanelor
din învăţămîntul juridic şi cercetătorilor ştiinţifici.

3
 АННОТАЦИЯ
Брумэ Сорин, « Место субсидиарной ответственности в системе гражданской
юридической ответственности», диссертация доктора права,
Кишинэу, 2009

Ключевые слова: субсидиарная ответственность, гражданская юридическая

ответственность, солидарная ответственность, законодательство, юридическая природа,
гражданская деликтуальная ответственность, несостоятельность, договорные обязательства,
ущерб, кредитор, юридическое лицо, вина.
Структурально работа состоит из введения, четырёх глав, заключений и библиографии
состоявшая из 188 названий.
Область изучения данной работы является существенный анализ правовых норм
регулирующих общественные отношения, касающиеся субсидиарной ответственности.
Главные цели, поставленные для реализации этого изучения, состоят из особенности
анализа появления и развития этих отношений и их правовых регулирований, определение
субсидиарной ответственности и идентификация ее места в системе гражданской
юридической ответственности и.т.д.
Существенная научная новизна, а также оригинальность диссертпции состоит из того
что в работе делаются конкретные теоретические и практические выводы, и предлагаются
определённые изменения в законодательстве. Это существенно способствует обогащению
доктрины, совершенствованию законодательства, делая её более совместимой с уже
существующими международными и национальными нормами.
Теоретическое и применительное значение темы исходит из того, что в работе пробуется
сделать многовидовую трактовку правовых норм регулирующих общественные отношения
касающиеся субсидиарной ответствености. В этом контексте в работе совершается
комплексный научный анализ этого феномена, как с точки зрения теоретической, так и с
практической; используется знания из области гражданской ответствености и юридической
науки, законодательства, а также юридической практики в данной сфере. Актуальность темы
и мотивировка её выбора исходят из того что работа является первой попыткой выделить
разные специфические и противоречивые аспекты правовых норм регулирующих отношения
касающиеся субсидиарной ответственности, оценить их с точки зрения теоретической, и
внести предложения для их решения в национальной правовой системе.

4
 ANNOTATION
Sorin Brumă „ The place of subsidiary responsibility within the system of civil legal
responsibility”, to the doctoral thesis, Chişinău, 2009

Key words:
Subsidiary responsibility, civil legal responsibility, solidar responsibility, legislation, legal
nature, civil felony responsibility, insolvability, contractual obligations, damages, creditor, legal
person, guilt.
From the structural point of view, the paper consists of the introduction, four chapters,
conclusions and the bibliography with 188 references. The obtained results were published in 7
scientific works.
The studying field of the present work consists in analyzing the essence of the relations'
regulations regarding the subsidiary responsibility. The main objectives for acquiring this aim were
to analyze the appearance and the evolution of these relationships and their regulations, the
definition of the concept of subsidiary responsibility and the identification of its place within the
system of legal civil responsibility, etc.
The scientific novelty, as well as originality of this work consists in elaborating theoretical and
practical conclusions and presenting certain proposals of lege ferenda that would logically result
from the investigations performed in the work, thus, contributing to the enriching of the doctrine and
the improvement of the legislation in force, making it more compatible and logically linked with the
existing national and international regulations.
The theoretical importance and the applicative value of the work consist in the fact that it has a
multi-aspectual approach to legal regulations of the social relationships regarding the subsidiary
responsibility. In this context, the work contains a complex scientific analysis of the particularities
of applying the subsidiary responsibility both from the theoretical and practical point of view; there
is also some knowledge from the domain of legal civil responsibility and legal science used; of the
legislation in force as well as the legal practice in this domain. This material can be used for
modification of civil legislation, etc.
The present thesis can be used as a teaching support for students, masters or researchers of the
law faculties, for other specialists in this field, etc. The paper is also addressed to people from the
legal studies environment as well as scientific researchers.

5
 LISTA ABREVIERILOR

alin. – alineat
art. – articol
lit. – literă
pct. – punct
p. – pagină
nr. – număr
vol. – volum
M.O.- Monitorul Oficial
mun.- Municipiu
R.M. – Republica Moldova
R.S.S.M. – Republica Sovetică Socialistă Moldovenească
R.S.S.F.R. –Republica Sovetică Socialistă Federativă Rusă
U.R.S.S.- Uniunea Republicilor Sovetice Socialiste

6
 CUPRINS

CUPRINS...………………………………………………………………..……………............7

INTRODUCERE ………………………………………………………………….…………...8

1. VALORIFICAREA RĂSPUNDERII SUBSIDIARE ÎN SISTEMUL RĂSPUNDERII

JURIDICE CIVILE
1.1. Răspunderea subsidiară în contextul cercetărilor actuale……………………………..........14
1.2. Cadrul normativ al răspunderii subsidiare …………………………………………………21
1.3. Concluzii la capitolul 1.........................................................................................................29

2. RĂSPUNDEREA SUBSIDIARĂ – FORMĂ A RĂSPUNDERII CIVILE

2.1. Caracteristica generală a temeiurilor răspunderii juridice civile …….......……..……….…31
2.2. Evoluţia răspunderii subsidiare în legislaţia europiană …...…………........................….....41
2.3. Abordarea reglementării juridico-civile a răspunderii subsidiare în sistemul de drept
naţional…………………………………………...............................................…………..50
2.4. Concluzii la capitolul 2.........................................................................................................57

3. FUNDAMENTUL TEORETIC AL RĂSPUNDERII SUBSIDIARE

3.1. Noţiunea răspunderii subsidiare în abordare conceptuală .................................................59
3.2. Natura juridică a răspunderii subsidiare ……………………..……………………………72
3.3. Analiza comparativă a răspunderii subsidiare şi a altor categorii conexe …...……………86
3.4. Concluzii la capitolul 3........................................................................................................95

4. PARTICULARITĂŢILE ANGAJĂRII RĂSPUNDERII SUBSIDIARE

4.1. Aspecte teoretico-practice ale oportunităţilor răspunderii subsidiare ................................96
4.2. Particularităţile prescripţiei acţiunii în cadrul angajării răspunderii subsidiare ............... 111
4.3 Concluzii la capitolul 4......................................................................................................115

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI ……………………………………..…………...….…..116

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………….…………….121
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ………………………..………133
CV AL AUTORULUI …………………………….………………………………………….134

7
 INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Răspunderea civilă, prin multitudinea

problemelor pe care le ridică, prin numeroasele implicaţii sociale şi prin aria sa largă de cuprindere,
constituie unul dintre cele mai importante domenii ale dreptului civil, amplu reflectat în literatura de
specialitate.
Cercetarea instituţiilor răspunderii civile delictuale şi contractuale rămâne, însă, mereu o
problemă actuală, de un interes teoretic şi practic deosebit, tocmai datorită numeroaselor cazuri de
aplicare în practică a normelor juridice care le reglementează.
În materia răspunderii civile delictuale, întinderea răspunderii nu are în vedere gradul de
vinovăţie a autorului faptei ilicite. În plus, există şi situaţii în care răspunderea civilă este antrenată
fără a fi necesară condiţia culpei sau vinovăţiei persoanei chemate să răspundă. Ne aflăm în faţa unei
răspunderi civile obiective. În materia răspunderii civile delictuale, orice faptă a omului cauzatoare
de prejudicii antrenează răspunderea, indiferent că fapta a fost săvârşită cu vinovăţie în forma
intenţiei sau din culpă sub forma neglijenţei sau imprudenţei.
Gradul vinovăţiei este important numai când mai multe persoane săvârşesc o faptă ilicită şi se
pune problema angajării răspunderii tuturor, atunci importanţa rezidă în faptul că fiecare dintre
coautorii faptei răspunde proporţional cu culpa ce îi revine.
Mecanismul juridic ce stabilete la nivel de norme organice condiţiile şi efectele angajării
răspunderii subsidiare se conţine în textul Codul civil al Republici Moldova în vigoare. Persoanele
interesate de protejarea drepturilor sale prin intermediul acestei instituţii juridico-civile pot găsi
soluţii adecvate în rezolvarea problemelor de drept, deoarece răspunderea subsidiară reprezintă o
categorie a răspunderii civile şi ea urmează a fi supusă regulilor prestabilite de răspundere juridică
pentru formarea deficientă a voinţei sau pentru insuficienţa controlului şi supravegherii cerut de
lege.
Lărgirea sferei aplicării răspunderii subsidiare este condiţionată de modificarea rolului
economico-regulator al statului în activitatea economică a persoanelor juridice, renunţarea statului la
controlul şi planificarea activităţii economice a persoanelor juridice şi instaurarea influenţei
indirecte asupra acestora prin instituirea, la nivel de lege, a temeiurilor de răspundere subsidiară.
Într-un cuvînt, posibilitatea statului de a influenţa participarea persoanelor juridice la circuitul civil
este înlocuită prin pîrghiile juridico-civile şi juridico-penale.

8
 Termenul răspundere subsidiară a apărut în calitate de noţiune instituţionalizată în Codul
civil al Republicii Sovetice Socialiste Moldoveneşti redacţia 1964, ulterior, şi-a găsit reflectarea în
Codul civil al Republicii Moldova din 2002 în vigoare şi în unele acte normative speciale. Însă
acest tip de răspundere civilă nu şi-a regăsit o largă marjă de difuzare, nemaivorbind de o noţiune
generică determinată la nivel de legislaţie codificată. Astfel, Codul civil al Republicii Moldova în
vigoare cuprinde numai cîteva articole, în care se menţionează despre angajarea răspunderii
subsidiare.
Analiza legislaţiei în vigoare care reglementează obligaţiile subsidiare ne permite să
conchidem că răspunderea subsidiară a debitorului accesoriu survine, în principiu, în caz de
insuficienţă a patrimoniului deţinut de debitorul principal. Ca exemplu în acest sens ne poate servi
Legea Republicii Moldova cu privire la insovabilitate .
Analiza altor norme de angajare a răspunderii subsidiare, stabilite în legislaţia în vigoare a
Republicii Moldova, ne permite să conchidem că, răspunderea debitorului accesoriu nu întotdeauna
este legată de incapacitatea de plată a debitorului principal sau de insuficienţa patrimoniului din care
urmează să fie satisfăcute creanţele creditorilor.
Abordarea teoretică a situaţiilor de angajare a răspunderii subsidiare ne permite scoaterea în
evidenţă a temeiulor şi condiţiilor angajării răspunderii subsidiare, ceea ce, pînă la urmă, ar
impulsiona legiuitorul, ca această răspundere să obţină un caracter uniform de reglementare şi
aplicare. În plus, ar soluţiona şi problema coparticipării procesuale în soluţionarea litigiilor judiciare.
Astfel, actualitatea temei este dictată şi de însemnătatea răspunderii subsidiare, care constă,
în primul rând, în asigurarea eficientă a dreptului creditorului în cadrul obligaţiilor contractuale şi
extra-contractuale. Asigurarea reparaţiei prejudiciului reprezintă principalul scop al răspunderii
subsidiare. Însăşi existenţa acestei forme a răspunderii civile exprimă o particularitate aparte a
dreptului civil contemporan, care constă în renunţarea la principiul pedepsirii debitorului în favoarea
principiului restituirii daunelor către creditor.
Existenţa debitorului accesoriu, în sine, deja prezintă o garanţie pentru interesele creditorului,
deoarece, în caz de incapacitate de plată a debitorului principal, el poate să reclame îndeplinirea
obligaţiei de la debitorul accesoriu. Evident, în perioada dezvoltării relaţiilor economiei de piaţă,
caracterizate prin variabilitate, existenţa răspunderii subsidiare constituie o garanţie pentru
stabilitatea dezvoltării circulaţiei mijloacelor care aparţin subiecţilor participanţi la raporturile
juridice civile.

9
 Scopul şi obiectivele tezei reprezintă analiza complexă a temeiurilor şi condiţiilor angajării
răspunderii subsidiare, definitivarea naturii juridice a acesteia, pentru a fi posibilă aplicarea acesteia
în cazurile când creditorul urmează a fi satisfăcut atît din partea debitorului ce se află pe cealaltă
extremă a obligaţiei civile, cât şi de acele persoane, care au contribuit direct sau indirect la formarea
voinţei vicioase a debitorului sau n-au manifestat grija şi diligenţa necesară cerută de lege.
Pentru atingerea scopului propus, se trasează realizarea următoarelor obiective:
1. Stabilirea premiselor şi temeiurilor apariţiei în sistemul răspunderii civile a răspunderii
subsidiare;
2. Definirea condiţiilor şi determinarea esenţei răspunderii subsidiare;
3. Analiza răspunderii subsidiare, vis-à-vis de alte categorii de răspundere civilă;
4. Stabilirea particularităţilor răspunderii subsidiare în unele categorii de obligaţii civile;
5. Evidenţierea şi cercetarea concurenţei răspunderii delictuale şi contractuale pentru
repararea integrală a pagubei cauzate creditorului;
6. Examinarea formulei juridico-procesuale a aplicării răspunderii subsidiare;
7. Elaborarea şi formularea recomandărilor, propunerilor concrete de lege ferenda privind
perfecţionarea legislaţiei în domeniul răspunderii civile, în general, şi a răspunderii
subsidiare, în special.
Obiectul cercetării îl reprezintă relaţiile juridice civile, în temeiul cărora se angajează şi se
aplică răspunderea subsidiară, precum şi construcţiile juridice similare, care exclud răspunderea
sibsidiară sub aspect comparat cu legislaţia, practica şi doctrina naţională şi a altor state.
Bazele metodologice ale cercetării se constituie dintr-o serie de mijloace şi procedee teoretice şi
practice, strict determinate de cunoaşterea domeniului cercetat al realităţii juridice, printre care un loc
dominant îl ocupă metodele general-ştiinţifice: metoda istorică, de analiză sistemică a fenomenelor;
generalizarea, inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, analogia ş.a. De asemenea, s-au utilizat metodele
special-juridice, şi anume: metoda comparativă, istorică, a analizei complexe şi interpretative a actelor
normative, metodele formal-juridice, ale logicii formale, concret-sociologice etc.
Utilizarea metodelor indicate în cercetarea problemei vine să asigure o studiere complexă a
acesteia, determinarea esenţei şi trasarea perspectivelor evoluţiei fenomenului analizat.
Baza teoretică a prezentei lucrări o constituie studiilie cercetătorilor autohtoni, precum şi ale
celor din străinătate: Агарков М.М., Антимонов Б.С., Матвеев В.К., Малейн Н.С., Белякова
А.М., Братусь С.Н., Брагинский М.И.., Тархов В.А., Иоффе О.С., Венедиктов А.В., Новицкий

10
И.Б., Сергеев А.П., Флейшиц Е.А., Хохлов Е.Б., Иванова Г.Н., Шварц Н.И., Pop L., Eliescu M.,
Bîrsan S., Albu I., Ursa V., Deak F. Anghel I.M., Popa M.E., Costin M.N., Mureşan M., Stătescu C.,
Tarhon V.G., Pogoneţ G. şi alţii.
De o mare importanţă sînt cercetările autorilor din Republica Moldova în domeniul
răspunderii subsidiare cum sunt: Baieşu A., Băieşu S., Bloşenco A., Cojocari E., Chibac G.., Chiriac
A., Cimil D., Roşca N., ş.a.
Bazele normative ale cercetării sunt constituite de cadrul legislativ şi normativ în vigoare al
Republicii Moldova cu privire la obligaţiile civile, în general, şi obligaţiile solidare, pe cote părţi şi
subsidiare, în special, care a fost efectuat în baza unei retrospective a evoluţiei legale a obligaţiilor
şi, respectiv, a răspunderii subsidiare în ţară, precum şi un studiu comparat al legislaţiilor europene
din Franţa, România, precum şi ale unor state în curs de dezvoltare din acelaşi spaţiu, cum sunt
Federaţia Rusă, Ucraina, Kazahstan. În cadrul examinărilor efectuate, au fost analizate şi unele
aspecte ale obligaţiilor in solidum din statele europene.
Bazele practice ale cercetărilor efectuate includ practica judiciară naţională şi internaţională
ce rezultă din soluţionarea litigiilor civile. De menţionat, că practica judiciară din Republica
Moldova în domeniul răspunderii subsidiare, este încă slab valorificată, dar şi acele câteva dosare
judiciare, ce au fost examinate, denotă că aplicarea legislaţiei ce stabileşte răspunderea subsidiară va
fi una prioritară, deoarece menirea ei constă în asigurarea protecţiei depline a creditorului din partea
persoanelor culpabile.
În vederea creării unei viziuni autentice şi complexe asupra aspectelor practice cu privire
răspunderea subsidiară în Republica Moldova, au fost studiate, de asemenea, numeroase materiale
contractuale.
Principalele rezultate prezentate pentru susţinere, care atestă noutatea ştiinţifică a tezei,
sunt:
1. Ţinând cont de faptul că răspunderea juridică reprezintă în sine o oglindire a libertăţii
voinţei subiectului de drept, este necesar de menţionat că în baza studiului realizat s-a constatat şi
s-a demonstrat că urmează să poarte răspunderea cei care au format sau au manifestat personal
această voinţă, precum şi cei care folosesc persoana juridică pentru atingerea anumitor scopuri
personale. Răspunderea subsidiară reprezintă o categorie organică a răspunderii civile şi ea
urmează a fi supusă regimului juridic uniform de răspundere pentru formarea deficientă a voinţei
sau pentru insuficienţa controlului şi supravegherii, stabilit de lege.

11
 2. S-au cercetat şi s-au confirmat ştiinţific aspectele ce vizează răspunderea subsidiară care
nu reprezintă o răspundere pentru acţiunile altei persoane, nu constituie răspundere fără vinovăţie
sau răspundere fără propria încălcare. În calitate de temei juridic al acestei răspunderi, figurează
răspunderea pentru fapta proprie a persoanei, ce poartă răspundere subsidiară, condiţionată fie de
formarea defectuoasă a voinţei persoanei juridice, fie în lipsa sau insuficienţa controlului şi
supravegherii pe care este obligat să le efectueze. Fapta prejudiciabilă a debitorului de bază în
obligaţia civilă cu creditorul nu serveşte în calitate de temei unic pentru angajarea răspunderii
subsidiare, dar constituie doar un element al faptului juridic complex, ce stă la baza survenirii
acestei răspunderi.
Se consemnează faptul că esenţa răspunderii subsidiare se limitează la soluţionarea chestiunii
ordinii în care urmează să răspundă diferiţi debitori. Răspunderea subsidiară nu este un moment de
trecere nici la răspunderea solidară, nici la cea divizibilă.
3. Persoana juridică a fost gândită şi recunoscută în calitate de subiect de drept de către
legiuitor numai pentru a motiva dezvoltarea circuitului civil. În măsura în care la constituirea
persoanei juridice s-a recurs la procedeul de ficţiune, tot în această proporţie, putem vorbi despre
autonomia de voinţă şi independenţa exprimării ei de către persoana juridică ca subiect de drept.
Voinţa persoanei juridice este formată de alte persoane fizice şi doar pentru comoditatea circuitului
civil, în formă de ficţiune, se recunoaşte în calitate de voinţă a persoanei juridice.
4. S-a stabilit că în cazul în care legea nu stabileşte expres modul de reparare a prejudiciului, în
scopul protejării intereselor persoanei executate de către creditori, urmează să fie invocată regula
beneficiului de discuţie, adică dreptul persoanei urmărite de a cere creditorilor să reclame mai întîi
plata de la debitor sau satisfacerea creanţelor mai întîi din bunurile drepturile ce formează
patrimoniul comun al debitorilor şi mai apoi urmărirea bunurilor drepturilor personale ale persoanei
urmărite.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Importanţa cercetărilor efectuate
se manifestă prin faptul că ideile şi concluziile formulate în teză şi-au găsit reflectare în şase
articole publicate, în cursul de lecţii la disciplina „Drept civil. Obligaţiile contractuale”, precum şi
în materialele conferinţei internaţionale cu genericul „Codul civil al Republicii Moldova: 5 ani de
aplicare – realizări, rezerve, perspective” petrecute la 18-19 septembrie 2008 în mun.Chişinău.
Concluziile şi propunerile formulate de autor pot fi utile în procesul de perfecţionare a
legislaţiei privind obligaţiile delictuale şi contractuale în Republica Moldova, pot fi utilizate în practica

12
contractuală a societăţilor comerciale şi necomerciale, precum şi în activitatea ştiinţifică şi didactică în
cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova. Nu mai puţin important este faptul că
ideile şi concepţiile prezentate în teză pot servi drept imbold pentru efectuarea unor noi investigaţii şi
studii în domeniul obligaţiilor şi răspunderii juridice civile. Sperăm că lucrarea dată să iniţieze o
fructuoasă şi constructivă cercetare a instituţiei răspunderii civile şi, în special, a celei subsidiare.
Avantajul aplicării instituţiei răspunderii subsidiare constă în posibilitatea depistării şi
atragerii la răspundere civilă a subecţilor vinovaţi de cauzarea prejudiciului, deoarece persoanele
vinovate se ascund sub forma unor construcţii juridice ca persoana juridică şi alte construcţii de
acelaşi gen.
Neajunsurile în domeniu ţin de lipsa unor norme exprese uniforme şi codificate în
domeniul răspunderii subsidiare, care ar fi putea aplicate după caz în toate situaţiile cînd se întrunesc
temeiurile şi condiţiile angajării răspunderii subsidiare.
Problema cercetării răspunderii subsidiare în calitate de subinstituţie a răspunderii civile
constă în asigurarea integrităţii circuitului civil şi anume conceperea unei formule clare de angajare
a răspunderii subsidiare pentru a exclude posibilitatea eschivării de la răspundere a subiecţilor
vinovaţi nemijlocit de cauzarea prejudiciului, deoarece pînă în prezent sunt atraşi la răspundere
civilă fie persoanele juridice ca subiecte fictive care răspund cu patrimoniul lor distinct, dar nu şi
acele persoane care participă nemijlocit la formarea voinţei persoanei juridice.
Aprobarea rezultatelor ştiinţifice. Rezultatele investigaţionale au fost aprobate în cadrul
Catedrei „Dreptul civil” a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova, la Seminarul de
profil, în discuţiile din cadrul conferinţelor ştiinţifice la care au fost prezentate comunicări.
Sumarul compartimentelor tezei. Teza de doctorat este compusă din: introducere – care
constituie o caracteristică generală a problemei cercetate şi o iniţiere in studiu; patru capitole – in
care sunt examinate problemele fundamentale ce ţin de dezvăluirea detaliată a scopului şi
obiectivelor enunţate în introducere; încheierea – ce inserează concluziile şi recomandările;
bibliografia – ce reprezintă suportul documentar şi doctrinar al tezei; adnotarea; lista abrevierilor.

13
 1. VALORIFICAREA RĂSPUNDERII SUBSIDIARE ÎN SISTEMUL RĂSPUNDERII
JURIDICE CIVILE

1.1. Răspunderea subsidiară în contextul cercetărilor actuale

La momentul actual, analiza reglementărilor juridice a răspunderii civile subsidiare, atît în
planul cercetărilor naţionale, cît şi în planul cercetărilor internaţionale se află la o etapă incipientă.
Fundamentarea teoretică a acestei instituții de drept civil, care ulterior şi-a regăsit aplicare
legislativă a început în perioada anilor 20-70 ai secolului trecut.
Astfel, posibilitatea de a răspunde subsidiar pentru obligaţiile persoanelor juridice era
deseori, discutată în literatura civilistă din perioada respectivă, Венедиктов А.В., [99], de exemplu,
la constatarea posibilităţii răspunderii altor persoane pentru obligaţiile persoanei juridice, reieşea din
măsura posibilităţilor de separare a patrimoniului persoanei juridice.
Diferenţa dintre gradele de separare a patrimoniului persoanelor juridice, după părerea lui,
influenţează puternic problema răspunderii pentru datoriile lor: ca subiect individual al raporturilor
civile, persoana juridică însăşi poartă răspundere pentru obligaţiile sale (se presupunea, de exemplu,
separarea insuficientă a patrimoniului instituţiilor). Analizată sub acest aspect, răspunderea
personală a persoanei juridice pentru obligaţiile sale sociale constituie unul dintre elementele
persoanei juridice care, în ansamblul lor, formează conceptul persoanei juridice ca subiect
independent al raporturilor juridice civile.
Cu toate acestea, în literatura de specialitate a acelei perioade, prin răspunderea personală a
persoanei juridice se subînţelegea răspunderea limitată (adică exclusiv a sa). Se susţinea ideea că
pentru obligaţiile persoanei juridice nu puteau răspunde nici asociaţii ei, nici o altă persoană juridică
în componenţa căreia intra ori căreia i se subordona sub o formă sau alta. Subliniind faptul
incontestabil că majoritatea covârşitoare a persoanelor juridice poartă răspundere pentru obligaţiile
sociale numai în limita activelor sociale, Венедиктов А.В. menţiona că, în paralel cu aceasta, există
persoane juridice pentru obligaţiile cărora răspund asociaţii lor sau alte organizaţii. Spre exemplu,
Regulamentul despre cooperaţiile meşteşugăreşti din 1927 [150] atrăgea asupra asociaţilor
cooperativei răspunderi suplimentare pentru obligaţiile cooperativei. În cazul insolvabilităţii
cooperativei, statutul prevedea, de asemenea, răspunderi suplimentare a asociaţilor (până în valoarea
a două părţi sociale).
În legislaţie se conţineau norme care reglementau răspunderea persoanelor juridice în cazul

14
persoanelor juridice –proprietate de stat. Art.19 Cod Civil al R.S.S.F.R. din 1922 [37] prevedea că
statul (vistieria statului) nu purta răspundere pentru datoriile persoanelor juridice cu autogestiune.
Art.4 din Regulamentul despre Trusturile industriale din 29.06.1927 [144] nu introduce
răspunderi suplimentare pentru obligaţiile persoanelor juridice cu capital de stat din cauza gradului
insuficient de separare a patrimoniului acestor persoane juridice de patrimoniul statului.
Problema răspunderii subsidiare a vistieriei de stat devenise una dintre cele mai discutate în
literatura juridică din acea perioadă. Ca exemplu, Братусь С.Н. critica opinia lui Венедиктов А.В.,
precum că statul este cel ce poartă răspundere subsidiară pentru obligaţiile instituţiilor. Luând în
considerare faptul că datoriile instituţiei către creditor nu erau stinse de către stat în mod direct, ci de
însuşi debitor, adică instituţia, după ce, în conturile ei erau virate lichidităţi pentru necesităţile
întreprinderii sub forma unor noi credite, Братусь С.Н. concluziona că instituţia răspunde de sine
stătător pentru datoriile sale, cu toate că această răspundere căpăta altă formă în comparaţie cu
răspunderea întreprinderii de stat cu autogestiune [93]. Această teză este susţinută de Bratusi S.N. şi
în alte lucrări ale sale. De exemplu, el menţionează că, în situaţia când datoria întreprinderii faţă de
creditori depăşeşte bugetul ei, nu statul stinge această datorie, ci întreprinderea datornică, după ce
primeşte resursele necesare pentru aceasta. Rezultă că, în acest caz nu, statul, în persoana vistieriei,
ci întreprinderea de stat devine subiect al răspunderii juridice civile. Trebuie menţionat faptul că
Братусь С.Н. admitea că statul poate să apară în calitate de garant al obligaţiilor unor instituţii în
anumite situaţii. Mai mult chiar, el nu nega posibilitatea răspunderii subsidiare a statului (vistieriei)
pentru operaţiunile CEC-ului şi ale Băncii Naţionale.
Pe parcursul perioadei anterioare nu a existat o unitate a opiniilor asupra acestei probleme.
De exemplu, în nota explicativă a proiectului de Hotărâre cu privire la activitatea comercială a
instituţiilor dependente de bugetul de stat, înaintat de către comisariatul justiţiei Sovietului
Comisarilor Poporului al R.S.S.F.R., se menţiona că instituţiile de stat răspund pentru obligaţiile ce
survin în urma activităţii lor comerciale cu următoarele mijloace: subvenţiile şi finanţarea de stat, ce
se acordau instituţiei în scopul activităţii comerciale; fonduri, altele decât cele bugetare care se pun
la dispoziţia instituţiei; profitul care apare ca rezultat al activităţii comerciale. În cazul când
mijloacele enumerate mai sus sînt insuficiente pentru acoperirea datoriilor instituţiei, răspunderea
revine vistieriei statului [114].
În planul implimentării legislative a concepțiilor doctrinale în Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească, Codul Civil a fost adoptat la 26 decembrie 1964 [83] şi aici găsim unele norme,

15
care au fost discutate în doctrină.
Prin articolul 33 din Codul civil al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti din anul
1964 se nega răspunderea subsidiară a statului pentru obligaţiile organizaţiilor de stat. Дозорцев
В.А. consideră că normele menţionate creează doar reguli cu caracter juridico-financiar [149], iar
organizaţia, în acest caz, poartă răspundere materială ca persoană juridică independentă. În acelaşi
timp, exista o altă opinie în literatura de specialitate, de exemplu, Венедиктов А.В. menţiona că
propria răspundere a organizaţiei bugetare nu înseamnă scutirea statului de răspundere pentru
acoperirea datoriilor instituţiilor. În opinia lui, cerinţele de stingere a datoriilor acestei instituţii
trebuie înaintate însăşi instituţiei, iar răspunderea subsidiară a statului pentru această datorie se
efectuează prin alocarea mijloacelor pentru acoperirea ei din fondurile prevăzute în planul financiar
[99]. Această prevedere şi-a găsit reflectare în legislaţia în vigoare. Prin Legea nr.1554 din 25
februarie 1998 „Cu privire la modificarea şi completarea unor acte legislative”, Codul civil al
Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti din 1964 a fost completat cu noul articol 94¹ [71].
Conform acestei norme, instituţia răspunde pentru obligaţiile sale cu mijloacele băneşti disponibile,
iar în cazul insuficienţei lor, de obligaţiile instituţiei răspunde subvenţional proprietarul
patrimoniului.
Este de menţionat şi faptul că tentativele de soluţionare în perioada respectivă a problemei
privind răspunderea subsidiară a vistieriei statului au eşuat. Susţinem opinia lui Дозорцев В.А. şi
Гринкевич А.В. [ 104] cu privire la reglementarea raporturilor între vistierie şi organizaţiile
bugetare de stat în cazul în care cele din urmă nu dispun de suficiente mijloace băneşti. Aceste
raporturi reprezintă reguli cu caracter juridico-financiar, iar alocarea mijloacelor suplimentare
organizaţiei nu constituie o relaţie juridico-civilă ce rezultă din răspunderea subsidiară a vistieriei
pentru obligaţiile organizaţiei. În acest caz, este vorba doar de raporturile ce apar între organizaţia
incapabilă de a-şi onora obligaţiile faţă de creditori şi vistieria statului, care este cointeresată de
buna desfăşurare a activităţii organizaţiei, raporturi ce nu au constituit obiectul reglementării juridice
civile. În condiţiile aplicării concepţiei despre proprietatea socialistă de stat, nu putea exista o altă
cale de soluţionare a acestei probleme.
Codul civil al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti din 1964 nu conţinea multe
norme privind răspunderea subsidiară. Aceasta era aplicată în cazul fidejusiunii (art.180-181), iar
art.482 statua răspunderea subsidiară a părinţilor, părinţilor adoptivi sau curatorilor în cazurile când
minorul între 15 şi 18 ani nu are suficiente mijloace pentru repararea daunei cauzate.

16
 Bazele legislaţiei civile a U.R.S.S. şi a republicilor unionale din 31 mai 1991[ 97] (în
continuare – BLC din 1991) au operat unele modificări privind răspunderea subsidiară în dreptul
civil (Bazele urmau să intre în vigoare la 01.01.1992). Astfel, în conformitate cu art.67 pct.4.3 din
BLC, actele legislative sau contractele dintre creditori şi debitori pot prevedea că, în cazul în care
debitorul de bază nu-şi poate onora obligaţiile faţă de creditor, executarea acestei obligaţii poate fi
pretinsă debitorului subsidiar.
Codul civil al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti din 1964 [ 20] recunoştea drept
mijloace de asigurare a executării obligaţiilor fidejusiunea şi garanţia. Fidejusiunea (art.180)
reprezenta un contract prin care fidejusorul şi debitorul se obligau să răspundă ca debitori solidari
(dacă contractul nu prevede altfel). Prin urmare, fidejusorul care a executat obligaţia este în drept să
intenteze o acţiune de regres împotriva debitorului. Astfel, răspunderea fidejusorului era solidară,
însă contractul putea prevedea răspunderea subsidiară. Garanţia (art.188) era similară fidejusiunii,
unele dispoziţii privind fidejusiunea se extindeau asupra garanţiilor, fiind, totuşi, caracterizată de
unele particularităţi. Distincţia de bază a garanţiei consta în faptul că, în calitate de garant,
intervenea o organizaţie ierarhic superioară, adică o organizaţie era obligată să plătească datoria altei
organizaţii. Spre deosebire de răspunderea solidară a fidejusorului şi debitorului, răspunderea
organizaţiei garante era subsidiară răspunderii debitorului.
La 6 iunie 2002, a fost adoptată Legea nr.1107-XV – Noul Cod civil al Republicii Moldova,
intrat în vigoare la 12 iunie 2003 (în continuare – Codul civil în vigoare) [19] în care sînt consfinţite
doar unele particularităţi ale răspunderii subsidiare, astfel despre răspunderea subsidiară se
vorbeşte în: art.104, art.118, art.145, art.156, art.128, art.176. De exemplu, conform art.156, alin.3
din Codul civil în vigoare -Acţionarii nu răspund pentru obligaţiile societăţii. Ei suportă, în limitele
participaţiunii lor la capitalul social, riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii, iar în
baza alin.4 al aceluiaşi articol -Acţionarul care nu a vărsat în termen aportul subscris răspunde
subsidiar pentru obligaţiile societăţii, în limita părţii nevărsate.
O reglementare analogică se conţine şi în cadrul societăţii cu răspundere limitată, art.145,
alin.3 din Codul civil în vigoare în care se stipulează că -Membrii societăţii cu răspundere limitată
nu poartă răspundere pentru obligaţiile acesteia. Ei suportă riscul pierderilor, ce rezultă din
activitatea societăţii, în limitele participaţiunii lor la capitalul social, iar în baza alin.4 al aceluiaşi
articol- Asociatul care nu a vărsat în termenul stabilit aportul subscris răspunde subsidiar pentru
obligaţiile societăţii, în limita părţii nevărsate. Asemenea normă persistă şi în art.9, alin.4 al Legii

17
cu privire la societăţile cu răspundere limitată [66].
Ideea legiuitorului, care a contribuit la stabilirea răspunderii subsidiare, se reduce la
antrenarea răspunderii personale a acţionarului sau a asociatului de rînd cu cea a societăţii, pentru
nevărsarea integrală a contribuţiei, adică pentru necrearea condiţiilor financiare optime de
funcţionare a societăţii.
Nici normele materiale şi nici ştiinţa civilisticii naţionale nu i-a acordat noţiunii de
răspundere subsiadiară o atenţie deosebită. Ea este, deseori, abordată la examinarea unor aspecte ale
răspunderii juridice civile, în general, şi ale răspunderii subsidiare, în particular, precum şi la
studierea anumitor forme de asigurare a obligaţiilor (gajul, cauţiunea). Totodată, este necesar de
menţionat lipsa unităţii opiniilor asupra acestei noţiuni, care constituie subiectul unor discuţii
privind natura juridică a atribuţiilor garantului: acestea reprezintă o obligaţie sau răspundere? Se
cere relevat faptul că garanţia, care, conform Codului civil al Republicii Sovetice Socialiste
Moldoveneşti din 1964, prezenta o modalitate de asigurare a obligaţiilor, în prezent este inclusă într-
un titlu aparte ca o formă a obligaţiilor. Garanţia a rămas un mijloc de garantare a executării
obligaţiilor.
Procesul evoluţiei legislaţiei cu privire la răspunderea subsidiară încă nu s-a încheiat. Aceasta
este cu certitudine vizată şi în modificările efectuate prin legea cu privire la modificarea şi
completarea Legii insolvabilităţii nr.632-XV din 14 noiembrie 2001 nr. 223-XVI din 14.07.2006. În
conformitate cu art. 27 alin.1 al Legii insolvabilităţii [57] în cazul insolvabilităţii debitorului din
culpa fondatorilor şi conducătorilor, ultimii pot fi obligaţi de instanţa de judecată să poarte o
răspundere subsidiară.
În baza analizei legislaţiei civile anterioare şi adoptării Codului civil în vigoare, Bloşenco
Andrei menţionează că „răspunderea civilă a părinţilor sau curatorilor, ca răspundere subsidiară,
se realizează în funcţie de starea materială a minorului, în hotărîre urmează să se indice doi
debitori, chiar şi atunci cînd minorul-debitor are mijloace suficiente pentru repararea prejudiciului
„[ 8 ]. Ideea autorului se rezumă la faptul că răspunderea subsidiară a părinţilor sau curatorilor nu
este doar condiţionată de starea materială insuficientă pentru acoperirea prejudiciului cauzat
copiilor, dar şi de alte condiţii, care vor fi indicate mai jos, în special vinovăţia părinţilor, curatorilor
şi instituţiilor de învăţămînt în grija şi educaţia cărora au fost plasaţi, manifestată prin educaţia,
atenţia, grija şi atitudinea psihică şi morală faţă de minori.
În temeiul altei lucrări din domeniul vizat [ 18 ], publicat aproximativ în aceeaşi

18
perioadă, autoarea Cojocari Eugenia pune semnul egalităţii între răspunderea complementară şi
cea subsidiară şi menţionează cinci criterii de distincţie dintre răspunderea principală şi cea
complementară / subsidiară /. Trebuie remarcat faptul că aceste deosebiri nu vizează în nici un
caz natura juridică a răspunderii subsidiare, doar că caracterizează, la modul general, această
formă de răspundere.
Analiza literaturii ştiinţifice juridice din perioada post şi precodificare actuală în domeniul
consacrat răspunderii subsidiare ne indică patru construcţii teoretice ale naturii juridice a răspunderii
subsidiare:
− teoria obligaţiei se fundamentează pe dovezile ştiinţifice potrivit cărora răspunderea
subsidiară nu este o răspundere civilă în deplinul sens al cuvîntului, dar reprezintă o
obligaţie juridico-civilă ce rezultă din prescripţia legii sau prevederile contractului;
− teoria pluralităţii de persoane în obligaţia juridico-civilă priveşte natura juridică a
răspunderii subsidiare prin prisma unei varietăţi a acesteia;
− teoria asigurării executării obligaţiilor civile recunoaşte răspunderea subsidiară în
calitate de modalitate a sa;
− teoria actului juridic civil tratează răspunderea subsidiară în calitate de act juridic ce
stă la baza apariţiei obligaţiei civile.
Lupan Ernest, cercetător roman în lucrarea sa Răspunderea civilă: în contextul răspunderii
juridice, [67 ] ajunge la concluzia că faptele ilicite se săvîrşesc de către oameni. Ele sînt manifestări
ce nu intră în activitatea umană obişnuită. Omul întreprinde diverse acţiuni, iar dreptul apreciază
acţiunile omului. Intenţiile, gîndurile, sentimentele, dorinţele exprimate sub formă de acţiuni
(inacţiuni) sînt lipsite de interes pentru drept şi nu atrag răspundere. Astfel, pentru a cădea sub
incidenţa legii, subiectul trebuie să săvîrşească un delict.
Studii teoretice de ultimă oră în plan naţional au fost efectate de către civilistul Băieşu
Aurel în manualul de drept civil destinat analizei teoriei obligaţiilor civile [5] unde autorul
ajunge la concluzia că răspunderea subsidiară se angajează în cazul cînd suntem în prezenţa a doi
debitori, unul fiind principal, iar celălalt – secundar. Această opinie, lansată de dr. Aurel Băieşu o
considerăm una corectă, care oglindeşte esenţa şi natura juridică a răspunderii subsidiare. Întru
confirmarea poziţiei respective a autorului, putem aduce drept exemplu normele stabilite în
art.1407, alin.2 Cod civil în vigoare, precum şi art.221 al Legii insolvabilităţii. Esenţa răspunderii
subsidiarea constă în faptul acoperirii integrale a prejudiciului cauzat creditorului de către ambii

19
debitori, în ordinea stabilită de lege, fiind persistentă vinovăţia ambilor debitori în cauzarea
prejudiciului. Şi nici într-un caz nu putem considera şi analiza răspunderea debitorului accesoriu
pentru acţiunile celui principal, adică răspunderea fără vinovăţie pentru fapta altuia.
În baza analizei naturii juridice a răspunderii subsidiare în temeiul legislţiei şi doctrinei
naţionale putem concluziona că ,, răspunderea subsidiară reprezintă o categorie a răspunderii civile
şi ea urmează a fi supusă regimului comun de răspundere pentru formarea deficientă a voinţei sau
pentru insuficienţa controlului şi supravegherii”.
Fundamentarea teoretică a naturii juridice a răspunderii subsidiare urmează a fi studiată prin
prisma răspunsurilor la unele întrebări ca problemă a cercetării , şi anume:
- Ce factori au condiţionat legiuitorul naţional să mărească sfera aplicării răspunderii subsidiare?
- Din ce motiv acest institut este utilizat de către legislator îndeosebi pentru reglementarea
activităţii persoanelor juridice?, şi constituie acest mecanism o excepţie de la principiul răspunderii
patrimoniale de sine stătătoare a acestora?
- Cum pot fi soluţionate divergenţele dintre aprecierile doctrinale ale naturii răspunderii
subsidiare?
Sîntem de părerea că lărgirea sferei aplicării răspunderii subsidiare este condiţionată de
modificarea rolului economico-regulator al statului în activitatea economică a persoanelor juridice,
refuzul statului în controlul şi planificarea activităţii economice a persoanelor juridice şi instaurarea
influenţei indirecte asupra acestora prin instituirea la nivel de lege a temeiurilor de răspundere subsidiară.
Într-un cuvînt, posibilitatea statului de a influenţa participarea persoanelor juridice la circuitul civil este
înlocuită prin pîrghiile juridico-civile şi juridico-penale. În general, se observă o tendinţă mondială de
control al statului în activitatea persoanelor juridice în toate sferele de activitate financiar-bancară,
bursieră, transport şi comunicaţii şi alte prestări de servicii.
Scopul şi obiectivele tezei reprezintă analiza complexă a temeiurilor şi condiţiilor angajării
răspunderii subsidiare, definitivarea naturii juridice a acesteia, pentru a fi posibilă aplicarea acesteia
în cazurile cînd creditorul urmează a fi satisfăcut atât din partea debitorului ce se află pe cealaltă
extremă a obligaţiei civile, cât şi de acele persoane, care au contribuit direct sau indirect la formarea
voinţei vicioase a debitorului sau n-au manifestat grija şi diligenţa necesară cerută de lege.
Baza teoretică a prezentei lucrări o constituie lucrări ale cercetătorilor autohtoni, precum şi
ale celor din străinătate: Агарков М.М., Антимонов Б.С., Матвеев В.К., Малейн Н.С., Белякова
A.M., Братусь С.Н., Брагинский М.И., Тархов В.А., Иоффе О.С., Венедиктов А.В., Новицкий

20
И.Б., Сергеев А.П., Флейшиц Е.А., Хохлов Е.В., Иванова Г.Н., Шварц Х.И., Pop L., Eliescu M.,
Bîrsan S., Albu I., Ursa V., Deak F. Anghel I.M., Popa M.E., Costin M.N., Mureşan M., Stătescu C.,
Tarhon V.G., Pogoneţ G. şi alţii.
De o mare importanţă sînt cercetările autorilor naţionali, juriştilor moldoveni în domeniul
răspunderii subsidiare: Baieşu A., Băieşu S., Bloşenco A., Cojocari E., Chibac G., Chiriac A., Cimil
D., Roşca N. ş.a.
2.2. Cadrul normativ al răspunderii subsidiare
Examinînd răspunderea subsidiară prin prisma unui mijloc juridic de protecţie a intereselor
creditorului, trebuie să remarcăm faptul că în legislaţia actuală nu sînt clar determinate drepturile
debitorului subsidiar, spre deosebire de reglementarea detaliată a debitorului gajist sau a
fidejusorului, de aceea stabilirea vinovăţiei sale în raporturile cu creditorul este un proces destul de
complicat. În această ordine de idei şi aplicarea mecanismului angajării răspunderii subsidiare
întîmpină probleme de ordin teoretic şi practic deosebite.
Răspunderea subsidiară este acel mod juridic de garantare a intereselor creditorului în
dobîndirea executării obligaţiei de bază sau în repararea prejudiciului cauzat. Esenţa ei constă în
aceea că dacă debitorul principal nu poate satisface cerinţele creditorului, atunci de rînd cu el la
răspundere sunt atrase şi alte persoane. Persoana care poartă răspundere subsidiară execută obligaţia
pusă în sarcina ei în baza contractului sau a legii.
Persoana care poartă răspundere subsidiară, trebuie pînă la satisfacerea cerinţelor înainte faţă
de ea de către creditor, să anunţe despre aceasta debitorul principal, iar dacă această persoană este
acţionată în judecată ea trebuie să-l atragă pe debitorul principal în proces. În cazul în care debitorul
subsidiar v-a satisface cerinţele creditorului, atunci el va putea beneficia de dreptul de a-l acţiona
în regres pe debitorul principal în vederea restituirii cheltuielilor suportate prin răspunderea
subsidiară.
Nerespectarea condiţiei sus indicate atrage după sine posibilitatea pentru debitorul
principal de a înainta obiecţii împotriva cerinţelor din regresul debitorului subsidiar pe care le avea
faţă de creditor.
Totodată trebuie de ţinut cont de faptul că debitorul subsidiar care a achitat datoria pentru o
altă persoană nu de fiecare dată are dreptul de a incasa de la această persoană suma achitată. Aşadar
părinţii, tutorii sau curatorii care poartă răspundere subsidiară pentru prejudiciul cauzat de către
copii lor minori nu au dreptul la regres faţă de aceştia.

21
 Esenţa răspunderii subsidiare se limitează la soluţionarea chestiunii ordinii în care urmează să
răspundă diferiţi debitori. Răspunderea subsidiară nu este un moment de trecere nici la răspunderea
solidară, nici la cea divizibilă.
Delimitarea diferitor tipuri de răspundere: solidară, subsidiară sau comună, este necesară
pentru găsirea unor soluţii mai clare şi mai constructive în legislaţie. Confundarea acestor instituţii
ar duce la apariţia unor norme juridice contradictorii.
În caz de răspundere solidară consecinţele negative sunt suportate de toţi debitorii, datorită
principiului acţiunii în regres: debitorul care a executat prestaţia poate să reclame codebitorilor săi
să-i fie restituit excedentul în limita părţii ce revine fiecăruia dintre ei. De asemenea, în caz de
obligaţie solidară creditorul nu trebuie să se teamă că va alege greşit debitorul. Căci dacă el nu va
putea primi plata sau compensarea integrală de la debitorul ales, atunci el va putea pretinde partea
neachitată de la oricare dintre debitorii rămaşi.
Creditorul are dreptul să pretindă de la debitorul accesoriu executarea obligaţiei îndată după
refuzul debitorului de a executa prestaţia la cererea creditorului sau după ce cererea creditorului a
fost lăsată fără nici un răspuns – este aplicabilă numai dacă părţile contractante au stabilit expres o
asemenea variantă de răspundere în contractul încheiat. Subiecţii relaţiilor de drept civile, în unele
cazuri, sunt liberi să aleagă tipul de răspundere: solidară sau subsidiară. Ei pot stabili şi specificul
răspunderii alese. Totodată, această libertate de alegere trebuie să decurgă în limitele stipulărilor
contractului. Prin urmare, ea este posibilă doar în cadrul răspunderii subsidiare contractuale, fiind
exclusă în răspunderea delictuală. Totuşi, atunci cînd părţilor li se oferă posibilitatea de a stabili
specificul răspunderii în contract, norma juridică trebuie să indice, în calitate de regulă principală,
varianta conform căreia se constată incapacitatea de plată a principalului debitor şi se acordă părţilor
dreptul la schimbarea regimului juridic al răspunderii subsidiare prin condiţiile contractului încheiat.
Este foarte posibil ca, deja după executarea prestaţiei de către debitorul subsidiar, debitorul principal
să intre în posesia unor bunuri. În acest caz, în opinia noastră, este necesar ca debitorului accesoriu
să-i fie acordat dreptul de a-i cere creditorului ca acesta să perceapă datoria de la debitorul principal,
parţial sau în totalitate. Răspunderea debitorului subsidiar nu trebuie să depăşească răspunderea
debitorului principal.
Nici ca volum, răspunderea principală nu poate fi echivalată cu răspunderea subsidiară. Numai
debitorul principal trebuie să repare integral prejudiciul, inclusiv venitul ratat; în ce-l priveşte pe
debitorul subsidiar, răspunderea sa trebuie să se reducă la reparaţia prejudiciului real (pierderile

22
reale) fără a compensa venitul ratat. O răspundere deplină a debitorului subsidiar trebuie admisă
doar în relaţiile contractuale, cînd debitorul subsidiar îşi asumă voluntar astfel de obligaţii.
Răspunderea subsidiară se deosebeşte de cea principală şi după termenele de existenţă. Pentru
răspunderea principală legislaţia nu prevede un termen concret de existenţă, pe cînd răspunderea
subsidiară, în unele cazuri, este limitată în timp. Astfel, răspunderea subsidiară a părinţilor pentru
prejudiciul cauzat de copilul minor (de la 14 la 18 ani) încetează la atingerea de către el a
majoratului. Prin urmare, răspunderea părinţilor nu poate depăşi patru ani. Totuşi, răspunderea lor
poate să înceteze mai devreme, dacă minorul autor al delictului, înainte de atingerea vîrstei de 18
ani, începe să aibă venituri sau alt fel de bunuri suficiente pentru a acoperi prejudiciul adus sau dacă,
de asemenea înainte de majorat, el obţine capacitate de acţiune deplină.
Răspunderea subsidiară, ca formă a răspunderii civile, îndeplineşte anumite funcţii: preventivă,
represivă şi reparatorie. Răspunderea juridică are o însemnătate preventivă şi educativă. Însuşi faptul
existenţei răspunderii pentru anumite acţiuni deja are un impact important în ce priveşte prevenirea
infracţiunilor.
Teoretic am putea analiza cîteva condiţii ale angajării răspunderii civile subsidiare, făcînd o
generalizare a studiului actelor normative în vigoare în acest domeniu:
‐ Prezenţa dreptului pârâtului (debitorului subsidiar) de a da indicaţii obligatorii pentru
reclamant) sau a posibilității determinării într-un alt mod a acțiunilor reclamantului;
‐ Săvîrşirea de către debitorul subsidiar a acțiunilor ce ar atesta folosirea acestui drept sau /şi a
acestei posibilități;
‐ Legătura cauzală dintre exercitarea de către pîrît a drepturilor si prerogativelor sale în raport
cu reclamantul şi acţiunile reclamantului ce au dus la insolvabilitatea sa;
‐ Insuficienţa patrimoniului reclamantului pentru a se achita cu creditorii;
‐ Stabilirea vinovăţiei pîrîtului pentru posibilitatea atragerii lui la răspunderea civilă.
Aplicarea în practică a art. 118, alin.3 Cod civil în vigoare ar necesita relevanţa unor
circumstanţe certe, precum posibilitatea întreprinderii cu participaţiune majoritară de a determina
deciziile întreprinderii în posesiune majoritară, precum şi a controla executarea lor exprimată prin
conţinutul actelor contabile primare, actele de fondare, contractele economico-finanaciare între
întreprinderea mamă şi fiică, ordinele şi dispoziţiile întreprinderii mame ce se referă direct la
activitatea comercială a întreprinderii fiice, precum şi numirea organelor de conducere ale ultimei.
Aceste probe pot demonstra faptul influenţei şi acţiunilor determinante faţă de întreprinderea

23
fiică, care au dus ca rezultat la apariţia datoriilor creditoriale şi, ca urmare, au condiţionat
insolvabilitatea întreprinderii fiice.
Un exemplu elocvent l-ar constitui prezenţa, în sistemul legislativ, a normei:
– în cazul nesatisfacerii depline de către debitorul de bază a creanţelor creditorului
privind executarea obligaţiilor, această cerinţă poate fi invocată de către creditor în partea
obligaţiei neexecutate faţă de alt debitor /debitorul subsidiar/.
Norma juridică expusă stabileşte temeiurile şi condiţiile generale ale survenirii obligaţiei
subsidiare, drept temei juridic servind actele normative, inclusiv cele subordonate legii, precum şi
obligaţiile contractuale. Creditorul urmează să-şi orienteze, iniţial, în mod imperativ, creanţele de
executare a obligaţiilor faţă de debitorul cu care este legat direct printr-un raport juridic material, adică
debitorul de bază, iar numai în cazul în care ultimul nu este potent să execute la cerere sau la scadenţă
creanţa, atunci această cerinţă, în partea obligaţiei neexecutate, urmează a fi adresată faţă de debitorul
subsidiar, care nu întreţine relaţii juridice directe cu creditorul. pînă la înaintarea cerinţelor /creanţelor/
faţă de debitorul subsidiar, care poartă răspundere suplimentară faţă de răspunderea altei persoane, adică
a debitorului principal, creditorul este obligat să pretindă executarea faţă de debitorul de bază. Această
condiţie se corelează cu cea expusă mai sus şi reprezintă una definitorie pentru angajarea răspunderii
subsidiare.
Creditorul nu este în drept să înainteze faţă de debitorul subsidiar creanţele, dacă ele pot fi
stinse prin compensarea creanţelor faţă de debitorul principal. Această normă ne conduce la ideea că
debitorul principal este obligat să execute, iniţial, cu bună-credinţă, obligaţia pretinsă de la el şi să
întreprindă cu diligenţă toate măsurile şi posibilităţile de a executa.
Astfel, creditorul este ţinut, iniţial, să-şi înainteze creanţele faţă de debitorul principal şi
numai după ce se stabileşte imposibilitatea de a primi de la el executarea totală a obligaţiei,
partea neexecutată a creanţei poate fi pretinsă de la debitorul subsidiar. Imposibilitatea de a
primi de la debitorul de bază al executării totale a obligaţiei poate fi privită ca refuzul
consemnat al ultimului de a executa obligaţia pretinsă în modul corespunzător şi în volum deplin
/inclusiv plata penalităţilor şi a dobînzilor contractuale şi legale, compensarea pagubelor/ sau
neexecutarea faptică a acestor creanţe.
Persoana care este obligată să poarte răspundere subsidiară urmează, pînă la executarea
obligaţiei cerute de către creditor, să înştiinţeze despre acest fapt debitorul de bază, iar dacă faţă de
el este înaintată o acţiune judiciară – să-l antreneze pe acesta în proces. În caz contrar, debitorul de

24
bază este în drept să opună faţă de cerinţele ce rezultă din acţiunea de regres acele excepţii, care le-
ar fi avut faţă de creditor. Urmează să concretizăm că înştiinţarea debitorului de bază despre
executarea creanţei faţă de creditor reprezintă doar o ultimă obligaţie legală a debitorului subsidiar,
în temeiul căreia îşi va putea valorifica cerinţele prin intermediul acţiunii de regres.
Pornind de la ideea că răspunderea este bazată şi condiţionată de voinţa liberă a unui subiect,
fenomenul răspunderii subsidiare poate fi studiat anume în această ipostază cu referinţă la regimul
juridic al răspunderii persoanelor fizice şi juridice.
Dacă răspunderea reprezintă în sine o oglindire a libertăţii voinţei, atunci ar fi logic ca
răspunderea să o poarte cei care au format sau prezentat această voinţă, precum şi cei care folosesc
persoana juridică pentru atingerea anumitor scopuri personale. În această formulă logico-juridică,
ar trebui să fie înţeleasă şi reglementată răspunderea subsidiară. În cazurile în care persoana
juridică este capabilă cu propriul capital să răspundă pentru obligaţiile asumate în raporturile cu
partenerii, ficţiunea persoanei juridice şi a autonomiei voinţei sale îşi păstrează puterea sa. Dar
cînd persoana juridică este incapabilă patrimonial să răspundă pentru obligaţiile asumate în
raporturile cu terţii, legiuitorul, în anumite cazuri, depăşeşte acest procedeu, şi stabileşte
răspunderea subsidiară a acelor persoane, care au contribuit direct la formarea voinţei persoanei
juridice şi, prin acest fapt, au cauzat pagube terţelor persoane.
Faptul că persoana juridică reprezintă un subiect de drept nu mai trezeşte la nimeni nici
o îndoială. Acest lucru este consacrat în toate actele normative ce reglementează activitatea lor, dar
în nici un act normativ nu se reglementează specificul formării şi exteriorizării voinţei acesteia.
Răspîndirea totală a normelor ce reglementează statutul juridic al persoanei fizice asupra celei
juridice permit soluţionarea unor probleme de moment, şi nicidecum unele conceptuale. Concepţiile
doctrinale, vis-à-vis de geneza şi esenţa persoanei juridice, nu au potolit spiritul discuţiilor
ştiinţifice, dar au făcut această polemică şi mai aprinsă. Considerăm că, pentru lămurirea valenţelor
juridice ale răspunderii subsidiare în cadrul persoanei juridice, este acceptabilă teoria ficţiunii
genezei ei, contrar teoriei realităţii, răspîndită în unele sisteme de drept civil contemporane.
Organul persoanei juridice este atât o parte integrantă a persoanei juridice, cât şi un număr de
persoane fizice distincte de persoana juridică. Aceasta din urmă se exprimă prin organele sale, astfel
că ele nu pot fi chemate separat, distinct, la răspunderea civilă.
Persoanele fizice care alcătuiesc organul sunt subiecte de drept şi apar în dubla lor calitate, şi
anume, ca persoane fizice de sine stătătoare şi ca organe interne ale persoanei juridice. Aceste

25
persoane nu pot fi chemate direct la răspundere, dar sunt chemate în mod indirect.
Pe de o parte, persoana fizică ce îndeplineşte funcţiile organului se identifică cu persoana
juridică, iar, pe de altă parte, persoana juridică se detaşează de această persoană prin prejudiciul pe
care i l-a cauzat. Persoana juridică are, în general, două categorii de organe principale, pe de o parte,
adunarea generală, care are puterea de a adopta hotărâri şi care exprimă voinţa persoanei juridice,
unde sunt convocaţi toţi membrii fondatori şi, pe de altă parte, cei care administrează persoana
juridică şi au putere executivă, care execută voinţa ei şi care poartă diferite denumiri în funcţie de
felul persoanei juridice (administratori etc.).
Organele persoanei juridice pot fi alcătuite fie dintr-o singură persoană, situaţie în care este
vorba de organe unipersonale, fie din mai multe persoane fizice, ipoteză în care organele poartă
denumirea de organe colegiale sau colective şi care reprezintă marea majoritate a acestora.
Dacă este vorba despre un organ unipersonal, nu există probleme, deoarece greşeala organului se
identifică cu greşeala persoanei juridice, iar organele unipersonale nu antrenează o răspundere colegială.
Dacă este vorba, însă, de un organ colegial, dacă cel puţin faţă de un membru al organului de conducere
sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, implicit va putea fi angajată răspunderea pentru
fapta proprie a persoanei juridice. Astfel, se atestă atît răspunderea organului unipersonal cât şi cea a
organului colegial în întregime.
Relativa independenţă a răspunderii subsidiare faţă de alte categorii de răspundere civilă se
manifestă, de asemenea, în specificul curgerii prescripţiei acţiunii civile. Chestiunea despre
prescripţia acţiunii este principială pentru examinarea de către instanţă a pretenţiilor creditorului faţă
de debitor.
Soluţionarea chestiunii este importantă şi constă în stabilirea momentului în care începe să
curgă prescripţia acţiunii îndreptate împotriva debitorului accesoriu: în acelaşi timp cu începutul
curgerii prescripţiei acţiunii iniţiate împotriva debitorului principal sau independent de aceasta.
Debitorul accesoriu poate fi tras la răspundere în cazul în care debitorul principal a
refuzat să-şi onoreze obligaţiile asumate prin contract sau nu a răspuns, într-un timp rezonabil,
la cererea creditorului de a plăti creanţa. Numai după constatarea acestor fapte juridice (refuz de
executare şi lipsa unui răspuns în termen rezonabil), creditorul este în drept să introducă o
acţiune împotriva debitorului accesoriu.
Prin urmare, apariţia dreptului creditorului la acţiune împotriva debitorului accesoriu este
condiţionată anume de faptele juridice respective. Aceasta ar însemna că prescripţia acţiunii

26
împotriva debitorului accesoriu începe să curgă din momentul apariţiei dreptului creditorului la
acţiune, adică din momentul în care el a aflat sau ar fi trebuit să afle despre refuzul debitorului
principal de a-şi onora obligaţia sau despre lipsa unui răspuns din partea acestuia în termen
rezonabil.
În cazul obligaţiilor al căror termen de executare nu este stabilit sau este determinat de
momentul solicitării, curgerea prescripţiei acţiunii începe din momentul apariţiei dreptului
creditorului de a solicita executarea obligaţiei.
Poziţia lansată şi argumentată de noi, vis-à-vis de temeiul şi condiţiile angajării răspunderii
subsidiare, este împărtăşită şi de cercetătorii autohtoni în domeniul studiului persoanelor juridice.
De exemplu, Muruianu Ion şi Roşca Nicolae susţin că „legea naţională a introdus
răspunderea membrilor /fondatorilor/ persoanelor juridice a membrilor organelor executive ale
acesteia, precum şi ale altor persoane care au dreptul de a da indicaţii obligatorii persoanei juridice
debitoare sau pot influenţa în alt mod acţiunile acesteia. Ei poartă răspundere subsidiară faţă de
creditori în măsura în care bunurile persoanei juridice debitoare sunt insuficiente pentru satisfacerea
creanţelor” [69].
Concluzionăm că răspunderea subsidiară are propriile temeiuri de survenire, bazate pe
neajunsurile personale ale persoanei ce este desemnată de lege sau contract s-o suporte şi practica
judiciară urmează a fi orientată în direcţia tragerii la răspundere subsidiară a persoanelor în acele
cazuri cînd debitorul de bază susţine lipsa propriei vinovăţii.
Lipsa vinovăţiei debitorului de bază în executarea obligaţiilor civile nicidecum nu presupune
faptul că şi persoana ce poartă răspundere subsidiară este vinovată. Ţinînd cont de faptul că acesta
răspunde în baza propriilor temeiuri, nu este corectă poziţia absolvirii lui de răspundere în cazul
lipsei vinovăţii debitorului de bază.
Mecanismul vinovăţiei debitorului subsidiar constă în faptul că el este capabil să formeze
voinţa persoanei juridice cu anumite deficienţe, care în viitor pot produce pagube contraagenţilor
persoanei juridice. Construcţia juridică a entităţii persoanei juridice este utilizată de unii comercianţi
sau necomercianţi pentru a-şi atinge scopurile economice şi de altă natură bine determinate, uneori
mai puţin legale, prin prisma limitării răspunderii civile la mărimea patrimoniului persoanei juridice.
Un alt aspect al problemei care se pune în această materie o constituie delimitatea noţiunii de
organ a persoanei juridice faţă de noţiunea de prepus. Ceea ce caracterizează, în mod definitoriu,
noţiunea de prepus este, în principiu, subordonarea juridică, pe care nu o întâlnim în cazul organului.

27
 În cazul persoanelor juridice, determinarea existenţei raportului de prepuşenie prezintă
aspecte deosebite. În această ordine de idei, angajaţii unei persoane juridice sunt numai prepuşii
acesteia, prin urmare, ei nu pot fi consideraţi drept prepuşii organelor persoanei juridice respective.
Aceste organe nu sunt chemate să răspundă, în calitate de comitenţi, pentru fapta prepuşilor
persoanei juridice.
Nu ne aflăm, deci, în faţa unei duble răspunderi pentru fapta angajaţilor, ci numai a unei
singure şi anume aceea a persoanei juridice. În consecinţă, victima nu are drept de opţiune, ea nu
poate invoca decât răspunderea directă a persoanei juridice. Organul persoanei juridice este atât o
parte integrantă a persoanei juridice, cât şi un număr de persoane fizice distincte de persoana
juridică. Aceasta din urmă se exprimă prin organele sale, astfel că ele nu pot fi chemate separat,
distinct, la răspunderea civilă.
Sistemul liberal de înregistrare a persoanelor juridice urmează a fi balansat cu ajutorul
sporirii răspunderii civile şi penale pentru prezentarea datelor ce nu corespund realităţii la momentul
înregistrării, efectuării modificărilor şi completărilor în actele de constituire, crearea firmelor-
fantomă sau a firmelor de o singură zi.
Direcţiile de soluţionare a problemei.
− Argumentarea necesităţii limitării cercului de persoane juridice la necesitatea dispunerii
de patrimoniu cu drept de proprietate privată, pentru orientarea persoanelor fizice la
practicarea activităţii comerciale în calitate de întreprinzători individuali, după formula
expusă în art.26 din Codul civil în vigoare;
− Formularea de dovezi pentru ideea formarii capitalului social exclusiv din mijloace
băneşti, interzicerii folosirii capitalului social în alte scopuri decît pentru asigurarea
răspunderii, stabilirii limitelor la încheierea actelor juridice la indicele valorii de
balanţă a patrimoniului persoanei juridice, intensificării controlului asupra săvîrşirii
unor astfel de contracte civile;
− Identidicarea cercului de persoane fizice, care nemijlocit exprimă defectuos voinţa
persoanei juridice, prin aceasta cauzînd prejudiciu nu propriului patrimoniu, dar
patrimoniului persoanei juridice a cărui fondator, asociat sau administrator este;
− Crearea mecanismului de angajare a răspunderii subsidiare a persoanelor vinovate,
depăşind procedeul ficţiei şi asigurînd dreptul creditorilor la deplina şi nemijlocita
despăgubire.

28
 Deja, în acest sens, sunt făcuţi nişte paşi concreţi de către legiuitor şi organele de control ale
Republicii Moldova prin perfectarea cadrului juridic ce reglementează înregistrarea, activitatea şi
încetarea societăţilor comerciale, dreptul organelor de stat de a contesta în judecată contractele
încheiate contrar prevederilor actului de fondare sau care depăşesc competenţa organului de
administrare în încheierea actelor juridico-civile de o anumită mărime, coraportată la mărimea
valorii de balanţă a patrimoniului persoanei juridice. Este cunoscută şi practica judiciară de
contracarare a activităţii societăţilor comerciale-fantomă şi de o singură zi, a societăţilor ce
activează în regim de off-shor şi altele.
Un moment controversat, care face cu neputinţă aplicarea răspunderii subsidiare în domeniul
legislaţiei insolvabilităţii, ţine de p.41 a Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie /Cu privire la
aplicarea Legii insolvabilităţii de către instanţele judecătoreşti economice nr.34 din 22.11.2004. În
cazul în care sînt întrunite cerinţele prevăzute de art.221 din Legea insolvabilităţii [9], pentru
tragerea la răspundere subsidiară a membrilor organelor de conducere ale debitorului instanţa de
judecata decide printr-o încheiere ca o parte din datoriile debitorului să fie suportată de membrii
organelor de conducere ale debitorului, dacă aceştia sînt vinovaţi de acţiunile sau inacţiunile
prevăzute de art.221, alin.1 din Legea insolvabilităţii. În cazul adoptării unei asemenea încheieri,
instanţa de judecată urmează să determine concret care punct din art.221 din Legea insolvabilităţii se
aplică şi prin ce este probată culpa fiecărei persoane trase la răspundere subsidiară şi să stabilească
valoarea datoriilor debitorului puse în sarcina membrilor organului lui de conducere, pentru fiecare
persoană aparte.
Considerăm că mecanismul juridic de angajare a răspunderii subsidiare a membrilor organelor
de conducere ale debitorului nu poate fi realizat pînă la un sfîrşit logic, deoarece procesul de
insolvabilitate, care conform p.3 a Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nominalizat nu este
un proces de contencios (nu se examinează ca litigiu între părţi), ci un proces specific, aparte. Aici
nu există reclamant şi reclamat, ci debitor şi creditori. Instanţa de insolvabilitate soluţionează doar
divergenţele ce apar între creditori.
Toate litigiile de drept ce apar din momentul adresării cu cererea introductivă şi pînă la etapa
finală a procesului de insolvabilitate nu se judecă în cadrul aceluiaşi proces de insolvabilitate, ci în
cadrul altui proces civil separat de către instanţa competentă conform regulilor generale prevăzute
de Codul de procedură civilă a Republicii Moldova [22].

29
 De aceea, vinovaţia persoanelor ce urmează să poarte răspundere subsidiară, urmează să fie
stabilită în cadrul unui proces civil sau penal aparte cu respectarea procedurilor judiciare
prestabilite, iar norma despre stabilirea vinovăţiei prin intermediul unei încheieri judecătoreşti,
contravine principiilor legislaţiei procesual civile şi penale. In acest context, optăm pentru
modificarea legislaţiei insolvabilităţii la acest capitol, deoarece în formula existentă în Legea
insolvabilităţii nu se poate realiza principiul de bază a Legii nominalizate şi anume, satisfacerea
integrală a creanţelor creditorilor.
În capitolul respectiv a fost utilizată metodologia istorico-analitică de studiere a materialului
ştiinţific în domeniu cît şi a legislaţiei civile în difrite perioade de dezvoltare a sistemului economic
naţional.
În concluzie, am dori să menţionăm că la elaborarea prezentei teze a fost folosit un vast
material bibliografic care a permis autorului să analizeze comparativ situaţia existentă în domeniu,
să descrie avantajele şi lacunele acestei situaţii, să formuleze problemele de cercetare şi direcţiile de
soluţionare a acestor probleme, în măsura în care ele ţin de tematica vizată în prezenta teză.
1.1. Concluzii la capitolul 1
În acest sens, de lege ferenda propunem completarea art.14 din Cod civil în vigaore cu
un alineat, potrivit căruia „Persoana care poartă răspundere subsidiară este obligată să
plătească creditorului valoarea prejudiciului real, plata dobînzilor, penalităţilor,
compensarea venitului nerealizat ş.a. sunt posibile în cazurile prevăzute de lege sau
contract”. Ipoteza despre faptul că persoana ce poartă răspunderea subsidiară răspunde în baza
aceloraşi reguli şi temeiuri, precum că ar putea opune aceleaşi excepţii ca şi debitorul de bază poate
fi reţinută doar parţial, deoarece primul este în drept să beneficieze de cele indicate mai sus, cu
excepţia vinovăţiei. În cele mai dese cazuri, pentru a demonstra nevinovăţia sa în săvîrşirea faptei
prejudiciabile, debitorul de bază apelează la acţiunile nediligente şi cu rea-credinţă ale persoanei ce
poartă răspunderea subsidiară. În acest context, ultimul nu poate opune excepţiile propriei
nediligenţe pentru a fi exonerat de răspundere.
De lege ferenda, se propune norma conform căreia „persoana ce poartă răspunderea
subsidiară nu poate face referinţă la lipsa vinovăţiei debitorului de bază, în cazul în care
neexecutarea obligaţiei de către debitorul de bază a fost condiţionată de vinovăţia primului, de
exemplu, finanţarea insuficientă a instituţiei de către proprietar, această poziţie reprezentând
o înţelegere greşită a răspunderii subsidiare ca răspundere pentru obligaţiile altor persoane”.

30
 2.RĂSPUNDEREA SUBSIDIARĂ – FORMĂ A RĂSPUNDERII CIVILE

2.1. Caracteristica generală a temeiurilor răspunderii juridice civile

Răspunderea juridică este una din formele răspunderii sociale. Răspunderea socială se referă
la comportamentul pe care îl aleg membrii societăţii şi cerinţele obiective ale dezvoltării sociale.
Acest comportament, în funcţie de respectarea sau nerespectarea normelor sociale, constituie
temeiul antrenării unor reacţii, a unor consecinţe pe plan social [7] . Putem spune deci că
răspunderea socială se referă la comportamentul pe care îl aleg membrii societăţii din multiple
variante posibile în cadrul determinismului social, raportat la interesele generale ale societăţii şi
cerinţele obiective ale dezvoltării sociale. De aici, survine constatarea că răspunderea socială
implică, în mod imperios, sancţionarea socială a atitudinii alese de individ, în cazul unei
neconcordanţe între conduita lui şi interesele sociale instituite. Răspunderea socială este complexă
şi, ca atare, în funcţie de aria de cuprindere şi elementele sale definitorii, îmbracă diferite forme
specifice [28]. Răspunderea socială, îmbracă mai multe forme specifice, printre care şi una din
formele răspunderii juridice [77].
Răspunderea juridică nu este definită în legislaţie şi în jurisprudenţă. Ea poate fi just înţeleasă
şi definită, numai dacă vom porni de la formele sale concrete de manifestare, de exemplu, civilă,
administrativă, disciplinară etc., fiind diferite, însă, în ansamblu, vor însuma elementele constitutive
ale unei definiţii globale. Numeroşi autori [6], având din start ideea că răspunderea juridică implică
obligaţia de a suporta o sancţiune juridică, instituţia răspunderii asigură eficacitatea ordinii de drept,
stimulează atitudinea de respectare a legii, stabilirea şi menţinerea ordinii sociale, au avut o
contribuţie mare la definirea acestei noţiuni bazate atât pe practica judiciară, cât şi pe ideile
ştiinţifice[156; 17; 55; 17; 27; 3; 8 ].
Флейшиц E.A., Câmpianu V.J., Тархон В.Г., Iovănaş I., Anghel I.M., şi alţii, definesc
răspunderea juridică drept o consecinţă, rezultatul unei fapte ilicite. Prin urmare, putem afirma că
temeiul apariţiei răspunderii juridice civile îl constituie fapta ilicită [105]. După părerea altor autori
cum sunt Грибанов В.П., Самошченко И.С., Фуракшин М.Х., Королев А.И., Явич Д.С.,
ilegalităţile sunt fapte ilicite, săvîrşite de persoane capabile de a comite delicte, care dau naştere
răspunderii juridice [123].
Vom menţiona definiţia dată de M.N.Costin, cu care suntem parţial de acord: „Răspunderea
juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe care – potrivit legii – se naşte ca urmare a

31
săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare al constrângerii de stat prin
aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale (a se subînţelege
securitatea raporturilor juridice) şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectărilor
ordinii de drept” [26].
Această definiţie este concludentă, cu atît mai mult că se vorbeşte despre stabilitatea
raporturilor (sociale) juridice. Sîntem de acord cu această definiţie, însă cu o mică excepţie, care
constă în elementul constrîngerii de stat.
Conform art. 192, alin. 1 din Codul civil în vigoare, Republica Moldova şi unităţile ei
administrativ-teritoriale participă la raporturile reglementate de legislaţia civilă pe principiul
egalităţii participanţilor la aceste raporturi - persoane fizice şi juridice, iar art. 1 alin. 1 al Codului
civil în vigoare stabileşte că legislaţia civilă este întemeiată pe recunoaşterea egalităţii
participanţilor la raporturile reglementate de ea, inviolabilităţii proprietăţii, libertăţii contractuale,
inadmisibilităţii imixtiunii în afacerile private, necesităţii de realizare liberă a drepturilor civile, de
garantare a restabilirii persoanei în drepturile în care a fost lezată şi de apărare judiciară a lor.
Din prevederile art.192 alin.1 şi art.1 alin.1 din Codul civil în vigoare, rezultă că nu se poate vorbi
de o constrîngere de stat, ci numai despre o constrîngere în faţa legii.
Răspunderea civilă reprezintă una din modalităţile răspunderii juridice în cadrul sistemului de
drept, coexistînd alături de celelalte modalităţi ale răspunderii, dispunînd astfel de trăsăturile sale
specifice. După cum se afirmă în literatura de specialitate [142 ], răspunderea civilă are următoarele
trăsături:
-caracter patrimonial şi compensatoriu;
-aplicarea sancţiunii în folosul titularului dreptului lezat;
-aplicabilitatea ei numai la cererea titularului dreptului lezat.
În literatura juridică au fost date mai multe definiţii răspunderii civile. Răspunderea civilă
este o măsură de influenţă aplicată persoanei vinovate pentru încălcarea legii [ 100, с.8] sau o
sancţiune specifică ce constă în privarea persoanei care a încălcat legea civilă, drepturile şi interesele
persoanei de patrimoniu fără acordarea compensaţiei [151], ori reacţia negativă a statului faţă de
delictul civil, reacţie care are drept consecinţă privarea persoanei vinovate de anumite drepturi
civile sau satbilirea unor noi obligaţii patrimoniale [ 152 ].
Răspunderea civilă se concretizează într-o obligaţie de despăgubire de reparare a
prejudiciului cauzat prin fapta ilicită. Pentru răspunderea civilă este caracteristică nu orice

32
constrîngere de stat, ci numai constrîngerea de a suporta consecinţele negative cu caracter
patrimonial ce apar în legătură cu neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor
contractuale sau cauzarea prejudiciului extracontractual. Consecinţele negative constau în punerea
în sarcina debitorului a unei obligaţii suplimentare.
Răspunderea civilă constă deci în restabilirea stării materiale a persoanei vătămate din contul
patrimoniului debitorului. Natura patrimonială a răspunderii civile este condiţionată de faptul că
dreptul civil reglementează cu precădere raporturi patrimoniale. Prin aceasta răspunderea civilă
îndeplineşte o funcţie compensatorie.
Datorită influenţei pe care o exercită asupra oamenilor răspunderea civilă are funcţie
educativă. Această funcţie este determinată de natura juridică a răspunderii civile, care ste o
sancţiune specifică dreptului civil cu caracter reparator, îndrepată împotriva patrimoniului
persoanelor care săvîrşesc fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. De aceea ea are un scop educativ şi,
implicit, preventiv [ 84].
Astfel, prin teama pe care eventualitatea obligării la reparaţii o poate provoca în conţtiinţa
oamenilor, răspunderea civilă contricbuie la diminuarea numărului faptelor ilicite păgubitoare ţi la
respectarea obligaţiilor asumate [29].
Întrucît răspunderea civilă se concretizează într-o obligaţie de despăgubire, pusă în sarcina
autorului prejudiciului, ea îndeplineşte şi o fucţie reparatorie. Obligaţia de reparare a prejudiciului
constituie un mijloc de înlăturare a consecinţelor încălcării dreptului.
Răspunderea civilă este este un mijloc eficient de apărare şi restabilire a drepturilor
subiective şi a intereselor tuturor persoanelor fizice şi juridice.
Funcţia reparatorie a răspunderii civile este relativă, deoarece ea se realizează numai în
raporturile dintre subiectele obligaţiei de reparare a prejudiciului. Chiar şi în aceste raporturi, ori cît
de mare ar fi răspunderea, încă nu se poate afirma că valorile deteriorate sau distruse pot fi
întotdeuna recuperate pe deplin.
Problema de bază a dreptului civil a fost şi rămîne cea a temeiurilor răspunderii, care fac
parte din conţinutul faptei ilicite civile [121]. Conţinutul faptei ilicite este constituit din fapta
juridică care generează un raport juridic între vinovat şi persoana vătămată, creînd anumite
revendicări ale persoanei vătămate şi răspunderi ale contravenientului de a repara prejudiciul cauzat
prin fapta ilicită [130].
Temeiul apariţiei obligaţiei, ca urmare a prejudiciului cauzat (obligaţiei delictuale), îl constituie

33
totalitatea faptelor care configurează conţinutul faptei ilicite [112].
Pînă în prezent, în ştiinţa dreptului, nu s-a format o opinie unică despre conţinutul faptei
ilicite [8]. Majoritatea autorilor consideră că structura conţinutului faptei ilicite este compusă din
patru elemente: acţiunea ilicită (inacţiunea), prejudiciul cauzat, raportul de cauzalitate şi vinovăţia.
De menţionat că toate elementele precitate ale conţinutului faptei ilicite reprezintă, de asemenea,
condiţiile apariţiei răspunderii juridice civile. Cele patru elemente structurale ale faptei ilicite
constituie regula generală a răspunderii juridice civile.
Totodată, în unele cazuri, pentru apariţia răspunderii nu e necesară existenţa a patru elemente
ale conţinutului faptei ilicite.
În prezent, este larg răspîndită răspunderea fără vinovăţie (de exemplu, răspunderea
persoanei care realizează activitatea de antreprenor pentru neexecutarea obligaţiilor sale). Această
dispoziţie este cuprinsă în art.603 alin.(1) din Codul civil în vigoare. Răspunderea civilă poate
interveni şi în cazul lipsei prejudiciului, de exemplu, plata penalităţii. În acest context, unii
cercetători susţin ideea că, în dreptul civil, există conţinuturi „ trunchiate” ale faptei ilicite. În
această situaţie, debitorul poate fi tras la răspundere în cazul cînd există un singur element –
caracterul ilicit. În concluzie, ilicitatea reprezintă elementul necesar şi partea integrantă a
conţinutului infracţiunii civile, fapt confirmat de legislaţie. Totodată, legalitatea acţiunii săvîrşite
exclude răspunderea pentru rezultatul ei [120].
Avînd în vedere cele expuse, menţionăm că legislatorul acordă o mai mare importanţă
elementului ilicităţii, în comparaţie cu celelalte elemente componente. Тархов В. afirmă că
caracterul ilicit este temeiul juridic al răspunderii [152].
Caracterul ilicit este elementul obligatoriu al conţinutului faptei ilicite. Astfel, Рабец А.М.
susţine că, independent de vinovăţie, răspunderea poate interveni doar în cazul săvîrşirii unor fapte
ilicite. Dacă acestea nu există, atunci nu este nici vinovăţie, deoarece din conţinutul delictului
rămîne numai prejudiciul cauzat [140].
Totodată, unii autori afirmă că existenţa unor indicii asupra conţinutului „trunchiat” al faptei
nu poate servi drept temei pentru tragerea la răspundere. În acest caz, consideră ei, intervine numai
obligaţia de a repara prejudiciul cauzat sau de a plăti amendă [131]. Asemenea propuneri, însă, nu au
fost luate în considerare de legislaţia în vigoare. Astfel, obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat
de un izvor de pericol sporit, prevăzută în art.1410 din Codul civil în vigoare, constituie o
răspundere delictuală. În contextul celor expuse, este, practic, inacceptabilă opinia unor autori

34
(Иоффе О.С., Шаргородский М.Д., Алексеев С.С.), care susţin că pentru apariţia răspunderii este
necesară existenţa unei acţiuni ilicite, culpabile, ce prezintă un pericol social. Lipsa unuia din
elementele enunţate exclude răspunderea. [119].
1. Elementul esenţial al conţinutului faptei este caracterul ilicit.
Fapta ilicită constă în acţiunea sau inacţiunea, care are ca rezultat încălcarea drepturilor
subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.
Această constatare este corectă. Faptele ilicite se săvîrşesc de către oameni. Ele sînt
manifestări ce nu intră în activitatea umană obişnuită. Omul întreprinde diverse acţiuni, iar dreptul
apreciază acţiunile omului. Intenţiile, gîndurile, sentimentele, dorinţele exprimate sub formă de
acţiuni (inacţiuni) sînt lipsite de interes pentru drept şi nu atrag răspundere. Astfel, pentru a cădea
sub incidenţa legii, subiectul trebuie să săvîrşească un delict [67].
Este evident faptul că subiectul, prin acţiunile sale, tinde spre atingerea unor scopuri
concrete, un număr mare dintre care corespund ordinii de drept stabilite. Pentru a fi ilicite, aceste
acţiuni trebuie să încalce o normă de drept. Ilicitatea, la fel ca prejudiciul şi legătura de cauzalitate
între acţiunea (inacţiunea) persoanei şi rezultat, reprezintă elementul obiectiv al conţinutului faptei
ilicite, iar vinovăţia constituie elementul subiectiv.
În cazul răspunderii fără culpă, acţiunea poate fi ilicită, însă nu poate fi culpabilă. Prin
urmare, acţiunea ilicită nu este întotdeauna culpabilă. Cu toate acestea, acţiunea culpabilă este
recunoscută ilicită în toate cazurile. [130; 120].
Se cere menţionat că cele expuse se referă, de asemenea, la inacţiunea ilicită. Inacţiunea este
considerată ilicită, în cazul cînd obligaţia persoanei de a acţiona a fost stabilită de lege sau contract
şi, încălcînd această obligaţie, subiectul nu a întreprins acţiunea corespunzătoare.
De o altă părere este autorul Шаргородский М.Д. care afirmă că inacţiunea nu poate genera
un rezultat obiectiv şi, din acest motiv, între inacţiune şi consecinţă nu există o legătură de
cauzalitate obiectivă [160].
Asemenea concepţii sînt supuse criticii în ştiinţă. Majoritatea doctrinarilor recunosc că
persoana, prin comportamentul său sub formă de inacţiune, este capabilă să influenţeze asupra
ambientului, să cauzeze prejudicii intereselor protejate de lege.
2. Următorul element al conţinutului faptei ilicite îl constituie consecinţele dăunătoare ale
acţiunilor (inacţiunii) ilegale, săvîrşite de o persoană.
Агарков M.M. defineşte prejudiciul drept orice diminuare a bunurilor patrimoniale sau

35
nepatrimoniale [85]. Флейшиц E.A. consideră că prejudiciul constă în distrugerea, degradarea sau
diminuarea bunurilor protejate juridic [156 ] Донцов С.E. şi Глянцев В.В. sînt adepţii autorilor
sus-menţionaţi, recunoscînd că prejudiciul este schimbarea nefavorabilă survenită în patrimoniu.
[111].
Este important de menţionat faptul că prejudiciul reprezintă elementul independent al
conţinutului faptei ilicite şi condiţia apariţiei răspunderii juridice civile. Prejudiciul nu poate fi
identificat cu ilicitatea. Unii autori însă acceptă o asemenea identificare în lucrările ştiinţifice.
Егоров Н.Д. afirmă că comportamentul persoanei este considerat ilicit, dacă acesta aduce prejudiciu
personalităţii sau bunurilor cetăţeanului ori bunurilor unor persoane juridice [154].
Prejudiciul nu este un indiciu al ilicităţii. Consecinţele dăunătoare constituie rezultatul
conduitei contrare legii şi condiţia independentă a răspunderii juridice civile. Totodată, în unele
cazuri, răspunderea civilă poate interveni în lipsa prejudiciului (pagubei). În cazul nelivrării mărfii
în termenele prevăzute în contract, furnizorul este obligat să-i plătească cumpărătorului penalitatea
stipulată în contract, cu toate că neexecutarea obligaţiei nu a adus prejudiciu cumpărătorului.
Матвеев Г.K. defineşte această răspundere ca „neprejudiciabilă” [130].
În majoritatea cazurilor totuşi răspunderea juridică civilă intervine în prezenţa unui
prejudiciu. Prejudiciul reprezintă elementul obligatoriu al conţinutului în cazul răspunderii juridice
civile sub formă de despăgubiri. Creditorul este obligat să prezinte dovezi care confirmă
neexecutarea obligaţiilor contractuale şi raportul de cauzalitate între pagubele suportate şi
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor. În cazul în care răspunderea
debitorului este clauza penală, creditorul nu este obligat să demonstreze faptul şi mărimea
prejudiciului cauzat (art.624, alin.5 din Codul civil în vigoare).
Prejudiciile sînt de mai multe feluri (fiind clasificate după natura economică sau
neeconomică): prejudiciile patrimoniale (materiale) şi prejudiciile nepatrimoniale (morale).
Prejudiciul patrimonial este cel mai des întîlnit şi constă în conţinutul economic, putînd fi evaluat în
bani. Prejudiciul nepatrimonial reprezintă consecinţa dăunătoare care nu poate fi evaluată în bani,
fiind consecinţa încălcării unui drept personal nepatrimonial. La ora actuală, este problematică
clarificarea problemei cuantumului pagubei morale, deoarece, pînă în prezent, nici un sistem de
drept n-a pretins şi nu pretinde că a găsit o cale juridică perfectă, pe deplin corespunzătoare, pentru
repararea daunelor morale. Doctrina cunoaşte şi aceste tipuri de clasificări [2], dar toate rezultă din
clasificarea de bază la care ne-am referit mai sus.

36
 3. Un alt element al conţinutului faptei ilicite este raportul de cauzalitate între şi consecinţele
dăunătoare ale acestei conduite. Raportul de cauzalitate reprezintă condiţia obligatorie şi necesară a
apariţiei răspunderii juridice civile.
Prejudiciul cauzat altuia trebuie să fie consecinţa faptei altei persoane. Cu alte cuvinte,
între fapta/conduita ilicită a persoanei constitutive de culpă şi paguba pe care săvîrşirea ei o
produce victimei trebuie să existe un raport de la cauză la efect, altfel nici nu se poate antrena
răspunderea civilă. Raportul de cauzalitate este asemenea prejudiciului şi faptei ilicite, o condiţie
generală şi obiectivă a răspunderii.

În cazul perceperii de la debitor doar a penalităţii, legătura de cauzalitate nu se stabileşte.

Антимонов Б.С. considera că raportul de cauzalitate, ca o condiţie obligatorie a antrenării răspunderii
civile, poate fi invocat cu referire la cerinţa de a repara prejudiciul stipulat în contract, şi nu se referă la
cerinţa de a plăti penalitatea. Repararea prejudiciului şi plata penalităţii sînt noţiuni diferite în dreptul
civil, cu toate că fac parte din noţiunea generală a răspunderii contractuale. Revendicînd plata penalităţii,
nu este necesar de a dovedi nici mărimea, nici chiar faptul apariţiei pagubelor contractuale [ 88].
Această teză este susţinută de Витрянский В.В., Богданов Е.В. şi alţii [91; 90] Subscriem la
aceste puncte de vedere. Cînd vorbim despre răspunderea contractuală sub formă de plata penalităţii, nu
este necesară stabilirea pagubelor şi raportul de cauzalitate.
4. Ultimul element al conţinutului faptei ilicite constă în vinovăţia autorului prejudiciului.
Se cere relevat faptul că, în anii 30, teoria „vinovăţiei” era teoria fundamentală în ştiinţa dreptului,
fapt ce se datora lui Агарков M.M. şi Шкундин З.И., care, în manualul de drept civil, din 1938, au
caracterizat vinovăţia ca unul din elementele de bază ale răspunderii juridice civile.
Шварц Х.И. a fost primul care a încercat să fundamenteze noţiunea generală a vinovăţiei.
[161] Ca rezultat, între răspundere şi categoria vinovăţiei cauzatorului de prejudicii a fost stabilită o
corelaţie. A fost formulată următoarea teză: „Nu există răspundere în absenţa vinovăţiei.” Această
concepţie excludea posibilitatea tragerii la răspundere a persoanei nevinovate.
În doctrină, vinovăţia se defineşte fie ca atitudine psihică a persoanei faţă de fapta sa şi faţă
de consecinţele acesteia [131], fie ca intenţia sau imprudenţa persoanei ce a săvîrşit fapta ilicită şi a
prejudiciat altă persoană [134].
Vinovăţia poate fi de două feluri - vinovăţie intenţionată (dolul) şi vinovăţie neintenţionată
(culpa). Spre deosebire de Codul civil al Republivii Sovietice Socialiste din 1964, Codul civil în
vigoare reglementează formele vinovăţiei. Astfel, conform art.603 din Codului civil în vigoare ,

37
„debitorul poartă răspundere numai pentru dol (intenţie) sau culpă (imprudenţă sau neglijenţă),
dacă legea sau contractul nu prevede altfel sau dacă din conţinutul sau natura raportului nu reiese
altfel”.
Pornind de la dispoziţia acestei norme, dolul îmbracă forma de intenţie, iar culpa poate să
apară în două forme – imprudenţă şi neglijenţă.
Dolul poate fi de două tipuri – dol direct şi dol indirect.
Dolul direct sau intenţia directă – cînd făptuitorul îşi dă seama de caracterul antisocial al
faptei sale, prevede consecinţele acesteia şi urmăreşte ca ele să se producă.
Dolul indirect sau intenţia indirectă – cînd făptuitorul îşi dă seama de caracterul antisocial al
faptei sale, prevede consecinţele acesteia şi, cu toate că nu le urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lor.
Culpa poată să apară în două forme:
Imprudenţa – cînd făptuitorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede
consecinţele ei, pe care nu le acceptă, sperând, în mod uşuratic, că ele nu se vor produce.
Neglijenţa – cînd făptuitorul nu îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei şi nu
prevede consecinţele acesteia, deşi trebuia şi putea, în circumstanţele date să le prevadă.
Distincţia dintre aceste două forme n-are nici o semnificaţie practică, deoarece răspunderea
civilă are ca principiu repararea integrală a prejudiciului. Repararea este necesar să fie efectuată
indiferent de formele intenţiei, însă, în unele cazuri, diferitele forme de culpă prezintă interes în
cazurile cînd prejudiciul sau prejudiciile au fost cauzate de mai multe persoane. În cazul dat, instanţa
va putea ţine cont de forma de gravitate a culpei persoanelor vinovate în comiterea prejudiciului.
Referitor la răspunderea prin culpă, actualmente există multe teorii care, deja, şi-au găsit
unele aplicări în practică.
− Teoria răspunderii subiective;
− Teoria răspunderii obiective;
− Teoria răspunderii mixte.
Teoria răspunderii subiective este bazată pe culpă [21]. Adepţii acestei teorii [80]
consideră că răspunderea civilă este o sancţiune specifică a dreptului civil, cu caracter reparatoriu,
aplicabilă numai în cazul săvârşirii de fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu. Pentru a putea fi trasă
la răspundere, este necesar ca ea să fie condiţionată de atitudinea psihică a autorului sau a
persoanei răspunzătoare faţă de consecinţele faptei prejudiciabile. În această teorie, culpa

38
persoanei se cere a fi dovedită de victimă, ceea ce, uneori, este dificil, deoarece este necesar de a
dovedi atitudinea internă psihică a autorului faţă de acţiunile sale. Întru depăşirea acestor
dificultăţi, teoria subiectivă a răspunderii civile consideră că victima este obligată să dovedească
celelalte condiţii necesare (obiective), deoarece culpa este prezumată de legi (legislaţie) [124].
Teoria răspunderii obiective. Înaintarea societăţii spre viitor, dezvoltarea accelerată a
tehnologiilor, aparatelor, mecanizarea continuă a producerii a dus şi duce la apariţia unor probleme, care
sunt, mai dificil de rezolvat, cum ar fi evitarea accidentelor, pericolelor de traumatism etc. În asemenea
cazuri, teoria subiectivă, cel puţin în unele cazuri, îşi pierde esenţa, deoarece cineva trebuia să poarte
responsabilitatea, însă culpa nefiind dovedită, nici prezumţia de culpă nu-i putea fi de ajutor, atâta timp,
cât cel de faţă de care operează rămîne, în mod obiectiv, anonim, necunoscut [80].Din aceste
considerente, au apărut alte orientări în doctrină spre fundamentarea răspunderii juridice.
Pentru prima dată, conceptul şi ideile teoriei obiective a răspunderii au fost formulate de către
doctrina germană [8]. Această doctrină obiectivă avea mai multe varietăţi, cum ar fi: principiul
cauzalităţii, principiul interesului preponderent, ideea de risc s.a. Teoria riscului a avut cel mai mare
succes. Cu toate acestea, ea nu a dus la înlăturarea teoriei răspunderii subiective întemeiate pe culpă, ci la
apariţia unei bogate literaturi îndreptate în favoarea victimei, dar nu ne-a convins că este unicul
fundament în ceea ce priveşte răspunderea civilă.
Teoria răspunderii mixte. În realitate, nici teoria subiectivă, nici teoria obiectivă nu explicau, în
mod complet şi satisfăcător, întreaga instituţie a răspunderii civile, fiindcă există cazuri când răspunderea
civilă are doi poli de atracţie – culpa şi riscul, care se află pe acelaşi plan, fără ca vreunul să aibă
preeminenţă asupra celuilalt [185]. Din aceste considerente, a apărut teoria garanţiei. Sarcinile teoriei
garanţiei au fost de a înlătura „...unele neajunsuri ale teoriei răspunderii obiective şi ale teoriei
răspunderii subiective, justificînd, totodată, în anumit fel, coexistenţa celor două temeiuri ale instituţiei]”
[24]. De altfel, nici această idee nu şi-a găsit susţinerea între oamenii de ştiinţă. În doctrină, s-a stabilit că
răspunderea civilă are un singur fundament şi acesta este culpa, şi anume cea dovedită şi prezumată [80].
Dar în unele cazuri [este vorba, de exemplu, de cazuri de răspundere pentru fapta altuia, pentru
lucruri, animale etc.] răspunderea ...”derivă nu din noţiunea de culpă sau imputabilitate, ci din noţiunea
mai largă de garanţie” [12]. Conform doctrinei existente, răspunderea civilă se bazează, cum s-a spus
deja, pe ideea de culpă [19]. Dar din analiza legislaţiei în vigoare, se admite existenţa unor cazuri în care
răspunderea este de natură obiectivă, fundamentul ei fiind de garanţie [68]. Fiecare persoană are
libertatea de a acţiona, dar în limita cadrului legislativ, fără ca să aducă prejudicii drepturilor

39
concetăţenilor, ca şi la securitatea corporală şi patrimonială. Orice atingere adusă acestor drepturi, atrage
răspunderea celui ce a săvârşit, chiar dacă nu i se poate reproşa nici o culpă. Dreptul la viaţă, la
securitatea corporală şi integritatea materială a bunurilor sunt ocrotite într-o manieră mai bună [8]. În
aceasta constă teoria garanţiei care admite astfel o răspundere obiectivă în ce priveşte atingerile aduse
dreptului la securitate corporală şi patrimonială, lăsând răspunderii subiective, bazate pe culpă, domeniul
atingerilor aduse celorlalte drepturi [53; 187] De aceea, cînd o persoană răspunde pentru fapta alteia,
propria sa răspundere se plusează la răspunderea autorului prejudiciului, funcţionînd ca o garanţie faţă de
victimă, născută direct din lege, cum ar fi:
− Răspunderea pentru fapta reprezentantului legal şi a prepusului (art. 604 Cod civil în
vigoare);
− Răspunderea vânzătorului în cazul evicţiunii cumpărătorului (art.767 Cod civil în
vigoare);
− Răspunderea locatorului pentru fapta terţului (883 Cod civil în vigoare);
− Răspunderea fidejusorului (1156 Cod civil în vigoare);
− Răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor minori, deoarece este expres prevăzut de
lege (art.1406-1407 Cod civil în vigoare) ş.a.
În prezent civiliştii renunţă, la principiul vinovăţiei. Majoritatea doctrinarilor susţin teoria
conform căreia, în dreptul civil, trebuie admisă răspunderea fără vinovăţie. Агарков M. M. scria că,
dacă atitudinea faţă de drept este premeditată şi imprudentă, acest fapt nu semnifică faptul că unde
nu este premeditare şi imprudenţă nu poate exista faptă ilicită. Legea face o legătură între anumite
consecinţe şi conduita omului, cînd persoana, încălcînd norma de drept, acţionează fără premeditare,
însă nu din imprudenţă [84]. Reamintim că Агарков M. M. este considerat unul dintre cei mai
consecvenţi adepţi ai principiului răspunderii pentru vinovăţie.
De regulă, vinovăţia constituie condiţia subiectivă a răspunderii juridice civile.
Pentru răspunderea fără vinovăţie sînt stabilite alte limite. În cazurile de forţă majoră,
persoanele sînt, de regulă, absolvite de răspundere. Art.606 din Codul civil din Cod civil în vigoare
stipulează noţiunea de forţă majoră în termeni generali, iar Regulamentul Camerei de Comerţ şi
Industrie cu privire la eliberarea certificatului ce atestă forţa majoră din 05.04.2002 [73] stabileşte,
în mod detaliat, cazurile de forţă majoră. Conform punctului 4 din acest regulament, „prin forţă
majoră se înţeleg evenimentele imprevizibile, care sînt provocate de fenomene ale naturii:
cutremure de pămînt, alunecări de terenuri, incendii, secetă, vînturi puternice, ploi torenţiale,

40
inundaţii, geruri, înzăpeziri ş.a. sau circumstanţe sociale: revoluţii, stări beligerante, blocade,
greve, interdicţia la nivel statal a importului sau exportului, epidemii ş.a.m.d.”
Prin urmare, forţa majoră reprezintă acţiunile în situaţii excepţionale şi imprevizibile. Spre
deosebire de întîmplare – categorie subiectivă, forţa majoră este o categorie obiectivă independentă
de voinţa şi conştiinţa subiectului.
Forţa majoră – circumstanţă excepţională şi imprevizibilă pentru debitor. În prezenţa celor
două caracteristici, circumstanţa devine forţă majoră [90].
Венедиктов А.В. consideră că excepţionalitatea înseamnă caracterul neobişnuit, neordinar al
evenimentului. Caracterul imprevizibil este tratat de majoritatea civiliştilor ca imposibilitatea de a
evita acţiunea acestei forţe [98].
În opinia lui Агарков M.M., situaţia este imprevizibilă, dacă se referă la orice persoană,
ţinînd cont de progresul tehnico-ştiinţific. [84].
În cazul cînd această forţă acţionează, persoana, influenţată de aceasta, săvîrşeşte oare o faptă
ilicită? Problema faptei ilicite nu apare, deoarece forţa majoră exclude ilicitatea conduitei persoanei.
Analiza art.606, alin.3 din Codul civil în vigoare ne permite să afirmăm că, la formularea
noţiunii de forţă majoră legislatorul s-a bazat pe teoria subiectivă. În plus, forţa majoră nu reprezintă
o categorie absolută, ci relativă. Situaţia se consideră forţă majoră, dacă ea este excepţională şi
imprevizibilă pentru o anumită persoană în anumite condiţii.

2.2. Evoluţia răspunderii subsidiare în legislaţia europeană

Răspunderea constituie una din problemele de bază atât în practică cît şi în teoria dreptului civil.
Anume răspunderea civilă serveşte drept instrument de protecţie al relaţiilor juridice civile în faţa
posibilelor atingeri ale drepturilor şi intereselor subiecţilor raporturilor juridice de drept civil. De la
originile dreptului civil, în perioadele sale timpurii de dezvoltare şi pînă în prezent, criteriul conform
căruia cel ce aduce prejudicii trebuie să răspundă pentru acţiunile sale şi să suporte consecinţe
pentru încălcarea normelor dreptului civil a fost principiul fundamental al răspunderii juridice civile.
Şi anume, principiul răspunderii personale [188] pentru încălcarea prevederilor normelor juridice
civile devine un imperativ în legislaţiile diferitelor ţări pe parcursul secolelor.

Totodată, după cum este bine cunoscut, dreptul constituie un regulator al relaţiilor sociale. Unele
dintre aceste relaţii sînt reglementate de către drept în mod forţat, astfel încît subiectele lui, prin voinţa

41
lor şi prin intermediul învoielilor particulare nu-l pot schimba, deoarece toate regulile stabilite provin
dintr-o unică voinţă – voinţa legii. Majoritatea autorilor articolelor ştiinţifice, precum şi literatura în
domeniu, indică superioritatea statului faţă de alte relaţii sociale. Referindu-se la această problemă,
anumiţi autori şi-au exprimat deja părerile într-unul dintre articolele noastre din trecut, relevînd ca
primordială nu voinţa statului, ci voinţa şi superioritatea legii. Este un lucru firesc, deoarece statul
reprezintă unul dintre subiectele raporturilor sociale, de aceea a venit timpul să indicăm şi să ridicăm
problema că nu noi (persoanele fizice) existăm pentu binele statului, ci invers, statul trebuie să existe
pentru binele nostru. Aceast lucru poate fi realizat numai prin obţinerea supremaţiei legii ca principiu
fundamental al activităţii şi coexistenţei în societatea noastră.
În alte sfere ale relaţiilor sociale, însă, în particular în dreptul civil, statul prin intermediul
normelor de drept [179 ] nu le reglementează după voinţa sa şi în mod forţat, ci permite reglementarea
lor prin intermediul voinţelor şi înţelegerilor particulare. El doar ocupă poziţia forţei ce apără ceea ce au
stabilit persoanele particulare. De regulă, statul stabileşte în dreptul civil anumite norme doar în cazurile
în care subiecţii raporturilor juridice civile nu-şi pot stabili aceste condiţii de sine stătător. Se ştie că
normele dreptului civil poartă, de regulă, un caracter dispozitiv. Dreptul civil doar coordonează relaţiile
dintre părţi. Anume din această cauză în dreptul civil, condiţionat în evoluţia sa de cerinţele timpului, a
fost posibilă implementarea răspunderii subsidiare, răspunderea persoanei ce survine nu în consecinţa
acţiunilor personale, ci complementar la răspunderea altei persoane. Tradiţional, rădăcinile oricăror
norme de drept civil se regăsesc în originile dreptului roman. Dreptul roman arbitra, în primul rînd,
raporturile dintre cetăţeni, normele răspunderii subsidiare subsidiaritatea îşi găseşte începuturile încă
în adînca antichitate. (Termenul „subsidiaritate” este de origine latină. Subsidiarius (subsidium) în
traducere din limba latină înseamnă „ajutător, auxiliar; ţinut în rezervă”. Acţiune subsidiară, spre
exemplu, sau actio subsidiaria, în digestele lui Iustinian însemna „ acţiunea gajatului împotriva
funcţionarului de stat, în cazul când garantul numit de ultimul se dovedea a fi falit”.145, p.738, ia
naştere din obligaţiile ce legau cetăţenii Romei antice) [165].
Este bine cunoscut faptul că forma străveche a contractului în dreptul roman, şi, anume,
contractul verbal stipulatio [164], ocupa un loc central în tot sistemul romanic al obligaţiunilor.
Fiind folosită timp îndelungat, această formă de contract însuşea noi trăsături, cum ar fi atenuarea
caracterului oral al obligaţiunilor etc. Pe lîngă alte comodităţi, stipulatio [176] (cuvîntul stipulatio
înseamnă strict cuvintele pronunţate de creditor) este acela care stipulează. Răspunsurile
debitorului sînt numite sponsio, în cazul cetăţenilor romani sau latini. Cînd debitorul este un

42
pelegrin – răspunsul lui este fidepromissio. De aici provine cuvîntul promisiune ţi acesta este
termenul utilizat în zilele noatre cînd vorbim de debitor. Aşadar subsidiaritatea începea să fie
utilizată chiar de la apariţia sa nu numai în cazul cînd contractul implica două persoane, un creditor
şi un debitor, dar şi în relaţii mai complexe, cînd, pe de o parte sau alta, figurau mai mulţi
participanţi la creanţe sau datorii. Această complicitate în obligaţiuni a cunoscut diferite forme:
a) Corelativă (mai mulţi creditori sau debitori cu răspunderi limitate şi solidare);
b) Accesorie, în care creditorii şi debitorii nu ocupau poziţii egale, ca în cazul formei
corelative, ci exista un creditor sau debitor principal, iar participarea celui de-al doilea
era doar accesorie faţă de drepturile şi obligaţiunile primului. Astfel, forma cu creditori
suplimentari se numea adstipulatio [176], iar forma cu debitori suplimentari, asupra
căreia ne vom concentra atenţia, adpromissio L’adpromissio (l’adpromissior este acela
care se obligă alături de altă persoană) este un contract verbal, ca orice sponsio, şi, în
plus, care urmează unei datorii apărute verbis. Cauţiunea se numeşte sponsor sau fide
promissor. Aceaste două operaţiuni se reunesc sub aceeaşi noţiune de apromissio.
Sponsio sau fide promissio nu pot apărea decît ca urmare a unei surse de datorie. În acest
caz, datoria va fi transformată în contract verbis. Această formă de participaţie era
întîlnită, des.
Scopul principal al aderării debitorului complementar era cel de garanţie – responsabilitatea
pentru datoria primului debitor era asumată de către altă persoană – garantul. Garantarea are, în
dreptul roman, o istorie complicată şi îndelungată [170]. Iniţial, garantul se prezenta ca şi un
ostatic: în cazul neonorării de către debitor a obligaţiunilor sale, răspunderea cădea integral şi
exclusiv asupra garantului. Persoana pentru care garantul gaja era scutită de răspundere. O dată cu
evoluţia relaţiilor de afaceri, s-a simţit tot mai insistent necesitatea de garantare, care de la început
apărea sub formă de stipulaţie corelativă: garantul apărea ca datornic, la fel ca cel pentru care
garanta, şi doar cutuma impunea creditorului, pentru încasare, să se adreseze mai întîi primului
debitor. Mai tîrziu însă conţinutul intern cu caracter subsidiar al răspunderii garantului începuse să
se exteriorizeze. În perioada următoare, în Roma republicană au fost adoptate legi care au
contribuit la dezvoltarea relaţiilor de garantare [181].
Pe parcursul întregii perioade clasice şi postclasice, regula generală ramînea aceea că, în
cazul neonorării obligaţiunilor, creditorul la aprecierea sa îl putea urmări în justiţie atît pe debitorul
principal, cît şi pe garantul acestuia. Împăratul Iustinian I, prin decretul său din anul 535 (Nov.4

43
cap.I) a uşurat situaţia garantului, recunoscînd răspunderea lui ca subsidiară [143].
Prin decretul sus-menţionat al lui Iustinian, garantul era avantajat cu benefiecium exussionis
sive ordinis. Împăratul Iustinian a unit cele trei forme adpromissio într-un singur tip fideiussio,
introducînd o mai largă beneficium excussionis, care a conferit instituţiei caracter de răspundere
complementară în virtutea căreia formă fidejusorul putea fi chemat în judecată pentru executarea
obligaţiei debitorului principal. Această înlesnire prevedea răspunderea în succesiune. În baza
Novelei a 4-a a lui Iustinian, garantul, împotriva căruia creditorul a intentat acţiune fără a încerca să
recupereze creanţa de la debitorul principal, avea dreptul să obiecteze împotriva acţiunii, cerînd ca
creditorul să execute mai întîi averea debitorului principal.
1. Astfel, garantarea s-a prezentat drept prima formă a răspunderii subsidiare în dreptul civil.
Legislaţiile civile ale lumii evoluau, într-o măsură sau alta, sub influenţa dreptului roman.
Dreptul civil al ţărilor Europei de Est conţine norme similare, inclusiv normele privind răspunderea
în cazul apariţiei obligaţiei subsidiare. Însă, o dată cu dezvoltarea dreptului civil, normele privind
răspunderea au început să vizeze nu numai relaţiile dintre cetăţeni, evoluţia institutului persoanei
juridice a antrenat necesitatea soluţionării problemei privind răspunderea persoanei juridice. Juriştii
romani, care s-au confruntat cu problema răspunderii persoanelor juridice, se bazau pe principiul
separării totale a bunurilor persoanei juridice şi a membrilor săi pentru datoriile reciproce.
Majoritatea juriştilor urmează acest principiu, însă, în procesul evoluţiei dreptului civil, au apărut
astfel de persoane juridice, ale căror membri poartă răspundere totală sau parţială, dar totuşi
subsidiară (în afară de cotizaţia de membru), pentru datoriile persoanei juridice. Vom analiza aceste
aspecte cu referinţă la legislaţia civilă din Franţa, Germania şi Elveţia.
Izvorul fundamental al dreptului civil francez îl reprezintă Codul Civil al Franţei (cunoscut
drept Codul lui Napoleon din anul 1804) [180]. În acest Cod, noţiunea garantării este stipulată de
art.2011-2043, iar art.2040-2043 prevăd cazurile în care garantarea este stabilită de lege sau instanţa
de judecată [180].
Codul lui Napoleon este un act ce a supravieţuit creatorului său şi a servit drept exemplu
pentru alţi legiuitori. Datorită înaltei tehnici juridice a Codului lui Napoleon, garantarea nu mai
prezenta o simplă coparticipare la semnarea contractului, ci a devenit un mijloc de asigurare a
obligaţiei.
În dreptul civil francez, contactul de cauţiune este definit ca un contract [182], conform căruia
persoana terţă, numită garant, se obligă în faţa creditorului să efectueze plata în cazul în care debitorul

44
nu-şi onorează obligaţiile [183]. Acest contract este complementar şi prevede existenţa obligaţiei
principale. Civiliştii francezi disting două forme de cauţiune: simplă (nesolidară) şi solidară [171].
Conform legii, cauţiunea simplă reprezintă regula generală, însă, în literatura de specialitate se
menţionează că, în practică, această formă de garantare este rar întîlnită din cauza riscului ce-l prezintă
pentru creditor. În cazul cauţiunii simple, nesolidare, situaţia garantului este diferită de cea a datornicului
solidar prin faptul că, în primul caz, el are două înlesniri – dreptul de a solicita, în prealabil, urmărirea
averii personale a debitorului principal (beneficium discussionis) şi dreptul de a solicita reclamantului
divizarea urmăririi în limitele părţilor de răspundere a fiecărui garant (beneficium divisionis) [143]. În
cadrul abordării răspunderii subsidiare, vom analiza dreptul garantului de a solicita urmărirea prealabilă
a proprietăţii debitorului principal.
Creditorul nu este obligat să stabilească un termen suplimentar după scadenţă, el are dreptul
de a intenta o acţiune direct garantului. Legea, însă, i-a oferit garantului dreptul de a opri urmărirea
averii sale şi de a cere urmărirea prealabilă a proprietăţii debitorului principal, impunîndu-l astfel pe
creditor să intenteze o acţiune mai întîi debitorului principal. În articolul 2021 din Codul lui
Napoleon [180] este stipulat că garantul este obligat să plătească în favoarea creditorului doar în
cazul cînd debitorul, averea căruia este pusă sub urmărire, nu-şi onorează obligaţiile de plată.
Executarea averii debitorului principal, cerute de către garant, este determinată de prezenţa a trei
condiţii stabilite de Cod [175]:
a) Procesul urmăririi preliminare a averii trebuie executat în momentul intentării primei
acţiuni procesuale împotriva garantului;
b) Garantul trebuie să-l informeze pe creditor despre patrimoniul debitorului principal;
c) În cazul eschivării de la acţiunea împotriva debitorului principal, creditorul, în marja
valorii averii prezentate de către garant, se face răspunzător faţă de acesta din urmă
pentru imposibilitatea de plată a debitorului principal.
Articolul 2024 din Codul civil francez stabileşte că, în cazul în care executarea proprietăţii
debitorului principal acoperă o parte din creanţa creditorului, garantul este scutit de obligaţiile sale
în partea corespunzătoare. În acest mod, conform Codului lui Napoleon, răspunderea garantului în
situaţia cauţiunii simple poartă un caracter subsidiar. Normele Codului civil francez cu privire la
persoanele juridice, de asemenea, conţin prevederi ce se referă la răspunderea subsidiară. În Codul
lui Napoleon, persoanele juridice sînt numite societăţi. Codul civil francez distinge următoarele
tipuri de societăţi: societatea cu răspundere nelimitată, ale cărei obligaţii sociale sînt garantate cu

45
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor; societatea în
comandită, obligaţiile sociale ale acesteia sînt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea
nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi, iar comanditarii răspund numai în limitele aportului
lor (legislaţia civilă franceză distinge, de asemenea, societatea în comandită pe acţiuni, ale cărei
obligaţii sociale se formează pe aceleaşi principii ca şi la societatea în comandită, cu deosebirea că
capitalul social este împărţit în acţiuni) [167]. Încă două forme de societate distinse în Codul civil
francez sînt Societatea pe acţiuni şi Societatea cu răspundere limitată – persoane juridice, ai căror
asociaţi nu poartă răspunderi pentru obligaţiile sociale ale persoanei juridice.
Civiliştii francezi menţionează că anume aceste două forme organizatorico-juridice sînt cel
mai des întîlnite în practică şi că acest fapt a dus la abuz şi fraudă în raporturile civile din partea
asociaţilor acestor tipuri de persoane juridice, fiind, practic, imposibilă pedepsirea lor [132].
Interesant se prezintă răspunderea subsidiară în partea cu privire la căsătorie din Codul lui
Napoleon. Conform Codului civil francez, ambii soţi participă la cheltuielile familiale (întreţinerea
soţilor şi a copiilor) [166], proporţional cu veniturile fiecăruia dintre ei. Dacă la căsătorie soţii
stabilesc un regim de separare a averii, prin care soţia se foloseşte de sine stătător de proprietatea sa,
atunci soţul se consideră capul familiei. Aceasta înseamnă că soţul poartă răspunderea pentru
obligaţiile faţă de persoanele terţe legate de întreţinerea familiei, persoanele terţe nefiind informate
despre drepturile comune ale soţilor asupra anumitor bunuri, deoarece soţul, de unul singur, poartă
răspunderea pentru întreţinerea familiei. Din aceste reguli rezultă două concluzii importante:
1) Soţia acţionează în interesele familiei în calitate de reprezentant al soţului, chiar şi în
cazurile cînd ea de una singură participă la un contract, iar soţul răspunde pentru
obligaţiile ce apar în urma acestui contract; iniţial acest fapt constituia o normă a practicii
judiciare, considerîndu-se că soţia acţionează în asemenea cazuri nu cu permisiunea
soţului, ci în baza împuternicirii tacite din partea soţului, iar la mijlocul secolului XX
această reprezentare a devenit reprezentare în baza legii.
2) În acelaşi timp, ca excepţie, soţia poartă răspundere subsidiară în următoarele cazuri:
− dacă creditorul cere ca ea să se oblige personal;
− în virtutea învăţăturii despre îmbogăţirea fără temei, dacă în urma tranzacţiei se
observă o creştere a averii soţiei;
− dacă soţul se dovedeşte a fi insolvabil, în virtutea obligaţiei soţiei de a acorda
soţului ajutor şi sprijin, în sarcina soţiei este pusă onorarea datoriilor soţului.

46
 J. de la Morandier, în lucrarea sa „Dreptul civil francez”, susţine că această metodă de
soluţionare a problemei responsabilităţii soţilor pentru datorii nu este dintre cele mai corecte. În
opinia lui, ambii soţi ar fi trebuit să se prezinte ca debitori, responsabili solidari şi nelimitat de
proprietăţile lor [132].
Se civune de menţionat că Codul lui Napoleon din 1812 a fost preluat în totalitate de Codul
civil român, adoptat în 1865 [21]. Astfel, prezentăm cîteva exemple:
− art.25 alin.3 din Decretul 32/1954 – minorii care nu au împlinit 14 ani nu răspund pentru
faptele lor ilicite.
− art.142 din Codul familiei prevede următoarele: „cel care nu are discernămîntul pentru a
se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, va fi pus sub
interdicţie”.
− art.1000, alin.(2) şi alin.(3) din Codul civil instituie răspunderea părinţilor pentru
prejudiciile cauzate de copiii lor minori şi răspunderea cadrelor didactice şi meseriaşilor
pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii minori aflaţi sub supravegherea lor [80].
− Conform articolului 1000, alin.2 al Codului civil român: „Tatăl şi mama, după moartea
bărbatului, sînt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu
dînşii”. Această reglementare se completează cu prevederile alin.5 al aceluiaşi articol, unde
se dispune: „Tatăl şi mama, institutorii şi artizanii sînt apăraţi de responsabilitatea arătată
mai sus, dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”. Aici ar fi necesare
cîteva precizări. Acest articol este o traducere directă a art. 1384 alin. 4 şi alin. 7 al Codului
civil francez, este de observat faptul că Codul civil român se referă la răspunderea mamei
numai în cazul în care tatăl a decedat, ce corespunde unei vechi concepţii, explicate mai
sus, bazate pe inegalitatea dintre bărbat şi femeie, potrivit căreia puterea părintească
aparţinea tatălui atîta timp, cît acesta era în viaţă. Această reglementare a fost între timp
implicit abrogată [54; 67] cînd s-a proclamat principiul egalităţii dintre soţi (între sexe). În
prezent, conform art.97 alin.1 din Codul familiei al României „ambii părinţi au aceleaşi
drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sînt din
căsătorie, din afara căsătoriei ori înfiaţi”.
Codul civil român prevede, în articolul 1000 alin. 3 şi alin.4, răspunderea comitentului pentru
fapta prepusului şi a institutorilor şi artizanilor cauzate de elevi şi, după caz, de ucenicii pe care îi au
în supraveghere.

47
 Normele Codului civil român reglementează fidejusiunea sau cauţiunea ca un contract prin
care o persoană numită se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia celui pentru
care garantează, dacă acesta nu o va executa [81]. Potrivit legii, o persoană poate să se angajeze ca
fidejusor chiar în lipsa unei dispoziţii ori fără ştirea debitorului principal (art. 1655 din Codul civil
român). Fidejusiunea poate fi de trei feluri:
− convenţională, cînd înseşi părţile, debitorul şi creditorul cad de acord asupra necesităţii
aducerii unui garant;
− legală, cînd, printr-o dispoziţie a legii, debitorul este obligat să aducă un fidejusor pentru
garantarea obligaţiilor ce-i revin;
− judecătorească, cînd, într-o cauză litigioasă, instanţa judecătorească este cea care dispune
aducerea unui fidejusor, care să garanteze executarea obligaţiei unei persoane.
În urma analizei acestor norme, deducem faptul că în cazul neexecutării de către debitor a
obligaţiilor, fidejusorul va purta o răspundere subsidiară. Aceste norme sînt caracteristice şi altor
sisteme de drept.
Legislaţia civilă germană conţine norme cu privire la răspunderea subsidiară similare celor
franceze (51. Regulile generale privind cauţiunea sînt stabilite în articolele 765-778 din Codului
civil german).
Codul comercial german prevede norme ce reglementează răspunderea subsidiară a asociaţilor
în societatea cu răspundere nelimitată şi asociaţia în comandită. Modelul de bază al societăţii este
societatea simplă. Societatea în nume colectiv şi în comandită sînt tipuri ale societăţii, activitatea
cărora se reglementează de normele dreptului comercial. Se menţionează faptul că, pentru acţiunile
persoanelor care gestionează societatea, sub firma ei, răspunderea o poartă societatea, iar fiecare dintre
asociaţii ei – numai prin mijlocire. În plus, dreptul civil german presupune şi existenţa tovărăşiilor
cooperatiste, ca persoane juridice, asociaţii cărora poartă răspundere pentru obligaţiile sociale ale
tovărăşiei atît în limita părţilor lor sociale, cît şi nelimitat şi subsidiar.
Conform acestor paragrafe, minorii pînă la şapte ani nu poartă răspundere pentru prejudiciul
adus altei persoane. După regula generală persoana care supraveghează minorul din cauza stării sale
psihice sau fizice, este obligată să repare prejudicial adus unei persoane terţe, este prevăzută în pa-
ragrafele 829 şi 832 din Codul civil german [46].
Aceste paragrafe prevăd responsabilitatea pentru minori şi răspunderea persoanei, obligate de a
efectua supravegherea [56].

48
 Legislaţia elveţiană, în reglementarea răspunderii subsidiare în obligaţiile sociale ale
persoanelor juridice, ocupă aceleaşi poziţii cu cea franceză şi cea germană. Natura subsidiară a
răspunderii asociaţilor colectivi pentru obligaţiile sociale ale societăţii se observă cel mai bine în
Codul civil al cantonului Zürich din anul 1871. Articolul 1297 stabileşte că, dacă societatea preia pe
numele său o obligaţie, atunci ea devine responsabilul de bază pentru această obligaţie. Din această
cauză, societatea nu poate pretinde o creanţă reconvenţională ce aparţine nu ei, ci unuia dintre asociaţi.
În acelaşi mod, şi asociaţii de la bun început nu pot fi traşi la răspundere în mod separat. Ei au dreptul
de a pretinde creditorilor să-şi revendice drepturile din activele societăţii. Articolul 1299 al Codului
sus-menţionat relevă că, în momentul apariţiei răspunderii subsidiare, nu joacă niciun rol faptul că
asociaţii colectivi participă sau nu la gestiunea societăţii ori la apariţia obligaţiilor sociale ale societăţii.
Asociaţii intraţi în societate după apariţia obligaţiilor sociale, de asemenea, purtau răspundere
subsidiară pentru datoriile societăţii. Asociatul care părăsea societatea şi-i anunţa despre aceasta pe
creditori, se considera scutit de răspundere, dacă creditorii, cu toate schimbările care urmau şi în
paralel cu revendicările înaintate, continuau creditările societăţii în mod necondiţionat. Asociaţii
puteau fi traşi la răspundere, în particular, numai în cazul în care valoarea bunurilor gajate nu stingea
datoriile sau cînd se constata falimentul societăţii. În baza articolului 1305 al Codului civil al
cantonului Zürich, cînd societatea devenea insolvabilă, creditorul societăţii avea prioritate în a-şi
stinge creanţele prin executarea averii asociaţilor faţă de creditorii fiecărui asociat în parte.
Conform art.1789 al Codului, cauţiunea poate fi simplă şi solidară. În cazul cauţiunii simple,
care, în virtutea art.1790 al Codului, era considerată regulă generală, garantul purta răspundere
subsidiară în urma „persoanei responsabile principale”. Toate tipurile de cauţiune necesită să fie
întocmite în formă scrisă, cu indicarea sumei fixe a răspunderii garantului.
Cauţiunea în dreptul englez şi cel american prevede că obligaţiunea garantului trebuie să fie
perfectată în formă scrisă, cu excepţia cazurilor cînd scopul urmărit de cauţiune privind răspunderea
pentru datorie, eroare sau insuccesul altei persoane nu este principal, ci doar suplimentar .
În cazul neonorării de către debitorul principal a obligaţiunii sale da bază, răspunderea garantului
devine imediat răspundere principală. În absenţa altor clauze, răspunderea îi revine garantului, creditorul
nefiind obligat să-l anunţe pe acesta despre neîndeplinire sau să înceapă urmărirea debitorului principal.
În acest context, spre deosebire de alte sisteme de drept, dreptul englez nu oferă garantului dreptul de a
obiecta împotriva acţiunii creditorului cu cererea de îndreptare a acestuia către debitorul principal.

49
 2.3.Abordarea reglementării juridico-civile a răspunderii subsidiare în sistemul de drept
naţional

În decursul timpului, bine determinat de evoluţia teoriei dreptului atât la nivel general cît şi
la nivel special, institutul răspunderii subsidiare a avut şi are o influenţă majoră prin istoriografia
evoluţiei sale în contextul răspunderii civile. Codul Civil în vigoare nu conţine în sine unele
elemente distincte, după părerea noastră, ale răspunderii subsidiare, care nu şi-a găsit locul în
normele respectivului institut. Din aceste considerente este îndreptăţită analiza în evoluţie a
institutului răspunderii subsidiarităţii civile în contextul legislaţiei unor ţări, mai ales a Federaţiei
Ruse şi a fostei Uniunii Sovietice. În principiu, legislaţia fostei Uniuni Sovietice era unica pentru
toate republicile unionale, deoarece la bază stăteau aşa-numitele „Bazele legislaţiei civile”, care erau
obligatorii pentru orice republică unională. Republica unională era în drept să adopte unele norme,
care nu trebuiau să contravină normelor unionale, dar reflectau unele particularităţi naţionale, care
au avut o influenţă majoră, dacă nu chiar decisivă asupra legislaţiei naţionale. În Codul Civil în
vigoare, găsim urmele influenţei ideilor, teoriilor, mecanismelor acestor idei, care, în versiunea
noastră, au dreptul la viaţă.
Legislaţia Republicii Sovietice Socialiste Federative Ruse (în continuare Codul civil al
R.S.S.F.R.) [36; 37], întemeiată în perioada de după anul 1917, reglementa în diferite opţiuni
posibilitatea răspunderii complementare (adăugătoare) pentru obligaţiile altor persoane. Aşadar,
Codul civil al R.S.S.F.R. conţinea următoarele situaţii pentru răspunderea subsidiară: art.241
indica posibilitatea aplicării răspunderii subsidiare în cazul cauţiunii (regula de bază era totuşi
răspunderea solidară) [36, 37]; art.295 stabilea răspunderea subsidiară a asociaţilor societăţii cu
răspundere nelimitată în cazul insuficienţei activelor societăţii, fapt care, conform art.305, necesita
o constatare de „facto” sau în urma unei decizii judiciare; asociaţii răspundeau subsidiar şi
nelimitat cu proprietăţile personale pentru obligaţiile ce reieşeau din activitatea societăţii, iar în
cazul insolvabilităţii unuia dintre asociaţi, conform art.294 din Codul civil al R.S.S.F.R., partea de
datorie a acestuia se împărţea între ceilalţi asociaţi în limita pierderilor provocate de către fiecare
dintre ei. Asociatul care părăsea societatea purta răspundere pentru datoriile societăţii timp de doi
ani de la data aprobării bilanţului pe anul financiar în care avea loc retragerea din asociaţie.
Art.312 reglementa răspunderea asociaţilor comanditari pentru obligaţiile sociale ce depăşeau
patrimoniul societăţii în comandită simplă. Comanditarii răspundeau doar în limita părţilor lor

50
sociale, însă, conform art.317, ei purtau aceeaşi răspundere ca şi comanditaţii pentru tranzacţiile
încheiate în numele societăţii în lipsa unui mandat special pentru aceasta, precum şi în cazul când
numele lor era inclus în firma societăţii. În cadrul Societăţii cu răspundere limitată (art.318),
asociaţii purtau răspundere pentru obligaţiile sociale nu numai în limita părţilor lor sociale, dar şi
cu averea personală, răspunderea fiind direct proporţională cu valoarea părţii sociale a fiecărui
asociat [36, 37].
Posibilitatea de a răspunde subsidiar pentru obligaţiile persoanelor juridice era deseori
discutată în literatura civilistă din perioada sovietică. Astfel, Венедиктов А.В. [99], de exemplu, la
constatarea posibilităţii răspunderii altor persoane pentru obligaţiile persoanei juridice, reieşea din
măsura posibilităţilor de separare a patrimoniului persoanei juridice [14; 4; 157; 115].
Diferenţa dintre gradele de separare a patrimoniului persoanelor juridice, după părerea lui,
influenţează puternic problema răspunderii pentru datoriile lor: ca subiect individual al raporturilor
civile, persoana juridică însăşi poartă răspundere pentru obligaţiile sale (se presupunea, de exemplu,
separarea insuficientă a patrimoniului instituţiilor). Analizată sub acest aspect, răspunderea
personală a persoanei juridice pentru obligaţiile sale sociale constituie unul dintre elementele
persoanei juridice care, în ansamblul lor, formează conceptul persoanei juridice ca subiect
independent al raporturilor juridice civile.
Cu toate acestea, în literatura de specialitate a acelei perioade, prin răspunderea personală a
persoanei juridice se subînţelegea răspunderea limitată (adică exclusiv a sa). Se susţinea ideea că
pentru obligaţiile persoanei juridice nu puteau răspunde nici asociaţii ei, nici o altă persoană juridică
în componenţa căreia intra ori căreia i se subordona sub o formă sau alta. Subliniind faptul
incontestabil că majoritatea covârşitoare a persoanelor juridice poartă răspundere pentru obligaţiile
sociale numai în limita activelor sociale, Венедиктов А.В. menţiona că, în paralel cu aceasta, există
persoane juridice, pentru obligaţiile cărora răspund asociaţii lor sau alte organizaţii [99].
Spre exemplu, Regulamentul despre cooperaţiile meşteşugăreşti din 11.05.1927 [150]
atrăgea asupra asociaţilor cooperativei răspunderi suplimentare pentru obligaţiile cooperativei
(art.17). În cazul insolvabilităţii cooperativei, statutul prevedea, de asemenea, răspunderi
suplimentare a asociaţilor (până în valoarea a două părţi sociale). Legislaţia sovietică conţinea alt
regulament despre răspunderea persoanelor juridice în cazul persoanelor juridice – proprietate de
stat. Statul (vistieria statului) nu purta răspundere pentru datoriile persoanelor juridice cu
autogestiune (art.19 Codul civil al R.S.S.F.R. din 1922). Art.4 din Regulamentul despre Trusturile

51
industriale din 29.06.1927 [150 ] nu introduce răspunderi suplimentare pentru obligaţiile persoanelor
juridice cu capital de stat din cauza gradului insuficient de separare a patrimoniului acestor persoane
juridice de patrimoniul statului.
Problema răspunderii subsidiare a vistieriei de stat devenise una dintre cele mai discutate în
literatura juridică sovietică. Ca exemplu, Братусь С.Н. critica opinia lui Венедиктов А.В., precum
că statul este cel ce poartă răspundere subsidiară pentru obligaţiile instituţiilor. Luînd în considerare
faptul că datoriile instituţiei către creditor nu erau stinse de către stat în mod direct, ci de însuşi
debitorul, adică instituţia, după ce, în conturile ei, erau virate lichidităţi pentru necesităţile
întreprinderii sub forma unor noi credite, Братусь С.Н. concluziona că instituţia răspunde de sine
stătător pentru datoriile sale, cu toate că această răspundere căpăta altă formă în comparaţie cu
răspunderea întreprinderii de stat cu autogestiune [93]. Această teză este susţinută de Bratusi S.N. şi
în alte lucrări ale sale. De exemplu, el menţionează că, în situaţia când datoria întreprinderii faţă de
creditori depăşeşte bugetul ei, nu statul stinge această datorie, ci întreprinderea datornică, după ce
primeşte resursele necesare pentru aceasta. Rezultă că, în acest caz nu, statul, în persoana vistieriei,
ci întreprinderea de stat devine subiect al răspunderii juridice civile. Trebuie menţionat faptul că
Братусь С.Н. admitea că statul poate să apară în calitate de garant al obligaţiilor unor instituţii în
anumite situaţii. Mai mult chiar, el nu nega posibilitatea răspunderii subsidiare a statului (vistieriei)
pentru operaţiunile CEC-ului şi ale Băncii Naţionale.
Pe parcursul întregii perioadei nominalizate, nu a existat o unitate a opiniilor asupra acestei
probleme. De exemplu, în nota explicativă a proiectului de Hotărâre cu privire la activitatea
comercială a instituţiilor dependente de bugetul de stat, înaintat de către comisariatul justiţiei
Sovietului Comisarilor Poporului al R.S.S.F.R., se menţiona că instituţiile de stat răspund pentru
obligaţiile ce survin în urma activităţii lor comerciale cu următoarele mijloace: subvenţiile şi
finanţarea de stat, ce se acordau instituţiei în scopul activităţii comerciale; fonduri, altele decât cele
bugetare care se pun la dispoziţia instituţiei; profitul care apare ca rezultat al activităţii comerciale.
În cazul când mijloacele enumerate mai sus sînt insuficiente pentru acoperirea datoriilor instituţiei,
răspunderea revine vistieriei statului.
În anul 1961 au fost adoptate bazele legislaţiei civile a U.R.S.S. şi a republicilor unionale
[42]. În baza acestora, fiecare republică unională a adoptat codurile proprii, care nu puteau deroga
de la bazele generale. În principiu, nu existau diferenţe între aceste coduri, se ţinea cont doar de
unele particularităţi locale.

52
 În Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Codul Civil a fost adoptat la 26 decembrie
1964 [20].
Prin articolul 33 din Codul civil al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti din anul
1964 se nega răspunderea subsidiară a statului pentru obligaţiile organizaţiilor de stat. Дозорцев
В.А. consideră că normele menţionate creează doar reguli cu caracter juridico-financiar, iar
organizaţia, în acest caz, poartă răspundere materială ca persoană juridică independentă. În acelaşi
timp exista o altă opinie în literatura de specialitate, de exemplu, Венедиктов А.В. menţiona că
propria răspundere a organizaţiei bugetare nu înseamnă scutirea statului de răspundere pentru
acoperirea datoriilor instituţiilor. În opinia lui, cerinţele de stingere a datoriilor acestei instituţii
trebuie înaintate însăşi instituţiei, iar răspunderea subsidiară a statului pentru această datorie se
efectuează prin alocarea mijloacelor pentru acoperirea ei din fondurile prevăzute în planul financiar
[98].
Această prevedere şi-a găsit reflectare în legislaţia în vigoare. Prin Legea nr.1554 din 25
februarie 1998 „Cu privire la modificarea şi completarea unor acte legislative”, Codul civil al
Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti din 1964 a fost completat cu noul articol 94¹.
Conform acestei norme, instituţia răspunde pentru obligaţiile sale cu mijloacele băneşti disponibile,
iar în cazul insuficienţei lor, de obligaţiile instituţiei răspunde subvenţional proprietarul
patrimoniului[74].
În concluzie, este de menţionat faptul că tentativele de soluţionare în perioada sovietică a
problemei privind răspunderea subsidiară a vistieriei statului au eşuat. Susţinem opinia lui
Дозорцев В.А. şi Грикевич А.В. [104] cu privire la reglementarea raporturilor între vistierie şi
organizaţiile bugetare de stat în cazul în care cele din urmă nu dispun de suficiente mijloace băneşti.
Aceste raporturi reprezintă reguli cu caracter juridico-financiar, iar alocarea mijloacelor
suplimentare organizaţiei nu constituie o relaţie juridico-civilă ce rezultă din răspunderea subsidiară
a vistieriei pentru obligaţiile organizaţiei. În acest caz, este vorba doar de raporturile ce apar între
organizaţia incapabilă de a-şi onora obligaţiile faţă de creditori şi vistieria statului care este
cointeresată de buna desfăşurare a activităţii organizaţiei, raporturi ce nu au constituit obiectul
reglementării juridice civile. În condiţiile aplicării concepţiei despre proprietatea socialistă de stat,
nu putea exista o altă cale de soluţionare a acestei probleme.
Codul civil al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti din 1964 nu conţinea multe
norme privind răspunderea subsidiară. Aceasta era aplicată în cazul fidejusiunii (art.180-181), iar

53
art.482 din acelaşi Cod civil statua răspunderea subsidiară a părinţilor, părinţilor adoptivi sau
curatorilor în cazurile când minorul între 15 şi 18 ani nu are suficiente mijloace pentru repararea
daunei cauzate.
Bazele legislaţiei civile a Uniunii RSS şi a republicilor unionale din 31 mai 1991[97]
(Bazele urmau să intre în vigoare la 01.01.1992 în continuare – BLC din 1991) au operat unele
modificări privind răspunderea subsidiară în dreptul civil din Rusia. Astfel, în conformitate cu art.67
pct.4.3 din BLC, actele legislative sau contractele dintre creditori şi debitori pot prevedea că, în
cazul în care debitorul de bază nu-şi poate onora obligaţiile faţă de creditor, executarea acestei
obligaţii poate fi pretinsă debitorului subsidiar.
Codul civil al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti recunoştea drept mijloace de
asigurare a executării obligaţiilor fidejusiunea şi garanţia. Fidejusiunea reprezenta un contract prin
care fidejusorul şi debitorul se obligau să răspundă ca debitori solidari (dacă contractul nu prevede
altfel). Prin urmare, fidejusorul care a executat obligaţia este în drept să intenteze o acţiune de regres
împotriva debitorului. Astfel, răspunderea fidejusorului era solidară, însă contractul putea prevedea
răspunderea subsidiară. Garanţia era reglementată de art.188 din Codul civil al Republicii Sovietice
Socialiste Moldoveneşti şi era similară fidejusiunii, unele dispoziţii privind fidejusiunea se
extindeau asupra garanţiilor, fiind, totuşi, caracterizată de unele particularităţi. Distincţia de bază a
garanţiei consta în faptul că, în calitate de garant, intervenea o organizaţie ierarhic superioară, adică
o organizaţie era obligată să plătească datoria altei organizaţii. Spre deosebire de răspunderea
solidară a fidejusorului şi debitorului, răspunderea organizaţiei garante era subsidiară răspunderii
debitorului.
Practica comercială nu excludea existenţa garanţiei ca mijloc de răspundere subsidiară, şi nu
solidară, a debitorului suplimentar în faţa creditorului principal. Luând în considerare aceste
circumstanţe, art.68 pct.6 al BLC din 1991 a reunit fidejusiunea şi garanţia într-un singur mijloc de
asigurare a executării obligaţiilor, stabilind drept regulă generală răspunderea subsidiară a
fidejusorului (garantului), însă a admis posibilitatea prevederii răspunderii solidare a fidejusorului
(garantului) şi debitorului principal în cazurile stabilite de lege sau contract. În ambele cazuri,
fidejusorul ce a executat obligaţia avea dreptul să intenteze o acţiune de regres împotriva debitorului
principal (art.68 alin. 2 pct.b). Art.15 din BLC stabilea că, dacă falimentul persoanei juridice este
provocat de acţiunile ilegale ale proprietarului bunurilor sale, acesta răspunde pentru obligaţiile
persoanei juridice în cazul în care persoana juridică se află în imposibilitatea de a executa obligaţia

54
creditorului. În plus, BLC au introdus pentru prima dată norme speciale privind răspunderea
subsidiară a asociaţilor unei societăţi cu răspundere nelimitată, unei societăţii în comandită şi
cooperativei de producţie.
În perioada anilor 90 până la adoptarea Codului civil în vigoare precum şi după acesata
normele privind răspunderea subsidiară se conţineau şi în alte acte normative. Astfel pct..46 al
Hotărârii Guvernului Republicii Moldova nr.1041 din 7 noiembrie 1997 „Privind modul de
reorganizare a fondurilor de investiţii pentru privatizare” [70] stabilea că „obligaţiile apărute ca
rezultat al administrării fiduciare se achită din contul patrimoniului fondului. În cazul când
patrimonial nu este suficient, în temeiul responsabilităţii subsidiare (complementare), dacă aceasta
este prevăzută de lege sau de contractul de administrare fiduciară, poate fi urmărit patrimoniul
organizaţiei de administrare”.
Conform pct.28 al Hotărîrii Guvernului Republicii Moldova nr.809 din 19 iunie 2002
„Privind aprobarea documentelor-tip ale cooperativelor agricole de întreprinzător de prestări servicii
şi ale uniunilor acestora” [74] prin derogare de la prevederile pct.27, membrii cooperativei, potrivit
art.21 alin.5 din Legea nr.73/2001, „poartă solidar răspundere subsidiară pentru obligaţiile
cooperativei în limitele tuturor părţilor de cote nevărsate de unii membri ai cooperativei”. Şi în
prezentul caz clasic, este evidentă neconcordarea, la nivel legislativ, a noţiunii de răspundere
solidară cu cea subsidiară. Confundarea acestor noţiuni, care au la origini diferite condiţii de
atragere la răspundere, au creat o incertitudine de aplicare la nivel practic.
Un al act normativ este ordinul cu privire la aprobarea şi punerea în aplicare a indicaţiilor
metodice privind particularităţile contabilităţii în cooperativele de întreprinzător al Ministerului
Finanţelor Republicii Moldova nr.28 din 1 martie 2002 [72], care prevede că, în cazul răspunderii
subsidiare a membrilor cooperativei pentru satisfacerea revendicărilor creditorilor cooperativei în
limita părţilor nevărsate ale cotelor ordinare, ce aparţin altor membri, în contabilitate se reflectă
încasarea vărsămintelor membrilor cu apariţia simultană a datoriei cooperativei faţă de aceşti
membri.
Articolul 33 al Legii nr.786 din 26 martie 1996 „Cu privire la faliment” [60] reglementa
răspunderea subsidiară. În conformitate cu Legea nr.837 din 17 mai 1996 „Cu privire la asociaţiile
obşteşti” [58], „instituţia obştească răspunde subsidiar pentru obligaţiile sale cu bunurile de care
dispune. În caz de insuficienţă a acestor bunuri, răspunderea subsidiară pentru obligaţiile
instituţiei o poartă asociaţia obştească (proprietarul). În cazul în care fondatori ai instituţiei

55
obşteşti sînt două sau mai multe asociaţii obşteşti, răspunderea lor subsidiară este stipulată în
contractul de constituire”.
Articolul 9, alin.5 al Legii nr.1134 din 2 aprilie 1997 „Privind societăţile pe acţiuni” [65]
stabileşte răspunderea subsidiară a principalei societăţi pe acţiuni pentru întreprinderile afiliate.
Conform art.21, alin.5 al Legii nr.73 din 12 aprilie 2001 „Privind cooperativele de întreprinzător”
[59], „membrii cooperativei poartă solidar răspundere subsidiară în limita părţilor nevărsate ale
cotelor ordinare ale membrilor respectivi, dacă patrimoniul cooperativei este insuficient pentru
satisfacerea revendicărilor creditorilor ei”.
Articolul 15 alin. 4 al Legii nr.1420 din 31 octombrie 2002 „Cu privire la filantropie şi
sponsorizare” [61] stipulează că „asociaţia şi uniunea organizaţiilor filantropice nu răspund pentru
obligaţiile membrilor săi. Membrii asociaţiei şi cei ai uniunii organizaţiilor filantropice poartă
răspundere subsidiară pentru obligaţiile asociaţiei sau uniunii în mărimea şi în modul prevăzute în
documentele lor de constituire”.
Legea nr. 632/14.11.2001 [57] cu privire la insolvabilitate prezumă că, „Dacă debitorul nu
depune cererea în cazul şi în termenul prevăzut de prezentul articol, persoana care, conform legislaţiei
în vigoare, are dreptul de a reprezenta debitorul, asociaţii cu responsabilitate nelimitată şi lichidatorii
debitorului răspund subsidiar în faţa creditorilor pentru obligaţiile apărute după expirarea termenului
prevăzut la alin.3”. Aceste persoane pot fi trase la răspundere penală în conformitate cu legea (Art.26
modificat prin Legea nr.223-XVI din 14.07.2006, în vigoare din 31.12.2006).
O altă condiţie a răspunderii subsidiare o regăsim şi în art. 27 a aceleiaşi legi sub nr. 223-XVI
„În cazul insolvabilităţii debitorului din culpa fondatorilor (membrilor) lui, a membrilor organelor
executive sau a unor alte persoane care au dreptul de a da indicaţii obligatorii pentru debitor ori
pot influenţa în alt mod acţiunile debitorului (insolvabilitate intenţionată), aceştia poartă
răspundere subsidiară faţă de creditori în măsura în care bunurile debitorului sînt insuficiente
pentru executarea creanţelor creditorilor”.
Temeiuri ale răspunderii subsidiare le putem culege din legile speciale, de exemplu: art.3 al
Legii nr.1530 din 22.06.1993 – Legea monumentelor [64], art.33, alin.5 al Legii nr.837 din
17.05.1996 – Legea cu privire la asociaţiile obşteşti [58], art.21, alin.5 al Legii nr.73 din 12.04.2001
– Legea privind cooperativele de întreprinzător [59], art.15, alin.4 al Legii nr. 1420 din 31.10.2002
– Legea cu privire la filantropie şi sponsorizare [61].
Despre unele particularităţi ale răspunderii subsidiare se vorbeşte în Codul civil în vigoare

56
[19] la: art.104, art.118, art.145, art.156, art.128, art.176, ş.a.
De exemplu, conform art.156, alin.3 din Codul civil în vigoare -Acţionarii nu răspund
pentru obligaţiile societăţii. Ei suportă ,în limitele participaţiunii lor la capitalul social, riscul
pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii, iar în baza alin.4 al aceluiaşi articol -Acţionarul care
nu a vărsat în termen aportul subscris răspunde subsidiar pentru obligaţiile societăţii, în limita
părţii nevărsate.
O reglementare analogică se conţine şi în cadrul societăţii cu răspundere limitată, art.145,
alin.3 din Codul civil în vigoare în care stipulează că -Membrii societăţii cu răspundere limitată nu
poartă răspundere pentru obligaţiile acesteia. Ei suportă riscul pierderilor, ce rezultă din activitatea
societăţii, în limitele participaţiunii lor la capitalul social, iar în baza alin.4 al aceluiaşi articol,-
Asociatul care nu a vărsat în termenul stabilit aportul subscris răspunde subsidiar pentru obligaţiile
societăţii, în limita părţii nevărsate.

2.4. Concluzii la capitolul 2

În concluzie am putea remerca că sistemul de drept naţional a fost receptiv la elaborările

teoretice în domeniul răspunderii subsidiare, legiuitorul a încercat să implimenteze acest mecanism
juridico-civil în domenii diferite ale relaţiilor sociale.Însă lipsa unei concepţii legislative clare vis-a-
vis de temeiurile şi condiţiile angajării răspunderii subsidiare crează probleme de implimentare a
răspunderii subsidiare în practica judiciară.
Creşterea cantitativă a normelor juridice care conţin posibilitatea angajării răspunderii
subsidiare nu este o soluţie pozitivă în acest sens. Este necesară conturarea normativă , uniformă a
condiţiilor şi temeiurilor angajării răspunderii subsidiare.
Putem remarca că avantajele din sistemul de drept european la capitolul răspunderii
subsidiare au fost utilizate într-o oarecare măsură cu mici modificări în sistemul de drept naţional,
fapt ce a dus la uniformizarea legislaţiei civile şi a oferit posibilitatea protejării drepturilor
persoanelor păfubite la acelaşi nivel ca şi pe plan european.
Într-un final am constatat că Codul civil în vigoare nu a elucidat pe deplin problema
răspunderii subsidiare, iar ştiinţa civilisticii naţionale nu i-a acordat noţiunii de răspundere
subsidiară o atenţie deosebită.

57
 În concluzie am putea reliefa corespunderea temeiurilor generale a angajării răspunderii
delictuale şi contractuale cu cele ale angajării răspunderii subsidiare, fapt ce ne permite să opinăm în
favoarea majorării numărului de situaţii prin care să fie aplicată răspunderea subsidiară.
Temeiurile sunt aceleaşi însă formula procedurală diviază prin faptul că iniţial creanţa se
îndreaptă spre debitorul principal, iar numai după ce primul nu are suficiente resurse pentru
executarea obligaţiilor faţă de creditor se declanşează procedura răspunderii debitorului accesoriu.

58
 3. FUNDAMENTUL TEORETIC AL RĂSPUNDERII SUBSIDIARE

3.1. Noţiunea de răspundere subsidiară în abordare conceptuală

Chestiunea privind răspunderea civilă constituie una dintre cele mai controversate probleme
din domeniul dreptului civil. Noţiunea tradiţională a răspunderii, fiind şi cea mai răspîndită, este cea
de „reacţie la infracţiune” [129]. În acest sens, Малейн Н.С. afirma că nu există răspundere, dacă
nu există infracţiune, iar Ioffe O.S. trata răspunderea ca pe rezultatul săvîrşirii unei fapte ilicite
[121].
Pe lîngă această interpretare a răspunderii, în doctrină, mai există şi alte opinii. Astfel,
Тархов В.А consideră că „noţiunea de responsabilitate juridică poate fi dată ca fiind obligaţia
reglementată prin lege de a răspunde pentru acţiunile sale” [152].
La rîndul său, Братусь С.Н. defineşte răspunderea juridică ca „executarea unei obligaţii în
temeiul constrîngerii exercitate de stat sau de societatea civilă, ambele fiind socotite egale” [94].
Алексеев С.С. tratează răspunderea ca pe „o obligaţie specială a persoanei care a comis
delictul” cu precizarea că obligaţia respectivă se exprimă prin suportarea unor privaţiuni de ordin
„personal sau patrimonial” [87]. Смирнов В. Т. şi Собчак А.А., fiind, în principiu, de aceeaşi
părere cu Алексеев С.С., considerau că „răspunderea civilă poate fi determinată ca obligaţia
subiectului de drept civil de a suporta consecinţele negative (nefavorabile) ale infracţiunii comise,
prevăzute de normele de drept şi exprimate prin afectarea patrimoniului făptuitorului în beneficiul
părţii prejudiciate” [146]. Иоффе О.С. recunoştea că „răspunderea civilă este o sancţiune pentru
comiterea unui delict, care generează anumite efecte negative pentru autorul delictului, sub forma
decăderii din drepturi civile subiective sau a impunerii unor obligaţii civile noi sau suplimentare”
[122]. În consens cu ultima definiţie, Егоров Н.Д. caracteriza răspunderea civilă ca fiind „o
sancţiune aplicată persoanei care a comis o faptă ilicită, sub forma impunerii unor obligaţii civile
suplimentare sau a decăderii dintr-un drept civil de care aceasta dispune”.
Doctrina naţională, expusă în manualul de Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a
obligaţiilor. Volumul II, stabileşte că răspunderea subsidiară se angajează în cazul cînd suntem în
prezenţa a doi debitori, unul fiind principal, iar celălalt – secundar. Această opinie [5], lansată de
Băieşu A. o considerăm una corectă, care oglindeşte esenţa şi natura juridică a răspunderii
subsidiare. Întru confirmarea poziţiei respective a autorului, putem aduce exemplul normei, stabilite

59
în art.1407 alin.2 din Codul civil în vigoare [19], precum şi art.221 a Legii insolvabilităţii [57].
Esenţa răspunderii subsidiare constă în faptul acoperirii integrale a prejudiciului cauzat creditorului
de către ambii debitori, în ordinea stabilită de lege, fiind persistentă vinovăţia ambilor debitori în
cauzarea prejudiciului. Şi nici într-un caz nu putem considera şi analiza răspunderea debitorului
accesoriu pentru acţiunile celui principal, adică răspunderea fără vinovăţie pentru fapta altuia.
Această ipoteză juridică de reglementare a temeiurilor şi condiţiilor angajării răspunderii subsidiare
se lansează şi în reglementările Proiectului codului civil al Romaniei.Proiectul codului civil al
Romaniei stabileşte: Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea
sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor
sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această
îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
Iar în privinţa răspunderii subsidiare art.1380 al proiectului codului civil al Romaniei
stabileşte că: Lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei
indemnizaţii către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea,
potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea.
Indemnizaţia va fi stabilită într-un cuantum echitabil, ţinându-se seama de starea patrimonială a
părţilor.
Observăm că, în cazul angajării răspunderii subsidiare, faptul că delicventul la momentul
cauzării prejudiciului, nu dispunea de discernămînt nu îl scuteşte pe aceste de plata unei
indemnizaţii către victimă, dacă persoana care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea nu
poate fi tras la răspundere.
Instituţia răspunderii subsidiare a apărut încă în dreptul roman. Astfel, în relaţiile de
fidejusiune, fidejusorul răspundea, de regulă, doar în cazul în care debitorul principal nu plătea suma
întreagă creditorului în termenul stabilit [103]. În această situaţie, fideiusorul devenea debitor
subsidiar [136] şi trebuia să plătească el însuşi suma neachitată în favoarea creditorului.
De altfel, în doctrină, există diferite opinii referitoare la această chestiune. Astfel, Grimm
D.D. evalua răspunderea unui terţ pentru o altă persoană ca solidară. În special, el afirma
următoarele: „Conform dreptului civil, stăpînul casei nu ducea nicio răspundere pentru obligaţiile
contractuale ale persoanelor aflate sub autoritatea sa. Însă, pretorul, în anumite cazuri, îl recunoştea
pe stăpîn ca fiind responsabil pentru obligaţiile contractuale ale acestora. Acţiunile respective se
numesc actiones adjecticiae qualitatis. De rînd cu stăpînul, continua să poarte răspundere şi

60
persoana aflată sub autoritatea acestuia, în calitate de parte implicată direct în contract. Dacă această
persoană este sclav, se naşte doar naturalis obligacio, dacă este films familialis, atunci se naşte şi
dreptul la acţiune în justiţie; însă pentru terţul care a făcut o înţelegere cu persoana aflată sub
autoritate avea importanţă practică doar acţiunea intentată împotriva stăpînului, deoarece de la cel
dependent, acesta neavînd o avere personală, nu se putea obţine nimic”.
Subliniind că persoana aflată sub autoritate şi stăpînul casei duceau răspundere, în egală
măsură, Гримм Д.Д., evident, era de părerea că această răspundere este mai curînd solidară, decît
subsidiară. Este o ipoteză destul de discutabilă. De exemplu, Новицки И.Б. considera că
răspunderea stăpînului casei pentru o persoană aflată sub autoritatea sa este una subsidiară.
„Răspunderea potrivit contractelor încheiate de o persoană aflată sub autoritate străină este purtată,
în primul rînd, de chiar această persoană şi doar în calitate de debitor accesoriu, alături de ea, era
recunoscut stăpînul casei şi nu întotdeauna în măsură deplină” [136].
Originile răspunderii subsidiare în relaţiile juridice delictuale se găsesc, în opinia noastră, în
răspunderea noxală din dreptul civil roman. Дождев Д.В. afirmă că răspunderea noxală este un fel
de obligatio rei în cadrul căreia obiectul unei garanţii reale este fiinţa care a cauzat prejudiciul:
proprietarul este obligat să aducă despăgubiri pentru a nu pierde robul sau animalul domestic, care,
în caz contrar, ar urma să fie predaţi persoanei prejudiciate [110]
Aceleaşi principii reglementau şi răspunderea stăpînului casei pentru prejudiciul cauzat de o
persoană aflată sub tutela sa [103].
Deşi răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un animal domestic, de un sclav sau de o
persoană aflată sub tutelă era purtată de proprietar sau de stăpînul casei în aparent aceleaşi condiţii,
în realitate romanii făceau deosebire, după statutul juridic, între sclavi şi persoane aflate sub tutelă,
nemaivorbind de faptul că ambele aceste categorii erau diferenţiate de animalele domestice.
Pentru a desemna statutul juridic al sclavilor, romanii utilizau termenul dominica potestas,
pentru a denumi autoritatea asupra copiilor – patria potestas, iar autoritatea asupra soţiei – manus
[118]. «După spusele lui Pavel: „Tria sunt, quae habemus: libertatem, civitatem, familiam”. Din
punct de vedere al status libertatis, existau oameni liberi şi sclavi; din punct de vedere al status
civitatis – cetăţeni romani şi persoane care nu deţineau cetăţenia romană; din punct de vedere al
status familiae – capi ai familiei şi membri ai familiei aflaţi sub autoritatea lor» [118].
„Fiul aflat sub autoritate paternală deţine şi libertas, şi civitas; în domeniul dreptului public el
stă (dacă este matur) alături de tatăl său, poate ocupa funcţii publice (cu excepţia postului de

61
senator)” [136].
Considerînd cele expuse mai sus, este puţin probabil ca romanii (în special în perioada tîrzie
a imperiului) să fi supus unui tratament juridic identic prejudiciul adus de un fiu şi prejudiciul adus
de un sclav sau de un animal domestic.
Se pare că, din răspunderea noxală a capului familiei pentru prejudiciul cauzat de fiul sau
fiica sa, a apărut mai tîrziu răspunderea subsidiară a părinţilor pentru daunele aduse de copiii
minori. Evident, între aceste două noţiuni, nu poate fi pus un semn de egalitate. În opinia noastră,
răspunderea noxală este prototipul răspunderii complementare/subsidiare a unei persoane pentru
alta în cadrul relaţiilor juridice delictuale.
O dată cu trecerea timpului, instituţia răspunderii subsidiare este utilizată tot mai frecvent în
legislaţie. În afară de sfera relaţiilor contractuale şi delictuale, ea a început să fie aplicată la
modelarea responsabilităţii fondatorilor (proprietarilor) pentru datoriile persoanelor juridice. În anii
’30, în Uniunea Sovietică, cercetătorii au iniţiat o discuţie privind răspunderea subsidiară a trustului
pentru datoriile întreprinderilor ce fac parte din componenţa acestuia [92].
Codul civil al R.F.S.S.R. din 1964, în art. 451, dispunea ca, în cazul în care minorul în vîrstă de
la 15 la 18 ani nu deţine bunuri sau nu are un salariu suficient pentru a compensa prejudiciul, reparaţia
să fie făcută de părinţii sau de tutorii minorului în cuantumul corespunzător, dacă aceştia nu vor
demonstra că daunele nu au fost cauzate din vina lor. Obligaţia respectivă a persoanelor sus-numite se
stingea la atingerea majoratului de către autorul faptei generatoare de prejudiciu, precum şi în cazul în
care acesta, pînă la atingerea majoratului, intra în posesia unor bunuri sau începea să primească un
salariu care permitea acoperirea daunelor. Dat fiind faptul că părinţii sau tutorii plăteau despăgubiri
doar în caz de incapacitate de plată a minorului, răspunderea acestora era una de tip subsidiar.
Subsidiaritatea răspunderii era determinată şi de faptul că obligaţia părinţilor de a repara prejudiciul
adus de un minor era limitată în timp, ea înceta după atingerea de către minor a majoratului sau după
intrarea acestuia în posesia unor bunuri suficiente pentru compensarea prejudiciului.
De asemenea, Codul civil al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti din 1964 în art. 185-
186 stabilea răspunderea garantului în cazul neexecutării sau al executării necorespunzătoare a
obligaţiilor contractualmente asumate de către debitor, prevedea că garantul (fideiusorul) şi debitorul
răspund în faţa creditorului, în mod solidar, dacă, în contractul de cauţiune, (fideiusiune) nu este stipulat
altfel. Reiese că, într-un contract de cauţiune, părţile contractante, prin stipulări contractuale exprese,
aveau dreptul să prevadă nu o răspundere solidară a garantului, ci una subsidiară sau, cum era numită în

62
trecut „de rezervă”.
Spre deosebire de Codul civil al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti din 1964, Bazele
legislaţiei civile din 1991 stabileau, prin art. 68 al. (6), că, în cazul incapacităţii de plată a
debitorului, garantul său răspundea în faţa creditorului conform obligaţiilor asumate de debitor, dacă
contractul sau legea care-l guvernează nu prevede răspunderea solidară a garantului şi a debitorului.
Conform prevederilor art. 1407 din Codul civil în vigoare, „în cazul în care minorul în vîrstă
de la 14 la 18 ani, care a cauzat un prejudiciu, este insolvabil, despăgubirea trebuie plătită integral
sau în partea neachitată de părinţii sau de tutorii acestuia, dacă ei nu vor demonstra că prejudiciul
nu a fost provocat din vina lor”. În cazul respectiv, părinţii naturali sau adoptivi ori tutorele plătesc
despăgubiri doar dacă minorul nu deţine suficiente bunuri personale pentru acoperirea daunelor. Încă
o particularitate a răspunderii părinţilor: ea este limitată în timp şi încetează o dată cu împlinirea
majoratului de către minor sau odată cu intrarea unor bunuri în posesia acestuia înainte de atingerea
majoratului. Prin urmare, răspunderea părinţilor sau a tutorilor, de asemenea, este complementară
răspunderii minorului cauzator de prejudiciu. Între timp, în viaţa de zi cu zi, părinţii, deseori sînt
traşi la răspundere în locul copiilor minori. Ca rezultat, răspunderea principală a minorului este
substituită de răspunderea subsidiară a părintelui. De exemplu, Lungu V., de 17 ani, a provocat lui
Bozu M. leziuni corporale, care au necesitat îngrijiri medicale de lungă durată în spital. Instanţa i-a
obligat solidar pe ambii părinţi ai lui LunguV. la plata unei compensaţii. În acelaşi timp, lui Lungu
V. nu i-au fost înaintate acuzaţii. O asemenea practică judiciară nu doar denaturează însăşi esenţa
răspunderii subsidiare, dar şi împiedică aplicarea acestei instituţii în calitate de un eficient factor de
educaţie.
Răspunderea subsidiară era prevăzută şi în art. 9 alin.1 din Legea cu privire la faliment
[60 ]. Această normă impune răspunderea subsidiară a gestionarului debitorului şi cea a membrilor
comisiei de lichidare pentru obligaţiile debitorului faţă de creditori, care se instalează la expirarea
termenului de o lună acordat gestionarului persoanei juridice falimentare pentru a se adresa cu
cerere din partea debitorului la curtea de arbitraj.
Legea cu privire la faliment [ 60] , în art. 188 alin.5, dispunea că, „în caz de insolvabilitate a
persoanei juridice falimentare care desfăşura o activitate ilicită de atragere a resurselor financiare
ale cetăţenilor, administratorii instituţiei debitoare şi fondatorii (asociaţii) sunt solidar răspunzători
pentru satisfacerea reclamaţiilor deponenţilor persoane fizice.”
Analizînd textele legale prezentate, observăm că, în primul rînd, răspunderea subsidiară poate

63
să rezulte dintr-un contract. În acest caz, ea trebuie calificată ca fiind contractuală sau voluntară.
Sunt însă cazuri cînd răspunderea subsidiară apare ca urmare a unui prejudiciu, atunci ea poate fi
numită delictuală. În fine, la executarea prestaţiei către creditor pot fi obligaţi asociaţii (proprietarii)
persoanelor juridice. O astfel de răspundere se numeşte statutară.
Răspunderea subsidiară, ca formă a răspunderii civile, deţine multe din trăsăturile caracteristice
pentru ultima. În acelaşi timp, ea are propriile particularităţi. Anterior, în literatura de specialitate,
domina opinia că principalele trăsături ale răspunderii civile sunt constrîngerea exercitată de stat,
acţionarea în judecată a persoanei care a comis delictul, precum şi consecinţele negative suportate de
persoana în cauză.
Coerciţia exercitată de stat reprezintă una din trăsăturile distinctive ale răspunderii civile în
societatea contemporană. Prin urmare, ea este specifică şi pentru răspunderea subsidiară.
Măsurile de răspundere sunt reglementate prin norme juridice concrete. Realizarea acestor măsuri
este asigurată de puterea coercitivă a statului. Anume, în asigurarea măsurilor de răspundere rezidă
esenţa constrîngerii exercitate de stat. Aplicarea măsurilor de răspundere nu depinde de dorinţa şi voinţa
persoanei care a comis delictul.
Cu toate că legislaţia civilă prevede posibilitatea unei executări voluntare a obligaţiilor,
esenţa constrîngerii exercitate de stat, ca atribut al răspunderii, rămîne neschimbată, pentru că, în
caz de refuz al unei executări voluntare a obligaţiilor, răspunderea este impusă prin constrîngere.
Astfel, realizarea măsurilor de răspundere subsidiară prevăzute de norme juridice sau contract, de
asemenea, este asigurată de puterea coercitivă a statului. Însă constrîngerea din partea statului nu
este unica trăsătură specifică a răspunderii civile. În doctrina juridică sovietică, o mare importanţă
era atribuită blamării publice a comportamentului persoanei care a încălcat o normă juridică.
Blamul acordat de societate reprezintă o apreciere negativă a conduitei autorului delictului.
Societatea condamnă această conduită cu condiţia ca o asemenea încălcare să fie recunoscută ca
fiind din culpă. În acelaşi timp, o persoană obligată de instanţă, în conformitate cu principiul
răspunderii civile, să-şi execute obligaţia, fără să fi avut un comportament culpabil, nu poate fi
blamată de societate. Căci vinovăţia sau nevinovăţia, în această situaţie, este constituită de
atitudinea interioară a persoanei faţă de comportamentul său şi consecinţele acestuia. Atitudinea
interioară negativă se exprimă prin prejudicierea intenţionată a intereselor societăţii sau printr-o
atitudine voit neglijentă faţă de valorile sociale. În acest fel, dacă în comportamentul care a dus la
încălcarea legii lipseşte reaua-voinţă, elementul de culpabilitate, poate, oare, societatea să blameze

64
acest comportament? În trecut, răspunderea civilă era mult mai personalizată, de aceea, o persoană
care nu a executat sau a executat necorespunzător obligaţiile sale era condamnată de justiţie şi
blamată de societate.
Spre deosebire de legislaţia civilă anterioară Codul civil în vigoare a mărit întinderea
răspunderii subsidiare, care, pornind de la conţinutul articolele sus-indicate, constituie o răspundere
complementară răspunderii unei alte persoane. În consecinţă, se instaurează o ierarhie a debitorilor,
în care unul din ei este debitorul principal, iar celălalt – debitorul accesoriu (subsidiar). Pe lîngă
toate acestea, în unele cazuri de răspundere subsidiară, apar mari îndoieli privind faptul că
neexecutarea obligaţiei este imputabilă debitorului subsidiar. De foarte multe ori comportamentul
debitorului accesoriu este mai puţin reprobabil decît comportamentul debitorului principal, iar
uneori nu i se poate reproşa absolut nimic.
Următoarea trăsătură caracteristică a răspunderii – obligaţia impusă persoanei care a comis
delictul de a suporta efectele patrimoniale negative ale comportamentului său. O particularitate a
răspunderii civile rezidă în aplicarea sancţiunilor de ordin patrimonial faţă de debitorii ce sunt puşi în
întîrziere sau comit un delict. Executarea acestor sancţiuni duce la micşorarea fondurilor patrimoniale
ale debitorului, fără a i se acorda acestuia o substituire echivalentă a bunurilor afectate. Prin urmare,
mecanismul răspunderii civile include procedura de reducere a averii debitorului prin confiscare sau
decădere din drepturile patrimoniale. În cazul în care patrimoniul debitorului rămîne neschimbat după
aplicarea sancţiunilor, el nu suportă efecte patrimoniale negative, iar măsurile aplicate nu pot fi
considerate drept măsuri de răspundere civilă. În ce priveşte răspunderea subsidiară, ea, ca formă a
răspunderii civile, presupune implicit obligaţia de a suporta efectele delictului comis. Aceste
consecinţe sunt suportate fie de debitorul principal, fie de cel accesoriu. Răspunderea subsidiară
trebuie delimitată de răspunderea principală, ea survine pentru debitorul accesoriu în baza succesiunii
în drept, care constă în transferul drepturilor şi obligaţiilor de la o persoană către alta, conform
contractului sau legii care-l guvernează [151]. Succesorul în drept ocupă locul predecesorului său şi
participă la relaţiile de drept ca posesor al unor drepturi şi obligaţii analoge celor deţinute de primul.
Succesiunea în drept poate fi totală, cînd la succesorul în drept trec toate drepturile şi obligaţiile
predecesorului, şi parţială, cînd este transmis un drept concret. Conţinutul art. 69-70 din Codul civil în
vigoare, privitor la reorganizarea judiciară a persoanelor juridice, atestă că în cadrul succesiunii în
drept are loc transferul de drepturi şi obligaţii de la o persoană juridică (predecesor în drept) la o alta
(succesor în drept). Prin urmare, dacă, de rînd cu drepturile succesorului în drept, îi revin şi obligaţiile

65
persoanei juridice reorganizate, atunci răspunderea pentru obligaţiile predecesorului cade asupra
succesorului în drept conform actului de transmitere sau a bilanţului de predare. Potrivit art. 71 alin. 1
din Codul civil în vigoare, actul de transmitere şi bilanţul de repartiţie trebuie să cuprindă dispoziţii
despre succesiunea în drept referitoare la toate obligaţiile persoanei juridice reorganizate faţă de toţi
debitorii şi creditorii săi. Dacă bilanţul de predare nu dă posibilitatea de a stabili cine este succesorul în
drept al persoanei juridice reorganizate, atunci persoanele juridice nou-create sunt solidar
răspunzătoare pentru obligaţiile persoanei juridice reorganizate în temeiul art.72 din Cod civil în
vigoare.
Astfel, în cazul răspunderii subsidiare, întotdeauna există doi debitori: principal şi accesoriu,
în timpul ce în cazul succesiunii în drept doar succesorul în drept poartă răspundere în faţa
creditorilor pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor predecesorului său.
Obligaţiile subsidiare sunt obligaţii cu o pluralitate de debitori. Specificul lor rezidă în faptul
că ele se desfăşoară în condiţiile unei pluralităţi pasive [158] (pluralitatea este de partea debitoare).
Spre exemplu legislaţia Federaţiei Ruse în art. 399 din Codul civil al Federaţiei Ruse statuează că
răspunderea subsidiară este răspunderea unei persoane (debitor accesor/subsidiar) purtată în mod
complementar răspunderii unei alte persoane (debitor principal). Aşadar, la obligaţiile subsidiare,
întotdeauna, participă doi debitori: principal şi accesoriu. Din aceste considerente este discutabilă
părerea exprimată de Иванова Г.Н. şi Шевченко А.С., precum că „obligaţiile subsidiare nu se
încadrează în modelul juridic al obligaţiilor cu pluralitate de persoane” [117].
În opinia noastră, răspunderea subsidiară a debitorului accesoriu trebuie să survină doar în
caz de insolvabilitate a debitorului principal, situaţie stabilită, desigur, pe cale judiciară. Este
suficient ca debitorul principal să refuze executarea obligaţiei sau să nu răspundă la reclamaţiile
creditorului, pentru ca întreaga răspundere să treacă asupra debitorului accesoriu. În aceste condiţii,
creditorul este în drept să se adreseze în instanţă cu cererea de executare a obligaţiei de către
debitorul accesoriu. Observăm că, în situaţia respectivă, nicio constrîngere – nici de stat, nici o alta
echivalentă cu prima – încă nu a fost exercitată faţă de debitorul principal: creditorul nu l-a acţionat
pe acesta în justiţie şi nici o decizie judecătorească privind încasarea datoriei nu a fost luată.
Pentru ca răspunderea subsidiară să fie implicată, este necesar ca, în prealabil, debitorul
principal să fie tras la răspundere. Pentru aceasta nu este suficientă o reclamaţie în adresa acestuia.
Chiar şi faptul de a acţiona în justiţie încă nu înseamnă că creditorul l-a tras la răspundere pe
debitor. Prin sesizarea instanţei, creditorul doar iniţiază procedura de tragere la răspundere a

66
debitorului, deoarece aplicarea sancţiunilor este prerogativa justiţiei. Se consideră că debitorul
principal a fost tras la răspundere, după ce hotărîrea judecătorească privind aplicarea sancţiunilor
faţă de reclamat a devenit definitivă. Şi numai după ce hotărîrea respectivă a rămas neexecutată, în
totalitate sau parţial, din cauza insolvabilităţii debitorului principal, creditorul este în drept să-l
acţioneze în judecată pe debitorul accesoriu.
În practică, deseori, se pune problema admisibilităţii situaţiei în care creditorul înaintează
simultan reclamaţii atît debitorului principal, cît şi celui accesoriu, cu alte cuvinte – cînd debitorii
iau parte la proces în calitate de co-reclamaţi. Problema rezidă aici în existenţa răspunderii
subsidiare în sine, căci ea poate fi transformată în mod eronat în solidară. În cazul dat, de exemplu,
pot fi găsite multe indicii ale răspunderii solidare. Creditorul are dreptul să pretindă executarea,
completă sau parţială, a obligaţiei atît de la toţi codebitorii solidari, cît şi de la oricare dintre ei în
parte, fapt ce, desigur, poate fi contrazis spunînd că, şi în această situaţie, instanţa trebuie să dea o
reparaţie maximală din contul debitorului principal şi doar în partea neachitată – din contul
debitorului accesoriu.
Delimitarea diferitelor tipuri de răspundere: solidară, subsidiară sau comună, este necesară
pentru găsirea unor soluţii mai clare şi mai constructive în legislaţie. Confundarea acestor instituţii
ar duce la apariţia unor norme juridice contradictorii. Soluţia prevăzută de legislaţia actuală în
domeniul răspunderii subsidiare – creditorul are dreptul să pretindă de la debitorul accesoriu
executarea obligaţiei îndată după refuzul debitorului de a executa prestaţia la cererea creditorului sau
după ce cererea creditorului a fost lăsată fără niciun răspuns – este aplicabilă numai dacă părţile
contractante au stabilit expres o asemenea variantă de răspundere în contractul încheiat. Subiecţii
relaţiilor de drept civile, în unele cazuri, sunt liberi să aleagă tipul de răspundere: solidară sau
subsidiară. Ei pot stabili şi specificul răspunderii alese. Totodată, această libertate de alegere trebuie
să decurgă în limitele stipulărilor contractului. Prin urmare, ea este posibilă doar în cadrul
răspunderii subsidiare contractuale, fiind exclusă în răspunderea statutară sau delictuală. Totuşi,
atunci cînd părţilor li se oferă posibilitatea de a stabili specificul răspunderii în contract, norma
juridică trebuie să indice, în calitate de regulă principală, varianta conform căreia se constată
incapacitatea de plată a principalului debitor şi se acordă părţilor dreptul la schimbarea regimului
juridic al răspunderii subsidiare prin condiţiile contractului încheiat. Este foarte posibil ca, deja,
după executarea prestaţiei de către debitorul accesoriu, debitorul principal să intre în posesia unor
bunuri. În acest caz, în opinia noastră, este necesar ca debitorului accesoriu să-i fie acordat dreptul

67
de a-i cere creditorului ca acesta să perceapă datoria de la debitorul principal, parţial sau în totalitate.
Răspunderea debitorului accesoriu nu trebuie să depăşească răspunderea debitorului principal.
Persoana obligată subsidiar trebuie, înainte de a satisface reclamaţia care i-a fost înaintată, să
notifice acest lucru debitorului principal, iar dacă ea a fost acţionată în justiţie – să ceară
introducerea debitorului principal în cauză. În cazul dat, debitorul principal va participa în proces în
calitate de intervenient de partea reclamatului. În caz contrar, debitorul principal este în drept să
opună regresului înaintat de debitorul accesoriu orice mijloc de apărare pe care l-a invocat împotriva
creditorului. Din analiza acestei dispoziţii, deducem că debitorul accesoriu este în drept să intenteze
o acţiune în regres împotriva debitorului principal. Din aceste considerente, este dificil să fim de
acord cu opinia lui Кротов M.В., care consideră că „principala particularitate a relaţiilor între
debitorii subsidiari constă în faptul că debitorul accesoriu, care a executat prestaţia în locul
debitorului principal, de regulă, nu are dreptul la acţiune în regres faţă de debitorul principal” .
Dreptul la acţiune în regres acordat debitorului accesoriu în raport cu debitorul principal nu
întotdeauna poate fi realizat. În consecinţă, corespunzător legislaţiei în vigoare, are loc doar
înlocuirea unui debitor cu altul. Cu privire la această chestiune, suntem de părerea că răspunderea
subsidiară nu poate fi considerată echivalentă răspunderii principale şi că, prin urmare, nu trebuie
încurajată substituirea juridică a debitorului principal cu cel accesoriu.
Nici ca volum, răspunderea principală nu poate fi echivalată cu răspunderea subsidiară.
Numai debitorul principal trebuie să repare integral prejudiciul, inclusiv venitul ratat; în ce-l
priveşte pe debitorul accesoriu, răspunderea sa trebuie să se reducă la reparaţia prejudiciului real
(pierderile reale), fără a compensa profitul nerealizat. O răspundere deplină a debitorului
accesoriu trebuie admisă doar în relaţiile contractuale, cînd debitorul accesoriu îşi asumă
voluntar astfel de obligaţii.
În acest sens, de lege ferenda propunem completarea art.14 din Codul civil în vigoare cu
un alineat, potrivit căruia „Persoana care poartă răspundere subsidiară este obligată să
plătească creditorului valoarea prejudiciului real. Plata dobînzilor, penalităţilor,
compensarea venitului ratat ş.a. sunt posibile în cazurile prevăzute de lege sau contract”.
Răspunderea subsidiară se deosebeşte de cea principală şi după termenele de existenţă.
Pentru răspunderea principală legislaţia nu prevede un termen concret de existenţă, în timp ce
răspunderea subsidiară, în unele cazuri, este limitată în timp. Astfel, răspunderea subsidiară a
părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copilul minor (de la 14 la 18 ani) încetează la atingerea de

68
către el a majoratului. Prin urmare, răspunderea părinţilor nu poate depăşi patru ani. Totuşi,
răspunderea lor poate să înceteze mai devreme, dacă minorul autor al delictului, înainte de atingerea
vîrstei de 18 ani, începe să aibă venituri sau alt fel de bunuri suficiente pentru a acoperi prejudiciul
adus sau dacă, de asemenea, înainte de majorat, el obţine capacitate delictuală deplină: în caz de
căsătorie sau ca urmare a emancipării.
Normele juridice prevăd, de asemenea, un caracter limitat în timp al răspunderii
fidejusorului/garantului. În conformitate cu art.1166 din Codul civil în vigoare „ Dacă fidejusiunea
s-a constituit pentru garantarea obligaţiilor viitoare sau nedeterminate sau dacă nu s-a stabilit un
termen pentru fidejusiune, fidejusorul are dreptul, după expirarea a 3 ani de la constituirea
fidejusiunii, să rezilieze contractul, cu un preaviz de 3 luni faţă de creditor, de debitorul principal şi
de ceilalţi fidejusori. O fidejusiune stabilită pe termen poate fi reziliată după 5 ani cu respectarea
unui termen de preaviz de 3 luni. După reziliere, fidejusiunea se mai menţine doar pentru obligaţiile
deja născute, chiar dacă acestea sunt afectate de modalităţi”.
În baza art.128 din Codul civil în vigoare, „membrii societăţii în nume colectiv poartă
răspundere subsidiară solidară cu tot patrimoniul lor pentru obligaţiile societăţii”.
Membrul societăţii în nume colectiv care nu este fondatorul ei poartă răspundere, în egală
măsură cu alţi membri pentru obligaţiile apărute pînă la încadrarea lui în societate.
Membrul care a ieşit din societatea în nume colectiv poartă răspundere, pentru obligaţiile
apărute pînă la ieşirea lui din societate, în egală măsură cu membrii rămaşi, în termen de 2 ani, din
ziua aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii pentru anul în care a ieşit din societate.
Răspunderea subsidiară, ca formă a răspunderii civile, îndeplineşte anumite funcţii:
preventivă, represivă şi reparatorie. Răspunderea juridică are o însemnătate preventivă şi educativă.
Însuşi faptul existenţei răspunderii pentru anumite acţiuni, deja, are un impact important în ce
priveşte prevenirea delictelor. Totuşi, în ultimul timp s-a conturat o tendinţă de diminuare a funcţiei
preventive a răspunderii civile. În ceea ce priveşte funcţia preventivă a răspunderii subsidiare, se pot
menţiona următoarele: dacă răspunderea debitorului subsidiar apare din propria lui culpă, atunci
însuşi faptul că reparaţia prejudiciului va reduce patrimoniul său contribuie la formarea unei
atitudini mai responsabile faţă de activitatea desfăşurată şi duce la luarea unor decizii mai bine
gîndite. Însă, dat fiind faptul că răspunderea debitorului accesor, de cele mai multe ori, nu se
bazează pe vina acestuia, nu trebuie exagerată importanţa funcţiei preventive a răspunderii
subsidiare.

69
 Răspunderea civilă se exprimă prin constrângerea persoanei care a comis infracţiunea, să
suporte anumite efecte negative ale comportamentului său [89]. Prin urmare, răspunderea civilă are
şi o funcţie represivă. În prezent, chestiunea rolului funcţiei represive a răspunderii civile provoacă
discuţii controversate. Unii autori nu mai consideră că această funcţie este caracteristică dreptului
civil. „Analiza opiniilor despre funcţiile răspunderii civile şi a raportului dintre ele conduce la
concluzia că ele se reduc la funcţiile reparatorie şi preventiv-educativă”[93]. Creşterea întinderii
răspunderii subsidiare, în sensul căreia o persoană poartă răspundere în mod complementar
răspunderii purtate de altă persoană, atestă o diminuare, în legislaţia actuală, a importanţei funcţiei
represive a răspunderii. Analizînd normele juridice care reglementează răspunderea subsidiară,
devine evident că, deseori, răspunderea debitorului accesoriu apare independent de prezenţa sau
absenţa culpabilităţii sale.
În conformitate cu normele legislaţiei penale, pot fi supuse pedepsei penale doar persoanele
care s-au făcut culpabile de comiterea unei infracţiuni. Persoanele nevinovate nu pot fi pedepsite
pentru acţiuni în comiterea cărora ele nu au nici o vină. Lipsa de culpabilitate a debitorului exclude
aplicarea pedepsei. În legislaţia civilă, există multe situaţii pentru care s-a stabilit răspunderea
debitorilor în lipsa culpabilităţii lor. Astfel, art. 602 alin.1 şi alin.2 din Codul civil în vigoare
menţionează că în cazul în care nu execută obligaţia, debitorul este ţinut să-l despăgubească pe
creditor pentru prejudiciul cauzat astfel dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este
imputabilă. Neexecutarea include orice încălcare a obligaţiilor, inclusiv executarea
necorespunzătoare sau tardivă.
Creşterea întinderii răspunderii fără culpă în legislaţia actuală a condus la apariţia unor
contradicţii în interpretarea esenţei răspunderii civile.
Analizînd condiţiile răspunderii subsidiare, putem deduce că elementele represive pe care ea
le conţine se manifestă numai dacă a existat o vină a debitorului accesoriu. Astfel, potrivit art. 1407,
alin.2 din Cod civil în vigoare, „în cazul în care minorul în vîrstă de la 14 la 18 ani nu are venituri
sau alte bunuri suficiente pentru compensarea daunelor, acestea trebuie plătite integral sau în parte
de către părinţii naturali sau adoptivi ori de către tutore, dacă aceştia nu vor demonstra că
prejudiciul nu a fost comis din vina lor”. În situaţia dată, tragerea la răspundere subsidiară a
părinţilor este o consecinţă a modului în care şi-au educat copilul.
În literatura de specialitate s-a înaintat ideea că pentru prejudiciul cauzat de copilul minor care
comite fapta ilicită şi prejudiciabilă fiind încredinţat unuia dintre părinţi. va răspunde părintele

70
căruia acesta i-a fost încredinţat prin hotărîre judecătorească sau prin acordul părinţilor, pe motiv că
celălalt părinte neavînd paza nemijlocită a copilului nu are nici îndatorirea de a-i da direct educaţie
şi nici pe cea de a-l supraveghea. Părintele care trăieşte separat de copii poate fi absolvit de
răspundere pentru dauna cauzată de minor numai în cazurile în care din vina altui părinte a fost lipsit
de posibilitatea de a participa la educarea copilului. Această regulă se bazează pe faptul că
domicilierea separată de copil a unui părinte nu-l eliberează de obligaţia de a educa copilul său.
În cazul în care căsătoria se desface prin divorţ, copiii vor trebui să fie încredinţaţi unuia dintre
părinţi, potrivit art.38 din Codul familiei. Părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul păstrează
dreptul de a avea legături personale cu acesta şi de a primi informaţiile ce se referă la copilul lui de
la toate instituţiile educative, curative, de asistenţă socială etc., deci de a veghea la creşterea,
educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.
Apreciem că răspunderea exclusivă a părintelui căruia i-a fost încredinţat copilul este
excesivă, mai ales în cazurile în care carenţele în educarea copilului se datorează şi celuilalt părinte,
ca urmare a conduitei sale antisociale, a unei influenţe negative asupra copilului sau altele. Credem
că divorţul nu afectează nici într-un fel drepturile şi obligaţiile părinţilor faţă de copiii săi minori şi
trebuie acceptată, ca regulă, răspunderea ambilor părinţi pentru prejudiciul cauzat de aceştia.
Obligaţia de educare şi supraveghere, la fel ca şi alte obligaţii, precum şi drepturile părinţilor
faţă de copiii lor, se bazează pe provenienţa copiilor din părinţi, constatată în ordinea stabilită de
lege. Conform prevederilor Codului familiei provenienţa copilului de la mamă se stabileşte în baza
documentelor care confirmă naşterea copilului de la mamă într-o instituţie medicală. Dacă copilul
nu este născut într-o instituţie medicală, maternitatea se stabileşte pe baza documentelor medicale, a
depoziţiilor martorilor sau pe baza altor probe. Paternitatea copilului născut în afara căsătoriei poate
fi recunoscută de către tatăl său printr-o declaraţie comună a acestuia şi a mamei copilului, depusă la
organul de stare civilă, a declaraţiei depuse personal de tată sau de către instanţa judecătorească.
Astfel, dacă paternitatea este stabilită, considerăm că şi în acest caz obligaţia de a repara
prejudiciul cauzat de copilul minor aparţine ambilor părinţi.
În cazul în care părinţii sunt decăzuţi din drepturile părinteşti s-a pus problema posibilităţii
survenirii răspunderii pentru prejudiciul cauzat de minor, în literatura de specialitate dîndu-i-se
diferite interpretări. Potrivit unei opinii, părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti nu pot fi subiecţi ai
acestei răspunderi, ca argument invocîndu-se faptul că obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat de
copilul minor este inseparabilă de altă obligaţie a părinţilor - şi anume cea de educare, însă părinţii

71
lipsiţi de drepturile părinteşti, pe lîngă alte drepturi, pierd şi dreptul şi obligaţia de educare a
copiilor. Alţi autori susţin contrariul, adică dacă există un raport de cauzalitate între fapta ilicită
prejudicia bilă a minorului şi neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei de educare,
fapt ce a şi dus la decăderea din drepturile părinteşti, persoanele decăzute din drepturile părinteşti
trebuie să repare prejudiciul cauzat de copiii lor minori.
Una din particularităţile răspunderii civile în dreptul contemporan este accentuarea funcţiei
sale reparatorii în comparaţie cu funcţia represivă. Savatier P. scrie: „Concepţia precedentă a
răspunderii civile punea accent pe sancţionarea celui vinovat. În timpul de faţă, accentele s-au
schimbat şi principala importanţă se acordă dreptului victimei de a primi despăgubiri” [141].
Prioritatea acordată funcţiei reparatorii, totdeauna a fost o trăsătură specifică a dreptului
civil. „În timp ce dreptul penal se concentrează, în primul rînd şi aproape exclusiv, asupra
infractorului, dreptul civil îşi axează atenţia asupra victimei, încearcă să lichideze efectele
prejudiciului adus, să restabilească situaţia patrimonială deteriorată a victimei. În acest sens, scopul
dreptului civil este reabilitarea drepturilor încălcate ale victimei [159]. Perceperea despăgubirilor de
la reclamat compensează prejudiciul suportat de victimă (reclamant), restabileşte sfera patrimonială
prejudiciată a acesteia. Creşterea rolului funcţiei reparatorii a răspunderii este legată de dezvoltarea
asigurării în domeniul răspunderi civile, de mărirea întinderii răspunderii subsidiare şi a răspunderii
fără culpă.
Însemnătatea răspunderii subsidiare constă, în primul rînd, în asigurarea eficientă a dreptului
creditorului în cadrul obligaţiilor contractuale şi extra-contractuale. Asigurarea reparaţiei prejudiciului
constituie principalul scop al răspunderii subsidiare. Însăşi existenţa acestei forme a răspunderii civile
exprimă o particularitate aparte a dreptului civil contemporan, care constă în renunţarea la principiul
pedepsirii debitorului în favoarea principiului restituirii daunelor către creditor.

3.2. Natura juridică a răspunderii subsidiare

Dezvoltarea legislaţiei civile naţionale este condiţionată şi de interesul legiuitorului, precum

şi al participanţilor la circuitul civil în crearea şi aplicarea normelor ce reglementează răspunderea
subsidiară. Cauzele suscitării acestui interes sporit sunt diverse.
Prima, chiar pornind de la faptul că Codul civil în vigoare, spre deosebire de Codul civil în
redacţia din 1964, utilizează frecvent mecanismul juridic al angajării răspunderii subsidiare.

72
Legislaţia civilă anterioară prevedea răspunderea subsidiară doar în cazul angajării răspunderii
părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii minori cu vîrsta între 15-18 ani, precum şi în cazul
garanţiilor contractuale. Art. 188-189 Cod civil în redacţia 1964 stabileau răspunderea garantului în
cazul neexecutării sau al executării necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale asumate de către
debitor în mod solidar, dacă în contractul de cauţiune nu este stipulat altfel. Părţile contractante, prin
stipulări contractuale exprese, aveau dreptul să prevadă nu o răspundere solidară a garantului de rînd
cu debitorii, dar una subsidiară, pentru a eficiencitiza mecanismul compensării pagubelor produse.
În baza analizei legislaţiei civile anterioare, Bloşenco A. menţionează că „răspunderea
civilă a părinţilor sau curatorilor, ca răspundere subsidiară, se realizează în funcţie de starea
materială a minorului, în hotărîre urmează să se indice doi debitori, chiar şi atunci cînd minorul-
debitor are mijloace suficiente pentru repararea prejudiciului” [8]. Ideea autorului se rezumă la
faptul că răspunderea subsidiară a părinţilor sau curatorilor nu este doar condiţionată de starea
materială insuficientă pentru acoperirea prejudiciului cauzat al copiilor, dar şi de alte condiţii, care
vor fi indicate mai jos, în special vinovăţia părinţilor, curatorilor şi instituţiilor de învăţămînt în grija
şi educaţia cărora au fost plasaţi, manifestată prin educaţia, atenţia, grija şi atitudinea psihică şi
morală faţă de minori.
În temeiul altei lucrări din domeniul vizat [18], publicat aproximativ în aceeaşi perioadă,
autoarea pune semnul egalităţii între răspunderea complementară şi cea subsidiară, şi
menţionează cinci criterii de distincţie dintre răspunderea principală şi cea complementară
(subsidiară ). Trebuie remarcat faptul că aceste deosebiri nu vizează natura juridică a răspunderii
subsidiare, doar că caracterizează, la modul general, această formă de răspundere. Analiza
efectuată de către Cojocari E. în ce priveşte răspunderea complimentară în temeiul art.1399 din
codul civil în vigoare se referă la aplicarea răspunderii delictuale vis-a-vis de cea contractuală.
Răspunderea subsidiară se aplică în baza aceloraşi reguli atît în cadrul răspunderii delictuale cît
şi a celei contractuale de aceea analiza generală a temeiurilor şi condiţiilor răspunderii
delictuale şi contractuale este binevenită pentru înţelegerea răspunderii subsidiare.
Trebuie să semnalăm faptul că o normă sau un mecanism juridic elementar, expres prevăzut
de noua codificaţie civilă, ce ar stabili la nivel de norme uniforme condiţiile şi efectele angajării
răspunderii subsidiare nu se conţin în Codul civil în vigoare. Din acest motiv, persoanele interesate
de problema în cauză apelează la teoriile civilistice ce interpretează geneza şi cazurile de aplicare a
acestui institut juridico-civil pentru a găsi soluţii adecvate în soluţionarea litigiilor ce ţin de aplicarea

73
de către instanţele judecătoreşti a răspunderii subsidiare.
A doua cauză, stabilită de către noi în cadrul cercetării răspunderii subsidiare, constă în
dezvoltarea reglementării activităţii persoanei juridice, care în baza art. 55 din Codul civil în vigoare este
„organizaţia care are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu,
poate să dobîndească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale,
să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pîrît în instanţa de judecată”. În acest context, trebuie să
menţionăm că mecanismul răspunderii subsidiare, aplicat faţă de persoanele juridice reprezintă o
excepţie a principiului răspunderii patrimoniale de sine stătătoare faţă de obligaţiile asumate. Art. 68 din
Codul civil în vigoare stabileşte că „persoana juridică răspunde pentru obligaţiile sale cu tot
patrimoniul ce îi aparţine, iar fondatorul (membrul) persoanei juridice nu răspunde pentru obligaţiile
persoanei juridice, iar persoana juridică nu răspunde pentru obligaţiile fondatorului (membrului), cu
excepţiile stabilite de lege sau de actul de constituire”.
Însă multitudinea de norme prin care se stabilesc anumite excepţii, de exemplu, art.104,
alin.3 art.118, art.128, alin.4 art.145, alin.3 art.154, alin.4 art.156, alin.3 art.174 pentru societăţile
comerciale şi alin.4 art.183 ale Codului civil în vigoare [19 ] pentru organizaţiile necomerciale ne
determină să efectuăm o analiză concretă a acestui fenomen.
În conformitate cu art. 27 alin.1 al Legii insolvabilităţii , în cazul insolvabilităţii debitorului din
culpa fondatorilor şi conducătorilor, ultimii pot fi obligaţi de instanţa de judecată să poarte o răspundere
subsidiară.
A treia cauză o reprezintă tratarea neomogenă a naturii juridice a răspunderii subsidiare în
doctrina civilistică contemporană, atît în aspectul instituţional de apreciere a acestei noţiuni, cît şi din
punctul de vedere al răspunderii pentru acţiunile persoanelor străine, care este improprie ca principiu
al legislaţiei civile. Regulile sau principiile de bază, stabilite la acest capitol de către Codul civil în
vigoare , constau în prevederile art. 14 care stipulează că „persoana lezată într-un drept al ei poate
cere repararea integrală a prejudiciului cauzat astfel” şi menţiunile legale ale art. 1398:
Alin.1 Cel care acţionează faţă de altul în mod ilicit, cu vinovăţie este obligat să repare
prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, şi prejudiciul moral cauzat
prin acţiune sau omisiune.
Alin.2 Prejudiciul cauzat prin fapte licite sau fără vinovăţie se repară numai în cazurile
expres prevăzute de lege.
Alin.3 O altă persoană decît autorul prejudiciului este obligată să repare prejudiciul numai

74
 în cazurile expres prevăzute de lege.
Aceste norme stabilesc condiţiile şi temeiurile de fond ale angajării răspunderii civile
contractuale şi delictuale, de unde rezultă clar că se face responsabil pentru cauzarea prejudiciului
cel ce efectiv îl cauzează prin acţiunile sale proprii vinovate. La prima vedere, răspunderea
subsidiară se cataloghează ca o varietate a răspunderii civile, în general de aceea ea urmează să fie
pusă sub acelaşi regim juridic ca şi categoria juridică de bază. Însă, ţinînd cont de aprecierea legală
existentă a răspunderii subsidiare, se creează impresia că persoana care suportă încărcătura
răspunderii subsidiare răspunde fără vinovăţie, precum şi în afara altor condiţii indicate expres de
lege pentru acţiunile debitorului de bază.
Considerăm că aprecierea corectă a contradicţiei menţionate mai sus va permite să stabilim
natura juridică a răspunderii subsidiare şi să orientăm legislatorul, precum şi instanţele de judecată, care
formează practica judiciară în direcţia elaborării normelor de drept respective, ca şi a jurisprudenţei în
domeniu ce le vor corespunde.
De obicei, natura juridică a oricărui fenomen se distinge din analiza normelor pozitive ale
legislaţiei în vigoare, existente în domeniul cercetat. În cazul propus, utilizînd formula juridico-
logică per a contrario, putem depăşi această regulă şi, reliefînd trăsăturile de bază ale răspunderii
subsidiare, să modelăm o regulă pentru elaborarea normelor civile.
Analiza literaturii ştiinţifice juridice în domeniul consacrat răspunderii subsidiare ne indică patru
construcţii teoretice ale naturii juridice a răspunderii subsidiare:
− teoria obligaţiei se fundamentează pe dovezile ştiinţifice, potrivit cărora răspunderea
subsidiară nu este o răspundere civilă în deplinul sens al cuvîntului, dar reprezintă o
obligaţie juridico-civilă ce rezultă din prescripţia legii sau prevederile contractului;
− teoria pluralităţii de persoane în obligaţia juridico-civilă priveşte natura juridică a
răspunderii subsidiare prin prisma unei varietăţi a acesteia;
− teoria asigurării executării obligaţiilor civile recunoaşte răspunderea subsidiară în
calitate de modalitate a sa;
− teoria actului juridic civil tratează răspunderea subsidiară în calitate de act juridic ce
stă la baza apariţiei obligaţiei civile.
Pornind de la ideea că răspunderea este bazată pe şi condiţionată de voinţa liberă a unui
subiect, fenomenul răspunderii subsidiare poate fi studiat anume în această ipostază cu referinţă la
persoana juridică.

75
 Faptul că persoana juridică reprezintă un subiect de drept nu mai trezeşte la nimeni nici o
îndoială. Acest lucru este consacrat în toate actele normative ce reglementează activitatea lor, dar în
nici un act normativ nu se reglementează specificul formării şi exteriorizării voinţei acesteia.
Răspîndirea totală a normelor ce reglementează statutul juridic al persoanei fizice asupra celei
juridice, permit soluţionarea unor probleme de moment, şi nicidecum unele conceptuale. Concepţiile
doctrinale vis-à-vis de geneza şi esenţa persoanei juridice nu au potolit spiritul discuţiilor ştiinţifice,
dar făcut această polemică şi mai aprinsă. Considerăm că pentru lămurirea valenţelor juridice ale
răspunderii subsidiare este acceptabilă teoria ficţiunii de creare şi activitate a persoanei juridice.
Întotdeauna persoana juridică se stabileşte pentru atingerea unui scop propus de fondatorii
ei. Persoanele juridice de drept privat pot avea scop lucrativ (comercial) şi scop nelucrativ
(necomercial). Persoana juridică cu scop lucrativ poate desfăşura orice activitate neinterzisă de lege,
chiar dacă nu este prevăzută în actul de constituire. Persoana juridică cu scop nelucrativ poate
desfăşura numai activitatea prevăzută de lege şi de actul de constituire. Persoanele juridice de drept
public participă la circuitul civil în măsura în care aceasta este necesar atingerii scopurilor sale.
Astfel, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este determinată de legiuitor cu ajutorul scopului
urmărit la fondare şi indicat în actele de constituire.
În mod analitic, am depistat natura dublă a persoanei juridice şi, anume, calitatea ei de
subiect de drept şi în calitate de mijloc de atingere a scopurilor fondatorilor. Comparînd aceste
calităţi cu cele ale persoanei fizice, putem depista la persoanele juridice o lipsă de libertate,
independenţă şi continuitate, asociaţii pot oricînd reorganiza sau lichida persoana juridică.
Respectiv, fondatorii pot influenţa direct asupra libertăţii exprimării voinţei persoanei juridice,
asupra fiinţării ei în general. Un mijloc juridic de atingere a scopurilor unor subiecţi, bunăoară
persoane fizice, nu poate constitui în sine un alt subiect. Persoana juridică a fost gîndită şi
recunoscută în calitate de subiect de drept de către legiuitor numai pentru a motiva dezvoltarea
circuitului civil. În măsura în care la construirea persoanei juridice s-a recurs la procedeul de
ficţiune tot în această proporţie putem vorbi despre autonomia de voinţă şi independenţa
exprimării ei de către persoana juridică ca subiect de drept.
În cele din urmă, voinţa este un proces psihic şi poate fi realizată doar de o persoană
însufleţită, deoarece o construcţie juridică artificială nu poate gîndi, stabili careva scopuri, sau
decide ceva. Deci, procesul de formare şi exteriorizare a voinţei nu se poate produce la persoana
juridică nemijlocit, deoarece nu posedă un psihic. Voinţa se creează de om sau de o comunitate de

76
oameni, şi numai în acest aspect ea poate fi recunoscută în calitate de voinţă ce este emanată de
persoana juridică.
Pot participa la formarea voinţei persoanei juridice atît o singură persoană, în cazul în care
este unicul fondator, sau un grup de persoane, care formează un organ de conducere, proprietari sau
chiar statul. De exemplu, acţionarii ce deţin un pachet de acţiuni în mărime de 20 la sută din
capitalul statutar al unei societăţi pe acţiuni pot uşor influenţa asupra formării voinţei întregii
societăţi ca persoană juridică. Tot acele persoane pot forma şi voinţa altei persoane juridice, la care
compania pe care o administrează deţine pachetul de control. Astfel, prin schema indicată, o singură
persoană fizică sau doar numai cîteva persoane, pot forma voinţa mai multor persoane juridice cu un
capital financiar enorm.
În această ordine de idei, putem concluziona că voinţa persoanei juridice este formată de alte
persoane şi doar pentru comoditatea circuitului civil, în formă de ficţiune se recunoaşte în calitate de
voinţă a persoanei juridice.
Un al doilea specific în manifestarea voinţei persoanei juridice constă în faptul că, în temeiul
art.61 din Codul civil în vigoare, persoana juridică îşi exercită, de la data constituirii, drepturile şi îşi
execută obligaţiile prin administrator. Au calitatea de administrator persoanele fizice care, prin lege
sau prin actul de constituire, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau
colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice. Administratorul reprezintă un organ unipersonal
al persoanei juridice – persoană fizică, care posedă capacitate juridică aparte faţă de persoana
juridică pe care o administrează şi reprezintă. În limita competenţelor indicate în actele de fondare
ale persoanei juridice, sau în temeiul competenţelor delegate de către fondatori, acţiunile
administratorului reprezintă înseşi acţiunile persoanei juridice. Pînă la urmă putem concluziona, cu
referinţă la art.61 din Codul civil în vigoare, că acţiunile administratorului sau ale altui organ
executiv reprezintă conţinutul capacităţii de exerciţiu al persoanei juridice.
Natura dublă a organului de conducere a persoanei juridice, care se manifestă sub două
aspecte, ca purtător al capacităţii proprii de exerciţiu în calitate de persoană fizică şi exponent al
capacităţii juridice al persoanei juridice, ne face să constatăm că în procesul de formare şi
exteriorizare a voinţei persoanei juridice persistă elemente ce denaturează grav libertatea persoanei
juridice.
Dacă răspunderea reprezintă în sine o oglindire a libertăţii voinţei, atunci ar fi logic ca
răspunderea s-o poarte cei care au format sau prezentat această voinţă, precum şi cei care folosesc

77
persoana juridică pentru atingerea anumitor scopuri personale. În această formulă logico-juridică ar
trebui să fie înţeleasă şi reglementată răspunderea subsidiară. În cazurile în care persoana juridică este
capabilă cu propriul capital să răspundă pentru obligaţiile asumate în raporturile cu partenerii,
ficţiunea persoanei juridice şi a autonomiei voinţei sale îşi păstrează puterea sa. Dar cînd persoana
juridică este incapabilă patrimonial să răspundă pentru obligaţiile asumate în raporturile cu terţii,
legiuitorul, în anumite cazuri, depăşeşte acest procedeu şi stabileşte răspunderea subsidiară a acelor
persoane, care au contribuit direct la formarea voinţei persoanei juridice şi, prin acest fapt, au cauzat
pagube terţelor persoane.
Astfel, răspunderea subsidiară reprezintă o categorie a răspunderii civile şi ea urmează a fi
supusă regimului comun de răspundere pentru formarea deficientă a voinţei sau pentru insuficienţa
controlului şi supravegherii.
Fundamentarea teoretică a naturii juridice a răspunderii subsidiare urmează a fi studiată prin
prisma răspunsurilor la unele întrebări, şi anume:
1.Ce factori a condiţionat legiuitorul naţional să mărească sfera aplicării răspunderii
subsidiare?
2. Din ce motiv acest institut e utilizat de către legislator îndeosebi pentru reglementarea
activităţii persoanelor juridice, şi constituie acest mecanism o excepţie de la principiul răspunderii
patrimoniale de sine stătătoare a acestora?
3.Cum pot fi soluţionate divergenţele dintre aprecierile doctrinale ale naturii răspunderii
subsidiare?
Suntem de părerea că lărgirea sferei aplicării răspunderii subsidiare este condiţionată de
modificarea rolului economico-regulator al statului în activitatea economică a persoanelor juridice,
refuzul statului în controlul şi planificarea activităţii economice a persoanelor juridice şi instaurarea
influenţei indirecte asupra acestora prin instituirea la nivel de lege a temeiurilor de răspundere subsidiară.
Într-un cuvînt, posibilitatea statului de a influenţa participarea persoanelor juridice la circuitul civil este
înlocuită prin pîrghiile juridico-civile şi juridico-penale. În genere, se observă o tendinţă mondială de
control al statului în activitatea persoanelor juridice în toate sferele de activitate financiar-bancară,
bursieră, transport şi comunicaţii şi alte prestări de servicii.
De rînd cu alte sisteme juridice contemporane, Republica Moldova a învestit persoanele
juridice cu capacitate juridică civilă deplină, analogică cu cea a persoanelor fizice, renunţînd,
totalmente, la capacitatea juridică specială. Art.60-61 ale Codului civil în vigoare stabilesc că

78
„persoana juridică cu scop lucrativ poate desfăşura orice activitate neinterzisă de lege, chiar dacă
nu este prevăzută în actul de constituire, persoana juridică poate fi limitată în drepturi doar în
cazurile şi în modul prevăzut de lege, precum şi că persoana juridică îşi exercită, de la data
constituirii, drepturile şi îşi execută obligaţiile prin administrator”. Facultatea juridică a
persoanelor juridice de a se alinia la capacitatea juridică civilă a persoanelor fizice este tot mai des
accentuată în domeniul reglementării proprietăţii intelectuale, de exemplu, art. 301 din Codul Civil
în vigoare stabileşte un regim juridic unanim aplicabil atît persoanelor fizice, cît şi celor juridice. „În
cazul şi în modul stabilit de lege, se recunoaşte dreptul exclusiv al persoanei fizice şi juridice asupra
rezultatelor activităţii intelectuale şi asupra atributelor de identificare a persoanelor juridice, de
individualizare a producţiei, a lucrărilor executate sau serviciilor prestate (denumire de firmă,
emblemă comercială, marcă de deservire etc.)”.
Aplicarea de către legiuitor a institutului răspunderii subsidiare în reglementarea activităţii
persoanelor juridice, fapt ce reprezenta o excepţie de la principiul răspunderii patrimoniale de sine
stătătoare, este o consecinţă a specificului formării voinţei persoanei juridice şi a exteriorizării ei, ca
urmare a depăşirii ficţiunii libertăţii şi autonomiei voinţei persoanei juridice. Faptul limitării sau
încadrării răspunderii civile la răspunderea persoanelor juridice nu este o soluţie corectă.
Răspunderea persoanei juridice se apreciază, în primul rînd, ca răspundere a subiectului pentru
propriile acţiuni cauzatoare de prejudiciu. Însă acest lucru nu înseamnă că persoana juridică poate
întotdeauna cu propriul patrimoniu repara orice prejudiciu cauzat, de aceea, au fost prevăzute de
lege şi alte forme ale răspunderii.
Trebuie să constatăm că răspunderea subsidiară nu este o răspundere pentru acţiunile altei
persoane, nu este răspundere fără vinovăţie sau răspundere fără propria încălcare. În calitate de
temei juridic al acestei răspunderi, figurează răspunderea pentru fapta proprie a persoanei, ce poartă
răspundere subsidiară, condiţionată fie de formarea defectuoasă a voinţei persoanei juridice, fie în
lipsa sau insuficienţa controlului şi supravegherii pe care este obligat să le efectueze. Fapta
prejudiciabilă a debitorului de bază în obligaţia civilă nu serveşte în calitate de unic temei pentru
angajarea răspunderii subsidiare, dar constituie doar un element al faptului juridic complex ce stă la
baza survenirii acestei răspunderi.
Ipoteza despre faptul că persoana ce poartă răspunderea subsidiară răspunde în baza aceloraşi
reguli şi temeiuri, precum că ar putea opune aceleaşi excepţii ca şi debitorul de bază poate fi reţinută
doar parţial, deoarece primul este în drept să beneficieze de cele indicate mai sus, cu excepţia

79
vinovăţiei. În cele mai dese cazuri, pentru a demonstra nevinovăţia sa în săvîrşirea faptei
prejudiciabile, debitorul de bază apelează la acţiunile nediligente şi cu rea-credinţă ale persoanei ce
poartă răspunderea subsidiară. În acest context, ultimul nu poate opune excepţiile propriei
nediligenţe pentru a fi exonerat de răspundere.
De lege ferenda, se propune norma conform căreia persoana ce poartă răspunderea
subsidiară nu poate face referinţă la lipsa vinovăţiei debitorului de bază, în cazul în care
neexecutarea obligaţiei de către debitorul de bază a fost condiţionată de vinovăţia primului, de
exemplu, finanţarea insuficientă a instituţiei de către proprietar, această poziţie reprezentând
o înţelegere greşită a răspunderii subsidiare ca răspundere pentru obligaţiile altor persoane.
Concluzionăm că răspunderea subsidiară are propriile temeiuri de survenire, bazate pe
neajunsurile personale ale persoanei ce este desemnată de lege sau contract s-o suporte, şi practica
judiciară urmează a fi orientată în direcţia tragerii la răspundere subsidiară a persoanelor în acele
cazuri cînd debitorul de bază susţine lipsa propriei vinovăţii.
Lipsa vinovăţiei debitorului de bază în executarea obligaţiilor civile nicidecum nu presupune
faptul că şi persoana ce poartă răspundere subsidiară este vinovată. Ţinînd cont de faptul că acesta
răspunde în baza propriilor temeiuri nu este corectă poziţia absolvirii lui de răspundere în cazul
lipsei vinovăţii debitorului de bază.
Mecanismul vinovăţiei debitorului subsidiar constă în faptul că el este capabil să formeze
voinţa persoanei juridice cu anumite deficienţe, care în viitor pot produce pagube contraagenţilor
persoanei juridice. Construcţia juridică a entităţii persoanei juridice este utilizată de unii comercianţi
sau necomercianţi pentru a-şi atinge scopurile economice şi de altă natură bine determinate, uneori,
mai puţin legale, prin prisma limitării răspunderii civile la mărimea patrimoniului persoanei juridice.
Legală şi utilă în acest sens, ar fi orientarea practicii judiciare în temeiul naturii juridice a
răspunderii subsidiare, încasarea penalităţilor şi dobînzilor de întîrziere, în baza art. 14, art.585, art. 619,
art.1422 din Codul civil în vigoare, de la persoanele ce poartă răspundere subsidiară, pentru a trage la
răspundere civilă anume acele persoane, care se fac vinovate de prejudiciile cauzate altor participanţi ai
circuitului civil şi chiar patrimoniului persoanei juridice. Esenţa persoanei juridice nu trebuie redusă la
faptul eliberării de răspundere a fondatorilor, asociaţilor, acţionarilor şi altor subiecţi, care stau în umbra
persoanei juridice, o administrează şi obţin interese patrimoniale şi sociale.
Poziţia lansată şi argumentată de noi, vis-à-vis de temeiul şi condiţiile angajării răspunderii
subsidiare este împărtăşită şi de cercetătorii autohtoni în domeniul studiului persoanelor juridice.

80
De exemplu, autorii Ion Muruianu şi Nicolae Roşca susţin că „legea naţională a introdus
răspunderea membrilor /fondatorilor/ persoanelor juridice a membrilor organelor executive ale
acesteia, precum şi ale altor persoane care au dreptul de a da indicaţii obligatorii persoanei
juridice debitoare sau pot influenţa în alt mod acţiunile acesteia. Ei poartă răspundere subsidiară
faţă de creditori în măsura în care bunurile persoanei juridice debitoare sunt insuficiente pentru
satisfacerea creanţelor” [69] .
O altă problemă care se pune în această materie o constituie delimitatea noţiunii de organ a
persoanei juridice faţă de noţiunea de prepus. Ceea ce caracterizează, în mod definitoriu, noţiunea
de prepus este, în principiu, subordonarea juridică, pe care nu o întâlnim în cazul organului.
În cazul persoanelor juridice, determinarea existenţei raportului de prepuşenie prezintă
aspecte deosebite. În această ordine de idei, angajaţii unei persoane juridice sunt numai prepuşii
acesteia, prin urmare, ei nu pot fi consideraţi drept prepuşii organelor persoanei juridice respective.
Aceste organe nu sunt chemate să răspundă, în calitate de comitenţi, pentru fapta prepuşilor
persoanei juridice.
Nu ne aflăm, deci, în faţa unei duble răspunderi pentru fapta angajaţilor, ci numai a uneia
singure, anume aceea a persoanei juridice. În consecinţă, victima nu are drept de opţiune, ea nu
poate invoca decât răspunderea directă a persoanei juridice. Organul persoanei juridice este atât o
parte integrantă a persoanei juridice, cât şi un număr de persoane fizice distincte de persoana
juridică. Aceasta din urmă se exprimă prin organele sale, astfel că ele nu pot fi chemate separat,
distinct, la răspunderea civilă.
Persoanele fizice care alcătuiesc organul sunt subiecte de drept şi apar în dubla lor calitate de
persoane fizice de sine stătătoare şi ca organe interne ale persoanei juridice. Aceste persoane nu pot
fi chemate direct la răspundere, dar sunt chemate în mod indirect.
Pe de o parte, persoana fizică ce îndeplineşte funcţiile organului se identifică cu persoana
juridică, iar pe de altă parte, persoana juridică se detaşează de această persoană prin prejudiciul pe
care i 1-a cauzat. Persoana juridică are, în general, două categorii de organe principale. Pe de o
parte, adunarea generală (unde sunt convocaţi toţi membrii fondatori), care are puterea de a adopta
hotărâri şi care exprimă voinţa persoanei juridice şi, pe de altă parte, cei care administrează persoana
juridică, care au putere executivă, care execută voinţa ei şi care poartă diferite denumiri în funcţie de
felul persoanei juridice (administratori etc.).
Organele persoanei juridice pot fi alcătuite fie dintr-o singură persoană, situaţie în care este

81
vorba de organe unipersonale, fie din mai multe persoane fizice, ipoteză în care organele poartă
denumirea de organe colegiale sau colective şi care reprezintă marea majoritate a acestora.
Dacă este vorba despre un organ unipersonal nu există probleme, deoarece greşeala organului se
identifică cu greşeala persoanei juridice, iar organele unipersonale nu antrenează o răspundere colegială.
Dacă este vorba, însă, de un organ colegial, dacă cel puţin faţă de un membru al organului de conducere
sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, implicit va putea fi angajată răspunderea pentru
fapta proprie a persoanei juridice. Astfel, se atestă atît răspunderea organului colegial în întregime, cât şi
răspunderea fiecărui membru al organului faţă de persoana juridică.
De lege ferenda, considerăm utilă introducerea în legislaţia noastră a definirii noţiunii de
organ al persoanei juridice pentru a nu mai da naştere la controverse şi la o practică judiciară
neuniformă.
În literatura franceză, există a priori două moduri de concepere a mecanismului răspunderii
persoanei juridice şi aceste două concepţii antrenează consecinţe opuse în ce priveşte raporturile
existente între această răspundere şi cea care incumbă personal celor care acţionează în contul lor.
Dacă se consideră că persoana juridică nu răspunde pentru fapta proprie, ci este doar ţinută
de garanţie, în profitul victimelor, victima are interesul să ceară proba răspunderii individuale a
persoanelor fizice care acţionează în interesul persoanei juridice, pentru a antrena răspunderea
persoanei juridice şi pentru a-i recunoaşte părţii opuse dreptul de a răsfrânge incidenţa definitivă, a
condamnării asupra autorului fizic al actului păgubos.
Dacă se admite ca persoana juridică să-şi asume direct o răspundere care îi este proprie, se
poate dispensa victima de stabilirea răspunderii unui individ determinat pentru a obţine repararea de
la persoana juridică care nu are, neapărat, posibilitatea de a se întoarce împotriva organului său.
În Franţa, prima dintre aceste concepţii s-a menţinut timp îndelungat, dar, în prezent, tinde să
fie înlocuită de a doua, care este, în general, admisă şi în alte legislaţii şi care pare, de altfel, mai bună
în comparaţie cu faimoasa teorie a realităţii persoanelor juridice al cărei succes nu mai reprezintă nici
o îndoială în dreptul pozitiv.
Această opţiune a permis deci facilitarea punerii în scenă a răspunderii persoanei juridice
pentru fapta acestor organe, dispensând victima de stabilirea răspunderii personale a unui
conducător pentru a obţine beneficiul. Dar ea nu a fost dusă până la consecinţele sale extreme. Într-
adevăr, nici instanţele, nici legiuitorul nu au acceptat plasarea organului în spatele persoanei juridice
şi chiar au operat activ în favoarea dezvoltării răspunderii personale a conducătorilor persoanei

82
juridice care se adaugă azi la cea a persoanelor juridice.
Sistemul liberal de înregistrare a persoanelor juridice urmează a fi balansat cu ajutorul
sporirii răspunderii civile şi penale pentru prezentarea datelor ce nu corespund realităţii la momentul
înregistrării, efectuării modificărilor şi completărilor în actele de constituire, crearea firmelor-
fantomă sau a firmelor de o singură zi.
Ştiinţa civilă trebuie să propună unele soluţii în acest sens, cum ar fi:
− limitarea cercului de persoane juridice la necesitatea dispunerii de patrimoniu cu drept
de proprietate privată, pentru orientarea persoanelor fizice la practicarea activităţii
comerciale în calitate de întreprinzători individuali, după formula expusă în art.26 din
Codul civil în vigoare;
− formarea capitalului social exclusiv din mijloace băneşti, interzicerea folosirii
capitalului social în alte scopuri decît pentru asigurarea răspunderii, stabilirea limitelor
la încheierea actelor juridice la indicele valorii de balanţă a patrimoniului persoanei
juridice, intensificarea controlului asupra săvîrşirii unor astfel de contracte civile.
Deja, în acest sens, sunt făcuţi nişte paşi concreţi de către legiuitor şi organele de control ale
Republicii Moldova prin perfectarea cadrului juridic ce reglementează înregistrarea, activitatea şi
încetarea societăţilor comerciale, dreptul organelor de stat de a contesta în judecată contractele
încheiate contrar prevederilor actului de fondare sau care depăşesc competenţa organului de
administrare în încheierea actelor juridico-civile de o anumită mărime, coraportată la mărimea
valorii de balanţă a patrimoniului persoanei juridice. Este cunoscută şi practica judiciară de
contracarare a activităţii societăţilor comerciale-fantomă şi de o singură zi, a societăţilor ce
activează în regim de off-shor şi altele.
Însă nu este consacrat la nivel de lege un mecanism juridic ce ar proteja mai mult
participanţii la circuitul civil, ar stabili la acelaşi nivel răspunderea administratorilor şi a
participanţilor persoanei juridice. Soluţiile juridice a acestei probleme, găsite în legislaţiile
contemporane constau fie în stabilirea acestei răspunderi pentru fiecare caz în parte, cum ar fi
răspunderea asociatului unic al societăţii cu răspundere limitată prin operarea completărilor la art.18
al Legii cu privire la societăţile cu răspundere limitată nr.135 din 14.06.2007, răspunderea
membrilor asociaţiei proprietarilor de locuinţe pentru prejudiciul cauzat terţilor, fie prin modelarea
unei norme uniforme despre răspunderea subsidiară, aplicabilă în fiecare caz de depistare a
deficienţelor în procesul de creare şi exteriorizarea voinţei persoanei juridice, care au cauzat

83
prejudicii persoanelor terţe – parteneri ai acesteia şi acordarea dreptului instanţelor de judecată să
stabilească în fiecare caz aparte cine anume, şi în ce măsură a contribuit la deficientizarea voinţei
persoanei juridice.
Procesul de elaborare a unei astfel de norme generale cu putere de aplicabilitate uniformă se
anunţă a fi foarte dificil, deoarece nu este suficient studiat la nivel teoretic algoritmul juridic al
formării şi exteriorizării voinţei persoanei juridice, iar negăsirea unei formule normative clare de
rezolvare a acestei probleme şi lăsarea acesteia la latitudinea instanţelor de judecată ar introduce în
acest mecanism un element aleatoriu.
Normele corelative ale obligaţiei subsidiare şi ale răspunderii subsidiare le întîlnim în
legislaţiile civile contemporane, cum ar fi Codul civil al Kazahstanului, în care, în art.288 [40], se
menţionează că actele normative sau condiţiile obligaţionale între creditor şi debitor pot prevedea
că, în cazul nesatisfacerii depline de către debitorul de bază a creanţelor creditorului privind
executarea obligaţiilor, această cerinţă poate fi invocată de către creditor în partea obligaţiei
neexecutate faţă de alt debitor /debitorul subsidiar/.
Norma juridică expusă stabileşte temeiurile şi condiţiile generale ale survenirii obligaţiei
subsidiare, ca temei juridic servind actele normative, inclusiv cele subordonate legii, precum şi
obligaţiile contractuale. Al doilea moment important îl reprezintă faptul că creditorul urmează să-şi
orienteze, iniţial, în mod imperativ, creanţele de executare a obligaţiilor faţă de debitorul cu care este
legat direct printr-un raport juridic material, adică debitorul de bază, iar numai în cazul în care
ultimul nu este potent de a executa la cerere sau la scadenţă creanţa, atunci această cerinţă în partea
obligaţiei neexecutate urmează a fi adresată faţă de debitorul subsidiar, care nu întreţine relaţii
juridice directe cu creditorul.
La capitolul întregirii răspunderii subsidiare, art. 357 al Codului civil al Kazahstanului
[40 ] stipulează că, pînă la înaintarea cerinţelor /creanţelor/ faţă de debitorul subsidiar, care poartă
răspundere suplimentară faţă de răspunderea altei persoane, adică a debitorului principal,
creditorul este obligat să pretindă executarea faţă de debitorul de bază. Această condiţie se
corelează cu cea expusă mai sus, şi reprezintă una definitorie pentru angajarea răspunderii
subsidiare.
Per a contrario, pretinderea iniţială de către creditor a executării creanţei faţă de debitorul
subsidiar reprezintă încălcarea flagrantă a acestei categorii de obligaţii şi urmează a fi lăsată
nesatisfăcută ca nefondată.

84
 De asemenea, în calitate de condiţii ale înaintării de către creditor a creanţei faţă de debitorul
subsidiar se prezintă:
− refuzul debitorului principal de a executa sau de a executa în întregime creanţa;
− neprimirea în termen rezonabil a răspunsului despre executarea creanţei.
Creditorul nu este în drept să înainteze faţă de debitorul subsidiar creanţele, dacă ele pot fi stinse
prin compensarea creanţelor faţă de debitorul principal. Această normă este menită să ne conducă la
ideea că debitorul principal este obligat să execute, iniţial, cu bună-credinţă obligaţia pretinsă de la el şi
să întreprindă cu diligenţă toate măsurile şi posibilităţile de a executa. În calitate de măsură extraordinară
a executării obligaţiilor faţă de creditor, în accepţiunea legiuitorului kazah, se prezintă şi stingerea
obligaţiilor civile prin compensarea creanţelor creditorului faţă de debitorul de bază. Astfel, creditorul
este ţinut, iniţial, să-şi înainteze creanţele faţă de debitorul principal şi numai după ce se stabileşte
imposibilitatea de a primi de la el executarea totală a obligaţiei, partea neexecutată a creanţei poate fi
pretinsă de la debitorul subsidiar. Imposibilitatea de a primi de la debitorul de bază al executării totale a
obligaţiei poate fi privită ca refuzul consemnat al ultimului de a executa obligaţia pretinsă în modul
corespunzător şi în volum deplin (inclusiv plata penalităţilor şi a dobînzilor contractuale şi legale,
compensarea pagubelor ) sau neexecutarea faptică a acestor creanţe.
Persoana care este obligată să poarte răspundere subsidiară, urmează, pînă la executarea
obligaţiei cerute de către creditor, să înştiinţeze despre acest fapt debitorul de bază, iar dacă faţă de
el este înaintată o acţiune judiciară – să-l antreneze pe acesta în proces. În caz contrar, debitorul de
bază este în drept să se opună faţă de cerinţele ce rezultă din acţiunea de regres acele excepţii, care
le-ar fi avut faţă de creditor. Urmează să concretizăm că înştiinţarea debitorului de bază despre
executarea creanţei faţă de creditor reprezintă doar o ultimă obligaţie legală a debitorului subsidiar,
în temeiul căreia îşi va putea valorifica cerinţele prin intermediul acţiunii de regres.
Observăm că şi aceste reglementări contemporane nu sunt lipsite de neajunsuri evidente, cum
ar fi lipsa răspunsului legal la întrebarea:
Este, oare, răspunderea subsidiară o răspundere pentru acţiunile altei persoane, este oare o
răspundere fără vinovăţie sau răspundere fără propria încălcare?

85
 3.3. Analiza comparativă a răspunderii subsidiare şi a altor categorii conexe

În urma analizei prevederilor Codului civil în vigoare, se poate afirma cu certitudine despre
faptul că în niciuna din cărţile acestuia nu şi-a găsit reflectare răspunderea subsidiară
De exemplu, art.399 din Codul civil al Federaţiei Ruse defineşte răspunderea subsidiară care
reprezintă răspunderea unui subiect de drept civil (debitor accesoriu/subsidiar) complementară
răspunderii altui subiect (debitor principal)] [51; 52], ca un articol aparte sau ca o noţiune aparte.
Însă, în normele Codului civil în vigoare, răspunderea subsidiară se atestă, în art.104,art. 118,
art.128, art.145, art.156, art.174, în al căror conţinut este utilizată noţiunea de răspundere
subsidiară.
Însă, după cum am relatat mai sus, răspunderea subsidiară este reflectată pe larg în legile
speciale, dar din anumite considerente, ea nu şi-a găsit justa sa reflectare în nici un capitol al
noului cod civil, spre deosebire de răspunderea solidară.
Astfel, Codul civil în vigoare cuprinde numai şase articole în care se vorbeşte despre
răspunderea subsidiară. Respectiv, în art. 104 alin.4 este prevăzut „uniunea nu răspunde pentru
obligaţiile asociaţilor săi. Aceştia poartă răspundere subsidiară pentru obligaţiile uniunii în
mărimea şi în modul prevăzut în actul de constituire”.
La fel în art.118, alin. 3 din Codului civil în vigoare este prevăzut că „întreprinderea cu
participaţiune majoritară răspunde subsidiar pentru obligaţiile întreprinderii în posesiune
majoritară, dacă ultima a devenit insolvabilă în urma executării dispoziţiilor date de întreprinderea
cu participaţiune majoritară”.
Art.128 alin.1 din Codului civil în vigoare prevede că „Membrii societăţii în nume colectiv
poartă răspundere subsidiară solidară cu tot patrimoniul lor pentru obligaţiile societăţii”.
Trebuie să menţionăm aici o situaţie interesantă, care prefigurează o nouă răspundere civilă,
subsidiară solidară sau o greşeală. După părerea noastră, două tipuri de responsabilităţi, cum ar fi
subsidiară solidară nu au dreptul la existenţă, deoarece în concept sunt diferite. Această noţiune o
regăsim şi în alte acte normative cum ar fi, art.21, alin.4. al Legii nr. 73 din 12.04.2001 privind
cooperativele de întreprinzător la în care este prevăzut că „Membrul cooperativei nu răspunde
pentru obligaţiile cooperativei şi suportă riscul pentru aceste obligaţii în limita cotei sale ordinare,
inclusiv partea ei nevărsată, precum şi în limita cotei sale preferenţiale, dacă o deţine”.

86
 Prin derogare de la prevederile alin.4, membrii cooperativei poartă solidar răspundere
subsidiară în limita părţilor nevărsate ale cotelor ordinare ale membrilor respectivi, dacă
patrimoniul cooperativei este insuficient pentru satisfacerea revendicărilor creditorilor ei
Legislatorul indică iarăşi noţiunea de răspundere subsidiară solidară.
Un şir de norme juridice din legislaţia naţională nu menţionează direct răspunderea subsidiară,
dar interpretarea lor scoate în evidenţă existenţa unei astfel de răspunderi. Astfel, art. 1407 din Codul
civil în vigoare dispune că „în cazul în care minorul între 14 şi 18 ani nu are bunuri sau venituri
pentru repararea prejudiciului cauzat, acesta trebuie reparat, integral sau în partea nereparată, de
către părinţi, adoptatori sau curator, dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor”.
În acest caz, răspunderea părinţilor, a adoptatorilor sau a curatorului este subsidiară, fiind
angajată numai atunci când minorul nu are mijloace suficiente pentru repararea prejudiciului cauzat.
În această situaţie se evidenţiază funcţia compensatorie a răspundereii subsidiare. Părinţii,
adoptatorii sau curatorii prin răspunderea lor garantează repararea prejudiciului cauzat creditorului
în partea în care acesta nu poate fi reparat de copilul lor minor. Majoritatea autorilor din Federaţia
Rusă cum sunt Флейшиц Е.А., Шевченко Я.Н., Загорулько А.И.[156], care au studiat temeiurile
răspunderii părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copii, sunt de părerea că răspunderea minorului
şi răspunderea părinţilor este o răspundere pentru două obligaţii apărute , din motive diferite. Astfel,
minorul răspunde pentru prejudiciul cauzat din vina sa, iar părinţii la rîndul lor răspund pentru
vinovăţia sa în neexecutarea obligaţiei de educare a copilului şi pentru neexecutarea obligaţiei de
supraveghere a lui.
Potrivit regulii generale prejudiciul trebuie să fie reparat dacă a fost cauzat printr-o faptă
ilicită. Ilicită trebuie să fie nu numia fapta minorului, autor al prejudiciului ci şi cea al persoanelor
obligate să-l supravegheze şi/sau educe. Caracterul ilicit al faptei minorului şi a persoanelor obligate
să-l supravegheze este condiţionat de producerea prejudiciului. Fapta ilicită apare sub forma acţiunii
sau inacţiunii ilicite.
Cu privire la corelaţia răspundeii părinţilor cu răspunderea copiilor minori ne vorbesc
Кузнецова Л.Г. şi Я.Н. Шевченко Я.Н., care au formulat o concluzie importantă la acest capitol
şi anume: problema răspunderii suplimentare a părinţilor se exeaminează numai după ce se
hotărăşte în privinţa răspunderii minorilor iar cererea de chemare în judecată privind repararea
prejudiciului nu poate fi înaintată faţă de părinţi, ocolind minorii [125 ]. În aşa mod, lipsa vinovăţiei
minorului în cauzarea prejudiciului eliberează părinţii de la răspunderea subsidiară chiar dacă

87
aceştea sunt vinovaţi de educarea necorespunzătoare a minorului sau de supravegherea
necorespunztoare a lui. În acestă situaţie susţinem părerea autorului rus Загорулько А.И. în ce
priveşte prezenţa vinovăţiei minorului drept condiţie necesară de atragere la răspundere subsidiară a
părinţilor, curatorilor adoptatorilor[116 ].
Totodată de la regula generală sunt anumite excepţii. Dacă minorul a cauzat un prejudiciu
prin intermediul unui izvor de pericol sporit el va răspunde indiferent de vinovăţia sa părinţii în
acest caz pot fi atraşi la răspundere subsidiară numia dacă va fi stabilită vinovăţia lor.
Analizând textele legale prezentate, observăm că, în primul rând, răspunderea subsidiară
poate să rezulte dintr-un contract. În acest caz, ea trebuie calificată ca fiind contractuală sau
voluntară. Sînt însă cazuri când răspunderea subsidiară apare ca urmare a unui prejudiciu, atunci ea
poate fi numită delictuală, bazată pe prevederile legii civile. În fine, la executarea prestaţiei către
creditor, pot fi obligaţi asociaţii (proprietarii) persoanelor juridice. O astfel de răspundere se numeşte
statutară.
Răspunderea subsidiară, ca formă a răspunderii civile, deţine multe din trăsăturile
caracteristice pentru ultima. Studiul obligaţiilor subsidiare impune departajarea lor de alte obligaţii
cu pluralitate de persoane (subiecţi), în special de obligaţiile solidare.
“O obligaţie solidară nu se prezumă, ci se naşte prin act juridic, prin lege sau atunci cînd
prestaţia este indivizibilă” art.531 din Codul civil în vigoare. Dacă mai multe persoane sunt
solidar responsabile, atunci, în baza art. 533 din Codul civil în vigoare, creditorul este în drept
să pretindă executarea prestaţiei de la toţi debitorii sau de la oricare dintre ei, integral sau în
parte. Spre deosebire de obligaţia divizibilă, debitorul legat prin obligaţie solidară, căruia i s-a
reclamat executarea completă a prestaţiei, îşi îndeplineşte complet obligaţia. Obligaţia solidară
încetează odată cu executarea completă a prestaţiei de cel puţin unul dintre codebitori, în acest
caz, ceilalţi codebitori fiind exoneraţi de executarea obligaţiei faţă de creditor. În continuare,
debitorul solidar care a achitat plata integral poate să reclame regresiv excedentul de la
codebitori în limita părţilor ce le revin acestora în baza art. 544 din Codul civil în vigoare.
Aşadar, numai creditorul are dreptul la reclamaţia solidară a creanţei, în timp ce debitorul care a
plătit creanţa integral (sau mai mult decât ar fi trebuit) capătă dreptul la acţiune în regres
(reclamarea regresivă de la codebitorii solidari a părţilor respective din creanţă plătite în locul
acestora) în baza pluralităţii de cote-parte. În caz de obligaţie solidară activă, fiecare dintre
creditorii solidari este în drept să pretindă de la debitor executarea completă a prestaţiei în baza

88
art.533 din Codul civil în vigoare. Dacă debitorul a executat în totalitate faţă de unul dintre
creditori, atunci obligaţia solidară se consideră stinsă. Ceilalţi creditori au dreptul să reclame de
la creditorul care a primit mai mult decât i se cuvenea restituirea părţilor care li se cuvin. În caz
de obligaţie solidară mixtă, „fiecare dintre creditori este în drept să ceară executarea completă a
prestaţiei de la fiecare dintre debitori”.
La prima vedere, analiza legislaţiei în vigoare care reglementează obligaţiile subsidiare
ne permite să conchidem că răspunderea subsidiară a debitorului accesor survine în principal în
caz de insuficienţă a patrimoniului deţinut de debitorul principal. Astfel, conform art.27 al legii
632 din 14.11.2001 , „în cazul insolvabilităţii debitorului din culpa fondatorilor (membrilor)
lui, a membrilor organelor executive sau a altor persoane care au dreptul de a da indicaţii
obligatorii pentru debitor ori pot influenţa, în alt mod, acţiunile debitorului (insolvabilitate
intenţionată), aceştia poartă răspundere subsidiară faţă de creditori, în măsura în care bunurile
debitorului sînt insuficiente pentru executarea creanţelor creditorilor”.
Codul civil în vigoare în art.194 la alin. 2 şi alin.3 indică expres că „Republica Moldova
nu poartă răspundere pentru obligaţiile unităţilor administrativ-teritoriale, iar unităţile
teritorial-administrative nu poartă răspundere pentru obligaţiile Republicii Moldova”.
Însă alin. 4 a aceluiaşi articol face o remarcă interesantă, că „dispoziţiile alineatului 2 şi 3
nu se răsfrâng asupra cazurilor în care Republica Moldova a acordat garanţii pentru obligaţiile
unităţilor administrativ-teritoriale sau acestea au acordat garanţii pentru obligaţiile Republicii
Moldova”. Analiza acestor articole şi a celor enunţate mai sus că legislaţia în vigoare, răspunderea
debitorului accesoriu nu întotdeauna este legată de incapacitatea de plată a debitorului principal.
În opinia noastră, răspunderea subsidiară a debitorului accesoriu trebuie să survină doar în
caz de insolvabilitate a debitorului principal, situaţie stabilită, desigur, pe cale judiciară. Însă,
potrivit art. 27 al Legii nr.632 din 14.11.2001, este suficient ca debitorul principal să refuze
executarea obligaţiei sau să nu răspundă la reclamaţiile creditorului, pentru ca întreaga răspundere să
treacă asupra debitorului accesoriu. În aceste condiţii, creditorul este în drept să se adreseze în
instanţă cu cererea de executare a obligaţiei de către debitorul accesoriu.
Încadrarea unui articol de acest fel în Codul civil în vigoare ar fi scos în evidenţă specificul
răspunderii subsidiare, ceea ce ar permite ca această răspundere să capete un caracter mai uniform.
În plus, aceasta ar soluţiona şi problema coparticipării procesuale. Cu atît mai mult că după
efectuarea unor amendamente în Codul civil în vigoare, legislaţia naţională va fi adusă în

89
conformitate cu normele deja prevăzute de acest act normativ. Şi, eventual, vor dispărea noţiunile
confuze de tipul „răspundere solidară subsidiară”.
Astfel, în corespundere cu dispoziţiile art. 533 din Codul civil în vigoare, creditorul care nu a
primit prestaţia în volum complet de la unul din debitorii solidari are dreptul să reclame partea
neachitată de la codebitori.
Esenţa răspunderii subsidiare se limitează la soluţionarea chestiunii ordinii în care urmează
să răspundă diferiţi debitori. Răspunderea subsidiară nu este un moment de trecere nici la
răspunderea solidară, nici la cea divizibilă.
Obligaţia plurală solidară reprezintă o obligaţie cu subiecte multiple în cadrul căreia fiecare
creditor solidar poate solicita debitorului întreaga datorie ori fiecare dintre debitorii solidari poate fi
obligat la executarea integrală a prestaţiei datorate de toţi debitorii creditorului, caracterizându-se prin
faptul că datoria sau creanţa nu se mai divide între subiectele raportului juridic obligaţional. Este
recunoscut că obligaţiile solidare îşi au izvorul în acte juridice (convenţie sau testament) sau în
dispoziţii legale, solidaritatea putând fi fictivă (între creditori) sau pasivă (între debitori).
Solidaritatea pasivă se caracterizează prin existenţa, mai multor debitori –creditorul fiind
îndreptăţit să solicite oricărui codebitor executarea prestaţiei care formează obiectul obligaţiei.
Solidaritatea pasivă constituie, pentru creditor, o adevărată garanţie a executării creanţei
acestuia, creditorul având posibilitatea să aleagă dintre debitori ţinuţi solidar, pe acela pe care îl
consideră mai solvabil, în acest mod, evitând riscul divizării urmăririi între codebitori, atunci când
unul dintre aceştia ar fi insolvabil, dacă obligaţia nu ar fi solidară. În acest mod, solidaritatea pasivă
pune la adăpost creditorul de riscul insolvabilităţii unuia dintre codebitori. Consecinţele juridice ale
insolvabilităţii unuia dintre aceştia vor fi suportate de codebitorul solidar solvabil, care, efectuând
plata creanţei, se poate întoarce împotriva celorlalţi codebitori pentru partea care revine fiecăruia
dintre aceştia.
Indiferent daca este stabilită prin voinţa părţilor sau prin lege, obligaţia solidară pasivă se
evidenţiază prin faptul că toţi debitorii se obligă la aceeaşi prestaţie, astfel, încât creditorul poate să
pretindă executarea obligaţiei de la oricare dintre debitori, fără ca acesta să aibă posibilitatea de a-i
opune beneficiul de diviziune.
Atunci cînd un debitor a achitat întreaga datorie, se stinge obligaţia existentă între creditor şi
ceilalţi codebitori, iar debitorul urmărit poate opune creditorului toate excepţiile care rezultă din natura
obligaţiei, putând invoca orice cauză de stingere a obligaţiei.

90
 Obligaţia solidară se mai caracterizează şi prin existenţa unei pluralităţi de legături
obligaţionale distincte, ceea ce implică mai multe consecinţe.
Astfel, urmărirea efectuată împotriva unuia dintre debitori nu blochează posibilitatea
creditorului de a-i urmări pe ceilalţi debitori.
Obligaţia unuia dintre debitori poate fi afectată de o modalitate, în vreme ce obligaţiile
celorlalţi debitori pot fi simple.
Consimţământul unuia dintre debitori poate fi alterat, ca urmare a unui viciu sau poate exista
o altă cauză de anulare a obligaţiei sale, ceea ce implică necesitatea efectuării unei analize a
legăturilor obligaţionale pentru fiecare dintre debitori.
Obligaţia solidară devine divizibilă prin transmiterea acesteia pe cale succesorală.
Efectele solidarităţii pasive au în vedere raporturile codebitorilor creditorul şi raporturile
dintre codebitorii solidari.
Delimitarea diferitelor tipuri de răspundere: solidară, subsidiară sau comună, este necesară
pentru găsirea unor soluţii mai clare şi mai constructive în legislaţie. Confundarea acestor instituţii
ar duce la apariţia unor norme juridice contradictorii, ceea ce a fost relatat mai sus. Spre comparaţie,
în caz de răspundere solidară, consecinţele negative sunt suportate de toţi debitorii, datorită
principiului acţiunii în regres: debitorul care a executat prestaţia poate să reclame codebitorilor săi
restituirea excedentului în limita părţii ce revine fiecăruia dintre ei. De asemenea, în caz de obligaţie
solidară, creditorul nu trebuie să se teamă că va alege greşit debitorul. Căci dacă el nu va putea primi
plata sau compensarea integrală de la debitorul ales, atunci el va putea pretinde partea neachitată de
la oricare dintre debitorii rămaşi.
Subiecţii relaţiilor de drept civile, în unele cazuri, sunt liberi să aleagă tipul de răspundere:
solidară sau subsidiară. Ei pot stabili şi specificul răspunderii alese. Totodată, această libertate de alegere
trebuie să decurgă în limitele stipulărilor contractului. Prin urmare, ea este posibilă doar în cadrul
răspunderii subsidiare contractuale, fiind exclusă în răspunderea statutară sau delictuală. Totuşi, atunci
cînd părţilor li se oferă posibilitatea de a stabili specificul răspunderii în contract, norma juridică trebuie
să indice, în calitate de regulă principală, varianta conform căreia se constată incapacitatea de plată a
principalului debitor şi se acordă părţilor dreptul la schimbarea regimului juridic al răspunderii subsidiare
prin condiţiile contractului încheiat. Este foarte posibil ca, deja după executarea prestaţiei de către
debitorul accesoriu, debitorul principal să intre în posesia unor bunuri. În acest caz, în opinia noastră,
este necesar ca debitorului accesoriu să-i fie acordat dreptul de a-i cere creditorului ca acesta să perceapă

91
datoria de la debitorul principal, parţial sau în totalitate. Răspunderea debitorului accesoriu nu trebuie să
depăşească răspunderea debitorului principal.
Delimitarea răspunderii subsidiare de răspunderea pentru fapta reprezentantului legal sau a
prepusului său se face şi în manualul de Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor.
Volumul II, unde se punctează că prejudiciul cauzat creditorului se consideră a fi cauzat de însăşi
debitor, acesta fiind prezumat vinovat pentru că a ales greşit reprezentantului său sau nu l-a
supravegheat în modul cuvenit [5]. Un astfel de temei de răspundere juridică, ca alegerea greşită a
reprezentantului său nu persistă în cadrul angajării răspunderii subsidiare. La fel, în cadrul răspunderii
subsidiare se stabileşte vinovăţia fiecărui debitor, atît a celui principal, cît şi a celui accesoriu.
Abordînd problematica respectivă, este oportun să analizăm şi Fidejusiunea care este un
contract de garanţie prin care persoana denumită fidejusor se obligă faţă de cealaltă parte
(creditor) să execute integral sau parţial, gratuit sau oneros obligaţia debitorului. Cel ce garantează
o obligaţie se leagă către creditor de a îndeplini însuşi obligaţia pe care debitorul nu o îndeplineşte”
Cod civil în vigoare art. 1146. Fidejusiunea este deci un contract accesoriu, iar obligaţia asumată de
fidejusor este subsidiară obligaţiei principale asumată prin contractul comercial. Beneficiarul
garanţiei (creditorul) are posibilitatea de a alege şi urmări în executarea creanţei sale fie pe debitor,
fie pe fidejusor, fără să fie obligat să respecte o anumită ordine.
Esenţa garanţiei bancare constă în faptul că în baza ei, banca, o organizaţie de creditare sau
de asigurare (garantul) emite la rugămintea altei persoane (ordonator) o scrisoare de garanţie prin
care îşi asumă obligaţia de a plăti creditorului ordonatorului (beneficiarului), în conformitate cu
condiţiile asumate de garant a sumei băneşti, la prezentarea beneficiarului a cererii scrise referitor la
plata ei.
În cazul în care garantul îşi asumă o obligaţie identică cu cea a debitorului garantat şi se află
pe acelaşi plan cu a debitorului principal, este vorba despre o obligaţie cu subiecte multiple sau
solidare.
Persoana care şi-a asumat o astfel de obligaţie se numeşte codebitor, iar obligaţia astfel
asumată se numeşte solidară. În virtutea unei garanţii solidare, codebitorul este ţinut la plată, în mod
egal, cu debitorul pentru care a garantat.
Prin garanţie, în sens larg, se înţelege orice metodă, instrument sau angajament accesoriu
contractului comercial internaţional pus la dispoziţia sau emis în favoarea unui titular de drepturi, in
virtutea contractului încheiat, capabil să asigure respectivului beneficiar realizarea certă a drepturilor

92
garantate sau reparaţia bănească (sau fizică) corespunzătoare pentru daunele provocate de
nerealizarea acestor drepturi.
Pornind de la accepţiunea dată garanţiei, obligaţia din contractul comercial, după cum s-a
prezentat, este obligaţia principală. În virtutea ei, contractanţii sunt obligaţi, în primul rând, să-şi
îndeplinească obligaţiile asumate. Garanţia cerută suplimentar dă naştere unei a doua relaţii
obligaţionale, secundare, dar egală ca valoare şi formă, respectiv, numai dacă obligaţia iniţială
asumată nu a fost îndeplinită, se apelează la executarea garanţiei.
În acest context, garanţia, indiferent de natura obligaţiilor garantate sau instrumentul de
garantare utilizat, trebuie să răspundă anumitor cerinţe de bază:
− existenţa unui patrimoniu independent de relaţia contractuală, suficient de mare şi cert
în timp pentru a acoperi obligaţia garantată;
− garanţia să fie astfel concepută, încât să asigure beneficiarului dreptul şi posibilitatea
de a o executa fără ca debitorul să se poată opune acestei executări;
− beneficiarul garanţiei să aibă asigurată posibilitatea utilizării nestînjenite a rezultatului
executării garanţiei (transferul valutar al fondurilor, dreptul de proprietate).
Discuţiile din literatura juridică franceză în legătură cu existenţa obligaţiilor in solidum nu au
încetat până astăzi. Continuă să persiste, în special, incertitudinea doctrinară cu privire la autonomia
acestei categorii de obligaţii în raport cu solidaritatea pasivă. În schimb, practica judiciară franceză a
statuat că obligaţiile in solidum nu se confundă cu obligaţiile solidare legale. De altfel, meritul
resuscitării obligaţiilor in solidum din dreptul roman aparţine tot jurisprudenţei.
Jurisprudenţa franceză circumscrie domeniul obligaţiilor in solidum, în principal, în sfera
răspunderii delictuale. Astfel, sunt obligaţii in solidum:
− obligaţia de a repara un prejudiciu cauzat de două sau mai multe persoane, atunci când
faptele lor nu constituie infracţiune; obligaţia comitentului alături de prepusul său de a
repara prejudiciul cauzat de prepus unui terţ printr-o faptă ilicită săvârşită în exercitarea
funcţiilor încredinţate;
− obligaţia păzitorilor juridici a două sau mai multe lucruri care au cauzat altuia un
prejudiciu atunci când fiecare lucru are păzitor juridic diferit;
− obligaţia de a repara un prejudiciu cauzat de fapta unei persoane şi de un lucru aflat în
paza juridică a altei persoane;

93
 − obligaţia autorului unui accident şi a companiei de asigurări de a repara prejudiciul
suferit de victima acelui accident;
− obligaţia de a repara prejudiciul cauzat de două persoane, dintre care una răspunde
delictual şi cealaltă contractual.
Şi, mai mult, jurisprudenţa a considerat că obligaţiile in solidum există şi în materie de
răspundere contractuală atunci când prejudiciul este cauzat prin neexecutarea unor obligaţii contractuale
distincte, având debitori diferiţi; se presupune că neexecutarea prestaţiei datorate de fiecare debitor din
acele raporturi obligaţionale a contribuit la cauzarea întregului prejudiciu suferit de creditor. De
asemenea, se apreciază că un exemplu tipic de astfel de obligaţie îl constituie obligaţia alimentară pe
care legea o prevede în sarcina părinţilor şi în beneficiul copilului lor minor; fiecare părinte, în calitate de
codebitor, este distinct şi personal îndatorat, în limita resurselor sale, să asigure creditorului cele necesare
întreţinerii (locuinţă, alimente, îmbrăcăminte etc.); atât tatăl, cât şi mama pot fi urmăriţi pentru întreaga
întreţinere datorată, dar creditorul nu are dreptul să primească mai mult, decât îi este necesar.
În concluzie, în dreptul francez, obligaţiile in solidum sunt acele raporturi obligaţionale în
care două sau mai multe persoane sunt îndatorate să execute în întregime în favoarea creditorului
aceeaşi prestaţie, fără ca între ele să existe solidaritate. Solidaritatea pasivă se poate naşte numai prin
voinţa părţilor sau atunci când este prevăzută expres de lege; ca este de strictă interpretare şi
aplicare.
Evoluţiile din doctrina juridică şi din jurisprudenţa franceză cu privire la aceste obligaţii au
avut un puternic ecou şi chiar au transgresat, după cum era firesc, în dreptul civil românesc. Aceasta
cu toate că, aşa cum am mai afirmat, spre deosebire de Codul civil Francez, în art. 1003 din Codul
civil Român, text inspirat din Codul civil Italian, este reglementată expres răspunderea civilă
delictuală solidară, atunci când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este imputabilă mai multor
persoane, indiferent de împrejurarea, dacă este sau nu şi infracţiune şi dacă făptuitorii au fost sau nu
au fost condamnaţi de instanţa penală. Deşi câmpul lor de aplicare este în mod sigur mai restrâns,
existenţa obligaţiilor in solidum, ca o categorie autonomă în raport cu obligaţiile solidare, este una
din problemele controversate.

94
 3.4. Concluzii la capitolul 3
În contextul abordat am să menţionez faptul că existenţa debitorului accesoriu, în sine, deja,
prezintă o garanţie pentru interesele creditorului, deoarece, în caz de incapacitate de plată a
debitorului principal, el poate să reclame îndeplinirea obligaţiei de la debitorul accesor. Evident, în
perioada dezvoltării relaţiilor economiei de piaţă, caracterizate prin variabilitate, existenţa
răspunderii subsidiare reprezintă o chezăşie pentru stabilitatea dezvoltării circulaţiei mijloacelor
populaţiei civile.
Considerăm că formula legală a răspunderii subsidiare urmează a fi construită ţinîndu-se
cont de faptul că temeiul juridic al acestei răspunderi este răspunderea pentru fapta proprie a
persoanei, ce poartă răspundere subsidiară, condiţionată fie de formarea defectuoasă a voinţei
persoanei juridice, fie în lipsa sau insuficienţa controlului şi supravegherii pe care este obligat să le
efectueze.
Fapta prejudiciabilă a debitorului de bază în obligaţia civilă nu serveşte în calitate de temei unic
pentru angajarea răspunderii subsidiare, dar constituie doar un element constitutiv al faptei juridice
complexe ce stă la baza survenirii acestei răspunderi.
În abordarea problemei respective a fost utilizată pe larg metoda comparativă care rezidă în
analiza normelor analogice din dreptul rus, român, francez , italian cu cel al Republicii Moldova. La
fel, a fost utilizată şi metodologia logică prin intermediul căreia a fost stabilită a fost stabilită natura
juridică a răspunderii subsidiare. Au fost analizate teoriile existente în literatura de specialitate
privind natura juridică a răspunderii subsidiare şi s-a apreciat în baza lor propria viziune vis-a vis de
temeiurile şi condiţiile angajării răspunderii subsidiare în sistemul normelor civile din Republica
Moldova.
S-a constatat necesitatea reglementării bidirecţionale a răspunderii solidare, cît şi a celei
subsidiare deoarece lipsa în Codul civil în vigoare a normelor uniforme exprese vis-a-vis de
răspunderea subsidiară creiază impedimente pentru utilizarea în practică a acestei subinstituţii.

95
 4. PARTICULARITĂŢILE ANGAJĂRII RĂSPUNDERII SUBSIDIARE

4.1. Analiza teoretico-practică a oportunităţilor răspunderii subsidiare

Pe lîngă faptul că răspunderea subsidiară este utilizată expres de articolele din Codul civil în
vigoare care reglementează persoana juridică, răspuderea subsidiară poate fi dedusă şi din conţinutul
articolelor conţinutul cărora se referă la raporturile contractuale.
Despre răspunderea subsidiară se menţionează indirect în cadrul reglementării raporturilor de
administrare fiduciară. Astfel, în temeiul art.1058, alin.4 din Codul civil în vigoare „fondatorul
administrării fiduciare şi beneficiarul răspund pentru acţiunile administratorului fiduciar numai atunci,
cînd li se poate imputa un comportament ilicit”. În acest caz, răspunderea subsidiară poate fi dedusă din
natura relaţiilor dintre fondatorul administrării şi administratorul fiduciar. Răspunderea în acest raport
juridic se limitează la bunurile pe care le-a primit în administrare fiduciară fiduciarul, iar în caz de
insuficienţă a patrimoniului, acestea pot fi urmărite în continuare pentru pretenţiile născute în legătură cu
administrarea fiduciară, chiar şi dacă au fost deja transmise fiduciantului.
La data de 28 aprilie 2005, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat două acte legislative
importante pentru operaţiunile de leasing, acestea intrând în vigoare doar în momentul publicării la
data de 8 iulie 2005. Primul act legislativ este Legea nr. 59/2005, care aduce mult liberalism
raporturilor de leasing şi al doilea – Legea cu privire la modificarea şi completarea unor acte
legislative, prin care au fost modificate şi completate: Codul Civil în vigoare, Codul de Procedură
Civilă, Codul Fiscal, Codul Vamal, Legea cu privire la tariful vamal, Legea cu privire la investiţiile
în activitatea de întreprinzător, precum şi Legea privind protecţia consumatorilor.
În raporturile de leasing, de asemenea, persistă răspunderea subsidiară a vînzătorului faţă de
locatar /utilizator/, în cazul în care locatorul îşi asumă răspunderea alegerii vînzătorului. Acest lucru
se explică prin faptul că locatorul, prin alegerea vînzătorului, garantează utilizatorului calitatea
bunului transmis în leasing şi deci, cerinţa despre despăgubire în privinţa calităţii bunului urmează
să fie adresată locatorului. În cazurile în care bunul este livrat locatarului cu încălcarea condiţiilor
contractuale, acesta are dreptul să acţioneze împotriva vînzătorului. Conform art. 927, alin.1 din
Codul civil în vigoare, „vînzătorul bunului este obligat direct faţă de locatar pentru garanţiile
legale sau convenţionale inerente unui contract de vînzare-cumpărare.” Totodată, aceasta nu dă
locatarului dreptul de a rezolva sau modifica contractul de vânzare-cumpărare fără acordul
locatorului.

96
 La fel, livrarea bunului cu încălcarea condiţiilor contractuale, dă dreptul locatarului să rezilieze
contractul de leasing. Şi e logic să fie aşa, deoarece, având un contract cu societatea de leasing, neobţinând
bunul în termenul agreat sau obţinând un bun de calitate proastă, locatarul este îndreptăţit să atragă la
răspundere partea contractantă, în cazul dat, având dreptul să rezilieze contractul şi să ceară repararea
prejudiciilor. Iar locatorul, la rândul său, va trage la răspundere vînzătorul. Vînzătorul, însă, nu răspunde în
faţa locatarului şi a locatorului pentru acelaşi prejudiciu.
În plus, art. 13 alin. 1 lit. c) din Legea 59/2005 dă locatarului dreptul de a refuza recepţionarea
bunului ce nu corespunde condiţiilor contractuale şi să suspende achitarea ratelor de leasing până când
va fi eliminată încălcarea clauzelor contractuale.
Ca rezultat al analizei date, se cere concluzia că anume aceste drepturi ale locatarului
(reziliere a contractului cu repararea prejudiciilor, acţiunea directă împotriva vânzătorului, refuzul de
a primi bunul cu suspendarea achitării ratelor de leasing), acordate de lege în temeiurile prevăzute
mai sus şi reprezintă o măsură de garanţie a locatarului împotriva neexecutării obligaţiilor de către
locator. În cazul când locatarului nu îi este convenabilă rezilierea contractului, dreptul la acţiune
împotriva vânzătorului, de asemenea, este privită ca un remediu legal exclusiv în beneficiul
locatarului.
Ţinând cont de faptul că vânzătorul furnizează bunul direct locatarului, acesta va exercita
unele din drepturile cumpărătorului generate de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între
locator şi vânzător.
În acelaşi timp, art. 12 (4) din Legea 59/2005 stabileşte că locatorul nu poartă răspundere
faţă de locatar pentru modul în care vânzătorul (furnizorul) execută clauzele contractului de vânzare-
cumpărare (furnizare) şi nici pentru prejudiciul adus vieţii şi sănătăţii cetăţenilor, bunurilor
locatarului sau ale terţilor în procesul folosirii bunului, cu excepţia cazurilor în care răspunderea
pentru alegerea bunului şi/sau a vânzătorului a revenit locatorului ori acesta, încălcând clauzele
contractului de leasing, a intervenit în alegerea bunului şi/sau vânzătorului (furnizorului). În astfel
de cazuri, locatorul poartă răspundere subsidiară cu vânzătorul.
Pornind de la prevederile legale, stabilite în Codul civil în vigoare, precum că curatela se
instituie asupra minorilor în vîrstă de la 14 la 18 ani, iar tutorelui şi curatorului le revin drepturile şi
obligaţiile de părinte în educarea minorului, apare întrebarea despre răspunderea curatorului pentru
acţiunile minorilor în vîrstă de la 14 la 18 ani. Considerăm că şi în acest caz poate fi invocată

97
răspunderea subsidiară a curatorilor pentru prejudiciile cauzate de minorii, care se află în educarea şi
supravegherea lor.
Considerăm că, de asemenea, nu este clară poziţia legiuitorului în cadrul art. 703 din Codul
civil în vigoare cu privire la neexecutarea promisiunii de a contracta:
„Contractul încheiat cu încălcarea promisiunii de a contracta date unei alte persoane este
opozabil beneficiarului promisiunii fără a-l priva pe acesta de dreptul de a cere promitentului şi
terţului de rea credinţă care a contractat cu ultimul repararea prejudiciilor suferite.”
Astfel, beneficiarul promisiunii poate cere ambilor subiecţi, care s-au făcut vinovaţi de încălcarea
promisiunii, repararea prejudiciilor suferite, însă modalitatea de reparare: solidară, subsidiară sau pe
cote-părţi, nu este specificată de lege. Promitentul şi terţul de rea-credinţă sunt codebitori în raport cu
beneficiarul promisiunii şi, în cazul cererii de reparare a prejudiciului, ambii sunt obligaţi să-l acopere,
fiind antrenaţi într-un eventual proces de judecată în calitate de coreclamaţi. Considerăm că, în acest caz,
ar fi oportună invocarea răspunderii subsidiare a promitentului, care a încălcat promisiunea de a
contracta şi a încheiat contract cu terţul de rea-credinţă.
Aceeaşi situaţie se desprinde şi din prevederile art.816 din Codul civil în vigoare cu privire
la Dreptul adjudecatarului la despăgubiri:
(1) Adjudecatarul al cărui drept de proprietate asupra unui bun dobîndit la licitaţie este
lezat printr-un sechestru exercitat de un creditor al vînzătorului poate cere de la
vînzător preţul plătit, dobînzile aferente şi costurile. El poate, de asemenea, obţine
preţul, dobînzile aferente şi costurile de la creditorul vînzătorului căruia i-a fost
transmis bunul.
(2) Adjudecatarul poate cere de la creditorul în a cărui favoare a fost instituit sechestrul
repararea prejudiciului cauzat prin iregularităţile sechestrului sau ale vînzării.
În norma indicată, legiuitorul, de asemenea, a omis indicarea ordinii prin care vor fi urmăriţi
cei responsabili de evicţiune, adică repararea prejudiciului simultan de la vînzător şi de la creditorul
vînzătorului, căruia i-a fost transmis bunul. Considerăm soluţia corectă angajarea răspunderii
subsidiare a vînzătorului, care se face principalul vinovat de evicţiune.
Formula răspunderii cumpărătorului în temeiul prevederilor art.820 din Codul civil în
vigoare „Cumpărătorul răspunde solidar cu vînzătorul, în limita activelor care i-au fost
transmise, pentru datoriile vînzătorului efectuate pînă la vînzarea întreprinderii, iar
răspunderea cumpărătorului prevăzută la alineatul precedent nu poate fi exclusă sau limitată

98
prin întelegere cu vînzătorul”, o considerăm inadecvată, deoarece, în cele mai dese cazuri
cumpărătorul se află în calitate de debitor al creanţelor terţilor, şi faptul că ar trebui să răspundă,
iniţial, cumpărătorul pentru datoriile vînzătorului efectuate pînă la vînzarea întreprinderii, chiar
şi în limita activelor care i-au fost transmise, ar fi un nonsens. Logică şi consecventă ar fi
instituirea răspunderii subsidiare a cumpărătorului în limita acelor active primite prin contract,
deoarece persoana vinovată de formarea datoriilor este vînzătorul, şi el ar fi oportun să răspundă
pentru aceasta.
La fel în raporturile de locaţiune, poate fi invocată răspunderea subsidiară cum ar fi în cazul
prevederilor art.883 din Codul civil în vigoare care prevede: „Locatorul este obligat să repare
prejudiciul care rezultă din perturbarea de către un terţ a folosirii bunului numai în cazul în care
terţul este un locatar sau dacă locatorul i-a permis folosinţa bunului sau accesul la el”.
Locatorul poate fi chemat să repare prejudiciul, cauzat locatarului prin angajarea răspunderii
subsidiare a lui, pentru faptul că un terţ a perturbat folosirea bunului, acesta răspunde ca debitor de bază,
iar locatorul va fi chemat subsidiar ca debitor accesoriu. Condiţia juridică a răspunderii locatorului
constă în vinovăţia sa, exprimată prin faptul folosirii bunului de către un alt locatar, sau dacă locatorul a
permis folosinţa bunului sau accesul la el unui terţ, contrar prevederilor contractuale sau legale.
O simetrie a articolului analizat, unde poate fi invocată răspunderea subsidiară, o reprezintă
prevederile art.889 din Codul civil în vigoare şi anume „Locatarul are obligaţia de a acţiona într-o
manieră care să nu împiedice folosirea normală a bunului de către alţi locatari. Locatarul este ţinut
faţă de locator şi de ceilalţi locatari să repare prejudiciul care poate rezulta din neexecutarea
acestei obligaţii fie că a fost produs de el, fie de persoanele cărora le-a permis folosinţa bunului sau
accesul la el”. În acest caz, deja locatarul va fi chemat în calitate de debitor accesoriu de rînd cu
persoanele cărora le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el, care vor fi chemaţi să repare
prejudiciul în calitate de debitori de bază, făptuitori nemijlociţi ai prejudiciului. Condiţia juridică a
răspunderii locatarului o reprezintă vinovăţia sa, exprimată prin faptul folosirii sau accesul la el unui
terţ, contrar prevederilor contractuale sau legale.
Încă un exemplu din cadrul relaţiilor de locaţiune, unde ar putea fi invocată răspunderea
subsidiară este art.895 din Codul civil în vigoare „în cazul în care locatarul cere locatarului
reparaţia prejudiciului, sublocatarul este ţinut faţă de locator numai pînă la concurenţa chiriei
pentru sublocaţiune datorate locatarului. Sublocatarul nu poate opune plăţile făcute cu
anticipaţie”.

99
 Această normă prevede angajarea răspunderii sublocatarului, pentru prejudiciul cauzat
locatorului de către locatar, doar pînă la momentul achitării depline a chiriei datorate locatarului.
Logica legiuitorului în expunerea prevederii legale enunţate ar fi obligarea sublocatorului în calitate
de debitor accesoriu, pentru a preîntîmpina posibilitatea nereparării integrale a prejudiciului de către
locatar. În unele cazuri, incapacitatea de plată a chiriei de către locatar poate fi condiţionată de către
neefectuarea la timp sau integrală a plăţii subchiriei de către sublocatar.
În materia transporturilor succesive poate fi oglindită răspunderea subsidiară a cărăuşilor. În
situaţia în care destinatarului sau clientului i-a fost cauzat un prjudiciu apare întrebarea în ce mod
şi de către cine vor fi compensate cheltuielile ce ţin de compensare a prjudiciului cauzat, cum va fi
antrenată răspunderea cărăuşului în transporturile succesive.
Întrucât transporturile succesive presupun implicarea mai multor cărăuşi la îndeplinirea
contractului, se naşte întrebarea împotriva cărui cărăuş îşi va îndrepta partea prejudiciată pretenţiile
de despăgubire a prejudiciului cauzat ca urmare a pierderii, deteriorării sau pentru încălcarea
termenului de livrare. Soluţia este consacrată în prevederile art.1022; art.1023; art.1024 din Codul
civil în vigoare. Astfel Pretenţiile de despăgubire pentru distrugerea, pierderea şi deteriorarea
încărcăturii sau pentru încălcarea termenului de livrare pot fi valorificate numai împotriva primului
cărăuş, a ultimului sau a aceluia care a executat acea parte a transportului în care s-a produs
evenimentul sau faptul ce a cauzat distrugerea, pierderea, deteriorarea sau întîrzierea.
Normele generale prevăd răspunderea cărăuşilor succesivi în baza articolelor 1022-1026 din
Codul civil în vigoare, însă printr-un contract mutilateral între cărăuşi în temeiul art.1028 din codul
civil în vigoare, ei pot stabili şi alte moduri de reparare a prejudiciului cauzat clientului în cadrul
transportului succesiv. Înţelegerea între cărăuşi nu trebuie să prejudicieze interesele clientului sau a
destinatarului şi nu trebuie să reducă mărimea despăgubirilor datorate clientului. În acest contract
orice clauză care ar atenta direct sau indirect la interesele clientului este nulă în baza art.1029 din
Codul civil în vigoare. Astfel în caz de incapacitate de plată a unui cărăuş sau a mai multora
urmează a fi incasată în mod subsidiar de la cărăuşii care nu au fost chemaţi de către client la plata
despăgubirilor. Mărimea plăţii subsidiare nu trebuie să fie mai mică de cît partea ce le revine din
taxa pentru transport art.1022 din Codul civil în vigoare. Excepţie poate fi cazul în care cărăuşul
care a preluat marfa a formulat în scrisoarea de trăsură careva rezeve privind integritatea mărfii. În
cazul în care pretenţiile sunt formulate către toţi cărăuşii apare problema divizării răspunderii
cărăuşilor, care şi în ce mod va răspunde. Soluţia poate fi găsită prin acordul multilateral dintre

100
cărăuşi cu privire la modul răspunderii în cazul incapacităţii de plată a unui dintre cărăuşi (find
vorba despre răspunderea subsidiară).
Din conţinutul art.1022 din Codul civil în vigoare nu poate fi stabilit ce fel de răspundere
este între cărăuşii succesivi, fiecare dintre ei răspunde pentru efectuarea întregului transport.
Art.1028 din Codul civil în vigoare acordă posibilitatea părţilor de a deroga de la prevederile
stabilite în art.1026 din Codul civil în vigoare ţinînd cont de interesele clientului sau a destinatarului.
Legea permite stabilirea prin contract modul de compensare a prejudiciului în cazul incapacităţii de
plată a unui sau a mai multor cărăuşi prin stabilirea mecanismului de răspundere subsidiară.
Primul cărăuş chemat la răspundere achită parţial prejudiciul, iar ceilalţi în măsura neachitată
de către cărăuşul către care a fost îndrepatată cererea iniţială.
Considerăm că este oportună dezvoltarea aplicării răspunderii subsidiare în transportul
succesiv cu participarea mai multor cărăuşi, urmărind scopul reparării integrale a prejudiciilor
cauzate destinatarului sau clientului în situaţia în care transportul bunurilor a fost efectuat de către
mai mulţi cărăuşi, iar repararea prejudiciului nu poate fi efectuată de către unul din cărăuşi din cauza
incapacităţii temporare de plată, în această situaţie cheltuielile de reparare a prejudiciului vor fi
suportate de către ceilalţi cărăuşi. Drept consecinţă, destinatarul sau clientul fiind sigur că
prejudiciul sau prejudiciiele cauzate bunurilor sale vor fi recuperate integral.
Reglementările cu privire la mandat de asemenea conţin în unele articole construcţia
juridică a răspunderii subsidiare, astfel art.1036 din Codul civil în vigoare prevede „dacă
transmiterea mandatului către un terţ este permisă, mandatarul răspunde doar pentru vina ce-i
revine în privinţa alegerii terţului şi pentru modul în care i-a transmis instrucţiunile. Mandantul
are, în toate cazurile, dreptul de a intenta acţiune persoanei care l-a asistat sau l-a substituit pe
mandatar”.
Mandatarul pentru acţiunile sale vinovate, legate de alegerea terţului care l-a substituit sau l-a
asistat şi pentru modul în care i-a transmis instrucţiunile, va răspunde subsidiar în calitate de debitor
accesoriu pentru prerjudiciul cauzat de terţ mandantului.
În raporturile de comision la fel poate interveni răspunderea părţilor. Astfel, răspunderea
comisionarului faţă de comitent survine şi în cazul clauzei de del credere, situaţie în care comisionarul
este îndreptăţit la o remuneraţie deosebită de cea de comision „pentru garanţia” executării obligaţiilor
(actelor juridice) de către terţi. Această regulă se desprinde din analiza alin.1 şi alin.2 art.1067 din
Codul civil în vigoare „Comisionarul trebuie să execute toate obligaţiile şi să exercite toate drepturile

101
care rezultă din actul juridic încheiat în numele său, dar pe contul comitentului. Comisionarul nu
răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor de către terţ, cu excepţia cazului cînd a garantat în faţa
comitentului executarea obligaţiilor de către terţ. În schimbul garanţiei, comisionarul are dreptul la o
remuneraţie specială, numită provizion”.
Comitentul va reclama, iniţial, repararea pagubei de la terţa persoană, care se face vinovată
de neexecutarea obligaţiilor, iar în subsidiar îşi poate revendica partea neacoperită a prejudiciului de
la comisionar.
Problema stabilirii răspunderii franchiserului pentru daunele cauzate terţelor persoane din
raporturile cu franchiseii persistă în legislaţia naţională. Pornind de la conţinutul normei art.1178 din
Codul civil în vigoare, prin care se stipulează că „ franchiserul răspunde pentru existenţa şi
întinderea drepturilor, precum şi a datelor şi cunoştinţelor privitoare la programul de prestare a
franchisei”, precum şi având în vedere obligaţiile legale ale părţilor contractului de franchising,
indicate în art.1173 şi art.1174 din Codul civil în vigoare pentru daunele produse terţilor în cadrul
programului de prestare a franchisei, franchiserul, în calitate de garant al existenţei şi valabilităţii
acestor drepturi, urmează să răspundă subsidiar cu franchiseul pentru acoperirea deplină a creanţelor
terţilor. În lege nu se specifică expres acest fapt, dar este relevant din esenţa juridică a raporturilor
dintre franchiser şi franchiseu.
O situaţie controversată, în ceea ce priveşte corespunderea esenţei juridice cu reglementarea
legală stabilită este prevăzută în art.1351 din Codul civil în vigoare „Asociaţii răspund pentru
obligaţiile societăţii civile în mod solidar. În raporturile interne, întinderea răspunderii se stabileşte
după cotele-părţi din patrimoniul social, dacă, în contract, nu este prevăzut altfel”.
Această prevedere legală imperativă lipseşte creditorii de dreptul de a se adresa iniţial
pentru repararea prejudiciului către patrimoniul participanţilor şi mai apoi să urmărească bunurile
personale ale asociaţilor. Acest mecanism creează nişte incoveniente vădite pentru asociaţi,
deoarece fiecare asociat acţionat de creditori va fi obligat să achite integral datoria pretinsă şi nu
proporţional cotei sale. Acesta nu va putea pretinde ca, mai întîi, să fie executată societatea civilă,
în sensul patrimoniului ei, şi mai apoi fiecare asociat în limita cotei-părţi din patrimoniu care îl
deţine. În cazul ilustrat, este oportună stabilirea răspunderii subsidiare a asociaţilor în limitele
cotelor sale părţi din patrimoniu pentru prejudiciile cauzate de către asociaţi terţelor persoane.
Această formulă legală este prezentă şi în unele ţări cu o legislaţie civilă contemporană, de
exemplu, cea a Quebecului, art.1221.Ar fi oportun ca asociaţii să invoce regula beneficiului de

102
 discuţie, similară cu cea prezentă în art.1367 din Codul civil în vigoare “În cazul în care
copartaşii răspund solidar pentru o obligaţie pe care, conform art.1362, trebuie să o execute în
raport cu cotele-părţi ce le revin sau în cazul în care au consimţit la executarea unei asemenea
obligaţii, fiecare parte poate cere, la desfiinţarea comunităţii, ca datoria să fie acoperită din
bunurile commune”.
Beneficiul de discuţie constă în dreptul pe care-l avea fidejusorul sau un alt garant urmărit, de
a trimite pe creditor să reclame, mai întîi, plata de la debitor. Acest beneficiu a apărut în epoca post-
clasică, atunci cînd a dispărut litis contestatio. Într-adevăr, ca urmare a efectului lui litis contestatio,
creditorul era nevoit să aleagă, în momentul executării creanţei, între debitor şi fidejusor, iar în cazul
în care creanţa nu putea fi realizată în întregime prin urmărirea unuia dintre ei, nu mai putea urmări
pe celălalt pentru completare. Dispărînd litis contestatio, fidejusorul îl putea trimite pe creditor să
ceară executarea la debitor, fidejusorul putînd fi urmărit numai pentru restul neacoperit de debitor.
Regula privind solidaritatea obligaţiei fidejusorului şi debitorului în faţa creditorului are
caracter supletiv, ceea ce înseamnă că părţile pot conveni ca fidejusorul să fie obligat să plătească
datoria numai după urmărirea debitorului. Această facultate a fidejusorului, convenită de părţi în
contract, de a cere creditorului, care s-a îndreptat cu urmărire împotriva sa, să urmărească mai întîi
bunurile debitorului şi numai după aceea, dacă nu va fi îndestulat, să-1 urmărească pe el, se numeşte
în literatura de specialitate beneficiu de discuţiune. Pentru admiterea acestei facultăţi, legea cere să
fie întrunite următoarele condiţii:
– fidejusorul trebuie să indice bunurile debitorului care pot fi urmărite
– fidejusorul trebuie să avanseze cheltuielile pentru urmărirea acestor bunuri ( art.l 156 ,
alin.2 din Codul civil în vigoare).
Invocarea beneficiului de discuţie nu este obligatorie, ci este o facultate pentru fidejusor care
poate renunţa tacit la ea, acceptând să fie urmărit de creditor înaintea debitorului.
Invocarea beneficiului de discuţie de către fidejusor face ca urmărirea împotriva lui să fie
suspendată, şi nu anulată, în consecinţă, creditorul trebuie să îşi îndrepte urmărirea împotriva
debitorului principal, pentru a se realiza creanţa din bunurile acestuia. De aceea invocarea
beneficiului de discuţie are un efect dilatoriu, până la terminarea urmăririi asupra debitorului.
În materia raporturilor de factoring, art. 1294 din Codul civil în vigoare prevede că „aderentul
răspunde pentru existenţa creanţelor, precum şi pentru îndeplinirea obligaţiilor contractuale faţă de
debitor”. Cu alte cuvinte, aderentul este responsabil, în faţa factorului, pentru valabilitatea creanţei

103
care face obiectul cesiunii, pentru că el (aderentul) deţine dreptul de a transmite creanţa şi, în
momentul cesiunii acestei creanţe, nu cunoaşte circumstanţele datorită cărora debitorul este în drept să
nu o execute.
La circumstanţele datorită cărora debitorul are dreptul să nu execute creanţa se referă, în
special, cazurile de încetare totală sau parţială a raporturilor contractuale dintre aderent şi debitor,
expirării termenului de prescripţie, cît şi cazurile de încălcare, de către aderent, a obligaţiilor sale
contractuale faţă de debitorii săi.
Ca şi în cazul cesiunii de creanţă în baza contractului de factoring, aderentul răspunde în faţa
factorului pentru neexistenţa creanţei cesionate, dar nu răspunde pentru neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare, dacă altceva nu este prevăzut de contract. Esenţa acestei norme constă în faptul
că aderentul este obligat să garanteze existenţa datoriei.
Aderentul îi transmite factorului facturile, alte documente prin care se confirmă că creanţa
cesionată este reală (existentă), aşa cum aderentul a efectuat în adresa debitorului livrările mărfii sau
i-a acordat servicii (i-a îndeplinit lucrări), care urmează să fie achitate în corespundere cu creanţa
cesionată.
Respectiv, dacă altceva nu este prevăzut de contract, riscul neîndeplinirii creanţei cesionate este
pe seama factorului. Acestea sunt regulile stabilite de legislaţia civilă rusă.
În baza prevederilor legislaţiei civile autohtone, riscul pentru capacitatea de plată a
debitorului este pe seama aderentului, dacă riscul nu a fost preluat de factor art.1294, alin.2 din
Codul civil în vigoare.
Aderentul este responsabil faţă de factor şi debitorii săi pentru îndeplinirea propriilor
obligaţii contractuale. Faţă de debitori, el este obligat în temeiul contractului care a dat naştere
creanţei cesionate, iar faţă de factor, în temeiul contractului de factoring.
Aderentul răspunde pentru solvabilitatea debitorului, dacă riscul (nu a fost asumat de către factor
în corespundere cu prevederile art. 1290, alin. 1 lit. d) din Codul civil în vigoare.
„Dacă debitorul a efectuat plata factorului, iar acesta a plătit aderentului, debitorul va avea
dreptul să ceară repararea prejudiciului numai faţă de aderent, în cazul în care acesta nu-şi îndeplineşte
obligaţiilor conform clauzelor contractuale, dar nu şi faţă de factor, cu excepţia cazurilor în care acesta
din urmă a plătit aderentului, deşi ştia că el nu şi-a îndeplinit obligaţiile conform condiţiilor
contractuale” art.1298 din Codul civil în vigoare.

104
 Dacă, în rezultatul opunerii faţă de factor de către debitorul aderentului, a obiecţiilor şi
excepţiilor pe care el le are faţă de aderent, factorul suferă prejudicii, acestea urmează a fi
compensate de către aderent art. 1297 din Codul civil în vigoare. Pentru prejudiciile suplimentare,
cauzate factorului, aderentul este obligat la plata despăgubirilor, numai dacă acestea au fost
provocate cu vinovăţie din partea aderentului.
Cele relatate mai sus argumentează necesitatea utilizării pe larg a răspunderii subsidiare în
raporturile contractuale. Aceasta se explică şi prin faptul că la etapa actuală situaţia economică
este instabilă, respectiv în caz de imposibilitate de executare a obligaţiile asumate de debitor prin
contract interesele creditorilor ar putea rămîne negarantate. De aceea creditorii trebuie să opteze
pentru majorarea numărului de persoane obligate. Instituţia răspunderii subsidiare se caracterizează
prin prezenţa obligatorie a pluralităţii de subiecţi din partea debitorului, ceea ce efectiv contribuie la
apărarea drepturilor acestora.
Discutând despre corelaţia dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă
contractuală se ridică problema posibilităţii cumulării celor două forme de răspundere, fapt care ar
reieşi din coroborarea art.14 şi art.1399 din Codul civil în vigoare prevederile prezentului capitol
(capitol despre obligaţiile ce se nasc din cauzarea de daune) se aplică şi în cazul prejudiciului
cauzat în raporturile contractuale, cu excepţia situaţiilor în care se aplică prevederi referitoare la
răspunderea debitorului pentru neexecutarea contractului şi reglementări speciale pentru anumite
raporturi contractuale.
Cu privire la cumulul celor două forme ale răspunderii civile, problemele în discuţie vizează
posibilitatea creditorului de a opta între acţiunea în răspundere civilă contractuală şi acţiunea în
răspundere civilă delictuală, cu precizarea că folosirea ultimei este mai avantajoasă, conducând la o
reparare integrală a prejudiciului. Tot aici se pune problema dacă este posibil ca, după ce a exercitat
acţiunea în răspundere contractuală şi a obţinut repararea daunei, creditorul ar putea folosi, în
subsidiar, acţiunea în răspundere civilă delictuală, pentru diferenţa dintre valoarea obţinută şi
valoarea reală a prejudiciului.
Se mai pune problema dacă şi în ce măsură există posibilitatea de a se combina cele două
forme de răspundere civilă, pentru acoperirea prejudiciului cauzat.
Prin cumulul celor două forme de răspundere civilă nu se poate pune în discuţie posibilitatea
recuperării prejudiciului, în sensul că ar exista posibilitatea de a primi de către partea vătămată două
despăgubiri. Ne-am afla în prezenţa unei îmbogăţiri fără justă cauză şi problema nu se poate pune

105
sub acest aspect.
Practica judiciară română a statuat imposibilitatea folosirii unei acţiuni mixte prin care să se
combine răspunderea contractuală cu răspunderea delictuală şi nici nu există posibilitatea de a folosi
acţiunea în răspundere civilă contractuală şi în subsidiar acţiunea în răspundere civilă delictuală,
după ce prin acţiune a fost folosită, a izbândit şi a condus la plata de despăgubiri.
Tot practica judiciară a fost aceea care a oferit un răspuns în sensul că, în situaţia în care a
existat un contract între părţi şi prin neexecutarea acestuia s-au cauzat prejudicii, în această
situaţie trebuie să se folosească o acţiune în răspundere contractuală, şi nu o acţiune în răspundere
delictuală. S-a admis, însă, că, dacă neexecutarea contractului îmbracă forma unei infracţiuni,
reclamantul, parte contractuală, care a suferit un prejudiciu, are posibilitatea opţiunii între acţiunea
întemeiată pe răspunderea civilă contractuală şi acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă
delictuală.
În situaţia în care partea vătămată înţelege să se constituie parte civilă în procesul penal,
înseamnă că a ales calea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală.
Persoana care a suferit un prejudiciu, însă, are posibilitatea de a se adresa unei instanţe civile,
invocând, fie, în cazul pe care îl discutăm, răspunderea civilă delictuală, fie invocând răspunderea
civilă contractuală.
Chiar dacă între părţi a existat un contract, au fost situaţii în care, deşi neexecutarea
obligaţiilor din contract nu constituia infracţiune, totuşi, instanţele judecătoreşti au admis
posibilitatea folosirii unei acţiuni în răspundere delictuală, considerând că, în acest mod, se
poate acoperi prejudiciul cauzat avutului public. Conform principiului statuat prin adagiul
electa una via noii datur recursus ad alteram, atunci când reclamantul îşi întemeiază acţiunea
pe răspunderea civilă delictuală sau când aceasta este întemeiată pe răspunderea civilă
contractuală, temeiul acţiunii trebuie urmat până la capăt, neputîndu-se invoca cealaltă formă
de răspundere.
O altă problemă ridicată în doctrina juridică şi în practica judiciară are în vedere situaţiile
în care ca urmare a unei infracţiuni, care reprezintă o neexecutare a obligaţiei contractuale,
partea vătămată nu poate opta între o acţiune întemeiată pe răspundere civilă contractuală sau o
acţiune întemeiată pe răspundere civilă delictuală, ci are obligaţia de a folosi numai acţiunea în
răspundere civilă delictuală.

106
 Faptul că în legislaţia naţională în vigoare nu se conţine definiţia expresă a noţiunii de
răspundere subsidiară se reflectă într-o anumită măsură, asupra calitatăţii practicii judiciare la acest
capitol şi nu contribuie la unicitatea ei. Cele menţionate mai sus se explică prin aceea că în cadrul
studiului pe care l-am efectuat la tema tezei la compartimentul practică judiciară a-m descoperit că
aceasta practic nu există.
Cu referire la practica judiciară în vederea atragerii la răspundere subsidiară a persoanelor
juridice sau fizice instanţele de judecată economice din Republica Moldova examinează dosare
numai în cadrul procedurii de insolvabilitate.
De exemplu, Decizia Colegiului economic al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova din 26 iunie 2008, judecînd în şedinţă publică recursul declarat de către Dorin Vladimir
împotriva încheierii Curţii de Apel Economice din 04 aprilie 2008 în pricina economică la cererea
introductivă depusă de „Banca Comercială Română” S.A., Chişinău, cu privire la intentarea
procesului de insolvabilitate faţă de Combinatul Ştiinţific de Producţie „Nivel” S.R.L.
La 19.02.2007, ,,Banca Comercială Română” S.A., Chişinău, s-a adresat în instanţa de
judecată cu cerere introductivă privind intentarea procesului de insolvabilitate faţă de CŞP „Nivel”
S.R.L., Chişinău, pe motiv de incapacitate de plată a acesteia.
Prin încheierea din 22 februarie 2007, Curtea de Apel Economică a admis spre examinare
cererea introductivă şi a aplicat măsuri de asigurare, inclusiv a numit administratorul provizoriu.
Prin hotărîrea Curţii de Apel Economice din 28.08.2007, cererea introductivă depusă de
,,Banca Comercială Română” S.A. cu privire la intentarea procesului de insolvabilitate faţă de CŞP
„Nivel” S.R.L. a fost admisă.
La 07.12.2007, Curtea de Apel Economică a validat creanţele creditorilor ,,Banca Comercială
Română” în valoare de 1 728 178 lei, şi Departamentului Instituţiilor Penitenciare în valoare totală
de 262 295 lei.
La 04.02.2008, la cererea administratorului insolvabilităţii, Curtea de Apel Economică a
dispus atragerea fondatorilor S.R.L. „Nivel”, V. Dorin şi I.Ciobanu, în calitate de responsabili
subsidiari pentru datoriile debitorului.
Prin încheierea Curţii de Apel Economice din 04.04.2008, fondatorii CŞP „Nivel” S.R.L., în
calitate de responsabili subsidiari, au fost obligaţi să suporte din averea personală o parte din
creanţele nerecuperate de Banca Comercială Română, Chişinău, S.A., şi Departamentul Instituţiilor
Penitenciare, şi anume: în sumă de 1 000 000 lei – Ion Ciobanu, în sumă de 100 000 lei – Dorin

107
Vladimir.
Dorin V. a declarat recurs împotriva încheierii Curţii de Apel Economice din 04.04.2008,
solicitînd casarea acesteia în partea încasării din contul său a sumei de 100 000 lei şi pronunţarea
unei noi hotărîri în această parte, de respingere a cerinţelor administratorului insolvabilităţii privind
încasarea sumei respective.
În motivarea cererii de recurs, recurentul a indicat că instanţa de fond nu a constatat şi
elucidat pe deplin circumstanţele importante pentru soluţionarea cauzei, a aplicat greşit legea
materială, a încălcat normele de drept procedural, soluţionînd pricina în lipsa lui, fără ca el să fi fost
legal citat.
În şedinţa instanţei de recurs, deşi au fost înştiinţaţi în ordinea prevăzută de lege despre locul,
data şi ora judecării recursului, nu s-au prezentat reprezentanţii CŞP „Nivel” S.R.L., în proces de
insolvabilitate, Băncii Comerciale Romane, fondatorul Ciobanu Ion.
Conducîndu-se de prevederile art. 414 alin.(1) Codului de procedură civilă a Republicii Moldova,
potrivit căruia neprezentarea în şedinţa de judecată a participantului la proces sau a reprezentantului,
citaţi legal despre locul, data şi ora şedinţei, nu împiedică judecarea recursului, Colegiul economic al
Curţii Supreme de Justiţie a dispus examinarea recursului în lipsa acestora.
Recurentul V. Dorin, în şedinţa instanţei de recurs, a susţinut recursul, reiterînd argumentele
expuse în cererea de recurs.
Administratorul insolvabilităţii, reprezentantul Departamentului Instituţiilor Penitenciare au
solicitat respingerea recursului şi menţinerea încheierii Curţii de Apel Economice, pe care o
consideră legală şi întemeiată.
Audiind participanţii la proces, studiind materialele dosarului, Colegiul economic consideră
recursul întemeiat şi care urmează a fi admis, cu casarea parţială a încheierii contestate – în partea
obligării recurentului de a suporta o parte din datoriile S.R.L. ,,Nivel” în mărime de 100 000 lei, şi
restituirea pricinii spre rejudecare în primă instanţă în această parte din următoarele considerente.
În conformitate cu art.427 lit. b) din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova ,
instanţa de recurs, după ce examinează recursul împotriva încheierii, este în drept să admită recursul
şi să caseze integral sau parţial încheierea, restituind pricina spre rejudecare în prima instanţă.
Din conţinutul încheierii contestate cu recurs, rezultă că fondatorul V.Dorin a fost obligat să
suporte o parte din datoriile CŞP „Nivel” S.R.L., în temeiul art.221 alin.(1) lit.h) al Legii
insolvabilităţii (ca membru al organelor de conducere ale debitorului), pentru nedepunerea cererii de

108
intentare a procesului de insolvabilitate conform prevederilor art.26 al Legii insolvabilităţii.
Recurentul neagă faptul că este membru al vreunui organ de conducere al Societăţii
debitoare, iar din materialele cauzei nu este clar în ce bază instanţa de fond a ajuns la concluzia
respectivă şi al cărui organ de conducere este membru recurentul V.Dorin.
În afară de aceasta, pornind de la prevederile art.26 alin.4 al Legii insolvabilităţii, în cazul
tragerii la răspundere subsidiară în temeiul prevederilor art.221 lit.(h) din Legea insolvabilităţii,
membrii organelor de conducere ale debitorului pot răspunde subsidiar în faţa creditorilor doar
pentru obligaţiile apărute după expirarea termenului prevăzut de art.26 alin. (3) din Lege.
Instanţa de fond nu a stabilit data cînd debitorul era obligat să depună cerere introductivă,
nu a delimitat obligaţiile care au apărut după expirarea termenului de o lună, interval în care
debitorul trebuia să depună cerere introductivă, limitele răspunderii subsidiare a recurentului
fiind stabilite în mod arbitrar, în lipsa oricărei argumentări.
Nu a fost constatată cu certitudine, în opinia Colegiului economic, nici insuficienţa masei
debitoare, care, potrivit reglementărilor art.221 alin.1 al Legii insolvabilităţii, este una din condiţiile
de atragere la răspundere subsidiară a membrilor organelor de conducere.
Concluziile administratorului insolvabilităţii privind lipsa masei debitoare vin în contradicţie cu
materialele cauzei. Potrivit certificatului eliberat de Camera Înregistrării de Stat, la data de 07.03.2007,
CŞP „Nivel” S.R.L. deţinea cel puţin 75% din capitalul statutar al Centrului de Tehnologii Avansate
,,Micronitum” S.R.L. Pînă în prezent, administratorul nu a clarificat soarta bunurilor gajate, inclusiv a
utilajului agricol, combinelor procurate din contul creditului acordat de Banca Comercială Română S.A.,
la cererea căreia a fost intentat procesul de insolvabilitate, fondurilor fixe reflectate în bilanţul contabil la
data de 30.06.2002 în valoare totală de 281711lei, măsurile întreprinse de el în vederea identificării
masei debitoare fiind extrem de ineficiente.
În circumstanţele expuse mai sus, concluzia instanţei de fond privind atragerea fondatorului
V.Dorin la răspundere subsidiară în mărime de 100 000 lei, este prematură, bazată pe o cercetare
superficială, incompletă şi unilaterală a circumstanţelor cauzei.
Totodată, Colegiul economic al Curţii Supreme de Justiţie consideră că, soluţionînd
chestiunea tragerii la răspundere subsidiară a recurentului V.Dorin în absenţa lui, instanţa de fond a
încălcat dreptul acestuia la un proces echitabil, bazat pe principiul contradictorialităţii şi egalităţii
părţilor în drepturile procedurale.
Citarea lui V. Dorin prin intermediul ziarului ,,Moldova Suverană” nu poate fi considerată

109
drept citare legală a acestuia, deoarece, conform dispoziţiilor art.108, alin.1 din Codul de procedură
civilă al Republicii Moldova, citarea prin publicitate se dispune doar dacă locul de aflare a pîrîtului
nu este cunoscut şi reclamantul dă asigurări că, deşi a făcut tot posibilul, nu a reuşit să afle
domiciliul acestuia.
În speţă, locul de trai al pîrîtului V. Dorin era cunoscut – str.N.Iorga 7, ap.2, mun.Chişinău, pe
această adresă dînsul anterior a mai fost citat şi s-a prezentat – în şedinţa de judecată din 29.02.2008.
Prin urmare, citarea lui V.Dorin urma să se efectueze în ordinea prevăzută la art.102 din Codul de
procedură civilă al Republicii Moldova, cu expedierea citaţiei la adresa menţionată şi înmînarea cu
cel puţin 3 zile înainte de data judecării cauzei.
Din considerentele menţionate, avînd în vedere că circumstanţele cauzei nu au fost
constatate şi elucidate pe deplin că, la adoptarea încheierii Curţii de Apel Economice din
04.04.2008, au fost încălcate drepturile procedurale ale recurentului V.Dorin, iar instanţa de recurs
nu poate corecta eroarea judiciară, Colegiul economic ajunge la concluzia că recursul declarat de
V.Dorin urmează a fi admis, cu casarea încheierii contestate în partea privind atragerea acestuia la
răspundere subsidiară în mărime de 100 000 lei pentru datoriile S.R.L. ,,Nivel” şi restituirea cauzei
pentru rejudecare în această parte în primă instanţă.
La rejudecarea pricinii, instanţa de fond urmează să ţină cont de cele menţionate, să constate
şi să elucideze pe deplin circumstanţele importante pentru justa soluţionare a cauzei şi, în
dependenţă de cele constatate, să adopte o încheiere legală şi întemeiată.
În temeiul p.41 al Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie /Cu privire la aplicarea Legii
insolvabilităţii de către instanţele judecătoreşti economice nr.34 din 22.11.2004/ [9, p.6-18, 10,
p1-4], în cazul în care sînt întrunite cerinţele prevăzute de art.221 din Legea insolvabilităţii, pentru
tragerea la răspundere subsidiară a membrilor organelor de conducere ale debitorului instanţa de
judecata decide printr-o încheiere ca o parte din datoriile debitorului să fie suportată de membrii
organelor de conducere ale debitorului, dacă aceştia sînt vinovaţi de acţiunile sau inacţiunile
prevăzute de art.221, alin.1 din Legea insolvabilităţii. În cazul adoptării unei asemenea încheieri,
instanţa de judecată urmează să determine concret care punct din art.221 din Legea insolvabilităţii se
aplică şi prin ce este probată culpa fiecărei persoane trase la răspundere subsidiară şi să stabilească
valoarea datoriilor debitorului puse în sarcina membrilor organului lui de conducere, pentru fiecare
persoană aparte.

110
 Considerăm că mecanismul juridic de angajare a răspunderii subsidiare a membrilor organelor
de conducere ale debitorului nu poate fi dus pînă la un sfîrşit logic, deoarece procesul de
insolvabilitate, care conform p.3 a Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nominalizat nu este
un proces de contencios (nu se examinează litigiu între părţi), ci un proces specific, aparte. Aici nu
există reclamant şi reclamat, ci debitor şi creditori. Instanţa de insolvabilitate soluţionează doar
divergenţele ce apar între creditori.
Toate litigiile de drept ce apar din momentul adresării cu cererea introductivă şi pînă la etapa
finală a procesului de insolvabilitate nu se judecă în cadrul aceluiaşi proces de insolvabilitate, ci în
cadrul altui proces civil separat de către instanţa competentă conform regulilor generale prevăzute
de Codul de procedură civilă a Republicii Moldova.
De aceea vinovaţia persoanelor ce urmează să poarte răspundere subsidiară, urmează să fie
stabilită în cadrul unui proces civil sau penal aparte cu respectarea procedurilor judiciare
prestabilite, iar norma despre stabilirea vinovăţiei prin intermediul unei încheieri judecătoreşti,
contravine principiilor legislaţiei procesual civile şi penale. In acest context, optăm pentru
modificarea legislaţiei insolvabilităţii la acest capitol, deoarece în formula existentă în Legea
insolvabilităţii nu se poate realiza principiul de bază a Legii nominalizate şi anume, satisfacerea
integrală a creanţelor creditorilor.
În asemenea împrejurări, legislaţia în vigoare ne permite să concluzionăm că, în condiţiile
economiei de piaţă, în scopul reglementării corespunzătoare a activităţii de întreprinzător este
necesară perfecţionarea şi dezvoltarea legislaţiei privind răspunderea subsidiară.
Condiţiile în care se dezvoltă economia naţională impun ca toate persoanele implicate în
activitatea de întreprinzător să poarte răspunderea corespunzătoare pentru acţiunile lor, iar interesele
creditorilor să fie apărate în măsura necesară.

4.2. Particularităţile prescripţiei acţiunii în cadrul angajării răspunderii subsidiare

Relativa independenţă a răspunderii subsidiare se manifestă, de asemenea, în specificul
curgerii prescripţiei acţiunii. Chestiunea despre prescripţia acţiunii este principială pentru
examinarea de către instanţă a pretenţiilor creditorului faţă de debitor. „O foarte mare importanţă în
cadrul apărării judiciare a drepturilor civile o are timpul, fiindcă realizarea de către o persoană a
dreptului său civil prin constrîngere depinde de anumite termene” [138].

111
 „Respectarea termenului de prescripţie a acţiunii în justiţie este necesară pentru a păstra
posibilitatea de a apăra dreptul pe cale judiciară, posibilitatea de a folosi acţiunea ca mijloc de
apărare a dreptului” [134].
„Noţiunea de prescripţie a acţiunii în justiţie este nemijlocit legată de noţiunea de acţiune
[109]. Prin urmare, prescripţia acţiunii este strîns legată şi de noţiunea de drept la acţiune. Ultima
constatare este obiectul unor discuţii controversate între procesualişti. Astfel, Гурвич М.А.
considera că nu dreptul la acţiune este o noţiune procesuală, ci dreptul de a introduce o acţiune.
Noţiunea „drept la acţiune” trebuie folosită doar în dreptul material. Dreptul la acţiune este „un
drept subiectiv apt pentru o realizare imediată, cu caracter coercitiv faţă de reclamat” [105].
Noţiunea de drept la acţiune, în sens material, nu era corelată de Гурвич М.А. cu procesul, iar
dreptul la introducerea acţiunii nu era pus în corelaţie cu dreptul material [116].
Mulţi autori susţin că acţiunea în justiţie are două aspecte: procesual şi material. „Trebuie
distinse două aspecte ale acţiunii: a) procesual – sesizarea instanţei cu o cerere de soluţionare pe
fond a litigiului şi de apărare a dreptului încălcat; b) material – pretenţiile reclamantului faţă de
reclamat, care urmează a fi soluţionate în ordinea determinată de instanţă.
Numai cumularea celor două părţi ale acţiunii dă o reprezentare completă despre acţiune ca
mijloc de apărare a dreptului litigios” [153].
Acest punct de vedere este susţinut şi de Добровольский A.A.: „Nu există drept la acţiune în
sens material fără verificarea cerinţei privind realizarea prin constrîngere a dreptului subiectiv într-o
ordine procesuală determinată... şi nu există drept la acţiune, în sens procesual, fără pretenţiile
materiale ale reclamantului faţă de reclamat. Drepturile în cauză pot exista doar ca două părţi ale
aceleiaşi noţiuni – dreptul la acţiune. Continuînd discuţia, Добровольский A.A. şi Иванова С.A.
afirmă că „în esenţă, dreptul la acţiune în justiţie este o noţiune generalizatoare, pentru că el cuprinde
două : dreptul la introducerea acţiunii şi dreptul la admiterea acţiunii. În fine, Добровольский A.A.
formulează concluzia că „dreptul la acţiune este dreptul la realizarea prin constrîngere a unui drept
subiectiv încălcat sau contestat, cu respectarea anumitor garanţii judiciare atît pentru reclamant, cît şi
pentru reclamat”[109].
Dacă dreptul la acţiune reprezintă dreptul la realizarea prin constrîngere a unui drept
subiectiv încălcat sau contestat, atunci este esenţial de ştiut din ce moment şi în decursul cărui
termen creditorul îşi poate valorifica dreptul la acţiune. Dreptul respectiv poate fi realizat pe durata
prescripţiei acţiunii, la expirarea căreia instanţa, la cererea reclamatului, este în drept să nu admită

112
acţiunea.
Referitor la acest subiect, este importantă întrebarea cînd începe să curgă prescripţia acţiunii
îndreptate împotriva debitorului accesoriu: în acelaşi timp cu începutul curgerii prescripţiei acţiunii
iniţiate împotriva debitorului principal sau independent de aceasta.
Pentru creditor curgerea prescripţiei începe din ziua în care el a aflat sau ar fi trebuit să afle
despre neexecutarea obligaţiei de către debitorul principal. În acest moment, încă nu se naşte dreptul
la acţiune împotriva debitorului accesoriu, deoarece, înainte de a-l acţiona în justiţie pe debitorul
accesoriu, creditorul trebuie să solicite debitorului principal îndeplinirea obligaţiei. În acest mod,
pînă la urmărirea în instanţă a debitorului principal şi pînă la reacţia acestuia la pretenţiile înaintate,
debitorul accesoriu parcă nici nu ar exista pentru creditor. Se poate întîmpla chiar ca acesta nici să
nu ştie despre existenţa debitorului accesoriu. Între timp, curgerea prescripţiei faţă de debitorul
principal a început.
Debitorul accesoriu poate fi tras la răspundere în cazul în care debitorul principal a refuzat să-şi
onoreze obligaţiile asumate prin contract sau nu a răspuns într-un timp rezonabil la cererea creditorului
de a plăti creanţa. Numai după constatarea acestor fapte juridice (refuz de executare şi lipsa unui
răspuns în termen rezonabil) creditorul este în drept să introducă o acţiune împotriva debitorului
accesoriu.
Prin urmare, apariţia dreptului creditorului la acţiune împotriva debitorului accesoriu este
condiţionată, anume, de faptele juridice respective. Aceasta ar însemna că prescripţia acţiunii
împotriva debitorului accesoriu începe să curgă din momentul apariţiei dreptului creditorului la
acţiune, adică din momentul în care el a aflat sau ar fi trebuit să afle despre refuzul debitorului
principal de a-şi onora obligaţia sau despre lipsa unui răspuns din partea acestuia în termen
rezonabil.
Concluzia dată este confirmată de prevederile art. 272 din Codul civil în vigoare care
stipulează că, în raporturile juridice în care nu este stipulat termenul executării obligaţiei sau în
care executarea poate fi cerută oricînd, termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data
cînd debitorul trebuie să execute obligaţia.
În acţiunile privind răspunderea delictuală, termenul de prescripţie extinctivă începe să
curgă de la data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde
de ea.
Legislaţia actuală prevede că creditorul are dreptul să reclame executarea obligaţiei de la

113
debitorul principal pe altă cale decît cea judiciară, de exemplu, prin trimiterea unei scrisori cu
solicitarea în scris a executării obligaţiei. După primirea refuzului de executare sau la expirarea
termenului rezonabil pentru primirea unui răspuns, creditorul este în drept să-l acţioneze în judecată
pe debitorul principal. Dacă legea sau contractul nu prevede necesitatea unei revendicări prealabile
înainte de sesizarea instanţei, atunci creditorul poate să introducă simultan şi o acţiune împotriva
debitorului accesoriu.
Situaţiile descrise necesită să fie supuse unei analize. Dacă acţiunea este îndreptată împotriva
debitorului principal, curgerea prescripţiei acţiunii în ce-l priveşte pe acesta este suspendată, dar ea
continuă în ce-l priveşte pe debitorul accesoriu. Astfel, este posibilă situaţia cînd prescripţia acţiunii
împotriva debitorului accesoriu a expirat şi acest fapt poate servi drept temei pentru respingerea
cererii, în timp ce în privinţa debitorului principal curgerea prescripţiei acţiunii continuă, deoarece,
după întrerupere, termenul de prescripţie reîncepe să curgă.
Prezintă interes analiza situaţiei cînd acţiunea nu este îndreptată împotriva debitorului
principal, ci împotriva celui accesoriu. Aşadar, creditorul, după ce a primit refuzul în scris al
debitorului principal, a sesizat instanţa cu o acţiune în revendicare adresată împotriva debitorului
accesoriu. Sesizarea instanţei duce la întreruperea prescripţiei, iar, după orice întrerupere, termenul
de prescripţie reîncepe să curgă. Mai devreme sau mai tîrziu, prescripţia acţiunii îndreptate
împotriva debitorului principal poate să expire. Aceasta este şi mai probabil atunci cînd instanţa de
apel a casat decizia instanţei inferioare şi cauza va fi retrimisă primei instanţe pentru luarea unei noi
decizii. Dacă, în aceste condiţii, creditorul se va adresa în instanţă cu o cerere împotriva debitorului
principal, ultimul este în drept să opună o cerere de aplicare a prescripţiei . Expirarea prescripţiei
poate servi ca temei pentru respingerea acţiunii în justiţie. Întrebarea ce se impune este: în privinţa
cui? Numai în privinţa debitorului principal, pentru care a expirat prescripţia, sau în privinţa
debitorului accesoriu, doar obligaţia este una şi aceeaşi? Dar persoanele răspunzătoare sunt diferite.
Două persoane trebuie să execute una şi aceeaşi obligaţie într-o consecutivitate stabilită. Şi dacă în
privinţa uneia prescripţia a expirat, nimic nu împiedică instanţa să acorde reparaţia prejudiciului din
contul celuilalt debitor, în privinţa căruia prescripţia continuă să curgă. Dispoziţia respectivă
demonstrează caracterul relativ independent al răspunderii subsidiare.
În planul aplicării metodologiei de cercetare a oportunităţilor răspunderii subsidiare s-a ţinut
сщте de aplicarea analizei complexe şi interpretative a situaţiilor de aplicare a răspunderii
subsidiare şi a practicii judiciare care este la început de formare. S-au propus unele reguli noi de

114
apreciere a vinovăţiei persoanei în cadrul procedurii de insolvabilitate.

4.3. Concluzii la capitolul 4

În felul acesta s-a constatat că răspunderea subsidiară a debitorului accesoriu trebuie să
survină doar în caz de insolvabilitate a debitorului principal, situaţie stabilită, desigur, pe cale
judiciară. Este suficient ca debitorul principal să refuze executarea obligaţiei sau să nu răspundă la
reclamaţiile creditorului, pentru ca întreaga răspundere să treacă asupra debitorului accesoriu. În
aceste condiţii, creditorul este în drept să se adreseze în instanţă cu cererea de executare a obligaţiei
de către debitorul accesoriu. Considerăm că, în situaţia respectivă, nici o constrîngere - nici de stat,
nici o alta echivalentă cu prima – încă nu a fost exercitată faţă de debitorul principal: creditorul nu
l-a acţionat pe acesta în justiţie şi nici o decizie judecătorească privind încasarea datoriei nu a fost
luată. Pentru ca răspunderea subsidiară să intre în joc, este necesar ca, în prealabil, debitorul
principal să fie tras la răspundere. Pentru aceasta nu este suficientă o reclamaţie în adresa acestuia.
Chiar şi faptul de a acţiona în justiţie încă nu înseamnă că creditorul l-a tras la răspundere pe
debitor. Prin sesizarea instanţei, creditorul doar iniţiază procedura de tragere la răspundere a
debitorului, deoarece aplicarea sancţiunilor este prerogativa justiţiei. Se consideră că debitorul
principal a fost tras la răspundere, după ce hotărîrea judecătorească privind aplicarea sancţiunilor
faţă de reclamat a devenit definitivă. Şi numai după ce hotărîrea respectivă a rămas neexecutată, în
totalitate sau parţial, din cauza insolvabilităţii debitorului principal, creditorul este în drept să-l
acţioneze în judecată pe debitorul accesoriu.
În privinţa raporturilor contractuale elucidate putem să menţionăm că faptul nespecificării în
lege a posibilităţii angajării răspunderii subsidiare nu crează pentru părţi un impediment pentru
invocarea acesteia într-un proces judiciar cu condiţia că sunt întrunite temeiurile angajării
răspunderii subsidiare.

115
 CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

În baza analizelor operate pe parcurs, s-a constatat următoarele.

1. Răspunderea juridică reprezintă în sine o oglindire a libertăţii voinţei subiectului de
drept. S-a ilustrat şi s-a demonstrat că urmează să poarte răspunderea cei care au format sau au
manifestat personal această voinţă, precum şi cei care folosesc persoana juridică pentru atingerea
anumitor scopuri personale. Răspunderea subsidiară reprezintă o categorie organică a răspunderii
civile şi ea urmează a fi supusă regimului juridic uniform de răspundere pentru formarea
deficientă a voinţei sau pentru insuficienţa controlului şi supravegherii, stabilit de lege.
Mecanismul juridic elementar, ce ar stabili la nivel de norme uniforme condiţiile şi efectele angajării
răspunderii subsidiare trebuie, să se conţină în Codul civil în vigoare, prin plasarea unei norme despre
repararea prejudiciului nu numai direct de către persoana cauzatoare de daune, dar şi pe cel ţinut, în
condiţiile legii, să răspundă subsidiar prin formula în cazul nesatisfacerii depline de către debitorul de
bază a creanţelor creditorului privind executarea obligaţiilor, această cerinţă poate fi invocată de către
creditor în partea obligaţiei neexecutate faţă de alt debitor (debitorul subsidiar).
Creditorul urmează să-şi orienteze, iniţial, în mod imperativ, creanţele de executare a obligaţiilor
faţă de debitorul cu care este legat direct printr-un raport juridic material, adică debitorul de bază, iar
numai în cazul în care ultimul nu este potent de a executa la cerere sau la scadenţă creanţa, atunci această
cerinţă în partea obligaţiei neexecutate urmează a fi adresată debitorului subsidiar, care nu este în relaţii
juridice directe cu creditorul. Până la înaintarea cerinţelor (creanţelor) faţă de debitorul subsidiar, care
poartă răspundere suplimentară faţă de răspunderea altei persoane, adică a debitorului principal,
creditorul este obligat să pretindă executarea faţă de debitorul de bază.
Creditorul nu este în drept să înainteze faţă de debitorul subsidiar creanţele, dacă ele pot fi
stinse prin compensarea creanţelor faţă de debitorul principal. Această normă ne aduce la ideea că
debitorul principal este obligat să execute, iniţial, cu bună-credinţă, obligaţia pretinsă de la el şi să
întreprindă cu diligenţă toate măsurile şi posibilităţile de a executa.
Persoana obligată să poarte răspundere subsidiară, urmează, pînă la executarea obligaţiei
cerute de către creditor, să înştiinţeze despre acest fapt debitorul de bază, iar dacă faţă de el este
înaintată o acţiune judiciară – să-l antreneze pe acesta în proces. În caz contrar, debitorul de bază este
în drept să opună faţă de cerinţele ce rezultă din acţiunea de regres acele excepţii, pe care le-ar fi avut
faţă de creditor.

116
 Înştiinţarea debitorului de bază despre executarea creanţei faţă de creditor reprezintă doar o
ultimă obligaţie legală a debitorului subsidiar, în temeiul căreia îşi va putea valorifica cerinţele prin
intermediul acţiunii de regres.
În calitate de temei general de angajare a răspunderii subsidiare ar servi formarea deficientă a
voinţei persoanei, ca rezultat al căreia s-a produs prejudiciul sau insuficienţa controlului şi
supravegherii din partea persoanei, care, de asemenea, a dus la pagube materiale.
Organul persoanei juridice este atât o parte integrantă a persoanei juridice, cât şi un număr de
persoane fizice distincte de persoana juridică. Aceasta din urmă se exprimă prin organele sale, astfel
că ele nu pot fi chemate separat, distinct, la răspundere civilă.
Dacă este vorba, însă, de un organ colegial, dacă cel puţin faţă de un membru al organului de
conducere sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, implicit va putea fi angajată
răspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice. Astfel, există atât răspunderea organului
colegial în întregime, cât şi răspunderea fiecărui membru al organului faţă de persoana juridică.
2. S-au cercetat şi confirmat ştiinţific aspectele ce vizează răspunderea subsidiară care nu
reprezintă o răspundere pentru acţiunile altei persoane, nu constituie răspundere fără vinovăţie sau
răspundere fără propria încălcare. În calitate de temei juridic al acestei răspunderi figurează
răspunderea pentru fapta proprie a persoanei, ce poartă răspundere subsidiară, condiţionată fie de
formarea defectuoasă a voinţei persoanei juridice, fie în lipsa sau insuficienţa controlului şi
supravegherii pe care este obligat să le efectueze. Fapta prejudiciabilă a debitorului de bază în
obligaţia civilă cu creditorul nu serveşte în calitate de temei unic pentru angajarea răspunderii
subsidiare, dar constituie doar un element al faptului juridic complex, ce stă la baza survenirii
acestei răspunderi.
S-a demonstrat că esenţa răspunderii subsidiare se limitează la soluţionarea chestiunii ordinii
în care urmează să răspundă diferiţi debitori. Răspunderea subsidiară nu este un moment de trecere
nici la răspunderea solidară, nici la cea divizibilă.
3. Persoana juridică a fost gîndită şi recunoscută în calitate de subiect de drept de către
legiuitor numai pentru a motiva dezvoltarea circuitului civil. În măsura în care la construirea
persoanei juridice s-a recurs la procedeul de ficţiune, tot în această proporţie, putem vorbi despre
autonomia de voinţă şi independenţa exprimării ei de către persoana juridică ca subiect de drept.
Voinţa persoanei juridice este formată de alte persoane fizice şi doar pentru comoditatea circuitului
civil, în formă de ficţiune, se recunoaşte în calitate de voinţă a persoanei juridice.

117
 4. Răspunderea solidară se aplică în cazul răspunderii persoanelor fizice care alcătuiesc
organul colegial al persoanei juridice faţă de persoana juridică. Astfel, s-a elucidat faptul că cei care
au votat împotriva hotărârii care, fiind pusă în executare a provocat prejudiciul, s-au abţinut de la
vot sau au absentat nu vor răspunde nici faţă de victimă şi nici faţă de persoana juridică. Prin
analogie, aceeaşi soluţie se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat prin neluarea unei hotărâri,
fiind răspunzători numai cei care prin votul lor au împiedicat adoptarea ei.
Răspunderea persoanei juridice şi a membrilor organului său de conducere nu se încadrează
în dispoziţiile art.530 şi 531 ale Codului civil în vigoare – dacă doi sau mai mulţi debitori
datorează o prestaţie în aşa fel, încît fiecare este dator să efectueze întreaga prestaţie, iar creditorul
poate pretinde fiecăruia din debitori executarea, atunci debitorii sînt legaţi solidar. Şi o obligaţie
solidară nu se prezuma, ci se naşte prin act juridic, prin lege sau atunci cînd prestaţia este
indivizibilă.
Faptul că acţiunea ilicită a organului obligă însăşi persoana juridică, iar declaraţiile plurale de
voinţă ale membrilor organului de conducere se unesc într-o singură decizie sau absenţă de decizie,
care constituie, în mod cert, fapta ilicită indivizibilă a majorităţii membrilor, nicidecum nu rezultă că
răspunderea tuturor celor chemaţi în judecată poate fi încadrată la obligaţiile solidare. Faptele
membrilor organului de conducere constituie o prestaţie separată, faţă de prestaţia prejudiciabilă a
persoanei juridice în faţa creditorului, din simplu motiv că obiectul şi subiecţii prestaţiei sunt diferiţi
şi, deci, răspunderea angajată urmează a fi subsidiară.
5. S-a stabilit că în cazul în care legea nu stabileşte expres modul de reparare a prejudiciului, în
scopul protejării intereselor persoanei executate de către creditori, urmează să fie invocată regula
beneficiului de discuţie, adică dreptul persoanei urmărite de a cere creditorilor să reclame mai întîi
plata de la debitor sau satisfacerea creanţelor mai întîi din bunurile drepturile ce formează
patrimoniul comun al debitorilor şi mai apoi, urmărirea bunurilor drepturilor personale ale persoanei
urmărite.
6. O altă problemă abordată o constituie delimitarea noţiunii de organ al persoanei juridice
faţă de noţiunea de prepus. Ceea ce caracterizează, în mod definitoriu, noţiunea de prepus este, în
principiu, subordonarea juridică, pe care nu o întâlnim în cazul organului respectiv.
În cazul persoanelor juridice, determinarea existenţei raportului de prepuşenie prezintă
aspecte deosebite. În această ordine de idei, angajaţii unei persoane juridice sunt numai prepuşii
acesteia, prin urmare ei nu pot fi consideraţi drept prepuşii organelor persoanei juridice respective.

118
Aceste organe nu sunt chemate să răspundă, în calitate de comitenţi, pentru fapta prepuşilor
persoanei juridice.
De lege ferenda, socotim utilă introducerea în legislaţia noastră a definirii noţiunii de organ
al persoanei juridice, pentru a nu mai da naştere la controverse şi la o practică judiciară neuniformă.
Legală şi utilă în acest sens, ar fi orientarea practicii judiciare în temeiul naturii juridice a
răspunderii subsidiare, încasarea penalităţilor şi dobânzilor de întârziere în baza art.14, art.585,
art.619,art.1422 ale Codului civil în vigoare al Republicii Moldova de la persoanele ce poartă răspundere
subsidiară, pentru a trage la răspundere civilă anume acele persoane, care se fac vinovate de prejudiciile
cauzate altor participanţi ai circuitului civil şi chiar patrimoniului persoanei juridice. Esenţa persoanei
juridice nu trebuie redusă la faptul eliberării de răspundere a fondatorilor, asociaţilor, acţionarilor şi altor
subiecţi, care stau în spatele persoanei juridice, o administrează şi obţin interese patrimoniale şi sociale.
Prescripţia acţiunii împotriva debitorului accesoriu începe să curgă din momentul apariţiei
dreptului creditorului la acţiune, adică din momentul în care el a aflat sau ar fi trebuit să afle despre
refuzul debitorului principal de a-şi onora obligaţia sau despre lipsa unui răspuns din partea acestuia
în termen rezonabil.
7. De lege ferenda propunem completarea art.14 din Codul civil în vigoare cu un alineat,
potrivit căruia „Persoana care poartă răspundere subsidiară este obligată să plătească
creditorului valoarea prejudiciului real. Plata dobînzilor, penalităţilor, compensarea venitului
ratat ş.a. sunt posibile în cazurile prevăzute de lege sau contract”.
Impactul elaborărilor efetcuate asupra ştiinţei se exteriorizează prin aceea că ştiinţa
naţională, la momentul de faţă, fiind în faza de apreciere a reglementărilor noi din domeniul
raporturilor economice dintre subiecţii de drept, propunerile elaborate de noi pot fi utilizate atît în
cadrul unei posibile remanieri a legislaţiei codificate cît şi la adoptarea unor legi noi în domeniul
raporturilor comerciale, unde regula de bază constă în asigurarea despăgubirii eficiente şi totale a
persoanei păgubite.
S-a demonstrat la nivel teoretic cît şi practic că starea lucrurilor la capitolul răspundere
subsidiară nu poate asigura o creştere calitativă a eficienţei mecanismului juridic de angajare a
răspunderii subsidiare.
Problema stabilirii răspunderii persoanei vinovate reprezintă atît una de ordin juridic cît şi de
ordin social, deoarece se vor neutraliza eventualele eschivări de la răspundere a celor ce nemijlocit
au cauzat prejudiciul.

119
 În perspectivă se propune analiza, în primul rînd, a practicii judiciare, care va apărea în
domeniul răspunderii subsidiare şi elaborarea în temeiul acesteia a unui mecanism uniform de
angajare a răspunderii subsidiare. La fel, se propune analiza reglementărilor internaţionale în
materia răspunderii delictuale şi contractuale în coraport cu răspunderea subsidiară cu indicarea
oportunităţii aplicării aceluiaşi mecanism în cadrul legislaţiei naţionale.
De asemenea, se propune analiza practicii Curţii Europene pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi stabilirea impactului ei asupra dezvoltării instituţiei răspunderii civile în general şi a
răspunderii subsidiare în special.

120
 BIBLIOGRAFIA
I. În limba română
1. ALBU, I. Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1984.
278 p.
2. ALBU, I. Ursa, V. Răspunderea civilă pentru daunele morale. Cluj-Napoca: Editura Dacia,
1979, 308p.
3. ANGHEL , I. DEAK, FR. POPA, M. Răspunderea civilă. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1970.
284 p.
4. BĂIEŞU, S. ROŞCA, N. Drept Civil Partea generală. Peroana fizică. Persoana juridică.
Chişinău. Editura F.E.P. Tipografia Centrală , 2007. 412p.
5. BĂIEŞU, S., BĂIEŞU A.,CEBOTARI V., CREŢU I.,VOLCINSCHI V., Drept civil. Drepturile
reale. Teoria generală a obligaţiilor. Volumul II., Chişinău: Cartier, 521 p.
6. BANTUŞ L. Unele particularităţi ale răspunderii juridice şi valorii în drept. Legea şi viaţa.
2003. nr.4. 53 p.
7. BOBOŞ GH. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca: Dacia, 1994. 280p.
8. BLOŞENCO, A. Răspunderea civilă delictuală. Chişinău: Editura ARC, 2002. 308 p.
9. BULETINUL CURŢII SUPREME DE JUDTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA. Chişinău,
2004, nr.11, p. 6-18.
10. BULETINUL CURŢII SUPREME DE JUDTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA. Chişinău,
2008, nr.6, p.1- 4.
11. BRUMĂRESCU VERSUS ROMÂNIA în http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/portal.asp?
sessionId=166820&skin=hudoc-en&action=request.
12. CANTACUZINO M.B. Elementele dreptului civil. Bucureşti:Editura ALL, 1998. 744 p.
13. CHIBAC, G. Ghidul judecătorului în materie civilă şi comercială al Republicii Moldova.
Factoringul. Chişinău. 2004. p.322-331.
14. CHIRIAC A. Aspecte istorico-teoretice ale persoanei juridice în legislaţia Republicii Moldova.
Chişinău: ARC, 2001. 176 p.
15. CHIRIAC A., BRUMĂ S. Evoluţia istorică a răspunderii subsidiare în legislaţia europeană
(analiza succintă). Revista naţională de drept. Chişinău, 2006, nr. 8, p. 27-32.
16. CHIBAC G., BĂIEŞU A., ROTARI A., EFRIM O. Drept civil. Contracte speciale. Vol. III. Ed.
a 2-a. Chişinău: Cartier juridic, 2005. 340 p.
17. CÎMPIANU V.J. Dreptul muncii. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 1967. 314 p.

121
18. COJOCARI E. Drept civil. Răspunderea juridică civilă. Studiu teoretic, legislativ şi
comparativ de drept.Chişinău: 2002. 260p.
19. CODUL CIVIL AL REPUBLICII MOLDOVA, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.
1107-XV din 6 iunie 2002 . Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86 (967-971) din
22 iunie 2002.
20. CODUL CIVIL AL R.S.S.M., din 26 decembrie 1964. Veştile Sovietului Suprem al RSS
Moldoveneşti, 1964, nr. 36 (în prezent abrogat prin L.P. 1107/06.06.02, MO 082/22.06.02 art.
661 la data 12.06.03).
21. CODUL CIVIL AL ROMÂNIEI decretat la 26 noiembrie 1864, promulgat la 4 decembrie
1864 si pus in aplicare la 1 decembrie 1865, din 26/07/1993 art.998-1050.
http://legislatie.just.ro/.
22. CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ AL REPUBLICII MOLDOVA nr. 225
din 30.05.2003, Publicat : 12.06.2003 în Monitorul Oficial nr. 111-115 nr : 451 Data
intrarii in vigoare : 12.06.2003.
23. CONSTITUŢIA REPUBLICII MOLDOVA. din 29.07.1994, Publicat : 18.08.1994 în
Monitorul Oficial Nr. 1 art Nr : 1 Data intrarii in vigoare : 27.08.1994.
24. COSMOVICI P. Premise pentru elaborarea unei concepţii generale cu privire la fundamentul
răspunderii de drept economic. Bucureşti: Editura Academiei. 1980. 12 p.
25. COSTIN M. Răspunderea juridică în dreptul Republicii Socialiste România. Cluj-Napoca:
Dacia, 1974. 220p.
26. COSTIN M. O încercare de definire a noţiunii răspunderii juridice. Revista Română de Drept
1970, nr.5, 83 p.
27. DRĂGANU T. Natura juridică a cetăţeniei. Cluj-Napoca: Studia Universitatis Babeş-Bolyai,
Series jurisprudentia.1968, p.2-24.
28. DRUMEA M. Răspunderea juridică, principiile şi formele sale. Avocatul poporului. Bucureşti:
2004, nr.7, p.4-20.
29. ELIESCU M. Răspunderea civilă delictuală. Bucureşti: Editura Academiei, 1972. 250 p.
30. GLIGA I. Consideraţii privind definiţia răspunderii juridice. Cluj: Studia Universitatis, Babeş
Bolzai, 1970. 140 p.
31. HAMANGIU C., ROSETTI-BĂLĂNESCU I., BĂICOIANU AL.Tratat de drept civil român,
vol.I, Bucureşti: Editura ALL, 1996. 635p.

122
32. HOTĂRÂREA GUVERNULUI REPUBLICII MOLDOVA nr.1041 din 7 noiembrie 1997.
Privind modul de reorganizare a fondurilor de investiţii pentru privatizare. Monitorul Oficial
nr.2-4/1 din 15.01.1998.
33. HOTĂRÂREA GUVERNULUI REPUBLICII MOLDOVA nr.809 din 19 iunie 2002. Privind
aprobarea documentelor-tip ale cooperativelor agricole de întreprinzător de prestări servicii şi
ale uniunilor acestora. Monitorul Oficial nr.91-94/ 907 din 27.06.2002.
34. http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_1223/Noul/Cod/Civil.html
35. http://www.bankzakonov.com/
36. http://civil-law.narod.ru/wist/gk22.
37. http://civil-law.narod.ru/wist/gk22/ob2.html#x4
38. http://www.interlaw.ru/law/docs/10064072/
39. http://www.law. .edu.ru/book/book.asp?bookID=12715
40. http://antifraud.narod.ru/zakonodRK.html (codul civil al Cazahstanului)
41. http://www.parinti.com/Codul_Familiei_al_Romaniei-articol-801.html
42. http://www.fips.ru/avp/lib.htm
43. http://www.garant.ru/main/10064072-000.htm.
44. http://lex.justice.md/
45. http://konstantin-palace.spb.ru/EUROPE/9004020.htm.
46. http://legislatie.just.ro/
47. http://www.moldpres.md/
48. http://legemonitor.com/lex/e107_plugins/lex/lege.php.
49. http://legal.dntis.ro/codcivil/index-civ.html
50. http://www.kodeksov.net/.
51. http://www.info-law.ru/kodeks/10/3383/
52. grazshdanskij-kodeks-rossijskoj-federatsii-1.html.
53. IONAŞCU A. Răspunderea comitenţilor pentru repararea prejudiciilor cauzate de prepuşi.
Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român. vol.II.
Bucureşti: Academiei Române, 1978, p. 3-40.
54. IONAŞCU TR. Modificările aduse Codului civil de principiul constituţional al egalităţii
sexelor. Bucureşti: Justiţia nouă. 1950, nr.2, 213 p.
55. IOVÎNAŞ I. Consideraţii teoretice cu privire la răspunderea administrativă în dreptul R.S.
România. Cluj Napoca: Teza de doctorat, 1968. p. 4-15.

123
56. JALINSKII A., RERIHT A. Introducere în dreptul german. Bucureşti: ALL, 2001. 300 p.
57. LEGEA REPUBLICII MOLDOVA cu privire la insolvabilitate. nr.632 din 14.11.2001,
Publicat: 15.11.2001 în Monitorul Oficial Nr. 139-140.
58. LEGEA REPUBLICII MOLDOVA cu privire la asociaţiile obşteşti Nr.837 din 17 mai 1996.
Monitorul Oficial al R.Moldova Nr. 6/54 din 23.01.1997.
59. LEGEA REPUBLICII MOLDOVA privind cooperativele de întreprinzator, LM 73/2001 nr.
73 adoptat: 12.04.2001 promulgat: 12.04.2001 în vigoare: la data:28.03.03 publicat în
Monitorul Oficial nr. 049 din: 03.05.2001.
60. LEGEA REPUBLICII MOLDOVA cu privire la faliment Nr. 786 din 26.03.1996, Publicat
: 05.09.1996 în Monitorul Oficial nr. 058. Promulgat : 07.08.1996, Abrogată prin LP 632-
XV din 14.11.2001, MO139/15,11,01 art.1082.
61. LEGEA REPUBLICII MOLDOVA cu privire la filantropie şi sponsorizare, Nr.1420 din
31.10.2002, Publicat: 31.12.2002 în Monitorul Oficial nr. 185. art.nr: 1394 Promulgat :
25.12.2002.
62. LEGEA REPUBLICII MOLDOVA cu privire la Franchising, nr.1335 din 01.10.1997, Publicat
: 11.12.1997 în Monitorul Oficial Nr. 082. art. nr: 669 Promulgat: 28.11.1997 Data intrarii
in vigoare : 11.12.1997.
63. LEGEA REPUBLICII MOLDOVA cu privire la leasing, nr.59 din 28.04.2005 Publicat
: 08.07.2005 în Monitorul Oficial nr. 092. art. nr: 429.
64. LEGEA REPUBLICII MOLDOVA privind ocrotirea monumentelor, nr.1530 din 22.06.1993,
Publicat: 30.01.1994 în Monitorul Parlamentului nr. 001 art. nr : 3.
65. LEGEA REPUBLICII MOLDOVA privind societăţile pe acţiuni, nr.1134 din 02.04.1997,
Publicat: 12.06.1997 în Monitorul Oficial Nr. 38-39 art. nr : 332 Data intrarii in vigoare :
12.06.1997.
66. LEGEA REPUBLICII MOLDOVA privind societăţile cu răspundere limitată nr.135 din
14.06.2007, publicat:17.08.2007 în Monitorul Oficial nr.127-130, art. nr. 548, data intrării în
vigoare:17.08.2007.
67. LUPAN E. Răspunderea civilă: în contextul răspunderii juridice. Bucureşti: Accent, 2003.
416 p.
68. MUREŞAN M. Drept civil partea generală. Cluj-Napoca, 1994. 304 p.
69. MURUIANU I., ROŞCA N. Manualul judecătorului la examinarea pricinilor civile. Chişinău:
Cartier, 2006. 1014 p.
70. MONITORUL OFICIAL AL REPUBLICII MOLDOVA nr.2-4/1 din 15.01.1998.
71. MONITORUL OFICIAL AL REPUBLICII MOLDOVA nr.44-46/320 din 21.05.1998.

124
72. MONITORUL OFICIAL AL REPUBLICII MOLDOVA nr. 33-35/75 din 07.03.2002
73. MONITORUL OFICIAL AL REPUBLICII MOLDOVA nr.63-64/158 din 16.05.2002.
74. MONITORUL OFICIAL AL REPUBLICII MOLDOVA nr.91-94/907 din 27.06.2002.
75. MONITORUL OFICIAL AL REPUBLICII MOLDOVA nr.33-35/75 din 07.03.2002.
76. OANCEA I. Noţiunea răspunderii penale. Analele Universitaţii Bucureşti, Seria Ştiinţe sociale-
juridice, 1956, nr.6, 133 p.
77. PĂTULEA V. Corelaţii dintre răspunderea juridică şi responsabilitatea socială . Revista
Romănă de Drept. 1984, nr.1, p.6-12
78. PĂTULEA, V. Unele reflectări cu privire la răspunderea materială. Dreptul, 1999.nr.2
p. 18-26.
79. POGONEŢ G. Răspunderea juridică un fenomen social. Bucureşti: Administrarea Publică,
2004, nr.1-2. 79 p.
80. POP, L. Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti:Lumina Lex,1998. 518p.
81. STĂNESCU C., BÎRSAN C., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti: ALL
BECK, 2002. 426 p.
82. STĂTESCU C., BÎRSAN C. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti: ALL,
1997. 432 p.
83. VEŞTILE SOVETULUI SUPREM AL R.S.S.S.M. Chişinău: nr.36, 1964. art.81.

II. În limba rusă

84. АГАРКОВ М.М. Обязательство по советскому гражданскому праву. Ученые труды

Всесоюзный институт юридических наук НКЮ СССР. Москва: Юрид. изд-во НКЮ
СССР.1940. 192 с.
85. АГАРКОВ М.М., ГЕНКИНА Д. М. Гражданское право. Москва: Юрид. изд-во НКЮ
СССР, 1944. 419 с.
86. АГАРКОВ М.М. Избранные труды по гражданскому праву .Москва: Центр ЮрИнфоР,
Том 2. 2002. 452 с.
87. АЛЕКСЕЕВ С.С. Общая теория социалистического права. Свердловск, 1963 -1966 Выпуск
второй. Нормы права и правоотношения. Учебное пособие. Министерство высшего и
среднего специального образования РСФСР. Свердловский юридический институт. 1964.
226 с.

125
88. АНТИМОНОВ Б.С. Основания договорной ответственности социалистических
организаций. Всесоюзный институт юридических наук. Москва: Госюриздат., 1962.
175 с.
89. БЕЛЯКОВА A.M., ОЙГЕНЗИХТ В. А. Гражданско-правовая ответственность за
причинение вреда. Теория и практика. Москва: Изд-во Моск. ун-та. 1986. 149 с.
90. БОГДАНОВ Е.В., БАРИНОВ Н. А., БЫКОВА Т. А. и др. Гражданское право России
Практикум. Часть первая -2-е изд., перераб. и доп., учеб. Москва: Юрист.,1999. 165 с.
91. БРАГИНСКИЙ М.И., ВИТРЯНСКИЙ В.В. Договорное право. Общие
положения.Москва: Статут, 1997. 681 с.
92. БРАТУСЬ С.Н. Юридические лица в советском гражданском праве. Всесоюзный
институт юридических наук Минюста СССР. Москва: Юрид. изд-во Минюста СССР.
1947. Ученные труды. Выпуск 12. 364 с.
93. БРАТУСЬ С.Н. Субъекты гражданского права. Всесоюзный институт юридических наук
Минюста СССР. Москва: Госюриздат, 1950. 367 с.
94. БРАТУСЬ С.Н. Юридическая ответственность и законность. Очерк теории. Москва:
Юридическая литература. 1976. 215 с.
95. ВАРКАЛЛО В. Ответственность по гражданскому праву (возмещение вреда - функции,
виды, границы) Под ред., с вступ. ст. С. Н. Братуся. Перевол с польского В. В.
Залесского. Москва: Прогресс. 1978, (Вопросы строительства социализма и
коммунизма. Опыт зарубежных социалистических стран). 328 с.
96. ВАСЬКИН В.В. Гражанско-правовая ответственность. Владивосток: Изд-во
Дальневосточного унив-та.,1988.с.8
97. ВЕДОМОСТИ СЬЕЗДА НАРОДНЫХ ДЕПУТАТОВ СССР И ВЕРХОГНОГО СОВЕТА
СССР. Mосква: Издание Верховного Совета СССР. Nr. 30, 1991. 57c.
98. ВЕНЕДИКТОВ А.В. Договорная дисциплина в промышленности. Ленинградское отделение
Коммунистической академии. Институт советского строительства и права Ленинград:
Изд-во Леноблисполкома и Ленсовета 1935. 212с.
99. ВЕНЕДИКТОВ А.В. Государственные юридические лица в СССР. Москва: Советское
государство и право.1940. 87с., http://www.law.edu.ru/book/book.asp?bookID=102226
100. ГРАЖДАНСКИЙ КОДЕКС РОСИЙСКОЙ ФЕДЕРАЦИИ . [On-Line]. 2009.
www.interlaw.ru/law/docs/10064072/
101. ГРИБАНОВ, В. П. Осуществление и защита гражданских прав. Московский
государственный университет им. М. В. Ломоносова. Кафедра гражданского права

126
 Юридического факультета. Москва: Статут, 2000. (Классика российской цивилистики).
411 с.
102. ГРОСЬ Д.А. Влияние норм материального права на гражданское процессуальное право.
Научно-практические проблемы. Автореферат диссертации на соискание ученой
степени доктораюридических наук. Специальность 12.00.03 - Гражданское право ;
Семейное право ; Гражданский процесс ; Международное частное право ;
Специальность 12.00.04 - Предпринимательское право ; Арбитражный процесс /Л. А.
Грось ; Московская государственная юридическая академия. Кафедра гражданского
процесса. Москва:1999. 63 с.
103. ГРИММ Д.Д. Лекции по догме римского права. Пособие для слушателей. -4-е изд., испр.
и доп. Санкт-Петербург: Типография Ю. Н. Эрлих, 1914. XIV. 421 с.
104. ГРИНКЕВИЧ А.В. Гражданско-правовое положение казны. Автореферат на соискание
ученой степени кандидата юридических наук. Специальность 12.00.03 - Гражданское
право; Семейное право; Гражданский процесс; Международное частное право /А. П.
Гринкевич ; Науч. рук. С. М. Корнеев. Москва: Библиогр. ссылок 25.2. с., 1995. 25с.
105. ГУРВИЧ М.А. Право на иск. Отв. ред. А. Ф. Клейнман. Академия наук СССР. Институт
права. Москва; Изд-во АН СССР, 1949. 216 с.
106. ГУРВИЧ М.А. Судебное решение.Теоретические проблемы. Всесоюзный юридический
заочный институт. Москва: Юрид. лит., 1976. 175 с.
107. ГУРВИЧ М.А. Право предъявления иска в теории и судебной практике последних лет.
Калинин: Правоведение. 1961. №2, 138с.
108. ДОБРОВОЛЬСКИЙ А.А. Исковая форма защиты права. Основные вопросы учения об
иске Москва: Изд-во Московского ун-та. 1965. 190 с.
109. ДОБРОВОЛЬСКИЙ А.А., ИВАНОВА С.А. Основные проблемы исковой формы защиты
права. Москва: Изд-во Московского ун-та. 1979. 159c.
110. ДОЖДЕВ Д.В. Основание защиты владения в римском праве. Институт государства и
права. Москва: РАН. 1996. 239с.
111. ДОНЦОВ С.Е., ГЛЯНЦЕВ В.В. Возмещение вреда по советскому законодательству. Ред.
Л.А. Казакова . Москва: Юрид. лит. 1990. 272 с.
112. ДОНЦОВ С.Е., МАРИНИНА М.Я. Имущественная ответственность за вред,
причиненный личности. Москва: Юрид.лит. 1986. 160 с.
113. ДВОРЕЦКИЙ И.Х. Латино-русский словарь. Москва: 4-е изд. 1996. 738с.
114. ЕЖЕНЕДЕЛЬНИК СОВЕТСКОЙ ЮСТИЦИИ. Москва: Юрид. изд-во НКЮ РСФСР.
1448, XXXIII.(Еженедельник советской юстиции). № 26 - 52 , 1926. 820 с.

127
115. ЗИНЧЕНКО С.А. ЛАПАЧ В.А. Субьект предпринимательства как юридическое лицо.
Москва: Государство и право. №7, 1995. 120 с.
116. ЗАГОРУЛЬКО А.И. Обязательства по возмещению вреда причененного субьектами
гражданского права. Законы и законодательные акты. Харьков: Консум, 1996. 112 с.
117. ИВАНОВА Г.Н., ШЕВЧЕНКО А.С. Субсидиарная ответственность. Москва:
Правоведение №2, 1998. с.150-153.
118. ИОФФЕ О.С., МУСИН В.А. Основы римского гражданского права. Учебно-
методическое пособие для студентов заочного отделения. Ленинградский
государственный университет им. А. А. Жданова. Ленинград: Изд-во ЛГУ. 1974. 156 с.
119. ИОФФЕ О.С. ШАРГОРОДСКИЙ М.Д, АЛЕКСЕЕВ С.С. О составе гражданского
правонарушения. Москва: Правоведение. № 1. 1958. 48с.
120. ИОФФЕ О.С., ШАРГОРОДСКИЙ М.Д. Вопросы теории права. Москва: Юридическая
литература., 1961. 381с.
121. ИОФФЕ О.С. Развитие цивилистической мысли в СССР. Ч 2. Ленинградский
государственный университет им. А. А. Жданова. Ленинград: Л.Г.У., 1978. 173с.
122. ИОФФЕ О.С. Обязательственное право. Москва: Юридическая литература., 1975. 880 с.
123. КОРОЛЕВА А.И., ЯВИЧА Д.С. Теория государства и права. Изд-во Ленинградского ун-
та., 1982. 382 с.
124. КРАСАВЧИКОВ О.А. Возмещение вреда причиненного источником повышенной
опасности. Москва: Юрид.лит., 1966. 199с.
125. КУЗНЕЦОВА Л.Г., ШЕВЧЕНКО Я.Н. Гражданско-правовое положение
несовершеннолетних. Москва, Юрид.лит., 1968. 136с.
126. ЛЕЙСТ О.Э. Теоретические проблемы санкций и ответственности по советскому праву.
Автореферат диссертации на соискание ученой степени доктора юридических наук.
Специальность 12.00.01. Теория и история государства и права; История политических и
правовых учений. Министерство высшего и среднего специального образования СССР.
Московский государственный университет им. М. В. Ломоносова. Москва ,1978. 28 с.
127. МАЙ С.К. Очерк общей части буржуазного обязательного права. Москва:
Внешторгиздат,1953. 220 с.
128. МАЛЕИН Н.С. Имущественная ответственность в хозяйственных отношениях. Отв. ред.
В. В. Лаптев. АН СССР. Институт государства и права. Москва: Наука,1968. 207с.
129. МАЛЕИН Н.С. Правонарушение: понятие, причины, ответственность. Москва:
Юридическая литература., 1985. 192 с.

128
130. МАТВЕЕВ Г.К. Основания гражданско-правовой ответственности. Москва: Юрид. лит.
1970, 311с.
131. МАТВЕЕВ Г.К. Вина как основание гражданско-правовой ответственности по
советскому праву. Автореферат докторской диссертации. Г. К. Матвеев. Академия наук
СССР. Институт права. Киев: 1951. 42с.
132. МОРАНДЬЕР Ж. Гражданское право Франции. т.1. Москва: Изд-во иностранной
литературы, 1958 - 1961. Том 1. Пер. с фр. и вступ. ст. Е. А. Флейшиц. 1958., 742 с.
133. МУСИН В.А. Основы римского гражданского права. Учебно-методическое пособие для
студентов заочного отделения. Ленинградский государственный университет им. А. А.
Жданова. Ленинград :Изд-во ЛГУ.,1974., 156 с.
134. НОВИЦКИЙ И.Б., ЛУНЦ Л.А. Общее учение об обязательствах. Всесоюзный институт
юридических наук Министерства юстиции СССР. Москва: Горюриздат, 1950., 416с.
135. НОВИЦКИЙ И.Б. Сделки,Исковая давность .Всесоюзный институт юридических наук
Министерства юстиции СССР. Москва :Госюриздат,1954., 247 с.
136. НОВИЦКИЙ И.Б. Основы римского гражданского права. Допущено Министерством
высшего и среднего специального образования СССР в качестве учебника для
юридических высших учебных заведений и факультетов. Отв. ред. А. М. Белякова. 3-е
изд. Москва: Юрид. лит, 1972. 294 с.
137. ПАВЛОДСКИЙ Е.А. Договоры организаций и граждан с банками. Москва: Статут. 2000,
266 с.
138. ПУГИНСКИЙ Б.И. Гражданско-правовые средства в хозяйственных отношениях.
Москва: Юрид. лит., 1984. 224с.
139. ПЕТРОВ И.Н. Ответственность хозяйственных органов за нарушения обязательств.
Москва: Юрид.лит., 1974. 117с.
140. РАБЕЦ A.M. Обязательства по возмещению вреда, причиненного жизни и здоровью.
Москва: Федеральный фонд ОМС,1998. 296 с.
141. САВАТЬЕ Р. Теория обязательств. Юридический и экономический очерк. La theorie des
obligations : Vision juridique et economique. Перевод с французского и вступ. ст. Р. О.
Халфиной. Москва: Прогресс, 1972. 440 с.
142. САМОЩЕНКО И.С., ФАРУКШИН М.Х. Ответственность по советскому
законодательству. Москва: Юрид.лит., 1971. 240с.
143. САНФИОПЛО Ч. Курс римского частного права. учебник. Москва: Изд-во БЕК, 2000.
370с.

129
144. ЗАКОНЫ О ТОРГОВЛЕ. Том 1. Москва: Право и жизнь, 1922. Сборник действующих
узаконений и ведомственных распоряжений по внутренней торговле.Сост. К. А. Граве и
др.; Под ред. В. Ю. Вольфа.Выпуск второй. Москва: Изд-во Наркомторга СССР и
РСФСР, 1927. 358 с.
145. ЕГОРОВ Н. Д., ЕЛИСЕЕВ И. В., ИВАНОВ А. А. и др. Под ред. Сергеева, А. П.,
Толстого Ю. К. Гражданское право. Москва: ПРОСПЕКТ. 1996 часть 1.1996. 600 с.
146. СМИРНОВ В.Т., СОБЧАК А.А. Общее учение о деликтных обязательствах в советском
гражданском праве. Учебное пособие. Ленинград: ЛГУ, 1983.152с.
147. СОВЕТСКОЕ ГРАЖДАНСКОЕ ПРАВО. Под редакцией Красавчикова О.А...Москва:
высшая школа,1972. 502с.
148. СОВЕТСКОЕ ГРАЖДАНСКОЕ ПРАВО. Под редакцией Рясенцева В.А..Москва: Юрид.
Лит.,1986. 510с.
149. СОВЕТСКОЕ ГРАЖДАНСКОЕ ПРАВО. Субъекты гражданского права. Авт. кол. С. Н.
Братусь, А. И. Пергамент, В. А. Дозорцеви др. Под ред. С. Н. Братуся ; Всесоюзный
научно-исследовательский институт советского законодательства. Москва: Юрид.
Лит.,1984. 288с.
150. СОБРАНИЕ ЗАКОНОВ И РАСПОРЯЖЕНИЙ РАБОЧЕ-КРЕСТЬЯНСКОГО
ПРАВИТЕЛЬСТВА СОЮЗА СОВЕТСКИХ СОЦИАЛИСТИЧЕСКИХ РЕСПУБЛИК.
Алфавитно-предметный и хронологический указатели за 1927. Москва: Издание
Управления Делами Совета Народных Комиссаров СССР и СТО , 1928. 123 с.
151. СУХАРЕВ А.Я. Юридический энциклопедический словарь. Москва: Советская
энциклопедия.1984. 415с.
152. ТАРХОВ В.А. Ответственность по советскому гражданскому праву. Саратов: Изд-во
СГУ, 1973. 456 с.
153. ТАРХОВ В.А. Курс гражданского права. Общая часть. Уфа: Уфимский юридический
институт. МВДРФ, 1998. 330 с.
154. ТОЛСТОЙ Ю.К., СЕРГЕЕВ А.П. Гражданское право. Учебник. В двух частях. Москва:
ПРОСПЕКТ., Ч.1, 1996. 600 с.
155. ТРЕУШНИКОВ М.К Советский гражданский процесс. Учебник. Москва: Изд-во
Московского гос. ун-та, 1989. 463с.
156. ФЛЕЙШИЦ Е.А. Обязательства из причинения вреда и из неосновательного обогащения.
Москва: Госюриздат, 1951. 239 с.
157. ХОХЛОВ Е. Б., БОРОДИН В.В. Понятие юридического лица, история и современная
трактовка. Государство и право. Москва: №9. 1993. с.152-159.

130
158. ХРАПУНОВА Е.А. Субсидиарная ответственность и ее значение в свете нового
гражданского законодательства . Автореферат диссертации на соискание ученой степени
кандидата юридических наук. Специальность 12.00.03 - Гражданское право;
Предпринимательское право; Семейное право; Международное частное право. Саратов:
2001. 26 с.
159. ЧЕРЕПАХИН Б.Б. Об ответственности за вред причиненный правомерной
деятельностью. Правоведение. № 5-6, 1994, с. 45-52.
160. ШАРГОРОДСКИЙ М. Д. Вопросы общей части уголовного права. Законодательство
исудебная практика Ленинградский государственный университет им. А. А. Жданова.
Ленинград: Изд-во ЛГУ,1955. 256 с.
161. ШВАРЦ Х.И. Значение вины в обязательствах из причинения вреда. Москва: Юрид. изд-
во НКЮ СССР ,1939. 64 с.
162. ШЕПТУЛИН А.П., МЫСЛИЧЕНКО А. Г. Диалектический и исторический материализм .
2-е изд., перераб. и доп. Москва: Политиздат, 1988. 446 с.
163. ШЕВЧЕНКО Я. Н. Имущественная ответственность за вред, причиненный детьми по
советскому гражданскому праву. Автореферат диссертации на соискание ученой степени
кандидата юридических наук. Министерство высшего и среднего специального
образования УССР. Киевский государственный университет им. Т. Г. Шевченко.
Киев,1964. 16 с.

III.În limba franceză, engleză

164. BART J. Histoire du droit prive. De la chute de L’Empire romain du XIX-e siecle. Editions
Montchrestien. E.J.A. 1998.403p.
165. CARBASSE J.-M. Introduction historique au Droit. Presses Universitaire de France. Paris:
1998, p. 21-41.
166. CARBONNIER J. Droit civil. La famille. L’enfant. Le couple. Presse universitaire de France.
Paris: 20-eme edition refondue, 1999. 471p.
167. CARBONNIER J. Droit civil. Introduction. Les personnes. La famille. L’enfant. Le couple,
Paris: edition QUADRIGE/PPUF 2004. 697p.
168. Code civil 2005, 24-eme edition Andre LUCAS. LITEC. Groupe LexisNexis. 1057p.
169. CODE CIVIL DU QUEBEC 7-EDITION 1999-2000. Les Editions Yvon Blais Inc. 1999.
170. GAUDEMET J. Droit prive romain. Coll.Domat. Paris: 2 edition 2000. 297p.

131
171. LAURENT A. Le cautionnement. Dalloz 2-eme edition 1997. p 18-22.
172. LAURENT A. Droit civil. Le contrat. tome III, Economica, 2003. 9 p.
173. LARROUMR C. Droit civil. Les obligations. Le contrat. tome III. Economica. 2003 .40p.
174. LE CODE CIVIL. 1804-1904. Livre de centenaire. Publie par La Société d’études
Législatives. Tome premier. Généralités – Etudes spéciales. Paris. Arthur Rousseau. Editeur.
1904. republié en 2003 par Phénix éditions, p. 20-55.
175. LEGEAIS D. Suretes et garanties du credit, 2-eme edition EJA, Librairie generale de droit et
de jurisprudence. Paris: edition 1997. 162p.
176. LEVI J.-P. CASTALDO A. Histoire du droit civil. Edition DALLOZ.2002. 661-1047p.
177. LIGNERES P. Les cautionnements et garanties d’ emprunt donnes par les collectivites locales.
LITEC, 2003. p 322-323.
178. LUCAS A. Code civil.2005,24-emeedition. Grupe Lexis, 1057p.
179. MEGA CODE CIVIL, sixieme edition Dalloz, 2005, Les francais et leurs Code civil.
Bicentenaire du Code civil 1804-2004. Les editions des journaux officiels, 2004, Xavier
Martin.
180. MEGA CODE CIVIL, Sixieme edition redigee avec le concours de Xavier HENRY, Edition
Dalloz, 2005. 2341p.
181. MONIER R. Manuel elementaire de droit romain. Tome 1. introduction historique, les surces,
la procedure, les personnes. Les droits reels, les successions. Sixieme edition revue et
complete. Edition DOMAT. Montchrestien. 1977. p. 74-93.
182. PICOD Y. Lecon de droit civil. tome III. premier volume, Montchrestien, 1999. 28p.
183. SAVIGNY. Traite de droit romain. Editions Pantheon-Assas. Paris.2002. 180 p..
184. SCHNNERS H.G. Community law and international law - Common market Law Review. Vol.
12. Paris: 1975. 77p.
185. STARCK B. Essai d une theorie generale de la responsabilite civile, consideree en sa double
fonction de garantier et de peine privee. These. Paris: 1947. 354p.
186. STARCK B. Droit civil.Obligation. 1.Responsabilite delictuelle. Librarie de la Cour de
Cassation. Paris: 1988, p. 38-50.
187. STARCK B. Droit Civil. Obligations. Paris: 1972, p. 10-42.
188. VILLEY M. Leçon d’histoire de la philosophie du droit. Paris.Librairie DALLOZ. 1957.

132
 DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat, se

referă la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar urmând să suport consecinţele, în conformitate
cu legislaţia în vigoare.

Sorin Brumă

Data:

133
  

CURRICULUM VITAE 

1. PRENUME: Brumă NUME: Sorin s

DATA NAŞTERII: 16/08/1979(Ziua/luna/anul)

LOCUL NAŞTERII: Moldova, Floreşti (Ţara, Oraşul)

NAŢIONALITATEA: R.Moldova

ADRESA: str. Mereni 24, Chişinău, Moldovaa

TELEFON: _(373-22)47-34-41, 068-11-07-07 mob.

EMAIL: sorinbruma@mail.ru

SEX: Masculin

134
STUDII:

INSTITUŢIA DE ÎNVĂŢĂMÎNTSUPERIOR: (universitate sau echivalent şi studii

post-universitare dacă sunt aplicabile).
Denumirea şi locul Anii de studii Diploma şi Obiectele de bază
instituţiei Din Până calificativul obţinut
Universitatea de Stat 1996 - 2001 Licenţiat in Drept Drept Civil
din Moldova Procedura Civila
Specialitatea: Drept internaţional
Drept Internaţional si Drept vamal
Activitate Vamala Drept penal
Universitatea de Stat 2002 - 2009 Doctorand Drept Civil
din Moldova
Catedra Drept Civil,
Facultatea de drept.

ACTIVITATE PROFESIONALA:

Data Activitate Poziţia

2001 SA APA CANAL CHISINAU Jurist consult

2003-2007 SA APA CANAL CHISINAU Şef Secţie

juridica in
cadrul Direcţiei
Relaţii cu
clienţii

2007-prezent SA ENTEH Şef Secţie

juridică

2008-prezent SA MOLDELECTROMONTAJ Membru al

consiliului
societăţii pe
acţiuni

2002 -prezent UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA Lector

Facultatea de Drept (doctorand)
Catedra Drept Civil
- Drept Civil (parte generala)
- Drept Civil (parte speciala)
- Obligaţii delictuale
- Drepturile reale
- Drept locativ
- Dreptul Familiei

135
 MATERIALE ALE COMUNICĂRILOR ŞTIINŢIFICE:
1. Oglindirea răspunderii subsidiare în materie de asigurări //
„Comunicările prezentate la Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică
„Codul Civil al Republicii Moldova 5 ani de aplicare-probleme,
realizări şi perspective ”. – Chişinău, Institutul Naţional de Justiţie, 18-
19 septembrie 2008– 0,2 c. a., p.6
2. Coraportul dintre temeiurile juridico-civile a răspunderii subsidiare şi
solidare // „Comunicările prezentate la Conferinţa internaţională ştiinţifico-
practică „Codul Civil al Republicii Moldova 5 ani de aplicare-probleme,
realizări şi perspective ”. – Chişinău, Institutul Naţional de Justiţie, 18-19
septembrie 2008– 0,5 c. a., p.5

PUBLICAŢII:
Data Tema publicaţiei Sursa apariţiei
2005 Caracteristica generala a temeiurilor răspunderii juridice Revista naţională de
Drept, Chişinău,
2005. – Nr. 6. – p. 38-
44. – 0,3 c. a.
2005 Locul răspunderii subsidiare in sistemul de tipuri ale Revista naţională de
răspunderii civile Drept, Chişinău,
2005. – Nr. 12. – p.
60-63. – 0,4 c. a.
2006 Evoluţia istorică a răspunderii subsidiare in Legislaţia Revista naţională de
Europeană Drept, Chişinău, 2006.
– Nr. 8. – p. 27-32. –
0,5 c. a.

2009 Natura juridică a răspunderii subsidiare Revista naţională de

drept, Chişinău, 2009.
– Nr. 3. – p. 37-40. –
0,3 c. a.

2009 Natura juridică a răspunderii subsidiare (continuare) Revista naţională

de drept, Chişinău,
2009. – Nr. 4. – p. 62-
66. – 0,2 c. a.

136