Nume si prenume: Tutuianu Silviu-Cristian

Clasa a X-a
Caracterizarea lui Ghita

Nuvela psihologica este tipul de nuvela axat pe conflictul interior al personajului in care
actiunea urmareste declinul acestuia sub aspect moral si spiritual.
Trasaturile nuvelei psihologice sunt: tema psihologica; un conflict interior; prezentarea
unor tensiuni sufletesti; transformari sufletesti, morale, comportamentale suferite de personaje in
evolutia lor; evolutia raporturilor dintre personaje; mijloace de investigatie psihologica.
Ioan Slavici face parte din epoca literara a marilor clasici, rolul sau in literatura a fost
acela de a scrie numeroase opere literare, mai exact comedii, drame istorice, povesti, nuvele,
romane, memorii.
Opera literara moara cu noroc isi are preliminariile in anul 1881, vol. de debut Novele din
popor; importanţă (“nuvelă solidă cu subiect de roman” – G. Călinescu).
Titlul are mai multe semnificatii, el poate reprezenta o sintagmă ce conţine o antifrază;
numele unui han construit pe locul unei mori semnificând un spaţiu aflat sub influenţa unor forţe
nefaste; la nivel obviu, semnificaţia lui se desprinde chiar din discursul naratorului în capitolul al
II-lea: este cu noroc pentru cei care ajung aici, pentru că au străbătut locurile primejdioase; la
nivel obtuz, moara care adduce nenorocirea, pentru că uşurinţa câştigurilor de aici ascunde
abateri etice grave; motivul norocului este asociat ideii de câştig, de pact malefic, în concepţia
popular.
Tema este constituita de consecinţele nefaste pe care setea de înavuţire le are asupra
omului, influenţându-i destinul, fiind o operă tezistă ce trădează un Weltanshauung marcat de
elemente moraliste. M. Popescu observă în nuvelă supratema destinului şi apropierea de
„schemele conflictuale ale tragismului antic”, vina constând în părăsirea liniştii dobândite prin
tradiţie.
Relaţia incipit-final este reprezentata simetria compoziţională; rolul bătrânei, aceasta
fiind personaj raisonneur, prin el naratorul îşi exprimă concepţiile sănătoase despre viaţă;
bătrâna, simbol al înţelepciunii, nu este individualizată prin nume, vocea ei este una din off,
anunţă o sentinţă, (rolul corului din tragedia antică); finalul închis, de tip moralizator, plasat într-
o zi de luni, simbol al unui nou început, focul purificator; este reiterat motivul celor 5 cruci, dar
semnificaţia lor este modificată: dacă în cap. al doilea au o conotaţie benefică, fiind semne ale
binecuvântării divine, în final ele rămân doar semn al morţii.
Arta personajului la I. Slavici nu impune personajelor o comportare rigidă, dictată de
anumite prejudecăţi morale, ci le dă libertatea de a se manifesta după propriile îndemnuri; nu
înfrumuseţează cu nimic viaţa personajelor sale; procentul de duritate şi afecţiune, de bunătate şi
răutate, de hotărâre şi slăbiciune pe care îl aflăm în fiecare din ele face din Slavici un observator
fără părtinire, cu spirit realist desăvârşit; o mare putere de interiorizare.
Tipologia personajului: personaj principal, pivot al diegezei, rotund, tridimensional; este
cel mai complex personaj al lui Slavici care ilustrează consecinţele distrugătoare ale setei de
înavuţire; la început cîrciumarul este „un ins energic, cu gustul riscului şi al aventurii” (M.
Popescu); critica literară l-a plasat alături de Harpagon şi Hagi-Tudose.
 Caracterizarea directă poate fi facuta de narator: surprinde transformarea sa: „devenise
mai de tot ursuz, se aprindea pentru orişice lucru de nimic”, „ nu mai zâmbea ca mai înainte, ci
râdea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el.”; de alte personaje: Lică îşi dă seama că e un om
de nădejde : „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multa ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte; dacă te-aş
avea tovarăş pe tine, aş râde şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă
ştiu alăturea cu un om ca tine.”, de Ana: „ Ghiţă nu e decât o muiere îmbrăcată în haine
bărbăteşti”; prin autocaracterizare: îşi face reproşuri are remuşcări sincere şi dureroase: „Iartă-
mă, Ano, iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât oi trăi pe faţă pământului”, îşi
deplânge prăbuşirea, căreia nu i se poate împotrivi: „Sărmanilor mei copii, voi nu mai aveţi (...)
un tată om cinstit (...) tatăl vostru e un ticălos”, dă vina pe firea lui slabă, încercând astfel să-şi
motiveze faptele, „aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât
voinţa mea?! Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşa în spinare”.
Caracterizare indirectă reiese din calităţi: îşi iubeşte soţia şi familia, este gospodar,
respectă legea, cinstit iniţial; defecte: lăcomia, incapacitatea de a-şi recunoaşte greşelile,
slăbiciune, impulsiv, agresiv; conflictul interior este foarte puternic; prăbuşirea lui este
inevitabilă şi de la complicitate ajunge la crimă; patima pentru îl dezumanizează şi Ghiţă cade
pradă propriului său destin căruia nu i se poate opune, prăbuşindu-se încet, dar sigur – de la omul
cinstit şi harnic la statutul de complice în afaceri necurate şi crimă, până la a deveni ucigaş.
„Sancţionarea drastică a protagoniştilor e pe măsura faptelor săvârşite, lor lipsindu-le stăpânirea
de sine, simţul măsurii şi cumpătul” (Pompiliu Marcea).
Lică Sămădăul este un personaj secundar, realist, un spirit satanic ce exercită asupra
celorlalte personaje o dominaţie fascinantă. El urmează tipologia aventurierilor angrenaţi în „the
golden rush”, nemulţumit cu ceea ce îi aduce soarta, încercând să scoată cât mai mulţi bani din
orice afacere. Portretul său este realizat printr-o descriere de tip balzacian, fiecărui element fizic
corespunzându-i unul moral. Preocuparea deosebită pentru indument, în ciuda profesiei de
porcar, sugerează vanitatea, orgoliul excesiv al personajului. Ghiţă se simte ameninţat de
prezenţa Sămădăului, de caracterul alunecos al personajului, relevat chiar de la început, când
soseşte la han pe un drum ocolit. Prin tot ce face, Lică se manifestă ca un personaj malefic:
îmblânzeşte câinii de la Moara cu noroc pentru a-şi putea aduce aici oamenii fără grijă, ignoră
mijloacele de apărare ale hangiului, sporite inutil prin cumpărarea a două pistoale sau prin
angajarea unui argat. În discuţia cu Ghiţă, Lică este de neînduplecat: tendinţa de a-i supune pe
ceilalţi este nestăpânită. Nu admite contraziceri şi, din acest punct de vedere, cârciumarul rămâne
personajul slab. („Ori îmi vei face pe plac, ori îmi fac rând de alt om la Moara cu noroc”, îi
spune Lică). Crima, înşelăciunea, furtul sunt câteva dintre faptele săvârşite de Lică şi au efecte
devastatoare asupra celorlalte personaje, pe care le domină cu cinism. El îi dezvăluie lui Ghiţă
cum a ucis primul om, apoi pe al doilea, după care acum chiar simte „plăcerea de a lovi pe omul
care te supără”. Ghiţă îl caracterizează astfel: „Tu nu eşti om, Lică, ci diavol.”. Joacă rolul lui
Mefisto; lipsit de preţuire pentru viaţă, el ucide cu sânge rece în funcţie de propriile interese, este
abil şi se bucură de sprijinul puternicilor, joacă dezinvolt o comedie a nevinovăţiei şi a demnităţii
când este acuzat, considerându-se invincibil. Mircea Zaciu afirmă că Lică este „forţa în stare să
sfideze legile divine şi umane.”.
Prezentată de către naratorul omniscient și obiectiv, cu ajutorul narațiunii la persoana a
III-a, relația lui Ghiță cu personajul negativ, Lică Sămădăul va conduce la destinul tragic al
tuturor. Având dorința de a munci pentru soție, copii și pentru ,,fericirea familiei sale”, Ghiță
semnează condamnarea unui destin tragic în momentul în care îl cunoaște pe Lică Sămădăul, de
meserie porcar, și acceptă prezența factorului perturbator în viața sa. Deși încearcă să respingă
propunerile lui Lică și refuză să-i spună ,,cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și
cine ce face”, influența porcarului este covârșitoare. Prin urmare, Ghiță începe să îi ascundă
Anei, soția sa, ,,gândurile grele ce-l cuprinseseră, aceasta urmând să-și piardă treptat încrederea
în soțul ei.”.
Limbajul naratorului şi al personajelor valorifică aceleaşi registre stilistice: limbajul
regional, ardelenesc, limbajul popular, oralitatea.
In concluzie, vinovat de lipsa măsurii, sfâşiat de lupta dintre patima pentru bani şi
orgoliu, eroul este sancţionat de instanţa divină într-o nuvelă ce împleteşte forţa conflictului de
tragedie antică şi profunzimea observaţiei realiste a caracterelor: „Moara cu noroc”, o
capodoperă a literaturii române.