Sunteți pe pagina 1din 57

Capitolul I

Necesitatea uscarii gazelor naturale.

1.1 Generalitati

Industria gazeiferă reprezintă o ramura complexă, importantă în contextul


industriilor, asigurând hotărâtor baza energetică şi de materii prime pentru aceasta.
Gazele naturale sunt supuse în schelele de extracţie unor tratamente preliminare şi
finale, pentru separarea succesivă sau simultana a impurităţilor gazoase, lichide,
solide şi hidrocarburile condensabile.
Tratamentele preliminare (mecanice, fizice, chimice) încep la talpa sondei şi
se continua în instalaţiile de suprafaţă.
În instalaţiile centrale, prin tratamente finale, se urmăreşte adâncimea
separărilor pentru a asigura transportul monofazic pe conductele magistrale şi
pentru a se realiza normele de calitate impuse de consumatorii industriali.
Prin deshidratarea gazelor naturale se urmăreşte reducerea conţinutului de
umiditate până la limitele prevăzute, folosindu-se diferite metode, procedee şi
instalaţii, din ce în ce mai eficace şi mai economice.
Un domeniu mai puţin investigat şi cercetat este acela al hidratării
hidrocarburilor lichide şi gazoase, în toate fazele şi circuitele tehnologice ale
exploatării gazelor naturale şi a măsurilor necesare prevenirii acestei hidratări, care
prezintă o deosebită importanţă în tehnica deshidratării.
Prin aplicarea unor măsuri preventive, cantitatea de vapori de apa din gazele
naturale se poate reduce simţitor. Aceasta înseamnă staţii de deshidratare cu
capacitate mai mică, respectiv cheltuieli de investiţii şi de exploatare reduse.
Deshidratarea gaze lor naturale, deşi este o operaţie distinctă, nu trebuie privită şi
rezolvată separat, mai ales atunci când gazele au nevoie şi de alte tratamente mai
înainte de a fi transportate în exterior.
Deshidratarea gazelor naturale trebuie inclusă în ansamblul general de
operaţii cunoscute sub denumirea de pregătirea gazelor naturale pentru transport.
Apa şi vaporii de apă care conţin procente importante de săruri dizolvate,
dispersate şi antrenate, coboară temperatura de formare a criohidraţilor şi deschid
perspective pentru

transportul bifazic sau trifazic pe conductele colectoare, pe distanţe mai mari, fară
pericol de blocare, prin criohidrati.
Sistemul de proiectare al instalaţiilor industriale de deshidratare bazat numai
pe date extrase din literatura de specialitate şi generalizate, indiferent de situaţiile
locale specifice, a condus întotdeauna spre supradimensionarea instalaţiilor,
respectiv spre blocarea unor importante fonduri de investiţii.
S-au ales şi s-au recomandat cele mai eficace şi cele mai economice
procedee şi instalaţii numai atunci când studiile tehnico-economice şi proiectele
tehnice s-au bazat pe date şi valori rezultate din cercetări de laborator completate
cu cercetări şi experimente semiindustriale.

1
În ţările cu industrie gazeiferă dezvoltată fiecare metodă se aplica prin mai
multe procedee, iar fiecare procedeu prin mai multe variante, scheme şi circuite
tehnologice, cu echipament adecvat de o înaltă tehnicitate, în raport cu
caracteristicile de baza ale fiecărui zăcământ şi cu cerinţele exploatării.
Marimea care caracterizeaza gradul de uscare a gazelor naturale este punctul
de roua, care se exprima fata de apa si fata de hidrocarburi. Prin punctul de roua al
gazelor se intelege temperatura de saturatie a acestora cu vapori apa, respectiv
temperatura la care isi pot face aparitia primele picaturi de apa.
Necesitatea uscarii gazelor la un anumit punct de roua al apei se datoreaza
problemelor pe care le induce in procesul de transport , distributie al gazelor
naturale, cat si asupra calitatii lor, dintre acestea mentionez :
a) dopurile de ghiata ( criohidratii hidrocarburilor ), ce pot aparea pe
conducte dar mai ales la organele de inchidere unde au loc si procese de laminare.
Cantitatea minima de apa antrenata de gazele naturale la o anumita temperatura
este data de tensiunea de vapori a apei la temperatura respectiva in amestecul de
gaz dat. De regula insa cantitatea de apa antrenata este mai mare intrucat gazele in
procesul de curgere pot antrena mecanic cantitatile suplimentare fata de apa
antrenata la echilibru , cantitatile suplimentare antrenate sunt functie de regimul de
curgere a gazelor . La o viteza mai mare de curgere , respectiv la un Re. mare si
cantitatile de apa antrenate sunt mari. In timpul iernii gazele care sunt transportate
prin conductele subterane au o temperatura mai ridicata decat temperatura
mediului ambiant , si la trecerea acestora din conductele de transport in conductele
de distributie care sunt supraterane si care au temperatura mediului ambiant , pot
apare condensari ale apei si dopuri de ghiata , cu toate influentele negative ce
decurg .
b) o alta consecinta negativa a prezentei apei in gaze se datoreaza actiunii
corodante a acesteia asupra retelei de transport si distributie a gazelor . Gazele
naturale in timpul procesului de extractie antreneaza cantitati substantiale de ape
saline .Salinitate ce poate varia intre cateva grame / litru la peste 100grame/ litru.
Atunci cand pentru stimularea procesului de extractie sunt folosite stixuri
spumogene cantitatile de apa antrenate sunt considerabil mai mari .Prin stixuri
spumogene intelegem substante care introduse in sonda duc la spumarea
lichidelor , facilitand eliminarea dopurilor de apa ce pot bloca procesul de
extractie al gazelor . Apele saline desi sunt retinute in separatoare montate imediat
dupa iesirea gazelor din sonda , in anumite cantitati sunt antrenate in reteaua de
conducte magistrale , unde duc la aparitia unor coroziuni in puncte specifice
actiunii clorurii de sodiu . Actiunea corodanta a apei creste si mai mult in zonele in
care in compozitia gazelor naturale apar cantitati suplimentare de CO2 si H2S .
c) o alta consecinta negativa a prezentei apei asupra procesului de conditionare
a gazelor naturale ce urmeaza a fi trecute in reteaua de distributie , o constituie
actiunea acesteia si a impuritatilor dizolvate in ea , asupra procesului de odorizare
a gazelor . Prezenta unor cantitati de carbonate sau bicarbonati dizolvati in aceasta
si / sau a oxizilor de fier formati in conducte datorita prezentei apei , pot duce la
diminuarea considerabila a caracteristicilor de odorizare a odorizantilor ca o
consecinta a formarii mercaptidelor.

2
d) prezenta apei in gaze duce si la influente negative asupra puterii calorice a
lor ;
e) apa antrenata in fluxul de gaze naturale ingreuneaza procesul de masurare a
acestora obtinindu-se valori de debit in punctele de masura care nu sunt reale .
Asa cum s-a aratat mai sus , prin uscarea gazelor naturale se urmareste de fapt
reducerea continutului de apa din gaze pana la limitele impuse atat de siguranta
transportului pe conductele magistrale ,de distributie , de prevenirea unor
fenomene de coroziune , toate acestea pentru a obtine o calitate cat mai buna a
gazelor naturale in punctele de predare / preluare comerciale.
Pentru realizarea uscarii gazelor si prevenirea formarii criohidratilor se
cunosc mai multe procedee , cum ar fi :
– procedee de uscare prin comprimare
si ( sau ) racire ;
– procedee de uscare prin absorbtie in
lichide higroscopice ( glicoli , solutii de clorura de calciu si litiu ) ;
– procedee de uscare prin adsorbtie pe
substante solide desicante ( silicagel , alumina activata , site moleculare ) ;
– procedee pentru prevenirea formarii
criohidratilor prin injectie de metanol sau glicoli in gazele naturale .
Cele mai folosite procedee de uscare a gazelor sunt prin absorbtie si prin
adsorbtie.
Absorbtia este un fenomen de transport de masa intre doua faze. Transferul
de masa dintr-o faza in alta este determinat de gradientul de concentratie din
fiecare faza . Gradientul de concentratie indica si pozitia in care se afla cele doua
faze , mai aproape sau mai departe de conditiile de echilibru . Schimbul de
substanta dintre faze se face pana la echilibru , cand schimbul de masa inceteaza si
concentratia intre cele doua faze devine constanta . deplasarea moleculelor se face
intotdeauna de la un nivel mai inalt catre unul mai scazut.
Absorbtia in lichide higroscopice se bazeaza pe proprietatea unor compusi
organici de a absorbi la temperaturi mai scazute umiditatea pe care o cedeaza apoi ,
la temperaturi mai ridicate , destul de usor. Pentru realizarea procesului de
deshidratare prin absorbtie o instalatie cuprinde , ca echipament de baza si
echipament auxiliar : separatoare de impuritati , coloana de absorbtie cu talere ,
coloana de desorbtie , schimbatoare de caldura , recipienti pentru absorbanti ,
pompe de recirculare , etc .
Dintre absorbantii higroscopici lichizi , glicolii , mentionati mai jos , au cea
mai larga raspandire ca deshidratanti si ca inhibitori :
- monoetilenglicol ( MEG ) ;
- dietilenglicol ( DEG ) ;
- trietilenglicol ( TEG ) ;
- tetraetilenglicol ( TtEG ) ;
Industria gaziera opteaza pentru utilizarea trietilenglicolului ( TEG ) , pentru
puncte de roua cat mai coborate si de asemenea pentru capacitatea de regenerare a
trietilenglicolului pana la o concentratie de 99,955 % , de pierderile mici prin
vaporizare , temperatura initiala de descompunere etc . Tetraetilenglicolul se
utilizeaza in cazuri speciale , pentru punctele de roua intre - 25 0C si - 40 oC.
3
Adsorbtia este un fenomen fizico – chimic de suprafata – se considera ca o
operatie unitara de transfer de masa prin care un component dintr-un amestec fluid
este retinut de suprafata unui corp solid cu care fluidul vine in contact .
Adsorbtia poate fi :
- fizica , cand nu se modifica structura fizica a moleculei adsorbite ;
- chimica (chemosorbtia ) cand este insotita de o reactie chimica .
Uscarea gazelor naturale prin adsorbtie pe diferite solide desicante se
bazeaza pe capacitatea de adsorbtie pe care o manifesta aceste solide fata de
vaporii de apa , exprimata in Kg apa / 100 Kg adsorbant solid . Capacitatea de
adsorbtie depinde de mai multi factori si anume :
- de natura adsorbantului ;
- de temperatura sistemului ;
- de presiunea partiala remanenta (de echilibru ) a vaporilor de apa din
gaz;
- de punctual de roua final al gazului .
Cu cat temperatura este mai mare cu atat capacitatea de adsorbtie este mai
mica si invers .
La alegerea adsorbantilor se au in vedere mai multe criterii :
- natura adsorbantului : adsorbantul trebuie sa prezinte o selectivitate mare
pentru componentul adsorbit , sa nu reactioneze chimic cu acesta si sa aiba o mare
capacitate de adsorbtie maxima ;
- temperatura de lucru : tendinta de scadere a capacitatii de adsorbtie cu
cresterea temperaturii impune alegerea unui adsorbant care , in conditii de
temperatura ce se pot realiza in modul cel mai economic , sa prezinte capacitatea
de adsorbtie maxima
. - concentratia finala a adsorbantului in inert ( gradul de recuperare ,
punctul de roua a gazului uscat etc . )
- posibilitatea de regenerare : constituie criteriu de cea mai mare
importanta economica . In timpul functionarii instalatiilor caracteristicile de
regenerare a adsorbantilor se modifica , aceste caracteristici sunt deosebit de
importante in analiza rentabilitatii utilizarii unuia sau altuia dintre adsorbanti.
- pierderile de presiune : pierderile de presiune ale inertului datorita
colmatarii stratului de adsorbant reprezinta alt criteriu economic important .
- pretul de cost .

1.2 Umiditatea gazelor naturale.

Gazul care se găseşte in contact cu apa , indiferent de natura lui , se saturează cu


vapori de apă la echilibru sau la saturaţie reprezentănd conţinutul maxim posibil
pentru o anumită presiune si temperatură . Continutul de apa al gazelor , cunoscut
4
si sub numele de umiditate , creste cu cresterea temperaturii si scăderea presiunii .
La presiuni joase ( până la 4… 5 bar. ) unde sistemul se comportă aproape ideal
( faza gazoasă ascultă de legea lui Dalton si faza lichida de legea lui Raoult iar
condiţia de echilibru este data de egalitatea presiunilor partiale ale unui component
in cele doua faze ) , umiditatea maxima a gazului se poate calcula din ecuatia de
echilibru :

(1.1)
p g H 2O = p y H2O = p l H2O = p t H2O ⋅ x H2O = p t H2O

unde :
p – reprezintă presiunea sistemului ;
- presiunea partiala a vaporilor de apă in faza gazoasă ;
p g H 2O
- fractia molară a vaporilor de apă in faza gazoasă ;
y H 2O
- presiunea partială a apei in faza lichida ;
l
p H 2O

- fractia molară a apei in faza lichidă ;


x H 2O
- presiunea de vapori a apei la temperatura , t .
t
p H 2O

fiind vorba de un singur component ( = 1) ,presiunea partiala a apei este chiar


x H 2O
presiunea ei de vapori .
La presiuni ridicate unde sistemul gaz – apa se comporta neideal , se constata
devieri de la ecuatia ( 1.1 ). Astfel , determinarile experimentale la presiuni ridicate
au aratat ca ,in realitate , un gaz contine mai multa apa decat rezulta din ecuatia (
1.1) . La 43,6 bar aerul contine la 380C cu 15 % si la 160C cu 24 % mai multa apa
decat cea rezultata din ecuatia (1.1) . Acest fapt se explica prin devierea gazelor de
la legea idealitatii , prin influienta presiunii externe exercitata de aer , gaz natural
sau alt gaz inert asupra presiunii de vapori a apei , ( conform ecuatiei lui Gibbs –
pointing presiunea de vapori a unui lichid la o temperatura constanta creste cu
cresterea presiunii externe exercitata de un gaz inert ) si prin influenta prezentei
unor saruri dizolvate in apa cu care gazul vine in contact , prezenta acestor saruri
(clorura de sodium , calciu si magneziu ) coboara presiunea partiala a apei din faza
gazoasa .
Cercetarile efectuate pe diverse gaze pure si in amestec de diferite
compozitii au condos la concluzia ca presiunea , temperatura , natura gazelor ,

5
compozitia lor si continutul de impuritati influenteaza asupra umiditatii . De
aceea , continutul efectiv ( real ) al umiditatii gazelor la saturatie ( echilibru )
este mai mare decat umiditatea de saturatie calculate cu ecuatia ( 1.1 ) , astfel :
a) cu cresterea presiunii si scaderea temperaturii creste si raportul dintre
umiditatea efectiva si cea teoretică rezultată din ecuaţia ( 1.1 ) .
b) prezenta in gaze a unor impurităti , intr-o proportie mai mare ,
influenţează simţitor asupra umiditătii . De exemplu , in prezenta CO2 si H2S
umiditatea gazelor narurale creste iar azotul din aceste gaze tinde sa coboare
umiditatea gazelor ;
c) gazele naturale au o umiditate mai mare decat aerul, in aceleasi conditii ;
d) masa molara a gazelor naturale influentiaza si ea asupra umiditatii . De
exemplu , cu cresterea masei molare , umiditatea scade . De aceea , gazele sarace
in gazolina ( fractia C3+ ), au o umiditate mai mare decit cele bogate .
In figura de mai jos este prezentata o diagrama care permite citirea
umiditatii gazelor naturale si a gazului metan la saturatie in funcţie de presiunea si
temperatura sistemului .

Fig.1.1 Umiditatea de echilibru a gazelor naturale in functie de presiune si


temperatura

Umiditatea unui gaz se poate exprima fie sub formă de umiditate absolută ,
fie sub formă de umiditate relativă .
Umiditatea absolută us sau umiditatea de saturatie sau de echilibru
reprezintă raportul dintre masa vaporilor de apă si masa gazului umed ( mH2O +
mg ) ;

6
, Kg H2O / Kg gaz uscat ( 1.2 )
m H 2O
us =
mg

respectiv :

, Kg H2O / Kg gaz umed ( 1.3 )


m H 2O
u,s =
mH 2O + m g

Considerând comportarea ideală a gazului umed , prin aplicarea legii gazelor


ideale celor doi componenti ( gazul uscat si vaporii de apa ) rezultă :

; ( 1.4 )
m H 2O
p H 2O ⋅ V = R ⋅T
M H 2O

; ( 1.5 )
mg
pg ⋅V = R ⋅T
Mg

, ( 1.6 )
m H 2O + m g
p ⋅V = R ⋅T
Mm

unde :
- reprezintă presiunea partială a vaporilor de apă ,la
p H 2O
echilibru ,
( bar )
p H 2 O = p t H 2O

p - presiunea absolută a sistemului ( bar ) ,


pg - presiunea parţială a gazului ( bar ) ,
mH2O , mg - masa vaporilor de apă respectiv a gazului , ( Kg ) ,
MH2O , Mg , Mm - masa molara a apei , a gazului , respectiv masa
7
molară medie a amestecului , ( Kg / Kmol ) ,
R - constanta generala a gazelor , egala cu 0,083 m3 bar / Kmol
T - temperatura sistemului ( K ) .
De multe ori umiditatea se exprimă în grame apa / Nm3 de gaz uscat sau in
grame apa /Nm3 de gaz umed .Se menţionează faptul că , pentru presiuni cuprinse
intre 10 si 70 bar si temperaturi mai mici de 200C , umiditatea us este aproximativ
egală cu deoarece in acest domeniu se pot neglija faţă de p iar Mm este
u,s p t H 2O
aproximativ egal cu Mg , ( acesti termini au fost explicitati mai sus ).
In practica, foarte adesea , in locul umiditătii absolute us se foloseste
notiunea de umiditate relativă ( cunoscută si sub numele de grad de saturare a
ϕ
gazului ) , definita ca raportul dintre umiditatea reala a gazului si umiditatea
maximă de echilibru , si anume :

; ( 2.7 )
p r H2O
ϕ= ≤1
p t H2O
unde :
- reprezintă presiunea partială reală a vaporilor de apă
r
p H 2O

in faza gazoasă ( ) . In acest caz umiditatea reală ur exprimata in Kg


p r
H 2O 〈p t
H 2O

apa / Kg gaz uscat va fi data de relatia :

, ( 2.8 )
t
p H2O M H2O
ur = ϕ ⋅ ⋅
p − p t H2O M g

termenii din această ecuatie au fost explicitati in relatiile de mai sus .

O proprietate deosebit de importanta in caracterizarea gazelor o constituie


punctul sau temperatura de rouă a gazului. Se cunosc patru stari ale punctului de
roua , si anume :
a) punctual de roua la presiune constanta - este acea temperatura la care apare
condensarea vaporilor de apa din gaze cand acesta este racit in conditii izobare ;
b) punctul de rouă la temperatura constantă – se obtine prin ridicarea presiunii
vaporilor saturati mentinand temperatura constanta ;
c) punctul de roua la volum constant – este temperatura de condensare a
vaporilor de apa la care gazul devine saturat prin racire la volum constant ;
8
d) punctul de rouă adiabatic – gazele devin saturate cu vapori de apa prin
racier adiabatica .
Pentru o presiune data , punctul de roua al gazului reprezinta temperatura la
care apar , prin condensare , primele picaturi de apa . Aceasta temperatura
corespunde temperaturii de echilibru sau de saturatie si de aceea pentru cazul
idealitatii , ea se poate stabilii din ecuatia (2.1) sau din celelalte ecuatii enuntate ,
in felul urmator : cunoscand umiditatea se calculeaza din aceste ecuatii , si
p t H 2O
din curba presiunii de vapori a apei se citeste temperatura de roua
corespunzatoare presiunii .
p t H 2O
Pentru cazul comportarii reale a sistemului , temperatura de roua se citeste din
diagramele prezentate in fig . 1.1 … 1.4 . Cu cât conţinutul de apă din gaze este
mai mare cu atât punctul de rouă este mai ridicat . De aceea , prin procedeele de
uscare a gazelor naturale se urmăreşte de fapt scăderea sau depresarea punctului de
rouă
Punctul de rouă al vaporilor de apă din gazele naturale corespunde presiunii şi
temperaturii la care conţinutul de vapori de apă este egal cu umiditatea de
saturaţie . În aceste condiţii, începe condensarea vaporilor de apă , în aceeaşi
măsură în care scade umiditatea de saturaţie . În exploatarea gazelor , determinarea
punctului de rouă se poate efectua măsurând presiunea şi temperatura gazului care
părăseşte un separator în care se reţine apa . În acest caz, gazul care părăseşte
separatorul este saturat cu vapori de apă .

9
Fig. 2.

Cantitatea de apă conţinută, sub formă de vapori saturaţi, în gazul metan

1.3. Calitatea gazelor naturale problemă esenţială pentru producători


importatori, transportatori, distribuitori şi utilizatori

Calitatea gazelor naturale influenţiază atributul „GAZELOR NATURALE


MARFĂ", prin:
– conţinutul energetic;
– evitarea reducerii capacităţii de transport a conductelor în lanţul tehnologic prin
depunerile de particule solide şi lichide antrenate în fluxul de gaze;
– complicarea tehnologiei de transport, distribuţie şi la utilizatori ca urmare a
fenomenelor termodinamice (condensarea hidrocarburilor grele, a vaporilor de
apă, apariţia criohidraţilor, a dopurilor de gheaţă, etc);
în procesele de chimizare a gazelor naturale prezenţa fracţiilor inerte şi de
regulă acide (H2S, N2, CO2, etc) produce daune tehnice şi economice;
10
calitatea necorespunzătoare a gazelor naturale eronează, în situaţia în care
fluidul nu este monofazic, măsurarea acestora, oricât de perfecţionată ar fi
dotarea tehnică a acestei activităţi;
– contractele între vânzătorii ţi cumpărătorii de gaze naturale impun rigori
deosebite privind calitatea gazelor naturale şi determină prin nerespectarea
penalităţi de ordin cantitativ şi financiar;
– în instalaţiile tehnologice aferente atât extracţiei, transportului, distribuţiei cât ţi
la utilizatori, prezenţa impurităţilor, mai ales a celor solide conduce la uzura
subansamblelor acestora, mergând până la generarea de accidente tehnice şi
umane cu consecinţe deosebit de grave;
– calitatea necorespunzătoare a gazelor naturale este în România generatoare
celei mai mari părţi din pierderile fizice de gaze. utilizate pentru refularea
acestora din conducte şi instalaţii;
– protecţia mediului ambiant (ape de suprafaţă, ape curgătoare, terenuri, păduri şi
în special a poluanţilor evacuaţi în atmosferă), este puternic afectată de calitatea
necorespunzătoare a gazelor;
– randamentul termic la toată gama de utilizatori de gaze naturale în procesele cu
flacără directă sunt de asemenea afectate negativ de calitatea necorespunzătoare
a acestui combustibil;
Faţă de cele de mai sus şi coroborat cu lipsa de preocupare în acest domeniu
în România, mai ales după anii 1990, determină necesitatea aprofundării studierii
domeniului calităţii gazelor naturale mai ales că pe lângă tradiţionalele surse
interne (Romgaz, Petrom), gazele naturale se vor importa din alte zăcăminte (din
Federaţia Rusă, în perspectivă din Orientul Mijlociu, etc), vor avea o pondere ce va
depăşi la nivelul anului 2010 peste 50% din consumul României.
Pentru aprofundarea studierii aspectelor privind calitatea gazelor naturale
este necesară cunoaşterea bazelor teoretice, a tehnologiei moderne şi a
normativelor în vigoare.
Gazele naturale comercializabile, trebuie să prezinte următoarele
caracteristici şi parametrii tehnologici pe baza cărora se asigură transportul
acestora, utilizarea în distribuţii publice şi consumatori industriali, încheierea
contractelor şi prefigurarea planului de afacere, ca de exemplu:
– compoziţia chimică;
– puterea calorică inferioară şi superioară;
– conţinutul de impurităţi solide şi lichide;
11
– punctul de rouă garantat;
– debitele livrabile şi coeficientul de uniformitate al acestora;
– presiunea de predare şi limitele de variaţie a acesteia;
– punctul de predare/primire, configuraţia acestuia şi dotarea
tehnologică;
– sistemele de măsurare şi performanţele acestora;
– validarea datelor şi transmisia între părţile din contract;
– relaţia de calcul a preţului gazelor;
– termenele de plată, penalităţi si condiţii speciale (de exemplu forţa
majoră);
– durata contractului şi termenii pentru încetare a acestora;
În România, condiţionările de mai sus sunt realizate parţial, motiv pentru
care neregulile din practica curentă cât şi lipsa unor reglementări
binedefinite,standarde depăşite şi legile permisive afectează activitatea de
transporLdistribuţie şi utilizare a gazelor naturale conducând la o lipsă de
economicitate,de eficienţă şi de asemenea imposibilitatea dispecerizării (SCADĂ)
a acestui sistem energetic al ţării.

CAPITOLUL II
PUNCTUL DE ROUĂ. UMIDITATEA GAZELOR.

12
2.1 Punctul de rouă

Punctul de rouă reprezintă temperatura de saturaţie la care are loc condesarea


vaporilor de apa din gazele naturale Practic prin uscarea gazelor se urmăreşte realizarea
unui anumit punct de rouă (-15 ; -20 )
Puncul de rouă este Temperatura la care apare primele picături de apă. Există o
legătură biunivocă între presiune şi punctul de rouă dată de ecuaţia lui Clapeyron

P/T = R / V
Dacă se diferenţiază se constată că orice modificare a presiunii schimba temperatura de
saturaţie şi invers. Câte puncte de rouă sunt;

PP1 = proces izobar - izoterm


Dacă s-a trecut în domeniul vaporilor supraîncăziţi pe izobară ( P = ct) şi izocoră
( V = ct ) în punctele 2 şi 3 fie că se află pe o izobară sau pe o izocoră ca să condenseze
vapori de apă din gaz putem veni pe 4 drumuri.
1. tranformare izotermă ( 0 ) pentru T = constant
2. transformare izobară (61) la P = constant
3. Dacă se ia izoterma care trece prin punctul 2 şi se vine pe curba de condensare
izocoră
4. Dacă se vine de la S = constant (entalpie constantă) se obţine punctul de rouă la
entalpie constantă

13
Cu cât punctul de rouă este mai scăzut cu atât mai mult se diminuiază cantitatea de
vapori prezentă în gaze.

Folosind formula :

us=RgRv∙PvPx-Pv∙γg0∙103

in care:

us - conţinutul în vapori de apă, adică umiditatea g. saturate [g/Nm3]


Rg - constanta universală a gazului livrat [ kgm/kg • K ] ;
Rv - constanta universală a vaporilor de apă [ kgm/ kg • K]
Pv - presiunea parţială a vaporilor de apă la t. amestecului [kgf/m2]
Px - presiunea de regim a conductei [kgf/m2];
γg0 - greutatea specifică a gazului uscat, la starea normală [kgf/Nm3]

Punctul de rouă se poate determina din diagrama din Fig. 3 pentru un amestec de
gaz metan si vapori de apa , cu o umiditate cunoscuta

Fig.3 Determinarea grafică a punctului de rouă

2.2 Măsurarea conţinutului de umiditate al gazelor

14
Determinarea cantităţii de apă aflată sub formă de vapori în gazele naturale se poate
face prin metode directe sau prin metode indirecte.

1. Metode directe. Metodele directe constau în măsurarea directă a cantităţii de


apă conţinută în volume cunoscute de gaze prin metode chimice sau fizico-chimice
(adsorbţie şi absorbţie).
a) Metodele chimice se bazează pe detectarea şi determinarea cantitativă a
produşilor de reacţie chimică a unor substanţe cu apa, conţinută în volume
sau mase determinate de gaze. Aceste metode prezintă dezavantajul că nu
pot fi aplicate decât în condiţii de laborator.
b) Metodele bazate pe adsorbţie constau în trecerea unor volume
determinate de gaze prin tuburi de sticlă ce conţin un adsorbant (silicagel,
etc), apoi se determină prin cântărire creşterea în greutate a tuburilor cu
adsorbant. Aceste metode au precizie nesatisfăcătoare în cazul unor gaze
cu umidităţi mici deoarece reţinerea apei prin adsorbţie nu este totală.
c) Metodele bazate pe absorbţie permit determinarea cantităţii de apă din
gaze, după ce această apă a fost reţinută într-o substanţă absorbantă, fie
printr-un procedeu colorimetric, fie prin cântărire în funcţie de natura
absorbantului folosit. Spre exemplu, dacă absorbţia se face într-un glicol,
cantitatea de apă din glicol se poate determina prin titrare cu reactivul
Fischer, procedeu uşor de realizat în condiţii de laborator.

2 . Metode indirecte. Metodele indirecte sunt numeroase şi unele din ele au


permis realizarea unor aparate utilizate pentru controlul permanent al umidităţii gazelor în
fluxurile tehnologice în care este necesară cunoaşterea punctului de rouă.
La noi în ţară cele mai utilizate higrometre sunt:
• Higrometrul portabil CERMAX;
• Higrometrul cu rezistenţă CERMET II;
• Higrometrul cu condensare DEWMET.

Aparatul Peutron se bazează pe principiul măsurării conţinutului de


umiditate prin determinarea punctului de rouă din temperatura de echilibru a
materialelor higroscopice. Determinarea punctului de rouă se realizează prin
măsurări de temperatură cu ajutorul a două termometre. Principiul se bazează pe
faptul că la aceeaşi temperatură presiunea vaporilor de apă într-o soluţie de sare
cristalizată este mai redusă decât presiunea de saturaţie a vaporilor de apă.
În figura 4 sunt redate în mod comparativ presiunea vaporilor de apă a unei
soluţii de clorură de litiu cristalizată şi presiunea de saturaţie a vaporilor în funcţie
de temperatură. Atâta timp cât presiunea parţială a vaporilor din aer este mai mare
decât presiunea parţială a vaporilor din soluţia de clorură de litiu, aceasta va
absorbi umiditatea din atmosferă. Crescând temperatura soluţiei de clorură de litiu,
aceasta nu mai preia apă din atmosferă, stabilindu-se un echilibru între ambele
presiuni parţiale ale vaporilor. Din graficul prezentat în figura 8.1 se determină
temperatura de rouă corespunzătoare temperaturii de echilibru.
Traductorul de umiditate este prezentat în figura 5 având următoarele repere:
1-înfăşurarea de încălzire; 2-vată de sticlă impregnată; 3-tub de sticlă; 4-
15
termometru; 5-termorezistenţă. Când sesizorul şi aerul înconjurător au aceeaşi
temperatură, clorura de litiu absoarbe apă din aer. Dacă termorezistenţei i se aplică
o tensiune alternativă, un curent electric trece prin soluţia de clorură de litiu,
încălzind-o conform legii Joule - Lenz. Prin creşterea temperaturii creşte presiunea
parţială a vaporilor din soluţie până la echilibru. Cu ajutorul termometrului se
măsoară temperatura stratului de LiCl, iar din curba presiunii parţiale a vaporilor
din soluţie se deduce presiunea parţială a vaporilor (pv).

Figura 4. Presiunea parţială a vaporilor de apă a unei soluţii saturate de LiCl.

Figura 5. Sesizorul traductorului de umiditate cu clorură de litiu

Cu cel de-al doilea termometru se măsoară temperatura aerului înconjurător,


ceea ce permite aflarea presiunii de saturaţie corespunzătoare acestei temperaturi
(pv sat). Limita erorilor este de ±1% şi ±2% umiditate relativă la temperatura
mediului de 10o C, respectiv 40o C.
16
Psihrometrul cu aspiraţie reprezintă cel mai răspândit aparat pentru
măsurarea umidităţii relative (figura 6).

Figura 6. Psihrometrul cu aspiraţie

Se compune dintr-un ventilator acţionat de un arc sau de un motor electric


alimentat de o baterie, care aspiră aer cu o viteză constantă (≥2 m/s) prin ambele
traductoare de temperatură. În timp ce termometrul din stânga este expus direct
aerului (termometru uscat), cel de–al doilea este înconjurat cu gaze menţinute
umede (termometru umed). Datorită curentului de aer, o cantitate de apă se
evaporă consumând o cantitate de căldură luată din aer. Temperatura indicată de
termometrul umed va scade şi va coborî cu atât mai mult cu cât se vaporizează o
cantitate mai mare de apă, adică cu cât aerul iniţial este mai uscat. Diferenţa de
temperatură între termometrul umed şi cel uscat se numeşte diferenţă psihrometrică
şi permite determinarea presiunii parţiale a vaporilor de apă cu relaţia lui Sprung:

pv=pv sat-pb775∙0.5∙tus-tum

în care s-a notat cu: pv – presiunea parţială a vaporilor, torr; pv sat – presiunea
de saturaţie la temperatura termometrului umed, torr; pb – presiunea barometrică,
torr; tus – temperatura indicată de termometrul uscat, oC; tum - temperatura indicată
de termometrul umed, oC.
Relaţia lui Sprung este valabilă pentru temperaturi ce nu depăşesc 50 ºC.

Psihrometrul electronic este constituit din aparatul propriu-zis şi traductorul


de umiditate. Carcasa aparatului cuprinde cablajul imprimat şi transformatorul de
alimentare. Pe panoul frontal sunt montate instrumente indicatoare cu scara gradată
în unităţi de temperatură (oC) precum şi elementele de comandă şi reglare,
respectiv întreruptorul tensiunii din reţea, becul de semnalizare a tensiunii din
reţea, comutatorul interval, care selectează intervalul de temperatură (0-25oC,
17
respectiv 20-45oC) şi comutatorul modului de lucru, cu patru poziţii: reglaj zero,
calibrare, tuscat, tumed.
Blocul traductor cuprinde într-o singură unitate constructivă elementele
sensibile la variaţiile de temperatură, respectiv două termorezistenţe de Pt100
jucând rolul termometrului uscat şi al celui umed, rezervorul de apă distilată şi
motorul cu ventilator, toate într-o carcasă de material plastic.
Se vor efectua măsurători de umiditate a aerului cu ajutorul aparatelor
prezentate mai sus. La punerea în funcţiune şi în timpul măsurătorilor se vor
respecta indicaţiile date de fabricile constructoare.
Psihrometrul electronic, higrometrul electronic şi psihrometrul cu fir de păr se
pun în funcţiune simplu prin conectarea la sursa de tensiune (pentru primele două
aparate). După calibrare se fac citirile pentru valorile temperaturilor indicate de
termorezistenţele umede şi uscate şi se compară cu tabelele psihrometrice.

CAPITOLUL III
CRIOHIDRATII, CONDITII DE FORMARE SI DEZAVANTAJE
TEHNOLOGICE

Gazele naturale, ca şi gazele asociate, au un anumit conţinut de apă sub


formă de picături sau vapori, cuprins de obicei, între limitele de 4
g/m3N.Criohidraţii se formează prin interacţiunea în anumite condiţii dintre
hidrocarburi şi vaporii de apă conţinuţi în gaz, în prezenţa apei libere, la
temperaturi relativ scăzute şi presiuni ridicate.
Criohidraţii sunt substanţe solide, cu aspectul gheţii sau al zăpezii, mai mare
ca apa şi apar la temperaturi mai mari de 0oC.
Criohidraţii sunt compuşi chimici metastabili de forma

CnH2n+2 mH2O
Unde n = 1 … 4, iar m = 6..7
Condiţii favorabile de formare a criohidraţilor se creează, în special, în
zonele unde gazele încep să se răcească.
Explicarea constă în faptul că, scăderea presiunii în zonele de detentă fiind
fără efectuare de lucru mecanic (destindere izoentalpică) este însoţită de răcirea
gazului, răcire care permite apariţia apei libere din condensarea vaporilor de apă
existenţi în gazele naturale.

3.1 Formarea Criohidratiilor

18
Condiţiile principale de formare a criohidraţilor sunt: presiune, temperatură,
umezeală şi existenţa apei libere. Există şi condiţii secundare de formare a
criohidraţilor şi anume:
- prezenţa H2S
- prezenţa mercaptanului în gaze
- viteza mare a gazelor
- turbulenţa mişcării
- schimbările bruşte de direcţie şi de secţiune ale conductei
- factori care contribuie la amestecarea curentului de gaze din conducte
Fiecare criohidrat se formează în condiţii de temperatură şi presiune diferită.
Pentru fiecare valoare a presiunii folosite în exploatare, există o temperatură
de echilibru deasupra căreia criohidraţii nu se mai pot forma, dar sub care se pot
forma.
Temperaturile de echilibru variază pentru diferiţi componenţi ai gazelor
naturale, criohidraţii de C1 având cea mai scăzută temperatură de echilibru şi cea
mai ridicată presiune corespunzătoare, în timp ce criohidraţii de C3 au cea mai
ridicată temperatură de echilibru şi cea mai scăzută presiune corespunzătoare.
Unele impurităţi gazoase (cum ar fi H2SCO2) pot forma împreună cu vaporii
de apă din gaze, criohidraţi, în anumite condiţii de presiune şi temperatură.
3.1.1 Mecanismul formării criohidraţilor
Procesul de formare a criohidraţilor cuprinde mai multe faze.
- saturarea gazelor cu vapori de apă
- apariţia punctului de rouă
- condensarea
- separarea şi depunerea apei
- acumularea acesteia în anumite zone
- amorsarea cristalizării
- cristalizarea în anumite condiţii de temperatură şi presiune (formarea
hidratului)
Formarea criohidraţilor, atât în sondele de gaze cât şi în instalaţia
tehnologică de suprafaţă şi conductele de transport, poate conduce la distrugerea
integrităţii echipamentelor, instalaţii la anexe şi a conductelor, ca urmare a
impactului cu dopul de criohidrat devenit liber în momentul restabilirii fluxului de
gaze naturale către consumatori.
La sondele de gaze naturale criohidraţii pot apărea în aval de o porţiune
strangulate, în coloanele de ţevi de extracţie, în zonele unde apar depuneri sub
forma unor dopuri pe interiorul tubingului, în capul de erupţie, după duza capului
de erupţie sau în interiorul conductelor de aducţie sau transport în punctele unde
există ventile parţial deschise sau strangulări ale conductelor.
Alcanii inferiori aflaţi în fază gazoasă sau lichidă, împreună cu apa lichidă
sau solidă, formează substanţe asemănătoare zăpezii umede la temperaturi şi
presiuni la care apa singură nu se solidifică. Aceste substanţe se numesc criohidraţi
sau hidraţi şi au o stabilitate redusă. Criohidraţii au o structură cristalină, fiind
alcătuiţi în cea mai mare parte din molecule de apă, moleculele hidrocarburilor
ocupând spaţiile libere din reaţeaua apei .

19
Formarea criohidraţilor este de natură fizică, legăturile chimice dintre
hidrocarburi şi apă fiind slabe. Studii recente effectuate cu ajutorul analizei
spectrelor de rezonanţă magnetică nucleară şi al spectrelor de adsorbţie dielectrică,
au arătat că moleculele de hidrocarburi se rotesc liber în spaţiile reţelei cristaline.
Reţeaua cristalină a criohidraţilor diferă de cea a gheţii; de altminteri, aceasta nu ar
permite includerea moleculelor de hidrocarburi, cu dimensiuni mai mari decât
spaţiul existent în reţeaua ei.
Condiţia esenţială de formare a criohidraţilor o constituie existenţa apei
lichide sau solide. Pe lângă aceasta, sunt necesare şi anumite condiţii de presiune şi
temperatură. Turbulenţa şi pulsaţiile de presiune sunt factori favorizanţi.

Pentru sistemul metan-apă, diagrama de stare este arătată în figura 7

Fig.7. Diagrama de stare a unui sistem pseudo-monocomponent


(metan în echilibru cu apa)
L – apă în stare lichidă; L2 – CH4 în fază lichidă;
V2 – CH4 în fază de vapori; H – criohidrat, G – gheaţă
Celelalte sisteme alcan-apă au diagrame de stare asemănătoare, cuprinzând
aceleaşi puncte, curbe şi domenii caracteristice.
Punctele A şi B sunt puncte cvadruple, de echilibru a patru faze. În punctul
A se află: apă lichidă, gheaţă, metan gazos şi criohidrat de metan. În punctul B se
află: apă lichidă, metan lichid, metan gazos şi criohidrat de metan. De menţionat că
apa lichidă este saturată cu metan, iar metanul lichid şi gazos sunt saturate cu apă.
Punctul C este punctul critic al sistemului metan-apă (proprietăţile fazelor
sunt identice).
20
Pe curbele diagramei de stare coexistă trei faze în echilibru: de exemplu,
curba AB reprezintă puncte (p, T) de echilibru a apei lichide L1 cu metanul gazos
V2 şi cu criohidratul H. Pe figură sunt indicate fazele la echilibru din diferite
domenii (p, T).
După cum se observă, criohidraţii se pot forma la presiuni mari şi
temperaturi mici. Pentru fiecare criohidrat simplu, există o temperatură limită.
Din diagramă se observă următoarele caracteristici:
- criohidraţii se formează la temperaturi mai mari de 0oC
- există o temperatură TCH peste care oricât de mare ar fi presiunea, criohidratul nu
se mai formează
- domeniul de temperaturi în care se formează criohidraţii este mai mare în cazul
metanului şi scade cu creşterea numărului de atomi de carbon din molecula
hidrocarburii.
Stabilitatea criohidraţilor creşte de la metan la butan iar în cadrul butanului,
izobutanului formează cu uşurinţă criohidraţi faţă de normal butan, care formează
criohidraţi numai la temperaturi mai mici.
Criohidraţii se formează la temperaturi relativ mici, dar nu sub 0oC şi nu se
mai formează la temperaturi mai mari de 21,5oC pentru metan şi de 25oC pentru
amestecul de hidrocarburi gazoase.
Prezenţa componenţilor gazoşi nehidrocarburi sau impurităţi de tipul: CO2 şi
H2S, determină o stabilitate mărită a criohidraţilor, iar mineralizaţia (salilinitatea)
apei determină o micşorare a temperaturii de formare a acestora.

3.1.2 Prevenirea şi combaterea criohidraţilor


Pentru că formarea dopurilor de criohidraţi conduce la oprirea din producţie
a sondelor, este de preferat să se aplice unele măsuri tehnologice de prevenire a
formării acestora.
Prevenirea se poate face fie prin:
- cunoaşterea condiţiilor de formare şi dezvoltare a criohidraţilor
- stabilirea unui ritm de extracţie adecvat dacă condiţiile geologo-tehnice
permit (tendinţa de mărire a debitului produs de sonde)
- montarea duzelor de fund din interiorul coloanei de ţevi de extracţie
- uscarea gazelor de instalaţii de deshidratare înainte de a fi transportate
- izolarea elementelor componente ale instalaţiei tehnologice de suprafaţă ale
sondelor de gaze cu vată minerală
- încălzirea gazelor după destinderea acestora în duza capului de erupţie cu
ajutorul încălzitoarelor sau caloriferelor cu care sunt echipate unele instalaţii de
suprafaţă
- în perioadele rele ale anului, se recomandă injectarea în sondă sau în
conducte, a unor cantităţi de lichide cu afinitate mare la apă cum sunt glicolii
(etilenglicolul, dietilenglicolul) amoniacul, metanolul
Prin micşorarea presiunii gazului până la o valoare inferioară presiunii de
echilibru şi prin mărirea temperaturii până la o valoare superioară aceleia
corespunzătoare temperaturii de echilibru la presiunea gazelor, posibilităţile
formării criohidraţilor vor fi eliminate.

21
Pentru fiecare valoare a presiunii de exploatare există o temperatură de
echilibru deasupra căruia criohidraţii nu se mai pot forma.
În cazul sondelor de metan se poate calcula cu precizie temperatura de formare a
criohidraţilor cu relaţia:
tCH = 20 log p – 28
Unde tCH – este temperatura în oC la care apare criohidratul, dacă presiunea
gazului metan p se introduce în bar. Valorile temperaturilor sub care criohidraţii
metanului sunt stabilite pentru domeniul de presiuni cuprinse între 30 şi 250 bar
sunt calculate şi tabelate, astfel pentru p = 250 bar rezultă temperatura
criohidratului la 19,9oC.

3.2 Prevenirea formării criohidraţilor prin injectie de metanol sau glicoli în


gazele naturale.
Pentru reducerea conţinutului de apă din gazele naturale şi prevenirea formării
criohidraţilor pe parcursul conductelor de transport ca urmare a scăderii temperaturii, se
apelează adesea la injecţia de glicoli sau metanol direct în conducte, injecţie urmată apoi de
o separare mecanică a gazului de cele două faze lichide rezultate din proces, faza de
hidrocarburi condensate şi soluţia de glicoli sau metanol.
Prin introducerea de inhibitori în curentul de gaze naturale ce conţin vapori de apă
se deplasează ( se întârzie) apariţia plajei în care vapori de apă trec în fază lichidă.
În instalaţiile de deshidratare se utilizează următorii inhibitori:
– alcollii - metanol, etanol, izopropanol;
– glicoli - monoetilenglicol (MEG), dietilenglicol (DEG),
– trietilenglicol (TEG), tetraetilenglicolul (TtEG);
– amoniac - NH3
Cantitatea de inhibitori injectabili se poate calcula cu relaţia experimentală stabilită
de " Hammerschmidt"

W=100∙d∙MK+d∙M
unde:

W - % în greutate a inhibitorului pur în amestecul " apă + inhibitor";


d - căderea de temperatură pentru formarea hidraţilor (°F);
M - masa moleculară a inhibitorului;
K - coeficient ce depinde de inhibitor;

Eficacitatea inhibitorilor este cu atât mai mare cu cât "MK" este mai mic.
În tabelul de mai jos sunt redate unele valori de calcul pentru diferiţi
inhibitori:
22
Nr. Inhibitor Densitate la 15 Masa moleculară K
crt. °C
1 Metanol 0,796 32,04 2,335
2 Etanol 0,794 46,07 2,335
3 Izopropanol 0,789 61,10 2,335
4 Amoniac 0,617 17,00 2,335
5 Etilenglicol 0,118 62,07 2,200
6 Propilenglicol 1,042 76,10 3,590
7 Dietilenglicol 1,125 106,10 4,367
8 Trietilenglicol 1,131 150,18 4,400
Tabelul 1. Valorile de calcul pentru diferiţi inhibitori

Cantitate de inhibitor obţinută cu relaţia lui " Hammerschmidt" trebuie majorată


pentru a se ţine seama de vaporizarea parţială sau de solubilitatea în faza hidrocarburi
lichide, cu cea 10%.
Cei mai utilizaţi inhibitori sunt glicolii şi metanolul.

Glicolii - sunt utilizaţi în mod curent pentru scăderea punctului de rouă din unităţile
de tratare prin frig şi în conducte ce transportă gaze umede (a nu se confunda cu activitatea
de transport gaze naturale) la producători, în diferite instalaţii tehnologice. Dintre glicoli se
preferă monoetilenglicolul (MEG) deoarece are solubilitate mai mică în hidrocarburi.
Schema tehnologică a unei asemenea instalaţii este prezentată în fig. 8 Glicolul este
injectat în curentul de gaz din conductă şi circulă, împreună cu gazele, un anumit timp,
pentru a se realiza un contact gaz-lichid cât mai bun. O eficacitate mai bună se obţine
printr-o pulverizare a glicolului pentru evitarea înfundării.
Alte probleme mai deosebite ale procedeului sunt:
– prevenirea diluării şi contaminării glicolului cu apă sărată din gaz prin introducerea
unui vas separator de apă eficace şi dimensionarea corectă a acestuia ;
– dimensionarea corectă a celorlalte două vase separatoare gaz-hidrocarburi lichide-
soluţie de glicol sau metanol.
Glicolii sunt puţin volatili, uşor decantabili în hidrocarburi lichide şi se regenerează
relativ simplu.
Se utilizează soluţii de glicoli cu concentraţii de 60 - 80 % în greutate. Acest
domeniu de concentrare corespunde la un amestec de "glicol - apă " la care punctul de
solodificare se situează la temperaturi coborâte ceea ce evită solidificarea (segregarea)
glicolilor.

23
Fig. 8 Schema tehnologică a instalaţiei de prevenire a formării criohidraţil prin injecţia
de glicoli sau metanol

Metanolul - este utilizat în general fără recuperarea cantităţii introduse., soluţie


neeconomică din punct de vedere al consumului de metanol, cu implicaţii în calitatea
gazelor naturale destinate chimizării, producerii de sticlărie şi ceramică fină, tratamente
termice, etc. Soluţia de recuperare a metanolului prin distilare necesită instalaţii relativ
complexe şi consum energetic mare.
Din aceste motive domeniile de aplicaţie sunt :
– mici instalaţii de refrigerare prin detentă ;
– injecţie intermitentă de regulă sezonieră, în tubulaturi răcite în contact cu
mediul ambiant;
– cantităţi mici de gaze tratabile, dar care au ca utilizatori procese ce nu sunt
influienţate de prezenţa metanolului;
– injecţie în anumite zone ale unor instalaţii în care este posibil a se forma
hidraţi, datorită detentei, refrigerării, etc.
Avantaje:
- constau în simplitatea metodei,
Dezavantaje:
– coroziune în prezenţa C02 şi H2S;
– cheltueli relativ ridicate de exploatare;
– depozitarea este pretenţioasă, datorită volatilităţii şi inflamabilităţii
– deranjarea unor procese tehnologice din aval;
– instalaţii complexe de regenerare; este toxic;

24
CAPITOLUL IV
USCAREA GAZELOR NATURALE

4.1 Procedee de uscare si deshidratare a gazelor naturale

1.1.1 Deshidratarea a gazelor naturale

La deshidratarea gazelor naturale se utilizeaza,mai multe tipuri de instalatii


dintre care amintim:
a.Instalatii de deshidratare a gazelor prin detenta(procedeul criogenic)
b. Instalatii de deshidratare a gazelor naturale prin absorbtie
c. Instalatii de deshidratare a gazelor naturale prin adsorbtie

a. Deshidratarea a gazelor prin detenta(procedeul criogenic)


Se utilizeaza de obicei la zacamintele de gaze care au presiuni mari si consta
in aceea ca,gazele se destind de la presiuni de 120-150 bar la presiuni de 40-60 bar
Ca urmare a procesului de dezhidratare izentalpic(la entalpie constanta)se
produce efectul JOUL TOMSON de racier a gazelor si apa este retinuta sub forma
solida
Acest procedeu este tot mai putin folositdatorita exigentelor constructive ale
utilajelor care trebuie sa functioneze la temperature negative(-40,-60 ºC)
Conditiile de debit sipresiune de exploatare a sondelor pot determina
renuntarea la deshidratarea prin racier(detenta),impunandu-se solutia deshidratarii
in statii de uscare centralizate,pe grupuri de sonde sau straturi productive,utilizand
procedeele de uscare prin absorbtie sau adsorbtie,tinand seama de
avantaje,dezavantajele si economicitatea solutiei

25
b. Deshidratarea a gazelor prin adsorbtie
Adsorbtia este un fenomen chimic instantaneu exotermic,prin care se
realizeaza o operatie unitara de transfer de masa,prin care un component dintr-un
fluid este retinut de suprafata desicantului cu care fluidul vine in contact.
In functie de existenta unui anumit camp de forte la nivelul suprafetei de
contact cu adsorbantul,adsorbtia poate fi:
-de natura fizica,nu se modifica structura fizica a moleculei adsorbtiei
-de natura chimica,adsorbtia este initiate de o reactie chimica si modificari
Tipul de adsorbtie este determinat de proprietatile adsorbantului si de
campul de forte de diferite nature ,ce actioneaza la nivelul suprafetei de
contact:gaze umede-adsorbant:
• forte van der Waals,forte de coeziune
• forte coloumbiene ,electrostatice
• forte determinate de valente chimice si legaturi polare
Caracterul predominant al naturii uneia din aceste forte si intensitatea interactiunii
dintre acestea si fluxul de amestecuri fluide cu care vin in contact,depinde de
sistemul de adsorbant adsorbit,factorul ce determina profunzimea seperarii fiind
diferenta intre fortele cu care actioneaza componentii a caror marime depinde de
echilibrul de faza si de coeficientul de repartitie.
Adsorbantii determina intr-o masura hotaratoare eficienta si economicitatea
procesului de uscare a gazelor naturale in realizarea unui punct de roua impus.
Dintre adsorbantii hidroscopici industriali(desicanti)cei mai des utilizati sunt:
• Silicati de aluminiu(gel de siliciu)de regula activati,cu mare receptivitate
pentru apa si o relative buna capacitate de adsorbtie pentru hidrocarburi si
care in mod current asigura coborarea punctului de roua la -30 ºC
Silicagelul se fabrica si se prezinta sub diferite denumiri:
a)Silicagelul Upson,fabricat in Romania sub denumirea de “Ionosif”,in
sorturi microporos pentru utilizari industriale si “indicator”in laborator sau scopuri
speciale
b)Perle de silicagel Lurgi Germania
c)Silicagel Davidson SUA
d)Mobilsorbead H-SUA
Silicagelul se incarca cu vapori de apa pana la 40 % din greutatea sa,apa ce
nu se elimina prin regenerare cca 5 %.
Toate tipurile de silicagel se sfarma si se pulverizeaza in prezenta apei libere
din gaze,neretinuta inaintea coloanelor de adsorbtie.
Avantajele folosirii silicatilor de aluminiu:
– permit reducerea continutului de apa in gaze in jur de 10 ppm sau 8 mg/m³ si
sunt usor regenerabili la temperature de 120-200 ºC
– adsorb si hidrocarburi grele,dar care sunt desorbite in procesul regenerarii
– Dezavantajele folosirii silicatilor de aluminiu:
– capacitatea de adsorbtie initiala se reduce in timpul procesului tehnologic
– sunt puternic agresati si distrusi de apa libera,antrenata accidental si
neretinuta inaintea adsorberelor(granulele se sparg)
– reactioneaza chimic cu substantele bazice,fiind de natura
acida(soda,ammoniac)
26
• Oxizii de aluminiu,alumina activate
– oxizii de aluminiu(hidroxizii)alumina activate,pot obtine caderi de
temperature pentru punctual de roua de -60…-75 ºC
– adsorb usor hidrocarburile grele din gazelle naturale,dar fara posibilitatea de
desorbtie la regenerare
– temperatura de regenerare este de 175-300 ºC
– fiind de natura alcalina,pot sa reactioneze cu eventualii acizi
– alumina activate are o capacitate de adsorbtie de 13-15 % din greutate
• Sitele moleculare-(zeoliti sintetici)constituiesc adsorbantii cei mai
performanti care permit reducerea continutului de apa in gaz la valori sub 18
mg/m³
– diametrul mic al porilor impiedica adsorbtia hidrocarburilor grele
– de natura alcalina sunt sensibile la acizi si sunt mai scumpe decat ceilalti
desicanti
– temperaturile de regenerare sunt inalte de cca 220-350 ºC
– este posibil a se face uscarea la temperature inalte
– utilizarea este posibila pentru un continut in apa foarte coborat
– controlul adsorbtiei se face printr-o judicioasa alegere a tipului de sita
moleculara
– permit volume si viteze de adsorbtie foarte mari
– reteaua cristalina rigida nu se deformeaza datorita adsorbtiei si desorbtiei la
temperature ridicate
– au o rezistenta mare in contact cu lichidele,inclusive cu apa libera ce
distruge ceilalti desicanti
Schema tehnologica este aceeiasi pentru toate procedeele,dar particularizata in
functie de parametrii(debite,presiuni,temperature,desicanti,existenta apei,gradul de
noutati in echipamente,coborarea punctului de roua,automatizari,etc.)
Din cele prezentete mai sus,rezula ca:
• mecanismul adsorbtiei este mai complicat decat cel al absortie
• adsorbantii sunt supusi la solicitari complexe,in care viteza gazelor si
variatiile de temperature a ciclului de lucru(adsorbtie-desorbtie-
regenerare)trebuie atent controlate iar parametrii gazelor naturale supuse
procesului,mentinuti in zona celor pentru care s-a proiectet instalatia
• statiile de deshidratare prin adsorbtie,genereaza pierderi de presiune in
fluxul de gaze prin patul de adsorbanti din coloane si in restul instalatiilor si
de aceea aceasta tehnologie nu este indicate la campurile de gaze cu
pronuntat decline de presiunu si debite;
• procesul separarii prin adsorbtie, a vaporilor de apa,este discontinuu si
necesita doua grupe de adsorbere(un grup este in adsorbtie,celalalt grup este
in desorbtie si regenerare)
• performanta maxima la costuri investitionale,energetice si de operare
rezonabile se obtine prin utilizarea sitelor moleculare
• desicantii pot fi folositi:
-in pat fix(adsorbtie-sorbtie)
-in pat mobil(hipersorbtie)
-in pat fluidizat
27
-in suspensie
Indeshidratarea gazelor naturale prin adsorbtie se utilizeaza solutia cu pat fix

a. DESHIDRATAREA GAZELOR PRIN ABSORBŢIE


ABSORBŢIA – este un fenomen de transfer de masă între două faze,
determinat de gradientul de concentraţie din fiecare fază, acesta indicând poziţia în
care se află fazele faţă de condiţiile de echilibru. Deplasarea moleculelor se face de
la nivelul ridicat la cel scăzut.
Într-un sistem format dint-o fază gazoasă şi una lichidă se stabileşte un
echilibru microscopic care depinde de natura gazului şi lichidului, de temperatură
şi presiune.
Gazul se va dizolva în lichid până la atingerea unei concentraţii de echilibru.
Dacă concentraţia gazului în lichid este mai mare decât de echilibru, excesul de
gaze absorbit prin desorbţie trece în faza gazoasă. Pentru un anumit gaz şi un
anumit lichid concentraţia de echilibru este în funcţie de temperatură şi presiune.
Trecerea unui component din fază gazoasă în fază lichidă se realizează în
etape succesive:
– migrarea componentului din fază gazoasă spre interfaţa gaz-lichid
– deplasarea moleculelor în interiorul fazei lichide
– în imediata vecinătate a interfeţei dizolvarea componentului solubil
provoacă o sărăcire a fazei gazoase şi o îmbogăţire a fazei lichide,
existând faţă de interfaţă doi gradienţi de concentraţie specifică fiecărui
film (Legea lui Henry pg = Hx şi legea RAOULI p = Px
Absorbţia cu lichid absorbant se poate aplica şi în combinaţie cu alte procese
şi procedee, ca de exemplu cu metode de răcire a gazelor naturale (dilentă,
schimbătoare de căldură, etc.)
Absorbţia vaporilor de apă, în contact direct cu un lichid hidroscopic, este
favorizată de presiuni ridicate ale gazelor şi de temperaturi scăzute ale acestora, de
suprafaţa şi timpul de contact
Procedee de deshidratare prin absorbţie comportă:
1)absorbanţi organici recuperabili prin regenerare
– monoetilen glicol MEG
– dietilin glicol DEG
– trietilin glicol TEG
– tetraetilen glicol T1EG
2) absorbanţi organici nerecuperabili prin regenerare (alcolmetilic, acetona)
3) absorbanţi anorganici (clorura de calciu, clorura de sodiu, clorura de
magneziu)
În industria gazelor naturale se utilizează absorbţia cu absorbanţi lichizi,
organici, recuperabili, prin regenerare. Cel mai utilizat este TEG pentru
performanţele ce se pot obţine, la un cost rezonabil, utilizând pentru contact
coloane cu talere şi circuit gaz-apă/TEG în contra curent.
28
Acest tip de instalaţii au următoarele avantaje:
– cheltuieli de investiţii reduse
– costuri de exploatare acceptabile
– pierderi de presiune în instalaţii reduse
– se pot deshidrata gaze naturale cu presiuni joase şi temperaturi relativ
mari
– TEG nu reacţionează cu gazele naturale, nu se descompune la
temperaturile de operare, nu au viscozitate ridicată şi nu produce pierderi
mari prin evaporare, permiţând scăderi ale punctului de rouă de 30-40oC.
TEG este folosit pentru deshidratarea gazelor naturale cu temperaturi
foarte mari la ieşirea din sonde sau staţii de comprimare
Glicolul regenerat este răcit în contracurent cu glicolul îmbogăţit cu apă şi
apoi este introdus în absorba cu ajutorul pompelor de glicol.
Debitul de glicol în circuit este de 17-42 l/kg apă conţinut de gaze.
– Temperatura în regenerator este de 190-205o C (intrare-ieşire)

– Pierderile de glicol sunt de 0,01-0,06 g/1000 Nm3 gaze tratate.


Descompunerea glicolului se produce la temperaturi înalte şi în prezenţa
oxigenului. Ca urmare glicolul trebuie filtrat înainte de a intra în regenerator pentru
a se evita depunerile solide pe suprafeţele de schimb de căldură care ar putea
determina supraîncălziri ale acestora.
Tipurile de coloane de absorbţie pot fi:
– verticale, cu talere, contact în contracurent
– verticale cu „paching” din material ceramic, plastic sau sârmă (pentru
coloanele cu diametre mici)
– orizontale, cu diferite dispozitive (talere, pachinguri, etc.) cu contac.
gaze+apă/glicoli, în echicurent.
Cel mai eficient tip de coloană de absorbţie este cel vertical cu talere, cu
contact în contracurent.
În tratarea prin absorbţie a gazelor naturale, la producători şi transportatori,
intervin următori factori esenţiali, faţă de utilizarea inhibitorilor:
– debite de gaze naturale (3-10 mil.mc/zi) în cazul producţiei proprii şi
peste aceste valori (10-50 mil.mc/zi) în cazul exporturilor sau a
tranzitului continental şi intercontinental, precum şi pentru importante
depozite subterane;
– necesitatea regenerării şi recuperării solvenţilor atât din motive
economice cât şi pentru a nu vicia compoziţia gazelor naturale aval de
staţia de uscare prin absorbţie;
– realizarea unui punct de rouă impus în condiţiile contractuale;
29
– desfăşurarea activităţii staţiei în mod continuu, controlul cutanat al
proceselor, siguranţa în exploatare, urmărirea prin sistem integrat tip
SCADA;
– utilizarea unor cantităţi foarte mari de solvent lichid faţă de scopul de
„inhibitor”
4.1.2 Procedee de uscare a gazelor
Pentru realizarea uscării gazelor şi prevenirea formării criohidraţilor se cunosc mai
multe procedee şi anume :
1. procedeul de uscare prin comprimare şi (sau) răcire ;
2. procedee de uscare prin adsorbţie pe substanţe solide desicante (silicagel, alumină
activată şi site moleculare)
3. procedee de uscare prin absorbţie în lichide higroscopice (glicoli, soluţii de clorură
de calciu şi litiu);

1. Procedeul de uscare prin comprimare şi (sau) răcire


În tehnica prelucrării gazelor naturale, separarea la temperaturi joase, se situează
printre principalele metode de extracţie concomitentă a vaporilor de apă şi a hidrocarburilor
din aceste gaze. Prin utilizarea procedeelor de separare la temperaturi joase, pe lângă
reducerea umidităţii din gazele naturale, până la cele mai severe limite impuse de siguranţa
transportului pe conductele magistrale, s-a izbutit să se extragă şi între 30 şi 70% din
hidrocarburile condensabile.
Criogenia - ca tehnică independentă sau auxiliară - se impune din ce în ce mai
mult în industria modernă.
Coborârea temperaturii, de la temperatura ambiantă spre imtervalul temperaturilor
criogenice, necesită cicluri ireversibile de o mare eficacitate, cu foarte bune schimburi de
căldură şi cu foarte reduse pierderi de căldură, printr-o perfectă izolare şi cu echipament
special, construit din material corespunzător (aliaje tari din oţeluri austenitice inoxidabile)
Procesele criogenice sunt aplicate, în special, pentru adâncirea recuperării unor componenţi
doriţi sau pentru eliminarea unor impurităţi.
Criogenia, prin laminarea gazelor naturale, când se dispune de presiunea necesară, este cea
mai economică metodă de deshidratare şi reţinere a unor fracţii constituente.
Avantaje:
– cheltueli reduse de investiţii;
– dirijarea şi supravegherea simplă a instalaţiei;
– reducere importantă a punctului de rouă;

Dezavantaje:
– dependenţa de mărimea presiunii disponibile. Această metodă nu este economică
decât acolo unde apa de răcire poate fi obţinută uşor şi la o temperatură care să facă eficace
procesul respectiv, sau atunci răcirea - adică soluţiile frigorifice sau destinderea de gaze -
rezultă dintr-un alt proces industrial, unde nu au alte întrebuinţări. Procedeul de răcire prin
expandare este aplicat de aceea adeseori în combinaţie cu un procedeu de deshidratare cu
agenţi de absorbţie lichizi, în special cu agenţi organici.

30
– utilizarea unor instalaţii de sine stătătoare pentru răcirea gazelor naturale, în vederea
deshidratării lor, apare neeconomică.

Unde:
S sondă de gaze naturale
1 barieră antiseparatoare şi filtre pentru impurităţi solide şi lichide
2 dispozitiv de detentă prin laminare
3 instalaţie de injecţie inhibitor
4 schimbător de căldură (răcitor gaze / gaze)
5 schimbător de căldură (răcire gaze / fluid frigorific) şi vaporizator pentru
fluidul de răcire
6 instalaţie care asigură circulaţia fluidului frigorific în răcitorul 5
7 separator de hidrocarburi
8 recuperatori de inhibitori
9 depozit de apă extrasă din gazele anturale
10 instlaţie de recuperare a hidrocarburilor lichide separate prin răcire din
gazele naturale

2. Procedee de uscare prin adsorbţie pe substanţe solide desicante


(silicagel, alumină activată şi site moleculare)
Uscarea gazelor prin adsorbţie pe diferite solide desicante (alumină activată,
silicagel, site moleculare, etc.) se bazează pe capacitatea de adsorbţie pe care o manifestă
aceste solide faţă de vaporii de apă. Această capacitate de adsorbţie se exprimă în (kg
apă/100 kg adsorbant solid) şi depinde de mai mulţi factori şi anume :
– de natura adsorbantului;
31
– de temperatura sistemului;
– de presiunea parţială remanentă (de echlibru) a vaporilor de apă din gaz;
– de punctul de rouă final al gazului.
Cu cât temperatura este mai mare cu atât capacitatea de adsorbţie este mai mică şi
invers. Staţiile de uscare prin adsorbţie au acelaşi scop ca şi cele prin absorbţie şi anume,
reţinerea apei sub formă de vapori conţinută în gazele naturale pentru a se obţine un anumit
punct de rouă corespunzător cerinţelor de exploatare şi condiţiilor contractuale.
Deosebirea între aceste instalaţii de deshidratare constă în natura fenomenelor luate
în considerare şi a adsorbanţilor utilizaţi, a variaţiei parametrilor gazelor naturale supuse
tratării (debite, presiuni, temperaturi, compoziţia gazelor) şi a parametrilor de exploatare a
staţiilor, a tehnologiilor de uzinare şi a desicanţilor de care se dispune la un anumit
moment.

Uscarea se realizează prin trecerea gazelor naturale cu vapori de apă prin coloana de
adsorbţie ce conţine un strat de material adsorbant care reţine umiditatea.
Transferul de masă din gaze către adsorbant are loc în interiorul unei zone unde
conţinutul în apă a desicantului va creşte până la saturaţia acestuia. Această zonă, numită
zonă de transfer de masă sau front de adsorbţie, se deplasează în sensul curentului de gaze.
Când frontul de adsorbţie atinge extremitatea patului de desicant apare momentul
"punctului de rupere" după care conţinutul în apă a gazului începe să crească rapid.
Adsorbantul saturat trebuie să fie regenerat (preluarea umidităţi reţinute cu ajutorul
unui curent de gaze calde după care urmează răcirea adsorbantului), pe baza principiului de
realizare a condiţiilor de echilibru

Avantajele:
32
- constau în faptul ca prin adsorbţia pe site moleculare se pot realiza scăderi ale
punctului de rouă foarte mari (mai mari de 80 °C faţă de 40...50 °C în cazul uscării prin
absorbţie în glicoli) cerute de unele procese tehnologice. De aceea procedeele de uscare a
gazelor naturale prin adsorbţie sunt folosite acolo unde procesele tehnologice impun cu
stringenţă o calitate deosebită a gazelor naturale.
– debitul şi presiunea gazelor supuse uscării sunt limitate într-o plajă dictată de
diametrul coloanei şi contactul cu o cantitate fixă de desicant;
– eficienţa adsorbţiei depinde de timpul de contact gaze-adsorbant;
– viteza de parcurgere a patului de adsorbant este limitată şi de timpul de contact dar
şi de evitarea antrenării şi barbotării desicantului.

Dezavantaje:
– procedeul este ciclic, cu fazele de adsorbţie - desorbţie - răcire ;
– procedeul este relativ rigid pentru o anume instalaţie deoarece;

3. Procedee de uscare prin absorbţie în lichide higroscopice (glicoli, soluţii


de clorură de calciu şi litiu);

Procedeele de uscare prin absorbţie în glicoli


Procedeele de uscare a gazelor naturale prin absorbţie în glicoli se preferă atunci când
contractele de vânzare-cumpărare a gazelor naturale ce urmează a fi transportate prin
conducte au specificaţia tipică a umidităţii egală cu 7lbs/MMscf sau 118,5 mg H20 /Nm3
ceea ce corespunde la un punct de rouă cuprins de regulă între 0 - 12 °C în funcţie de
presiunea gazului
Avantajele procedeelor de uscare prin absorbţie in glicoli faţă de procedeele de uscare
bazate pe adsorbţia vaporilor de apă pe solide desicante sunt următoarele:
– procedeele de uscare cu glicoli sunt procedee continue şi deci uşor de automatizat şi
condus;
– costul instalaţiei este aproximativ jumătate din costul instalaţiilor de uscare prin
adsorbţie pe solide desicante;
– pierderea de presiune în coloana de absorbţie a vaporilor de apă în glicoli este de
0,35 .... 0,7 bar în timp ce pierderea de presiune prin turnul de adsorbţie este de 0,7 ... 2,1
bar.;
– consumul de energie raportat la kilogramul de apă eliminată din substanţa desicantă
în procesul de regenerare este mic în cazul glicolului;
– glicolii sunt mai rezistenţi la contaminanţii din sistem, hidrocarburile şi apa reţinută
din gaze deteriorând rapid solidul desicant; de asemenea această deteriorare are loc şi ca
urmare a şocurilor mecanice la scăderea şi creşterea bruscă a presiunii, a şocurilor termice
şi a contaminării cu gaze acide (H2S, C02, R-SH ) din gazele naturale.
Dezavantajele procedeelor de uscare cu glicol - sunt legate de următoarele probleme ce
apar în timpul funcţionării:
– oxidarea şi descompunerea termică a glicolului,
– contaminarea lui cu săruri şi hidrocarburi lichide,
– acumularea de particule solide şi de hidrocarburi, spumarea,etc.

33
Oxidarea glicolilor - are loc ca urmare a prezenţei oxigenului în sistem. Acest oxigen
intră în sistem cu gazele supuse uscării, prin vasul de stocare a glicolilor, prin sistemul de
etanşare a pompelor, etc. Glicolii, în prezenţa oxigenului, se oxidează uşor cu formare de
acizi organici, corozivi.
Descompunerea termică - a glicolilor cu formare de compuşi corozivi are loc ca
urmare a unei încălziri excesive în refierbător când se depăşeşte temperatura de
descompunere a glicolilor sau a unor supraâncălziri locale.
Contaminarea cu săruri - a glicolilor din instalaţie are loc ca urmare a aducerii
acestor săruri de către gazul supus uscării când acesta nu este bine purificat cu un scruber
eficient înainte de a trece în coloana de uscare. Această contaminare conduce la depunerea
de săruri în sistem şi accelerează coroziunea echipamentului şi reduce transferul de căldură
în refierbător. Mai mult acumularea în sistem a acestor săruri, a unor particule solide şi a
hidrocarburilor asfaltice conduce la formarea unui depozit cunoscut în limba engleză sub
formă de " sludge ". La început acest depozit este suspendat pe traseul prin care circulă
glicolul dar, după o perioadă de timp, acumularea acestor impurităţi devine atât de mare
încât încep să se depună. Acest fapt conduce la formarea unui depozit de gume, lipicios şi
abraziv care poate cauza eroziunea pompelor, a ventilelor sau a altor componente din
echipament. Când pH glicolului este scăzut, depozitul devine tare şi casant când se depune
pe talerele din coloana de absorbţie, pe umplutura din coloana de regenerare şi în locuri
amplasate pe circuitul glicolului.
Contaminarea cu hidrocarburi lichide - are loc fie prin aducerea de către gaz, fie
prin condensarea parţială a gazului în coloana de absorbţie (uscare). Această contaminare
conduce la spumarea. degradarea şi pirderea de glicol.
Spumarea - se datorează hidrocarburilor lichide, inhibitorilor de coroziune, sărurilor şi
paticulelor solide fin divizate care se menţin în stare suspendată. Spumarea conduce la
pierderi de glicol prin antrenarea mecanică a acestuia la vârful coloanei de uscare de către
fluxul de gaz ca urmare a stratului stabil de spumă care se formează şi se menţine deasupra
talerelor. De asemenea spumarea reduce atât capacitatea de uscare a coloanei cât şi
eficienţa uscării ca urmare a faptului că spuma înrăutăţeşte contactul dintre gaz şi glicol.

Absorbţia în lichide higroscopice.


Se bazează pe proprietatea unor compuşi organici de a absorbi la temperaturi mai
scăzute umiditatea pe care o cedează apoi, la temperaturi mai ridicate, destul de uşor.
Pentru realizarea procesului de deshidratare prin absorbţie o instalaţie cuprinde, ca
echipament de bază şi echipament auxiliar:
– separatoare de impurităţi ;
– coloană de absorbţie ;
– coloană de desorbţie ;
– schimbătoare de căldură ;
– recipienţi pentru absorbenţi;
– pompe;

Instalaţia clasică de uscare a gazului natural cu DEG sau TEG este prezentată în ea
este formată în principal dintr-o coloană de absorbţie 1 prevăzută cu 8.... 10 talere şi o
34
coloană de regenerare a glicolului (o coloană de separare a apei de glicol prin fracţionare)
prevăzută cu umplutură ia care se mai adaugă schimbătoare de căldură, pompe, vase, filtre,
etc. Conform acestei scheme gazul natural umed intră la baza coloanei de absorbţie 1 şi
după contactarea în contracurent, prin cele 8 ...10 talere, cu fluxul de glicol introdus pe la
partea superioară a coloanei, părăseşte vârful acesteia cu un grad de uscare impus înainte
de a fi introdus în conducta de transport este trecut printr-un vas separator de lichid 2
pentru recuperarea lichidului antrenet mecanic (în alte instalaţii vasul separator 2 este
înlocuit cu un demister montat a vârful coloanei).
Glicolul regenerat (uscat) introdus pe la partea superioară a coloanei 1, absoarbe
vaporii de apă din gazul ascendent şi se diluează continuu spre baza coloanei pe care o
părăseşte la valoarea cea mai mică a concentraţiei. Acest glicol diluat este trimis spre
coloana de regenerare 6 după ce trece în prealabil prin schimbătorul de căldură 3 pentru
valorificarea fluxului de căldură al glicolului regenerat, prin vasul de detentă 4 pentru
eliminarea gazelor absorbite fizic şi apoi prin filtrul 5. Coloana de regenerare 6 reprezintă o
coloană clasică de funcţionare care separă pe la vârf apa iar pe la bază glicolul concentrat
regenerat. Aceasta din urmă este preluat de pompa 10, trecut prin schimbătorul de căldură
3 unde cedează căldură glicolului diluat şi apoi, după răcire în răcitorul cu aer sau apă 11,
alimentează coloana de uscare 1 pe la partea superioară.

Fig. 12. Schema tehnologică clasică de uscare a gazelor naturale cu " TEG "

în ultima perioadă s-au făcut mari progrese în ceea ce priveşte schema tehnologică a
instalaţiei de uscare a gazelor naturale cu TEG, progrese legate de reducerea consmului
energetic, de înlocuirea apei ca agent de răcire a glicolului regenerat şi ca agent de
condensare a vaporilor de apă de la vârful coloanei de regenerare, etc

4.2 Studiu comparativ al procedeelor de uscare

35
4.2.1 Descrierea principală a unei staţii de uscare prin absorbţie cu
glicoli

Procesul se bazează pe proprietatea glicolilor de a absorbe uşor vaporii de


apă la temperaturi scăzute vapori cedaţi apoi la temperaturi ridicate.
Dietilen glicolul (DEG) a fost primul glicol folosit la uscarea gazelor
naturale. Apoi s-a trecut la folosirea trietilen glicolului (TEG). Acesta din urmă,
împreună cu soluţiile apoase de clorură de litiu şi de calciu este folosit şi la uscarea
aerului.
Uscarea cu glicoli se realizează prin contactul dintre gazele naturale umede
la presiune relativ înaltă şi temperatură scăzută şi glicoli (DEG, TEG, T TEG) la
presiune scăzută şi temperatură înaltă.
Procedeele prin absorbţie se diferenţiază în primul rând, după tipul
absorbantului folosit: procedeul cu monoetilen glicol, procedeul cu dietilen glicol,
procedeul cu trietilen glicol, etc. O descriere a fiecărui procedeu în parte nu este
utilă deoarece principiile de bază sunt aceleaşi. În continuare se va prezenta în
principiu, instalaţia de uscare cu trietilen glicol şi dietilen glicol, soluţie larg
răspândită pe plan european în deshidratarea gazelor naturale. Tehnologia
deshidratării prin absorbţie cu glicoli cuprinde două circuite principale: circuitul
gazului şi circuitul glicolului.
a.Circuitul gazului:
• Gazele naturale provenite din extracţie sunt introduse în unul sau mai multe
scrubere în care gazele naturale sunt spălate cu apă pentru separarea
spumanţilor folosiţi în extracţie ca stimulatori, apa uzată fiind apoi
eliminată;
• Gazele naturale umede sunt trecute apoi printr-o baterie de separatoare-filtre,
pentru eliminarea apei libere şi a particulelor solide;
Ulterior reţinerii apei libere şi a particulelor solide, gazele naturale se
introduc în absorbere, pe la partea inferioară, fiind menţinute la o presiune
constantă printr-o buclă de reglare a presiunii. Aici gazele circulă spre partea
superioară a coloanei prin talere cu barbotare din coloana, unde se realizează
contactul dintre glicol şi vaporii de apă conţinuţi în gaze, care sunt cedaţi
glicolului;
Gazele trec printr-un extractor de ceaţă vârful coloanei pentru reţinerea
lichidului antrenat. Înainte de a fi introduse în conducta de transport, gazele
deshidratate, ieşite din coloana de absorbţie, sunt trecute printr-un schimbător
glicol-gaz.
Absorberul este format în principiu din trei secţiuni:
• Partea de bază prin care intră gazele naturale umede, de fapt tot un
separator, prin care se imprimă gazului o mişcare tangenţială în vedere
adâncirii separării impurităţilor lichide libere ce se evacuează printr-un
controlor automat de nivel;
• Partea centrală prevăzută cu un număr de talere cu clopoţei (4…8);

36
• Partea superioară prin care ies gazele uscate, prevăzută cu separare cu
demister sau coalescentă pentru reţinerea antrenărilor din glicoli
b.Circuitul glicolului:
Glicolul concentrat este introdus în partea superioară a coloanei de
absorbţie, în contracurent cu fluxul de gaze umede, curgând din taler în taler.
Astfel are loc transferul de masă care creşte numărul de talere, adâncind, prin
absorbţia apei sub formă de vapori de către glicoli nesaturaţi punctul de rouă ce se
doreşte a fi realizat.
Glicolul îmbogăţit cu vaporii de apă absorbiţi se adună în partea de jos a
coloanei absorbantului (deasupra spaţiului destinat separării apei libere), de unde,
după o separare-filtrare (de regulă în trei trepte cu cartuşe, cu cărbune activ etc.) se
introduce în instalaţia de regenerare a glicolului;
Regenerarea glicolului comportă:
• Schimbul de căldură între glicolul îmbunătăţit cu apă şi cel sărac (uscat);
• Încălzirea glicolului bogat şi vaporizarea apei într-un boiler încălzit cu
arzător cu flacăra directă;
• Apa absorbită de glicol se evaporă la presiunea atmosferică în încălzitor.
Aceasta poate antrena hidrocarburile grele, constituenţi din sulf etc., care
după condensarea apei sunt dirijate spre un coş şi arse;
• Glicolul regenerat este răcit într-un schimbător glicol bogat-glicol sărac,
depozitat în vasul tampon, de unde după ce va ceda căldura de la 195oC la
circa 35 ± 38 oC, se reintroduce în rezervor şi absorber cu ajutorul pompelor
de glicol sărăcit;
• Glicolul cald este trimis într-o coloană de distilare în contracurent cu glicolul
rece, unde are loc condensarea vaporilor de apă şi eliminarea automată a
apei libere.
Conform acestei scheme, gazul natural intră la baza coloanei de absorbţie
unde circulă în contracurent cu glicolul regenerat (concentrat) introdus pe la vârf.
Glicolul îmbogăţit cu vapori de apă din gaz (diluat) părăseşte coloana de
absorbţie pe la bază, trece prin schimbătorul de căldură , vasul separator de faze
(de degazare) , filtrul şi intră apoi la coloana de regenerare . Această coloană este
o coloană clasică de fracţionare care separă pe vârf componenta mai volatilă (apa),
iar pe la bază, componenta mai puţin volatilă (glicolul de concentraţie dorită).
În cazul când se urmăreşte o concentraţie mai avansată, fracţionarea se face
în vid, pentru a nu se depăşi în refierbător temperatura de descompunere termică a
DEG sau TEG.
Glicolul astfel regenerat este preluat cu o pompă din baza coloanei, trecut
prin schimbătorul de căldură şi răcitorul şi introdus la vârful coloanei de
absorbţie.
Gazul natural uscat părăseşte coloana de absorbţie pe la vârf, trece prin vasul
separator de lichid antrenat mecanic (în alte instalaţii acest vas s-a eliminat dar s-a
introdus un demister la vârful coloanei).
37
Separarea prin fracţionare a apei de DEG sau TEG este foarte uşoară,
necesitând un număr mic de talere raţii foarte mici de reflux deşi pentru produsul
de vârf (apa) se impun concentraţii foarte mari (99,99%) în vederea reducerii
pierderilor de glicoli.
Separarea uşoară se datorează diferenţelor mari dintre temperaturile normale
de fierbere ale celor doi componenţi (apa şi glicol) dar mai ales datorită
volatilităţilor relative, foarte mari ale celor două binare apă – DEG şi apă – TEG ca
urmare a formei curbelor de echilibru lichid vapori. Din acest motiv coloana de
concentrare a glicolilor este o coloană mică atât ca înălţime cât şi ca diametru. De
aceea, de multe ori, ea este prevăzută cu umplutură şi nu cu talere.

38
Fig.13. Schema tehnologică modernă de uscare a gazelor. naturale cu TEG

Fig.14. Variaţia punctului de rouă a gazului cu concentraţia TEG şi temperatura


de intrare a acestuia în absorbţie

Datorită uşurinţei de concentrare a glicolului în cazurile care se cere o uscare


avansată a glicolului şi deci nici o concentrare avansată a glicolului acestea din
39
urmă se poate introduce direct în refierbătorul coloanei de regenerare. Aceasta
înseamnă că prin simpla vaporizare la echilibru din refierbător se poate obţine
concentraţia dorită a glicolului respectiv (97-98,5%).
Gradul de uscare a gazului natural respectiv, depresiunea punctului de rouă
este funcţie (conform datelor de echilibru gaz-vapori şi apă-glicoli) de concentraţia
glicolului regenerat şi de temperatura medie de contactare din absorbţie.
Instalaţiile moderne au fost îmbunătăţite prin folosirea unor procedee noi de
concentrare a glicolului faţă de procedeul clasic de fracţionare în vid: concentrare
prin stripare cu gaze calde şi concentrare prin fracţionare azeotrop.
a. Concentrarea glicolilor prin fracţionare în vid – se realizează o
concentrare a glicolilor până la o valoare de 98-99% masă, descompunerea termică
a lor limitând scăderea concentraţiei apei din glicolul regenerat, respectiv
temperatura din refierbător (176oC pentru DEG şi 190-210 oC pentru TEG). Cu
toate acestea în cazuri deosebite se poate ajunge la concentraţii de 99,2% masă sau
chiar mai mari.
b. Concentrarea glicolilor prin stripare cu gaze calde – reprezintă o
combinare a regenerării obişnuite prin fracţionare până la o anumită concentraţie a
glicolului (98 ± 99%) urmată de o stripare a acestuia cu gaze calde într-o coloană
secundară.
În felul acesta, concentraţia glicolului poate creşte până la valori de 99,99%
în funcţie de debitul şi temperatura gazului de stripare şi de eficacitatea sistemului
de contactare. Consumul mare de gaz de stripare cald faptul că acesta este evacuat
în atmosferă provocând poluarea acesteia constituie principalele dezavantaje ale
procedeului.
c. Concentraţia glicolilor prin fracţionare azeotropă – împreună cu
diverşi antrenanţi permite concentrarea DEG şi TEG până la valori de 99,9 (1000
ppm apă).

4.2.2 Descrierea principală a unei staţii de uscare prin adsorbţie cu


silicagel

În Fig.15 este prezentată schema de funcţionare a staţiei de uscare a gazelor


naturale prin adsorbţie. Din această figură se poate observa că staţia în cauză este
dotată cu patru adsorbitori verticali grupaţi în două baterii a câte doi recipienţi.
Pe peretele recipienţilor sunt poansonate datele specifice operării lor sub
presiune, temperatură, volum, cum ar fi: Pmax=64 bar; t max=195 0C; tmin= -150C,
capacitatea recipientului (volumul) =2,62m3.
Sensul grupării adsorbitorilor în două baterii este acela de a conferi continuitate
procesuului de purificare a gazelor care sunt dirijate spre o anumită direcţie de
consum.
În cazul nostrum staţia de uscare poate să trateze gaze, apoi acestea sunt
dirijate fie spre zona de consum vest, fie spre zona de consum sibiu.
Datorita acestei construcţii cele două baterii pot să lucreze alternativ, fiecare
din ele parcurgând două cicluri tehnologice diferite. Astfel, atunci când una dintre
baterii efectuează un ciclu, cealaltă baterie efectuează alt ciclu tehnologic, în aşa
fel încât prin conducta de ieşire din staţie circulă numai gaze uscate.
40
Ciclurile sunt următoarele :
1). Ciclul de adsorbţie sau ciclul de tratare a gazelor ;
2). Ciclul de desorbţie sau ciclul de regenerarare al silicagelului ;

1). Ciclul de adsorbţie corespunde perioadei de timp necesare fixării pe


granulele de silicagel, a particulelor de apă existente în fluxul de gaze realizându-
se astfel saturarea parţială sau totală a porilor materialului adsorbant.
Atunci când bateria întâia de adsorbţie parcurge ciclul de tratare traiectul gazului
metan, de la intrarea sa în staţie şi până la ieşirea lui este următorul :
a). gazele care vin dinspre zona productivă trec prin separatoarele subterane
unde se face, din motive tehnologice , o reseparare primară a particulelor lichide
din masa de gaz. Impurităţile lichide reţinute de separatoare sunt dirijate, la
intervale de timp prestabilite prin deschiderea ventilelor, de pe aceste separatoare,
spre haba colectoare iar de aici, după ce în prealabil au fost măsurate, sunt stocate
într-un bazin mai mare. La umplere această habă este golită cu ajutorul unor maşini
speciale şi transportată spre sonda de injecţie apa reziduală.
Aşa cum se poate observa din fig.3.3 gazele care intră în staţie sunt măsurate
prin intermediul unui debitmetru diferenţial ( mai nou se folosesc pentru măsurare
calculatoare de debit electronice ).
b). intrarea gazelor în bateria unu de adsorbitori se face pe la partea superiaoră
( ‘’sup ‘’) a recipienţilor, iar ventilele de acces pentru acest ciclu sunt deschise.
c). gazul uscat din ‘bateria 1’ este dirijat cu ajutorul robineţilor de pe claviatura
staţiei spre schimbătorul de căldură şi de aici în filtrul reţinător de praf, care este
montat pe conducta principală de transport (atât pe panoul de Sibiu cât şi pe panoul
de Vest). Debitul de gaz tratat este măsurat cu ajutorul unui aparat electronic, până
nu demult utilizându-se în acest scop un debitmetru diferenţial aferent fiecărei zone
de consum
d). Filtrul reţinător de praf este montat în scopul reţinerii particulelor de
silicagel care se desprind de pe granulele materialului adsorbant. Aceste granule se
depreciază în timp datorită numeroaselor saturări şi desaturări de apă, şi de
condensat (în cazul nostru nu avem condensat) de către gazul de regenerare care
poate avea în anumite etape ale ciclului de regenerare valori mari de temperatură
(mult mai mari de 1000C). Fixarea granulelor de silicagel din fluxul de gaze, se
face pe o pănza foarte deasă din bumbac, iar prin măsurarea periodică a căderilor
de presiune pe filtru, prin intermediul manometrelor se poate detecta uşor gradul de
colmatare a ţesăturii.
Spre exemplu un filtru reţinător de praf recent curăţat are o cădere de presiune
medie de 0,1 bar.
Atunci cînd se intervine la filtru pentru schimbarea sau curăţarea acestuia,
traiectul gazelor poate fi modificat (cu ajutorul by-pass-ului de pe panou).
2. Ciclul de desorbţie sau ciclul de regenerare al silicagelului corespunde
perioadei de timp necesare desaturării porilor materialului adsorbant de particulele
lichide reţinute.
Aşa cum s-a mai afirmat, construcţia unei staţii de uscare gaze naturale (deci şi
staţia de uscare în cauză) este astfel realizată încât bateriile sale componente să
funcţioneze din punt de vedere al ciclurilor tehnologice în mod alternativ iar în
41
cadrul aceleeaşi baterii cele două cicluri să se poată succeda. În acest fel se
realizează o continuitate în ceea ce priveşte uscarea gazelor.
Aşadar în timp ce ‘bateria 1’ este în ciclul de tratare a gazelor, ‘bateria 2’ este în
ciclul de regenerare al silicagelului după care aceeaşi baterie va urma ciclul de
tratare s.a.m.d.
Pentru a trece ‘bateria 1’ pe ciclul de regenerare al silicagelului şi ‘bateria 2’
pe ciclul de tratre a gazului trebuie să se execute manevre de robineţi pe claviatura
staţiei.
Gazele pentru regenerarea silicagelului intră în adsorbitori pe la partea
inferioară deoarece pe măsură ce masa de silicagel se încălzeşte vaporizarea
adsorbitului este facilitată de curentul ascendent de gaze. Atingerea temperaturii de
vaporizare (în special a apei) a componenţilor reţinuţi în porii materialului de
silicagel se face în timp datorită masei mari de silicagel din interiorul adsorberilor
(de ordinul sutelor de kilograme).
Amestecul format din gaze de regenerare, iniţial calde apoi fierbinţi şi vaporii
de lichid, trec prin schimbătorul de căldură unde acest amestec este răcit de către
gazele uscate (tratate) care părăsesc ‘bateria 2’.
În urma răcirii, pănă la o anumită temperatură a gazelor de regenerare în masa
cărora se află vapori de lichid, se produce condensarea vaporilor şi separarea lor de
gazul metan în separatorul subteran gravitaţional.
La sfârşitul ciclului de regenerare se procedează la eliminarea impurităţilor
lichide acumulate (apă de zăcământ şi urme de condensat) în separator şi
măsurarea acestora în haba de etalonare.
Particulele lichide din masa materialului adsorbant sunt eliminate prin
intermediul gazului de regenerare, căruia i se poate ridica temperatura cu mult
peste limita temperaturii de vaporizare normale a apei. Aceste temperaturi sunt
atinse într-o instalaţie proiectatǎ şi construitǎ în acest scop.( la cuptor).
În cazul acestei staţii de uscare a gazelor naturale, gazele de regenerare sunt
luate direct din sonde (mai precis din rampa colectoare a grupului de sonde), sonde
care nu produc apă de zăcământ în cantităţi însemnate. Debitul lor poate fi reglat
cu ajutorul unui ventil colţar montat pe rampa colectoare. Ele sunt măsurate cu
ajutorul unui contor electronic şi nu trebuie să depăşeascǎ a noua parte din debitul
de gaze tratate. Gazele de regenerare intră printr-o conductă în camera de încălzire
a gazelor. În interiorul acestei camere, care are pereţii cptuşiţi cu cărămidă
refractară se află o cantitate semnificativă de ţeavǎ ( =1 inch) cu pereţii groşi prin
φ
care circulă gazul de regenerare încălzit de către gazele arse şi fluxul termic care
trece prin camera tubulaturii. Ţeava se află dispusă în această cameră sub formă de
serpentine plane şisuprapuse, având o lungime de aproximativ 50m, constituind
astfel un pachet din acest material tubular.
Gazele de regenerare ies din cuptor la o temperatură prestabilită printr-o
conductă izolată (pentru a nu se pierde temperatura în exterior), care este în
legătură cu conducta de intrare în adsorbitori a gazului de regenerare. În legătură
cu durata acestor două cicluri tehnologice se specifică faptul că ea este funcţie de
capacitatea staţiei (număr de adsorbitori activi) şi de debitul de gaz tratat. Dacă
între capacitatea staţiei şi debitul de gaz tratat există o concordanţă bine
42
determinata, atunci se poate opta, cum de altfel s-a şi optat, pentru varianta staţiei
prezentate mai sus.
Debitul de gaze arse şi temperatura lor sunt funcţie atât de numărul arzătoarelor
laminare din camera de ardere aflate în funcţie, cât şi de debitul gazului
combustibil reglabil prin ventilul din faţa cuptorului. De specificat este faptul că
gazul combustibil necesar arderii trece printr-un SRM (staţie de regalare şi
măsurarea a gazelor
naturale). Fluxul termic al gazelor arse care trece prin fasciculii tubulari (ţevi de
fum) din camera de ardere este controlat printr-un volum de apă refulat la joasă
presiune cu ajutorul unei pompe centrifugale. Această staţie este dotată cu două
pompe centrifugale deoarece în cazul unei defecţiuni la pompa I se poate porni
imediat pompa II (respectiv invers). Volumul de apă iese pe la partea superioară a
camerei de încălzit închizând astfel circuitul apei, după ce în prealabil aceasta este
răcită prin cădere printre nişte zăbrele într-un bazin. În cazul în care temperatura
gazelor arse este prea mare, apa de recirculare îşi măreşte volumul şi de aici se
scurge în bazinul de răcire.
Se precizează faptul că instalaţia de încălzire a gazelor de regenerare care a fost
descrisă mai sus (şi care este funcţionabilă) este una de tipul clasic. Instalaţiile
moderne de acest gen au în componenţa lor o serie de dispozitive de automatizare
care permit, la debite reduse de gaz combustibil, obţinerea unor paramaetrii
funcţionali superiori şi implicit reducerea emisiilor poluante în atmosferă.
Această staţie este astfel construită încât dacă din diverse motive (avarii, revizii
periodice, etc) este necesară oprirea ei, gazele pot ocoli aceste instalaţii complexe
prin închiderea ventilului de la intrarea gazului în staţie, ieşirea gazului din statie şi
deschiderea ventilului de pe by-pass-ul staţiei.
Scurgerea gazului din statie atunci când se doreşte depresurizarea acesteia sau
în cazuri de avarii se face printr-un refulator montat pe cele două baterii.

43
Fig. 15 Schema tehnologică a staţiei de uscare gaze naturale prin adsorbţie

44
4.2.3 Descrierea principală a unei staţii de uscare prin saruri
delivescente

45
Instalaţia de uscare foloseşte principiul hidratării (solvatare) al sărurilor
anhidre. Desicantii săruri delicvescente care s-au impus in practica sunt săruri
solide anhidre ale metalelor alcaline si alcalino-pamantoase (calciu, litiu,
magneziu), condiţionate cu aditivi antiaglomerare si procesate la presiuni foarte
inalte, pentru a-si menţine factorul de forma in timpul procesului de uscare. La
contactul acestor substanţe cu apa din faza de vapori incepe fenomenul de hidratare
al sărurilor, al cărui rezultat este transformarea desicantului solid intr-o soluţie
apoasa, ce curge la baza vasului, de unde este evacuata in mod automat. Gazul ce
vine din separatorul bifazic este contactat cu sărurile delicvescente in primul vas
uscator, dupa care trece in vasul doi si apoi in vasul trei, montate in serie.
Pe măsura ce procesul de uscare avansează, desicantul se consuma; periodic,
in funcţie de debitul de gaz, presiunea, temperatura si umiditatea acestuia, vasul
trebuie izolat din sistem si deschis, pentru a completa rezerva de desicant solid.
Instalaţia este configurata astfel incat fiecare din cele trei vase uscator sa poată fi
izolat din sistem pentru completarea rezervei de desicant, procesul de uscare
continuând prin celelalte doua vase.
Soluţia rezultata in urma procesului de uscare va fi colectata in haba de apa
de zăcământ de la locaţie, unde se va amesteca cu fluidele de sonda colectate de la
separatorul bifazic, de unde ulterior vor fi preluate pentru a fi re-injectate in sonda.
In cazul in care soluţia rezultata in urma procesului de uscare este colectata separat
de apa de zăcământ, aceasta poate fi valorificata ca aditiv pentru fluidele de foraj
sau ca agent de control al inghetului (având un efect crioscopic pronunţat).
Gazul uscat măsurat in panoul de măsura fiscal cu element deprimogen,
curge mai departe către sistemul de distribuţie.

Vasul uscator

Vasul are trei secţiuni în interior si componente interne adecvate realizării si


controlului procesului de uscare.
Partea inferioară a vasului constă dintr-un separator bifazic (scruber), în care
intră gazul umed ce conţine apă in faza de vapori. Lichidele acumulate în baza
secţiunii separator sunt evacuate in mod automat, prin intermediul unui dispozitiv
de control al nivelului, astfel nivelul lichidului menţinându-se constant. Secţiunea
medie constă dintr-o umplutura specializata, prin care curge gazul ce părăseşte
scruberul, având roulul de suport si mediu de coalescere pentru soluţia care se
formează ca urmare a absorbţiei apei de către desicant. Secţiunea superioara constă
dintr-un pat de material desicant (săruri delicvescente), practic o umplutura solida
prin care gazul circula de sus in jos. Patul de desicant este optimizat pentru a sigura
un timp rezonabil de funcţionare continua intre doua incarcari si a minimiza
căderile de presiune.

Gazul uscat părăseşte vasul uscator si, in funcţie de procesul din aval, poate
fi filtrat suplimentar, dupa care este măsurat si intră în conducta de vânzare.
Opţional, se poate monta un sistem de mnitorizare in timp real al punctului de roua
pe apa al gazului uscat.

46
CAP. V
INSTRUCTIUNI PROPRII DE SECURITATEA MUNCII SPECIFICE
ACTIVITĂTIILOR DIN STAŢIILE DE USCARE A GAZELOR

47
5.1 Generalităţi

Toate lucrările de montaj, reglare, exploatare, întreţinere reparaţii la staţia de


uscare se vor efectua cu respectarea Legii 119/2006 şi a Normelor metodologice de
aplicare a Legii 119/2006, Recomandările Comisiei Electrotehnice Internaţionale
referitoare la controlul şi întreţinerea instalaţiilor electrice în zone cu pericol de
explozie (altele decât minele).
Prin staţii de uscare a gazelor se vor înţelege acele instalaţii tehnologice
complexe folosite în scopul reducerii umidităţii gazelor naturale, pentru a se evita
depunerile de lichide în conductele de transport gaze.
La intrarea în staţiile de uscare se vor fixa plăcuţe retrovizoare cu inscripţia:
„INTRAREA STRICT OPRITĂ", „NU UMBLAŢI CU FOC", „PERICOL DE
EXPLOZIE".
Accesul persoanelor străine sau a angajaţilor unităţii în staţiile de uscare,
fără interes de serviciu, este strict interzis. Angajaţii care au drept de acces
permanent în staţii, vor fi înscrişi pe un tabel întocmit de conducerea unităţii, iar
ceilalţi angajaţi care vin în interes de serviciu, vor fi însoţiţi de una din persoanele
menţionate în tabel.
Introducerea sau posedarea ţigărilor, chibriturilor sau a oricăror surse de foc
în incinta staţiilor, sunt interzise cu desăvârşire. în acest sens, se va monta la
intrarea în staţie o cutie specială de depunere a ţigărilor, chibriturilor etc. şi se va
amenaja un loc special pentru fumat.
Personalul care va exploata cuptorul va avea permis de port chibrit nominal.
Încălţămintea persoanelor ce intră în staţiile de uscare va fi cea
corespunzătoare evitării pericolului producerii scânteilor. Umblatul desculţ în
interiorul staţiilor este interzis.
La fiecare staţie este obligatorie afişarea următoarelor documente:
- schema tehnologică a instalaţiilor actualizată î n funcţie de modificările
făcute î n timp;
- graficul de refulare a separatoarelor din amonte staţie şi regenerare;
- tabelul cu presiunile maxime şi minime admise în timpul funcţionării
staţiei;
- instrucţiunile de utilizare a instalaţiilor de ardere a gazelor ş pericolul ce-l
reprezintă amestecul aer-gaz;
- instrucţiunile de securitatea şi securitatea muncii specifice locului de
muncă;
- graficul de serviciu al personalului de deservire.
Încălzirea încăperilor destinate personalului de supraveghere de la staţii se
poate face fie prin calorifere cu apă fie cu ajutorul sobelor din ţeava de oţel cu
aprindere din exterior, sobele fiind prevăzute cu burlane sudate şi etanşe la coşul
de fum al clădirii.
Iluminatul staţiilor este admis numai electric. Aparatele de conectare vor fi
montate fie în hol sau pe peretele exterior al clădirii. Tabloul de distribuţie şi
contoarele vor fi montate în nişe metalice prevăzute cu uşiţe. Conductorii electrici
vor fi din cupru, introduşi în tuburi I.P.E. sau ţeava de gaz, montajul ţevilor
făcându-se aparent.
48
La lucrările de exploatare, întreţinere şi reparaţii ale staţilor de uscare, pe
lângă prevederile prezentelor norme, se vor respecta obligatoriu instrucţiunile
specifice de securitatea muncii la:
- instalaţii electrice de iluminat şi forţă;
- instalaţii de automatizare;
- recipiente sub presiune şi cazane;
- instalaţii de ridicat şi transportat;
- manipulări de transporturi de materiale şi utilaje;
- lucrări de sudură a metalelor;
- instalaţii de telecomunicaţii;
- transporturi auto;
- igienă industrială.
Robinetele din staţie vor fi numerotate şi prevăzute cu plăcuţe care indică
numărul de ture şi poziţia închis-deschis. Ordinea de acţionare, de pornire,
schimbarea ciclurilor, oprire, va fi indicată în instrucţiunile tehnice, care se vor
respecta întocmai.
Pe claviatura staţiei de uscare va fi marcat sensul de curgere a gazelor şi a
apei tehnologice.
Conductele vor fi sprijinite pe suporţi, iar la ieşirea din pământ vor fi izolate
pe o distanţă de 15 cm.

5.2 Instrucţiuni proprii de securitatea muncii privind staţiile de uscare gaze


cu silicagel
Staţiile de uscare a gazelor naturale care utilizează la uscarea gazelor
naturale materiale adsorbante au norme de protecţia munci proprii care sunt
prezentate în subcapitolele următoare.

5.2.1. Instrucţiuni proprii de securitatea muncii la punerea în funcţiune a staţiei

Punerea în funcţiune a staţiilor de uscare gaze se va face sub supravegherea


directă a şefului de secţie şi a şefului de formaţie, cu respectarea instrucţiunilor de
mai jos.
Se va face controlul general al staţiei, inclusiv verificarea dacă toate
ventilele sunt închise, cu excepţia ventilelor de 1/2" de la manometre care trebuie
deschise.
Operaţia de punere în funcţiune va începe în mod obligatoriu prin refularea
aerului şi impurităţilor din instalaţii, prin refulatoarele montate pe conducta de
intrare, pe răcitor şI conducta de regenerare.
La efectuarea refulărilor se vor lua măsuri de pază pentru ca folosirea
focului deschis să nu se facă pe o rază mai mică de 100 m faţă de refulator.
Refularea se face cu ajutorul pipelor de refulare de lungime corespunzătoare,
montate rigid pe robinetul de manevră a refulatorului.
Refularea gazelor nu se face în direcţia liniilor electrice sau telefonice,
pentru a se evita orice fel de posibilitate de accidentare.

49
Existenţa şi buna funcţionare a aparatelor de măsură şi control precum şi a
dispozitivelor de siguranţă şi avertizare vor fi verificate în mod obligatoriu la
punerea în funcţiune a staţiei de uscare.
După eliminarea aerului, ventilele de pe conductele de intrare-ieşire a
gazelor din staţie rămân deschise.
Se pun în funcţiune debitmetrele care măsoară gazul uscat şi se verifică dacă
presiunea statică de la debitmetru răspunde cu indicaţia manometrului.
Funcţie de rolul bateriilor (tratarea sau regenerarea), va fi indicată poziţia
fiecărui ventil (deschis sau închis), precum şi numărul de ture.
Se va verifica dacă cuptorul este plin cu apă.
Se verifică dacă toate ventilele de la cuptor sunt închise,
Aerisirea focarului cazanului este de asemenea obligatorie timp de cca. 10
minute înainte de aprinderea focului, verificându-se şi tirajul coşului.
Se va deschide ventilul de pe conducta de gaz combustibil şi se va verifica
funcţionarea corectă a instalaţiei de reducere a presiunii.
Aprinderea flăcării pilot este permisă cu ajutorul unei torţe, care se introduce
aprinsă în focar înainte de a deschide robinetul de gaze. Deschiderea robinetului de
gaze se va face treptat, supraveghindu-se permanent flacăra, operatorul stând în
poziţie ferită. Flacăra pilot se stinge numai în următoarele două cazuri:
- oprirea pe durată mai mare de 24 de ore a staţiei, din lipsă de consum sau
revizie, sau pentru efectuarea unor refulări în staţie;
- după 10-15 minute de la aprinderea flăcării pilot şi dacă cuptorul s-a
încălzit puţin, -- se aprinde arzătorul principal de la cuptor.
Se deschide ventilul de pe conducta de regenerare, se pune în funcţiune
contorul montat pe această conductă, verificându-se presiunea statică şi debitul
prescris pentru regenerare.
Se va face un control vizual şi auditiv dacă nu sunt scăpări de gaze. Dacă nu
se constată nici o defecţiune se consideră staţia pornită.

5.2.2 Instrucţiuni proprii de securitatea muncii la exploatarea staţiei

Supravegherea staţiilor de uscare se face în mod permanent, prin personal


care lucrează în tură continuă.
Personalul care lucrează în tură la staţia de uscare obligaţia de menţinere a
parametrilor de exploatare solicitaţi precum şi de a înregistra raportul staţiei din
oră în oră parametri reali de funcţionare a acesteia. Oricare defecţiune va fi
consemnată raportată pe cale ierarhică până la directorul unităţii.
La schimbarea ciclurilor se va respecta întocmai ordinea deschiderii şi
închiderii ventilelor din instalaţii.
La fiecare schimbare de ciclu se verifică buna funcţionare a supapelor
de siguranţă.
Fiecare staţie va avea indicată periodicitatea scurgeri impurităţilor
lichide din separatorul de pe conducta de regenerare şi din separatoarele montate în
faţa staţiei.
La scurgerea manipularea şi măsurarea nivelului de condensat, se va ţine
capacul rezervorului deschis, luându-se toate măsurile de prevenirea scânteilor.
50
Condensatul acumulat la staţiile de uscare va fi depozitat la o distanţă
minimă de 50 de m faţă de cuptorul instalaţiei. Locul de depozitare va fi avertizat
cu plăcuţe de avertizare cu inscripţia: PERICOL DE INCENDIU.
Manipularea condensatului, umplerea cisternelor, golirea rezervoarelor,
impun în mod obligatoriu purtarea echipamentelor de protecţie, pentru evitarea
contactului dintre condensat şi piele şi îmbibarea îmbrăcămintei cu condensat,
deoarece prin aprindere se pot produce arsuri grave.
Buna funcţionare a aparatelor de măsură şi control cât şi etanşeitatea
armăturilor vor fi controlate periodic şi vor fi întreţinute în perfectă stare de
funcţionare. Ele trebuie să poarte sigiliul de verificare oficială al metrologiei de
stat.
Exploatarea, întreţinerea, revizuirea şi reparaţia instalaţiilor se efectuează de
către personalul de deservire şi de către echipa de intervenţie din cadrul atelierului.
Aceştia se vor îngriji ca toate robinetele vană montate în căminele de vizitare să fie
accesibile pentru manevrare. Căminele vor avea o scară din fier pentru acces, bine
consolidată. Robinetele montate la suprafaţă vor fi prevăzute cu podeţe şi
balustradă. Robinetele aferente instalaţiei vor fi numerotate corespunzător schemei
tehnologice.
Căile de acces, în şi spre incinta staţiilor de uscare, vor fi amenajate astfel
încât să permită intervenţia rapidă a echipelor de depanare sau a formaţiilor de
pompieri.
În caz de incendiu se izolează staţia închizând ventilul principal de intrare în
staţie, după ce în prealabil s-a deschis ventilul de by-pass, după care se închide
focul.
Orice neregulă în funcţionarea staţiei va fi comunicată de către operator
şefului direct.

5.2.3. Instrucţiuni proprii de securitatea muncii la oprirea staţiei pentru


revizie

Staţia se va opri pentru revizie, numai după o regenerare prelungită a


silicagelului, pentru eliminarea hidrocarburilor rămase în porii lui.
La scoaterea din funcţiune a staţiei se vor lăsa să se consume prin ardere în
cuptor gazele din conducta de alimentare a cuptorului.
Este interzisă închiderea focului şi evacuarea gazelor prin supapele de
siguranţă
După oprirea staţiei se vor pune conductele de intrare şi ieşire ale
adsorberilor pe zero, iar refulatoarele vor rămâne închise tot timpul.
Se vor blinda conductele de intrare şi ieşire a gazelor din adsorberi.
Se vor deschide gurile superioare de vizitare ale adsorberilor.
În cazul opririlor accidentale de curent electric, la staţia de uscare se va
scurge apa din conductele tehnologice în sezonul rece în vederea protejării contra
îngheţului.

5.3. Instrucţiuni proprii de securitatea muncii privind staţiile uscare gaze cu


glicol
51
Staţiile de uscare a gazelor naturale care funcţionează cu TEG au norme
proprii de protecţia munci şi manipularea corespunzătoare a TEG-ului

5.3.1. Instrucţiuni proprii de securitatea muncii la punerea în funcţiune a


staţiei

Înainte de punerea în funcţiune, după o pauză mai îndelungată, va trebui


efectuată o verificare de etanşeitate cu gaz.
Toate legăturile prin flanşe, robinete, ventile, înşurubările etc. vor fi supuse
unei verificări de etanşeitate (soluţie de apă cu săpun).
În cazul în care se constată neetanşeităţi, se va opri gazul şi se vor marca
locurile care nu sunt etanşe. Presiunea va fi din nou descărcată şi abia după aceea
se permite din nou strângerea şuruburilor legăturilor prin flanşe, înşurubările etc.
Înainte de punerea în funcţiune, toate conductele de gaz de ardere vor fi
separate de armături şi trebuie curăţate bine cu aer comprimat, pentru ca
eventualele particule de impurităţi sau condensat aflate în conducte să nu
influenţeze negativ aparatele de măsură şi reglare.
Înainte de punerea în funcţiune, toate conductele de alimentare cu gaz sau cu
aer vor fi separate de armături şi vor trebui curăţate cu aer, respectiv cu gaz, pentru
ca eventualele particule de impurităţi sau condensat aflate în conducte să nu
defecteze instrumentele de măsură şi reglare.
Înainte de umplerea mijloacelor de producţie recipientele vor fi spălate
bine cu apă. Cu excepţia robinetelor de scurgere, toate celelalte armături de
închidere vor fi închise.
Umplerea cu glicol se va face prin ştuţul de umplere. Nivelul fluidului este
atins atunci când glicolul este la aproximativ 40 mm peste mijlocul vizorului,
respectiv când curge prin conducta de legătură în recipientul de rezervă.
Glicolul va fi introdus în recipientul de rezervă prin ştuţul de umplere.
Nivelul fluidului este atins atunci când glicolul ajunge la circa 20 mm peste
mijlocul vizorului.
Glicolul poate fi introdus prin ştuţul de umplere în absorber. Nivelul
fluidului este atins atunci când glicolul ajunge la mijlocul vizorului.
Umplerea componentelor instalaţiei se face prin instalaţia de regenerare şi
pompa de glicoli. Glicolul trebuie completat mereu prin ştuţul de umplere a
recipientului de rezervă al instalaţiei de regenerare.
Înainte de punerea în funcţiune trebuie verificat dacă clapetele de închidere
sunt în poziţia corectă întreaga instalaţie va fi verificată pentru a nu prezenta
defecţiuni. Se vor verifica indicatoarele de nivel, de presiune şi de temperatură,
după verificarea vizuală, instalaţia va fi pusă sub presiune, pas cu pas, până la
atingerea presiunii necesare. Se va efectua proba de etanşeitate a întregii instalaţii.
în cazul apariţiei de emanaţii, se va opri procesul de punere sub presiune, se va
depresuriza instalaţia şi numai apoi se vor remedia locurile cu scăpări. După
remedierea acestora se va începe din nou procedeul de punere sub presiune.

52
După punerea în funcţiune a arzătorului, acesta se poate opri şi porni din
comutatorul principal. Lanţul de siguranţă al arzătorului şi supraveghetorul de
maxim al temperaturii şi cel minim al nivelului nu trebuie să fie atinse.
La punerea în funcţiune a pompei de glicoli se verifica dacă toate
dispozitivele de reglare, de comandă şi siguranţă sunt reglate corect. Mai ales,
trebuie avut grijă să nu apară o cavitaţie, suprasarcină sau suprasolicitare.
Dispozitivele de supraveghere montate în locurile prevăzute vor fi legate la panoul
de comandă al instalaţiei.
După punerea în funcţiune a pompei de glicoli, aceasta va putea fi oprită şi
pornită cu ajutorul comutatorului. Dispozitivele de siguranţă ale pompei de glicoli
nu trebuie să fie afectate.
Înainte de punerea în funcţiune a circuitului de glicol, trebuie verificat ca
toate clapetele de închidere să fie în poziţie corectă. Se va verifica funcţionalitatea
ventilelor de reglare de la purjarea glicolului în absorber. Ventilul de minim trebuie
să fie în poziţia deschis. Apoi vor fi pornite arzătorul şi pompa de glicol. După
pornire se va verifica dacă există scurgeri. Se vor verifica indicatoarele de nivel, de
presiune şi de temperatură. Se va verifica, cu ajutorul, ventilelor de reglare, dacă
funcţionează scurgerea de apă de la absorber. Ventilul de minim trebuie să fie
deschis.
După punerea în funcţiune a circuitului de glicol şi a atingerii temperaturii
de funcţionare a glicolului, se va alimenta absorberul cu gaz.
Întreaga instalaţie se va verifica la intervale regulate, ca nu cumva să
prezinte iregularităţi sau scurgeri. Dispozitivele de siguranţă trebuie verificate şi
întreţinute conform reglementarilor legale.
În cazul apariţiei defecţiunilor de funcţionare, se va opri instalaţia. Se va
stabili cauza defecţiunii şi se va remedia, după remediere instalaţia de uscare cu
glicol poate fi pusă în funcţiune.
Oprirea instalaţiei se face în mod invers decât punerea funcţiune. Mai întâi
se opreşte alimentarea cu gaz, apoi se depresurizează instalaţia şi se opresc pompa
de glicol şi arzătorul. Instalaţia se va asigura şi se va închide clapeta de închidere
corespunzătoare.
Instalaţia a fost construită conform normativelor şi directivelor în vigoare şi
a regulilor de tehnică a securităţii cunoscute. Cu toate acestea, în cazul utilizării
necorespunzătoare, pot apărea pericole de moarte sau vătămătoare a utilizatorului
sau a terţei persoane, respectiv poate influenţata buna funcţionare a aparatelor sau a
celorlalte obiecte. Pentru evitarea pericolelor, instalaţia poate fi utilizată numai:
- conform dispoziţiilor de utilizare;
- respectând toate indicaţiile de montare şi de funcţionare a fiecărei
componente în parte;
- efectuând toate lucrările de întreţinere şi verificare.
Fiecare persoană care lucrează la instalaţie trebuie să poarte echipament de
protecţie. Toate dispozitivele de siguranţă vor trebui verificate regulat.
Instalaţia va fi supusă unor verificări ale dispozitivelor de siguranţă, la
intervale regulate.

53
5.3.2Instrucţiuni de securitatea muncii pentru manipularea trietilenqlicolului
(TEG).

Se va evita depozitarea TEG împreună cu agenţi puternic oxidanţi


(hipocloriţi, percloraţi, acid azotic) şi baze tari (sodă caustică) datorită
incompatibilităţii dintre aceste substanţe.
TEG se depozitează în containere închise etanş, în locuri răcoroase, uscate,
bine ventilate, protejate de lovituri. Limitele de aprindere şi explozie sunt:
- punctul de aprindere: 1779C;
- temperatura de autoaprindere: 3710C;
- limite inferioare de explozie (% vol. în aer la 760 mmHg şi 200C) 0,9;
- limite superioare de explozie (% vol. în aer la 760mmHg şi 200C ) 9,2.
Pentru protecţia pielii, personalul va purta echipament protecţie compus din:
salopetă, mănuşi, cizme şi şorţuri de protecţie chimică.
Pentru protejarea ochilor se vor purta ochelari de reacţie chimică.
Pentru operaţii de intervenţii sau în cazuri speciale (curăţirea scurgerilor, a
tancurilor de depozitare sau în situaţia producerii de fumuri toxice prin
descompunerea termică a TEG) se va folosi masca de gaze.
Pentru menţinerea concentraţiilor de TEG sub limitele admise (valoare limită
700mg/m3 în 8 ore ), în cazul locurilor de muncă închise trebuie asigurată
ventilarea generală şi locală.
Se vor păstra separat hainele de stradă de hainele de lucru contaminate cu
TEG.
Se interzice fumatul, băutul şi servitul mesei în zona de “lucru cu TEG”.
În situaţia inhalării de vapori de TEG, se va scoate victima la aer curat şi
dacă este necesar se va face respiraţie artificială. în funcţie de situaţie se va solicita
asistenţă medicală.
În situaţia contactului cu ochii, nu se permite victimei să îşi frece sau să-şi
ţină ochii strâns închişi. Se vor spăla ochii cu multă apă timp de 15 minute,
inclusiv sub pleoape. Dacă este cazul, se solicită asistenţă medicală.
În caz de înghiţire, se va apela la medic şi dacă nu se indică altceva, se va da
victimei să bea 1-2 pahare cu apă pentru diluare. Unei persoane fără cunoştinţă sau
în convulsii, nu i se va administra nimic pe cale orală. Nu se va provoca voma.
În cazul contactului cu pielea, se va spăla zona contaminată cu multă apă cel
puţin 15 minute. Se va îndepărta îmbrăcămintea contaminată.
La locul instalaţiei vor exista extinctoare pe bază spumă sau C02.
În situaţia unor deversări accidentale de TEG, se anunţa imediat personalul
de securitatea muncii, se va izola zona şi dacă este cazul se va ventila zona.
Personalul care va asigura curăţirea zonei trebuie protejat împotriva inhalării şi a
contactului cu pielea cu echipament de protecţie (salopetă, mănuşi, cizme şorţuri
de protecţie chimică).
Reziduurile şi deşeurile se vor depozita în recipiente metalice închise etanş,
având grijă să se evite deversarea lor în sau cursuri de apă.

5.3.3. Instrucţiuni proprii de securitatea muncii privind respectarea legislaţiei


de securitatea muncii specifice proprietăţilor fizico-chimice ale qlicolului
54
Întrucât procesul de uscare a gazelor implică temperaturi foarte ridicate
pentru regenerarea glicolului (peste 200°C), se impune o atenţie deosebită la lucrul
în zona refierbătorului.
De asemenea, nu se va drena lichid fierbinte la valva de purjare neconectate
la sistemul de drenuri.
Se va evita contactul trietilenglicolului cu ochii, pielea în mod categoric
înghiţirea.
În caz de scurgeri, se va anunţa imediat şeful ierarhic superior şi se va izola
imediat zona.
În situaţia producerii incendiilor se va folosi masca gaze.
La locul instalaţiei vor exista extinctoare pe bază spumă sau C02.
Pentru evitarea contactului cu trietilenglicolul, se poartă mănuşi de protecţie
adecvate, salopete, cizme de protecţie chimică.

CAPITOLUL VI
CONCLUZII

Gazele naturale conţin pe lângă hidrocarburile patafinice inferioare, metan , etan ,


propan , pentani ,etc. şi cantităţi apreciabile de azot, dioxid de azot ,şi hidrogen sulfurat şi în
proporţii mai mici mercaptani, heliu , vapori de apă , oxisulfură de carbon şi tiofen .
Eliminarea acestor impurităţi din gazele naturale este necesară din mai multe
motive:
-pentru creşterea puterii calorice a gazelor respective şi diminuarea consumului
energetic la transport,
-pentru îndeplinirea restricţilor impuse de transportul prin conducte in vederea
evitării corozounii, şi în vederea evitării formării de criohidraţi,
-pentru prevenirea formării de zăpadă carbonică in cazul prelucrării ulterioare a
gazului natural prin procese criogenice in scopul recuperării fracţiei C2+,
-pentru îndeplinirea restricţiilor severe prin normele de protecţia mediului.
Principala sursă de apă din gazele naturale sau asociate o constituie apa interstiţială
dinroci care se află in toate zăcămintele de gaze naturale şi de ţiţei.
De aceea datorită condiţiilor de echilibru termodinamic , la temperatura şi presiunea
din zăcământ apa însoţeşte întotdeauna gazele naturale şi asociate.
Prin schimbarea acestor condiţii se schimbă şi conţinutul vaporilor de apă din gaze.
Astfel prin creşterea presiunii şi scăderea temperaturii o parte din vaporii de apă
condesează , condesatul acumulându-se în diverse zone ale instalaţiei de transport.
Prin operaţia de uscare a gazelor se inţelege acel proces de eliminare parţială sau
totală a vaporilor de ală din gazele naturale , gaze asociate . Realizarea operaţiei de uscare a
55
gazelor naturale este necesară deoarece apa conţinută în gazele naturale crează mari
dificultăţi în transportul prin conducte.
Pentru realizarea uscării gazelor naturale se cunosc mai multe procedee : -uscarea
prin răcire ( criogenie )
-uscarea prin adsorbţie cu substanţe solide disecante ( silicagel , alumină activată ,
site moleculare )
-uscarea prin absorbţie în lichide higroscopice ( glicoli , soluţii de clorură de calciu
şi litiu )
După prezentarea tehnologiilor de uscare a gazelor naturale, a avantajelor şi
dezavantajelor se impune a prezenta un succint studiu comparativ al acestor tehnologii.

Criterile pe care le-am folosit sunt următoarele :

Nr. Denumirea criteriului TEG. Silicagel Saruri


crt de comparaţie
1 Valoarea instalaţiei de uscare 3 2 1

2 Consum energetic [kw] 3 2 1


3 Căderea de presiune 3 2 1
4 Fiabilitatea 3 2 1
5 Mentenantă 2 3 1
6 Temperatura punctului de rouă 2 1 3
7 Gradul de pregătire al personalului 2 2 2
8 Total 18 14 10

În urma punctajului obţinut rezulta că uscarea gazelor prin absorbţie cu TEG este cea mai
bună, are căderea cea mai mică de presiune , costurile de investiţie mici, consum de energie
mic, obţine o temperatură a punctului de rouă mai mica decât metoda uscării prin adsorbţie
.

56
Bibliografie

1. Ilie Laţa . “ Bazele Termodinamicii” vol I şi II , Editura Universităţii “ Lucian


Blaga “, Sibiu , 2001.
2. Ilie Laţa . “Termodinamică tehnică , procese de transfer de căldură şi masă
Metode tehnice şi maşini tehnice.” Editura Universităţii “Lucian Blaga” , Sibiu
2004.
3. Ilie Laţa . “ Echipamente , instalaţii , utilaje gaze naturale” - suport electronic .
4. Grigorescu, D., Lung, M. “Deshidratarea gazelor naturale”, Editura Tehnică
Bucureşti , 1971.
5. Simescu, N., Chisăliţă, D. “Condiţionarea gazelor naturale” Editura
Universităţii” Lucian Blaga”, Sibiu , 2001.
6. Ştefănescu, D.P. “Practica extracţiei gazelor naturale”, vol. I şi II, Editura
Universităţii Lucian Blaga , Sibiu , 1998.
7. Ştefănescu, D.P. “Teorie şi aplicaţii numerice în ingineria zăcămintelor de gaze
naturale”,Editura Universităţii “Lucian Blaga” , Sibiu 2002 .
8. Ştefănescu, D.P., Foidaş,I. “Îndrumar de laborator. Probleme şi teste în extracţia
şi condiţionarea gazelor naturale”, Editura universităţii “Lucian Blaga”
Sibiu, 2005.
9. Ştefănescu, D.P. “ Geologia de şantier a zăcămintelor de gaze naturale”,
Editura “Alma Mater” , Sibiu, 2002.
10. **** „Instrucţiuni proprii de protecţia muncii specifice activităţii de extracţie a
gazelor naturale”, Mediaş, 2004.

57