Educația formală, nonformală și informală

Referat DPPD
KMS IFR Sgr 109
Burghelea Marius Tiberius
Crețu Elena Denisa
Godoi Nicușor Adrian
 Suntem ființe sociale care trăim într-un mediu foarte tehnologic cu schimbări puternice; direct sau indirect, toată lumea
contribuie la susținerea acestor schimbări care modifică rapid condițiile de viață și obligă la o actualizare constantă a
cunoștințelor, care, devine din ce în ce mai indispensabilă pentru a te bucura de beneficiile așa-numitului progres și a nu fi
victime ale acestuia. Trăim cufundați într-un flux enorm de informații care, pentru a fi guvernate subiectiv, necesită cunoștințe
și abilități care pot fi dobândite într-un proces de învățare ce se desfășoară pe parcursul unei vieți.

Nu putem trăi bine, să fim cumva protagoniști în societatea cunoașterii, fără să ne gândim să învățăm în mod constant de-a
lungul întregii noastre vieții; într-o lume în care singurul lucru constant este schimbarea, nu numai că trebuie să învățăm
constant, dar, mai ales, trebuie să învățăm să învățăm, să trecem de la învățare de primul nivel la învățare de nivelul doi
("deutero învățare"). Conceptul de educație permanentă, care rezumă această idee, s-a născut în perioada înfloritoare a
societății industriale, în care era dată drept depășită paradigma antică a competenței artizanale, cu atelierul și instituțiile sale de
breaslă, care fusese coloana vertebrală a capacității productive pentru multe secole.
 Este rezultatul unui proces îndelungat de elaborare și specificare, care a avut loc pe plan internațional de-a lungul mai multor
decenii. În principal în domeniul educației adulților și a unor întrebări specifice care au apărut în acest context („lifelong
education” apare în vocabularul educației de limbă engleză deja în 1920), conceptul de învățare pe tot parcursul vieții a
găsit, în unele țări și organizații internaționale o largă difuzie, ceea ce duce la depășirea conceptului conform căruia se învață
doar în unele faze ale dezvoltării umane. În jurul anului 1930, un concept de educație s-a dezvoltat în strânsă legătură cu ideea
educației populare, cu accent pe pregătirea lucrătorului (de obicei muncitorul) pentru a-și îmbunătăți performanța în muncă.
Din 1960, conceptul de educație evoluează în cel al învățării, se dezvoltă în cel al învățării pe tot parcursul vieții (“lifelong
learning”), alimentat de diferite surse și canale, pentru a conduce în cele din urmă la o definiție care evidențiază cele trei
niveluri ale așa-numitei educații formale, nonformale și informale.
1) Literatura definește educația formală ca cea care are loc în instituțiile destinate educației și formării și care se încheie cu
dobândirea unei diplome sau calificări recunoscute. Școlarizarea obligatorie, care face parte din ea, este atât de mare încât nu
ne putem imagina o lume organizată într-un mod diferit. În România, actorii educației formale, agențiile care oferă aceste
servicii speciale, sunt ușor de identificat, deoarece coincid cu organismele responsabile în mod legal de educație, formare și
instrucție recunoscută.
 2) Prin educaţia nonformală se referă la toate acele activităţi educaţionale organizate în afara sistemului formal (la locul
de muncă, în organizaţii, în grupuri ale societăţii civile, în asociaţii, în biserici etc.). Acestea sunt orientate către clienţi clar
identificabili, cu obiective specifice de învăţare, precum cele care caracterizează pregătirea corporativă şi actualizarea
profesională; achiziţia de calificări educaţionale sau titlu de studiu nu este în mod normal avută în vedere, ci doar certificatul
de participare sau, uneori, certificarea competenţelor dobândite. Deşi sistemele de educaţie nonformală sunt recunoscute şi de
Uniunea Europeană, ele nu au aceeaşi recunoaştere în România ca şi sistemul de educaţie formală.
Dintre caracteristicile sale menţionăm:
- este organizată în şcoală în afara orelor de curs cu caracter obligatoriu, cât şi în alte instituţii
- presupune un ansamblu de influenţe intenţionate, organizate, sistematice,
- reprezintă un proces de adâncire, completare, extindere a unor achiziţii venite din cadrul formal,
- vine în întâmpinarea nevoilor specifice ale diferitelor categorii de beneficiari
- se realizează tot de specialişti (profesori, cercetători, tehnicieni, practicieni) care, însă, „îşi joacă rolurile mai discret,
asumându-şi adesea misiuni de animatori sau moderatori”
- beneficiază de structuri materiale proprii,
- evaluarea nu este, de regulă, una naţională presupune realizarea colaborării dintre şcoala şi toate celelalte instanţe
educaţionale.
 3) În sfârşit, ceea ce caracterizează educaţia informală este un proces care nu este legat de momente sau locuri specifice,
prin care fiecare individ dobândeşte (chiar şi inconştient sau neintenţionat) atitudini, valori, abilităţi şi cunoştinţe din
experienţa de zi cu zi, din influenţe şi din resurse educaţionale în mediul său de viaţa: de la familie şi din cartier, de la muncă
şi din joacă, de la piaţă, de la bibliotecă, din lumea artei şi a divertismentului, din mass-media, din hobby-uri şi din activităţi
de agrement, de la artizani şi amatori.
Dintre caracteristicile sale se impun:
cuprinde “totalitatea influenţelor” ce se situează “în afara unui cadru organizat”, instituţionalizat, practic din partea
întregului mediu de viaţă;
include un ansamblu de influenţe neintenţionate sau puţin intenţionate, neorganizate, întâmplătoare, eterogene dar masive,
se realizează prin interacţiunile la nivel social, cultural, stradal şi decodificarea lor personalizată;
îşi subsumează influenţe ce pot fi polarizate sub aspect axiologic (mass-media, strada, grupul de prieteni, etc) ceea ce
îngreunează demersurile educaţiei formale şi nonformale.
 Prin urmare, ne putem imagina lumea noastră ca fiind populată de o multitudine de agenţii educaţionale formale,
nonformale şi informale, cu care intram în relaţii de-a lungul vieţii. Identificarea acestor medii se dovedeşte tot mai
importantă în strategiile de viaţă ale bărbaţilor şi femeilor contemporane, deoarece permite (sau dimpotrivă împiedică) accesul
la procesele de organizare a informaţiilor de care depinde succesul "biografiilor" personale şi colective. Fiecare persoană ştie
că o sursă formidabilă de inspiraţie este tocmai capacitatea de a observa şi reflecta critic asupra faptelor, evenimentelor şi
proceselor, plasate în diferite ambiente decât cele ale vieţii cotidiene.

Astăzi, avem instrumente de neimaginat acum 20 de ani

cand în Franţa, un grup de intelectuali inovatori (Levy,
Authier şi Serres), propunea dezvoltarea unui copac al
cunoaşterii, o încercare îndrăzneaţă de a mapa abilităţile
personale, (dobândite formal, informal şi nonformal):
există platforme digitale mari susţinute de o infrastructură
hardware formidabilă, abilităţile necesare dezvoltării
aplicaţiilor (app) sunt răspândite, costurile tehnologiilor
digitale sunt mult mai mici, există mult mai multă
conştientizare a mecanismelor de învăţare umană.
 Cu toate acestea, încă nu există o direcţie, nici o strategie, nici o viziune capabilă să abordeze nu numai problemele de
cunoştinţe individuale, ci să integreze cele trei domenii încă separate ale educaţiei formale, nonformale şi informale într-
un mediu de formare unitar (sau educaţional).

Între timp, toată lumea poate începe să recunoască de

ce tipuri educaţionale este înconjurat şi ce poate învăţa de
la fiecare dintre ele, le poate cataloga şi să-şi stabilească
propria cale de auto-instruire. Inovaţia începe de la a gândi
diferit, de a vedea lucrurile cu ochi diferiţi.