UNIVERSITATEA CREȘTINA „DIMITRIE CANTEMIR” BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

PROGRAMUL DE STUDIU POSTUNIVERSITAR – CONVERSIE

ANUL DE STUDIU II

SEMESTRUL 1 (grupa 1)

Disciplina: Istorie și Didactica Istoriei

Profesorul de istorie – vocație, tact pedagogic, cunoștințe și convingeri

Profesor coordonator: Lect. Univ. Dr. CAMELIA BRÎNCOVEANU

Studente: Cîrneanu (Popescu) D. Ionela

Căpruciu Elena

București
2021
“Un popor care nu își cunoaște istoria și eroii, e ca un copil care nu își cunoaște părinții.”
Nicolae Iorga1

Istoria cuprinde toată experiența de viață a omenirii și formează o mare parte din cultura
generală a fiecăruia dintre noi. Fără studiul istoriei rămânem fără cunoașterea vieții semenilor
noștri, adică ne dezinteresăm de esența noastră, care este viața. Dragostea pentru trecut nu este
altceva decât dragostea pentru viață. Iar dacă nu iubim viața, ceea ce este contra naturii umane,
se cuvine totuși s-o știm, să medităm asupra ei. A nega istoria ca materie de studiu este ca și
cum, ca indivizi, ne-am respinge amintirile. Fără amintiri un om este bolnav, iar o comunitate
care își respinge memoria, adică istoria, devine vulnerabilă în fața bolilor. Cu alte cuvinte, așa
cum amintirile ne definesc ca persoane, istoria ne ajută să ne definim drept comunități. Nu ne
putem identifica drept români in Europa și în lume, fără istorie.
Se recunoaște unanim că documentele istoriei au avut prilejul până în zilele noastre să
consemneze o muncă atât de plină de spirit creator și care să urmărească țeluri atât de nobile în
munca poporului nostru “Cât de profundă și nobilă este această muncă, care produce bucuria
oamenilor, schimbă cursul râurilor, făurește mări, redă culturilor mănoase sute de mii de
hectare.“2 Anticii spuneau despre istorie că este un dascăl al vieţii. Vechii noştri cronicari arătau
că istoria ar trebui cunoscută pentru a sluji drept exemplu şi călăuză a viitorului.
Istoria este ştiinţa care ne permite să urmărim şi să înţelegem întreaga dezvoltare a
omenirii, în care se înscrie şi evoluţia neamului nostru de-a lungul secolelor şi mileniilor. E o
datorie sacră a fiecăruia să ia cunoştinţă de istoria sa şi să-şi iubească neamul, așa cum spunea
marele nostru istoric, Nicolae Iorga: „ Spre a deveni internaţional, în primul rând trebuie să fii
naţional”, să avem sentimentul exact al valorilor culturale specifice comunităţii în care ne-am
născut, de care vom rămâne legaţi pe viaţă, să sacralizăm istoria noastră multimilenară aşa cum
au făcut alte popoare.
Istoria, ca disciplină de învăţământ, e chemată să înzestreze tânăra generaţie cu acele
cunoştinţe, concepţii, atitudini, sentimente, care să o determine să acţioneze cu discernământ, cu
maturitate, în vederea integrării ei în societate pe baza unor principii sănătoase. In şcoală,
studierea istoriei este necesar să se desfăşoare într-o atmosferă a clarităţii, într-o abordare a
diversităţii punctelor de vedere privind problematica istorică, a controverselor de analiză ale unor
fenomene şi procese istorice.
Profesorul de istorie are menirea de a facilita procesul de cunoaştere al faptelor din trecut,
de a le interpreta corect, ştiinţific, pentru a ne ajuta să înţelegem mai bine prezentul şi de

1
Nicolae Iorga (n.5 iunie 1871- d. 27 noiembrie 1940); a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg,
poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, cel de-al 34-lea prim-ministru, profesor universitar și
academician roman. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al
istoriei.

2
Păun, Stelian – “Omul de cultură”, București, Edit. Albatros, 1974, p.14.

1
asemenea, de a ne oferi pilde pentru acţiunile noastre în viitor. De asemenea, este cel care
intermediază accesul elevilor spre cele două lumi: una a cunoașterii rădăcinilor poporului nostru
și alta a prezentului, având totodată grijă să mențină elementul de legătură între acestea. Datorită
profesorului de istorie, elevii realizează că flacăra spiritului naţional, a identităţii de limbă, de
neam şi de istorie nu s-au stins niciodată. Dragostea faţă de pământul nostru, recunoştinţa pentru
faptele strămoşilor noştri, admiraţia şi propagarea tradiţiilor şi spiritul neamului ne menţin
împreună.
Condiţiile marilor transformări care au loc în societatea noastră fac să crească exigenţele
faţă de activitatea şi conduita oamenilor, în toate împrejurările, atât în societate cât şi în profesie.
În educaţie, atitudinea şi conduita profesorului de istorie în sistemul educativ trebuie să se ridice
la cota cea mai înaltă. Profesorul este persoana care realizează o misiune de importanţă majoră,
de formare şi dezvoltare a personalităţii tinerei generaţii, precum şi de instruire profesională în
cadrul instituţiilor de învăţământ în concordanţă cu necesităţile vitale socio-profesionale, morale
şi cetăţeneşti. Prin aceste activităţi, profesorul de istorie contribuie la realizarea celui mai
important produs al societăţii, omul. Având rol de îndrumător, profesorul contribuie la pregătirea
omului pentru activitate şi creaţie independentă. Personalitatea sa reprezintă factorul decisiv
pentru reuşita elevilor, filtrul care imprimă direcţii şi finalităţi nuanţate întregului demers
educativ.
Altfel spus, profesorul de istorie desfășoară în general, o activitate intelectuală și
spirituală și de aceea, el face parte din categoria socială a intelectualității, a specialiștilor care
lucrează cu mintea, reprezentând un detașament socio-uman, important și valoros. Desigur
activitatea lor devine eficientă numai atunci când este legată de realitate, de practica socială.
Profesorul este omul spre care privesc cu respect și speranță milioane de cetățeni, fiindcă în
primul rând este chemat să țină seamă de aspirațiile spre cultură ale epocii noastre, să facă în așa
fel încât școala pe care o slujește, să se adapteze mereu noilor cerințe ale vieții, să răspundă tot
mai plenar interesului pentru cunoaștere, dorinței vii a tineretului spre cultură.
Pentru îndeplinirea la un înalt nivel de performanță și eficiență a activității sale complexe,
profesorul trebuie să-și formeze și să manifeste o gamă variată de calități ale personalității sale,
care să-l definească atât ca specialist, om de cultură, om de știință, pedagog, cât și ca cetățean și
manager. Printre calitățile principale ale personalității profesorului menționăm:

a) Pregătirea temeinică de specialitate

Pregătirea de specialitate se referă la însușirea cunoștințelor în domeniul istoriei care

urmează să fie apoi valorificate în actul pedagogic al predării unui obiect de învățământ. Fiecare
profesor este un specialist în domeniul ales. Este foarte important ca după finalizarea studiilor,
pregătirea de specialitate să continuie, participând astfel la forme organizate de formare și de
dezvoltare personală și în mod special, prin studiul său individual.

b) Capacitatea de creație științifică

2
 În calitate de intelectual, profesorul folosește tot ceea ce știința a creat în domeniul
disciplinelor predate, întreprinzând continuu o activitate de documentare. Odată stăpânind foarte
bine un domeniu de specialitate, profesorul nu ar trebui să se rezume la asimilarea și transmiterea
datelor oferite de documentare, el trebuie să-și dezvolte treptat și capacitatea de creație în
domeniul disciplinei predate, începând cu anumite prelucrări, analize, menite să sporească
informația și aplicația în domeniul de specialitate. Studiile au dovedit că spiritul creativ al
profesorului are ca rezultat sporirea autorității și a prestigiului ca dascăl, și-l va defini ca
cercetător și om de știință.

c) Orizontul cultural larg

Cultură profesorului este rezultatul educației și pregătirii sale. Componentele ei sunt

cultura generală  și filosofică, cultura de specialitate și cultura psihopedagogică. Multiplele
sarcini pe care le are de îndeplinit în școală și în societate impun un larg orizont cultural,
cuprinzând cunoștințe din diverse domenii al științei și culturii, dublat de o baza filosofică
menită să-i asigure o viziune de ansamblu asupra lumii și devenirii ei. Obținerea unui larg
orizont cultural depinde mai întâi de școală și în ultima instanța depinde de noi înșine.

Ioan Bontaș 3 îl citează pe criticului literar Garabet Ibrăileanu 4: “A trăi ca intelectual,
înseamnă a trăi în lumină și adevăr”, iar cultura îți oferă această șansă.

Cultura psihopedagogică se referă la acele cunoștințe, tehnici de lucru și modalități de

acțiune care facilitează comunicarea pedagogică. Fără declanșarea unei rezonanțe în psihicul
celor cărora li se adresează, ea este neutră din punct de vedere educativ. Pregătirea
psihopedagogică asigură tocmai acest lucru, permițându-i profesorului să transforme informațiile
cultural-științifice în mesaje educaționale ce se vor repercuta asupra personalității umane în
ansamblul său.

Ioan Nicola îl amintește pe R. Hubert 5care sublinia următoarele: “Un chimist își poate
limita orizontul de cunoaștere la știința chimiei. Unui profesor de chimie nu îi este permis așa
ceva. El nu mânuiește retorte sau alambice, ci conștiințele copiilor.”6 Cu alte cuvinte, cultura
psihopedagogică se compune din cunoștințe de pedagogie, metodică, într-un cuvânt din

3
Ioan Bontas, doctor in Pedagogie, profesor de Pedagogie la Universitatea Politehnica Bucuresti în perioada 1951-
1994. Timp de peste 16 ani, a fost șef al disciplinei Pedagogie și șef al catedrei omonime. Între anii 1994-2003, a
fost profesor de Pedagogie la Universitatea Ecologică București, coordonând și Departamentul pentru pregătirea
personalului didactic.
4
Garabet Ibrăileanu, (n.23 mai 1871 – d.11 martie 1936) - critic și teoretician literar româno- armean ,
scriitor, traducator, sociolog , profesor la Universitatea din Iași (1908), și– 1936;  pentru mult timp redactor
principal al revistei literare: Viața Românească, între 1906 și 1930. A publicat multe dintre lucrările sale
sub pseudonimul: Vraja.
5
René Hubert (n.22 iulie 1885 – d.13 octombrie 1954) - istoric francez de filozofie și teoretician al educației.
5
6
Nicola, I. – Tratat de pedagogie şcolară, Bucureşti, E.D.P.,RA, 1996, p.477;

3
totalitatea cunoștințelor teoretice privitoare la educație și personalitatea umană și dintr-un
ansamblu de priceperi și deprinderi practice solicitate de desfășurarea activității educaționale.

d) Pregătire, competență, măiestrie și tact pedagogic

În concepția pedagogică modernă, pentru ca profesorul să poată concepe, să organizeze,

să proiecteze actul educațional are nevoie neapărat și de pregătire, de tact și mai ales de
măiestrie. Calitatea de pedagog, tactul și măiestria se însușesc și se dezvoltă sub profesia de
dascăl, așa cum se însușește și calitatea de specialist. Numai îmbinarea calităților de specialist,
de om de știință și de cultură, cu calitatea de psihopedagog poate duce la obținerea unei astfel de
profesii, aceea de profesor, care să manifeste cu competența sa eficiența instructiv-educativă.

Măiestria psihopedagogică constă în dezvoltarea plenară a tuturor componentelor

personalității profesorului, concomitent cu integrarea lor într-un tot unitar. Ea este o sinteză a
tuturor însușirilor general-umane și pregătirii temeinice și multilaterale, a efortului depus pentru
dezvoltarea și consolidarea calităților sale de om și slujitor al unei profesiuni.“Măiestria
psihopedagogică reprezintă capacitatea (dimensiunea) complexă, personală și specifică a
profesorului de a concepe, organiza și proiecta și conduce cu competență și prestigiu, spirit
creativ și eficiență sporită procesul de învățământ, procesul de instruire și educare a tineretului
studios.”7

Măiestria psihopedagogică este rezultatul atât al pregătirii cât și al experienței didactice

îndelungate, bazată pe pregătire, pe interacțiunea tuturor calităților personalității profesorului,
înseamnă a acționa diferențiat de la o situație la altă, în funcție de factorii noi care intervin, unii
dintre ei având un caracter inedit și imprevizibil. “Un profesor care posedă măiestrie
pedagogică este mai mult decât un bun profesionist, este un artist în meseria sa.”8
După cum mărturisește V. Pavelcu, tactul pedagogic este un “simț al măsurii” 9 specific
diferitelor manifestări comportamentale ale profesorului. Din punct de vedere psihic, măsura se
manifestă în realizarea unui echilibru între stări psihice polare și contradictorii care apar în mod
inevitabil în activitatea profesorului. Pe baza acestor stări,  am putea să le definim pe cele
negative, oferind astfel răspunsuri și soluții prompte tuturor solicitărilor procesului instructiv
educativ. I.Bontaș definește tactul pedagogic că fiind “o componentă a măiestriei
psihopedagogice, care se definește prin capacitatea deosebită personală și specifică a

7
Bontaș, I. – Pedagogie, Bucuresti, Edit. All, 1994, p. 260.
8
Nicola, I. – Tratat de pedagogie școlară, București, E.D.P., RA, 1996, p.479;
9
Pavelcu, V.- Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității, E.D.P., București;
Vasile Pavelcu (n.4 august 1900– d. 21 februarie) - psiholog român, membru titular (din 1974) al Academiei
Române. Decan al Facultății de Litere și Filosofie din Iași și decan al Facultății de Psihologie și șeful catedrei de
Psihologie, din Iași, până la pensionare.

4
profesorului de a acționa în mod selectiv, adecvat, dinamic, creator și eficient pentru a asigura
reușita actului educațional în cele mai variate ipostaze educaționale, chiar în cele mai dificile.”10

Tactul pedagogic reprezintă o aptitudine foarte complexă ce se întrepătrunde cu alte

aptitudini specifice activității didactice cum ar fi: creativitatea, capacitatea de a comunica
accesibil cunoștințele, imaginația pedagogică, etc. Acțiunea pedagogică, indiferent de natura și
caracterul ei trebuie să respecte măsura: măsura în gesturi, în atitudine, în exigențe, în ton și în
vorbe, etc.

Deci, tactul presupune autocontrol, stăpânire de sine, sensibilitate, putere de

discernământ, capacitatea de a înțelege motivele reale ale conduitei elevilor și de a adopta
măsurile cuvenite ținând cont de acestea. Tactul presupune capacitatea de a vedea în fiecare
situație pedagogică ceva original, nou  și în fiecare elev o personalitate irepetabilă. Tactul
pedagogic este un act creator și este opus rutinei, închistării și practicismului îngust și de
asemenea contribuie la crearea unei atmosfere optime în relația cadru didactic - elev. Aceste
aptitudini pedagogice se manifestă în procesul comunicării pedagogice a profesorului cu elevii.
Capacitatea de comunicare este o însușire de bază pentru profesori și se manifestă prin
comunicarea verbală dar și nonverbală dar mai ales printr-o altă cale, comunicarea afectivă.

Tactul pedagogic se manifestă în contactul dintre profesor și universul lăuntric al

elevului, cultivând apropierea sinceră între ei, înțelegerea reciprocă și posibilitatea unui feedback
neîntârziat. A. Neculau mărturisește că: „ Aureola personalității profesorului influențează mai
mult elevii decât conținutul lecțiilor predate. Este vorba despre un amalgam de uimire cu
venerație, puțină teamă, afecțiune, adorație și respect, în proporții diferite, formând autoritatea
didactică, prestigiul.”11 Pornind de la acest considerent al personalității profesorului și al
cunoașterii de sine, un lucru deosebit de important pe care profesorul este necesar să îl cunoască
despre sine este propriului temperament pentru că, felul de a fi al acestuia își pune amprenta
extrem de profund asupra copiilor pe care îi educă.

Așadar un dascăl melancolic – poate fi mult prea preocupat de sine, ceea ce pentru copil
poate duce la interiorizarea stărilor sufletești și neexprimarea acestora. La nivel fizic, acest lucru
se transpune în ritmul neregulat al respirației și circulației sanguine.

Un dascăl flegmatic dominat de temperamentul său, lasă lucrurile la voia întâmplării, nu

stimulează mobilitatea interioară a copilului. Acesta nu poate fi suficient de receptiv la nevoile
copilului, la nevoia sa de exteriorizare, lucru care poate duce mai târziu, chiar și în viața adultă,
la nervozitate, neurastenie și alte stări similare.
10
Bontaș, I. – Pedagogie, București, Edit.All, 1994, p.261.
11
Neculau, A. – A fi elev, Ed. Albatros, Bucuresti, 1983, p.102;
Adrian Neculau (n.30 august 1938 - d.20 decembrie 2012) - psiholog, inițiator de școală în psihologia socială,
profesor emerit al Universitătii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

5
 Un dascăl sangvinic este receptiv la tot felul de impresii (o pată de cerneală, șușoteala
copiilor sau alți stimuli), care de fapt, nu-i fac o impresie adâncă. În copil, acest temperament se
transpune în lipsa de vitalitate, a unei voințe proprii, a bucuriei și exuberanței.

Un dascăl coleric, care lasă frâu liber acestui temperament, poate fi extrem de vehement
și poate să acționeze coleric, pin acțiuni pe care mai târziu să le regrete. Un copil poate simți
teamă în preajma unui dascăl coleric.

Astfel, o dată în plus, este necesar ca dascălul să se întoarcă mai întâi către sine, să se
cunoască mai bine, să se autoeduce și să înțeleagă influența temperamentului, a caracterului și
structurii sale sufletești asupra copiilor și să o limiteze sau să o transforme într-o influență
pozitivă.

e) Preocuparea și capacitatea de perfecționare profesională și psihopedagogică,

sistematică și continuă
Pregătirea obținută în școală devine insuficientă, motiv pentru care se impune o
restructurare prin integrarea tuturor noutăților esențiale de natură ideatică și practică care apar
mereu, și în același timp prin eliminarea a ceea ce s-a uzat moral, a ceea ce nu mai prezintă
fiabilitate cognitivă sau acțională. Perfecționarea profesională se realizează prin forme de
organizare de stat sau factori ce conduc învățământul de stat și particular, cum sunt cursurile de o
anumită durată, cursurile postuniversitare, doctoratul sau alte forme cum sunt activitățile în
comisiile metodice și ale diriginților, cercurile pedagogice, simpozioanele științifice, conferințele
prin mass-media, etc.

f) Profil moral cetățenesc demn, civilizat

Profesorul nu este doar un instructor profesional, el este un modelator uman, etic și

cetățenesc al tineretului. El este o sursă și o forță de influențare etico-cetățenească a elevilor. De
aceea, autocontrolul asupra atitudinilor și modul de comportare în orice situație trebuie să
însoțească în permanență viața profesorului. Aptitudinile și deprinderile etice ale profesorului vor
spori competența și eficienta măiestriei și tactului psihopedagogic, vor determina creșterea și
prestigiul său educativ în școală și în afara ei.

g) Capacitatea managerială

Pregătirea profesorului în domeniul managementului educațional chiar de pe băncile

facultății reprezintă o necesitate obiectivă, aceasta fiind cerută de însăși munca de profesor, dar și
de faptul că din rândul profesorilor, se aleg conducătorii unităților de învățământ, care trebuie să
conducă cu competență și eficientă managerială.

6
 h) Conștiința responsabilității și a misiunii sale

Profesorul își asumă o responsabilitate atât față de copii, cât și față de țara sa și față de
întreaga umanitate. În mâinile sale se află nu numai viitorului copilului, ci și al națiunii al cărei
membru este. Conștiința responsabilității și a misiunii nu pot fi concepute în afara adeziunii și
atașamantului față de valorile culturale, naționale și universale create de-a lungul timpului.

i) Calitățile aptitudinale cuprind:

- Calitățile gândirii  (capacitatea de analiză și siteză, flexibilitatea, originalitatea);

- Calitățile limbajului (inteligibilitatea, claritatea, plasticitatea, expresivitatea, fluența,

coerența);
-  Calitățile atenției (concentrarea, intensitatea, distributivitatea, cumulativitatea);

- Calitatea memoriei (rapiditatea memoriei, trăinicia păstrării și promptitudinea

recunoașterii și reproducerii);

- Aptitudinea de a cunoaște și înțelege psihicul celui supus acțiunii educative

(capacitatea intuitivă de pătrundere și sesizare a particularităților psihice individuale);

- Aptitudinea empatică – îi oferă profesorului posibilitatea de a privi toate influențele

prin prisma celor cărora li se adresează și de a prevedea, în acest fel, nu numai
eventualele dificultăți ce ar putea fi întâmpinate, ci și rezultatele posibile ce ar putea
fi atinse. Această aptitudine stă la baza anticipării finalităților acțiunii educaționale;

- Aptitudini organizaționale – se manifestă în întreaga activitate pe care o desfășoară

profesorul: planificarea propriei munci, pregătirea și desfășurarea lecțiilor,
îndrumarea activității colectivului de elevi;

- Spiritul de observație – este capacitatea ce permite sesizarea celor mai fine nunanțe și
manifestări ale acțiunii educative. Cu ajutorul ei profesorul poate surprinde și intui
starea de spirit și intențiile elevilor, după expresia feței și anumite mișcări.

Multitudinea valorilor moral-formative se însuşesc prin intermediul lecţiei de istorie.

Profesorul de istorie pe baza dezvăluirii conţinutului istoric, a mesajelor istorice, formează
elevului trăirile afective adecvate, care condiţionează o conduită corespunzătoare. Valoarea
înţelegerii momentului istoric, a locului unde s-au perindat evenimentele constă în faptul că

7
elevii vor fi pătrunşi de virtuţi precum vitejia, dorinţa de libertate, ospitalitatea, credinţa,
mărinimia, dreptatea, hărnicia, înţelegerea reciprocă, toleranţa, spiritul de sacrificiu,
perseverenţa, abnegaţia, cooperarea care au fost trăsături definitorii ale strămoşilor noştri
îndepărtaţi, pe care generaţii de-a rândul le-au păstrat ca pe nişte adevărate comori. Profesorul de
istorie contribuie la formarea educaţiei patriotice cât și a unei morale decente, valori care sunt
indispensabile tineretului de astăzi.

Datorită condiţiilor istorice create de-a lungul timpului pe plan naţional, cât şi
internaţional, profesorul de istorie transmite tinerei generaţii cunoştinţe clare, corecte din punct
de vedere ştiinţific despre trecutul, prezentul şi viitorul patriei noastre. Analiza bogatului tezaur
de evenimente istorice trebuie să fie făcută cu discernământ, deoarece elevii sunt sensibili la
argumente de natură emoţională, și în acelaşi timp, gândesc raţional, critic, pretind să fie
convinşi de ceea ce li se comunică.

Însuşirea conştiinţei şi conduitei patriotice este un proces foarte complex şi îndelungat, și

prin efort intelectual comun din partea cadrului didactic şi a elevilor, această piatră de temelie va
fi alipită la trunchiul valorilor general umane: frumosul, adevărul, binele, dreptatea, libertatea.
Profesorul de istorie cooperează cu elevul la formarea acestora, găseşte cele mai eficiente
principii, metode, mijloace şi procedee pentru a-l implica activ în acţiunea formării propriei
personalităţi. Ambii sunt dispuşi la schimbare în direcţie pozitivă, sunt capabili de a recepţiona
tot ce e nou prin gândire îndrăzneaţă, creativitate, inventivitate, acest proces contribuind la
schimbarea modului de a gândi şi implicarea activă şi responsabilă în formarea competenţelor
necesare pentru viitor.

Munca este extrem de complexă și cere multă dăruire iar pentru a învața pe altul trebuie
să ai o înaltă pregătire culturală și ideologică, o voință puternică și un carcater ferm în atingerea
scopului propus. Munca profesorului reprezintă o necontenită descoperire, o neobosită luptă cu
formele rigide, cu stilul de viață conservatorist. Cu fiecare lecție predată profesorul trebuie să-și
dezvăluie nu numai bogăția cunoștințelor, ci și cultura și artă pedagogică. Cei mai mulți sunt de
părere că profesorul trebuie să aibă și vocație, dar că în orice artă reușită se datorează și
capacității de muncă, virtuților personale: inteligența, conștiința îndeplinirii datoriei, competența
și, mai ales pasiunea .

Mijloacele de învățământ inovative și într-o continuă perfecționare ajută prin utilizarea

lor de către profesor în situațiile de învățare, prin asigurarea de valențe educative spontane. Dacă
ele sunt auxiliare prețioase, scutindu-l pe profesor de unele sarcini, aceasta nu înseamnă că rolul
său s-ar diminua, el rămânând în continuare cel care conferă acestor mijloace un sens pedagogic
prin modul în care le folosește și prin rezultatele la care ajunge.

8
“Cei mai buni profesori sunt cei care te învață încotro să te uiți, dar nu îți spun și ce să vezi,
lăsând liberatatea fiecărui copil de a se descoperi și cunoaște în stilul său propiu.“ T.K.V. 
Desikachar12

Cadrele didactice au fost privite multă vreme ca și autentice enciclopedii ambulante care
să prezinte o informație reținută în mod mecanic. Elevul, și mai târziu, adultul, ca să reușească să
dețină informația, mai întâi e prioritar să o înțeleagă și să o asimileze. Mai mult, elevul trebuie să
jongleze cu acea informație. Nu e suficient să știi, trebuie să știi cum folosești ceea ce știi.
Ținând cont de aceste aspecte, rolul metodelor activ-participative este acela de a crea persoane
dinamice care să fie capabile să prezinte soluții și abordări diverse la anumite probleme
prezentate sau întâlnite.

Metodele active de predare ale istoriei, stimulează atât gândirea critică cât și pe cea
creativă, și reușesc să pună elevul în situația de a găsi soluții la probleme care par a fi prea
încâlcite, și totodată asigură posibilitatea elevului de a analiza critic anumite documente, anumite
izvoare istorice13. Mult timp s-a dezbătut problema analfabetismului funcțional, elevii fiind
blamați pentru faptul că nu erau capabili de a înțelege un text sau o sursă istorică.

Prin utilizarea metodelor interactive, cum ar fi tehnica S-V-I-V-C! (Știu - Vreau să știu -
Am învățat - Vreau să știu mai mult - Cum pot să învăț mai mult) 14, profesorul poate să-i arate
elevului cum anume să procedeze:
„În rubrica Știu (S) vei completa cunoștințele pe care le ai în legătură cu tema discutată. Această
rubrică o vei completa înainte de studierea noii lecții.
În rubrica Vreau să știu (V) vei completa ceea ce îți dorești să știi în legătură cu tema discutată.
După desfășurarea lecției vei completa, fie la sfârșitul orei, fie acasă următoarele trei rubrici
astfel:
În rubrica Am învățat (I) vei completa cunoștințele noi pe care le-ai dobândit în urma
desfășurării lecției și le vei compara cu ceea ce ai dorit să știi înainte de începerea lecției;
12
Tirumalai Krishnamacharya Venkata Desikachar (n.21 iunie 1938 – d.8 august 2016), - cunoscut sub numele
de TKV Desikachar, profesor de yoga, fiul pionierului în yoga modernă, Tirumalai Krishnamacharya. Stilul pe care
l-a predat a fost inițial numit Viniyoga, deși mai târziu a abandonat acel nume și a cerut ca metodele pe care le preda
să fie numite „yoga” fără o calificare specială.
13
Izvoare istorice - dovezi, urme, mărturii ale unor fapte; ele transmit informaţii preţioase despre toate perioadele  
istorice, până la cele mai îndepărtate. 
14
Anca, M.-I., Bocoş, Managementul clasei de elevi. Curriculum de suport pentru liceele pedagogice, Editura Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2017, pag.132

9
 În rubrica Vreau să știu mai mult (V) vei completa acele aspecte sau informații pe care vrei să le
aprofundezi ca umare a ceea cea ai învățat.
În rubrica Cum pot să învăț mai mult (C) vei completa metodele, activitățile pe care le poți
întreprinde pentru a aprofunda informațiile dobândite.”

Un mare avantaj al utilizării metodelor activ-participative îl reprezintă fluidizarea actului

didactic. Acest lucru s-a realizat prin implicarea celor doi factori ai binomului educațional:
profesorul și elevul. Fie prin tehnica lecturii prin modelul RICAR!15 ->

Răsfoire (R) – Parcurge textul propus, stabilindu-ți un plan de organizare a ideilor!

Întrebări (I) – Formulează un set de întrebări!

Citirea propriu-zisă (C) – Citește cu atenție textul, identifică tema și ideile principale!
Ierarhizează ideile după importanță!

Aprofundarea mesajului (A) – Reține, consemnează și aprofundează ideile prioritare!

Recapitulare (R) – Revezi, verifică și sintetizează cele reținute! Stabilește noi corelații, fă
evaluări și realizează transferuri între cunoștințe!

Sau prin utilizarea învățării predictiv-evaluativă prin strategia PORPE!:16

P (Predict) - Anticipează, fă predicții asupra textului!

O (Organize) - Organizează conținutul pentru a fi studiat eficace!

R (Rehearse) - Treci repetitiv în revistă ideile esențiale cu mici relatări personale!

P (Practice) - Practică învățarea, aplicând procedeele dovedite ca fiind eficiente!

E (Evaluate) - Evaluează-ți mesajele inițiale și fixează-le ca ansamblu integrat de idei!

Astfel, lecțiile de istorie bazate pe metode active devin dinamice, rapide, atrag elevii prin
diversele situații noi create. Practicarea metodelor activ-participative duce la creșterea interesului
elevilor pentru această materie și asigură spargerea monotoniei caracteristice lecțiilor de predare-
învățare-evaluare realizate după modelul tradițional.

15
Neacşu,I., Metode şi tehnici de învăţare eficientă, Bucureşti: Editura Militară, 2015, pag. 132
16
idem, pag. 132

10
În loc să fie un observator pasiv și un receptor al informației care stă docil în bancă și ascultă
expunerea cadrului didactic, elevul devine un element activ prin aplicarea metodelor moderne. El
interpretează roluri, cum este cazul tehnicii acvariului,

devine emițător de informații când descoperă singur conținutul de învățare și poate să devină
chiar evaluator. Prin dinamismul asigurat de metodele active, elevul nu știe ce urmează să se
întâmple și acest mic mister îi captează atenția și îl provoacă.

În cazul acesta totul depinde de personalitatea și tactul pedagogic al cadrului didactic.
Chiar și această idee nu este una salvatoare deoarece procesul instructiv-educativ se bazează pe
trei componente: predare, învățare și evaluare. Profesorul le face pe două din ele (predarea și
evaluarea), dar a treia componentă revine sau ar trebui să revină, elevului. Din nefericire, în
contextul actual al educației românești acest aspect elementar s-a uitat, și nu doar de către elevi
sau părinți, dar chiar și de către forurile educaționale care consideră că profesorul ar trebui să
devină un Superman al educației care să-i ajute pe elevi să învețe, dacă se poate totul, încă din
clasă. Pregătirea unei metode active necesită importante resurse temporale și, din păcate, acestea
sunt limitate. Într-o oră de curs, profesorul trebuie să reactualizeze cunoștințele anterioare, să
prezinte noul conținut, dacă se poate prin metode active și cu ajutorul elevilor, și să asigure feed-
back-ul. Un trei în unu este posibil la pliculețe dar nu și în sistemul educațional.

Nu există praf magic care să dilueze timpul pentru ca un profesor să poată aplica constant
și optim aceste metode moderne de predare. Soluția de remediere a acestei situații este ,,clasică”
și vagă: ,,totul depinde de personalitatea și tactul pedagogic la cadrului didactic”. La cât de des

11
se aude această expresie în sistemul nostru educațional mă surprinde faptul că nu s-a zgâriat,
încă, acest disc sărit de atat multe ori.

Trebuie recunoscut că o piedică în cazul aplicării acestor metode active îl reprezintă
cadrul didactic în persoană. Existența unor profesori blazați, indiferenți față de actul didactic,
duce la situația în care elevii sunt privați de posibilitatea accederii la astfel de metode. Preferința
pentru metodele expozitive, venită din comoditatea cadrului didactic, face ca procesul instructiv-
educativ să fie afectat, iar abilitățile și deprinderile elevilor pe anumite segmente să fie amânate
sau chiar mai rău, atrofiate.

Dacă ne gândim ca profesorul de istorie are în cursurile sale expuneri despre primele
scrieri prin semne grafice - scrierea cuneiformă17sau scrierea hieroglifică18- pentru a lăsa
posterităţii, învingând spaţiul ṣi timpul, descoperirile de până atunci, vă puteți lesne imagina cum
vor reacționa elevii acestei ere a digitalizarii și a viețuirii în mediul virtual.
 De  atunci, lumea a evoluat nespus, au apărut diferite tipuri de comunicare iar descoperirile ṣi
evenimentele importante au fost consemnate pentru a fi transmise generaţiilor viitoare.
Istoria colaborează cu discipline înrudite precum arheologia19 cronologia20, antropologia21. 

“Era un om bine făcut, puţin chel în vârful capului, cu ochii foarte blajini. …Când ne
învăţa cum să spunem poeziile eroice, vorbea tare şi înălţa în sus braţul drept; când cântam în
cor, lovea diapazonul de colţul catedrei, îl ducea repede la urechea dreaptă, şi, încruntând puţin
din sprâncene, dădea uşor tonul: laaa! – iar băieţii răspundeau într-un murmur subţire, şi
aşteptau cu ochii aţintiţi la mâna lui, care dintr-odată se înălţa. Atunci izbucneau glasurile

17
Scrierea cuneiformă (din limba franceză: cunéiforme) este printre primele forme de expresie prin scriere din lume.
Scrisul cuneiform a fost inventat, probabil, cu aproximativ 5.000 de ani in urmă  de sumerieni-popor care trăia între
Tigru ṣi Eufrat-  şi constă din adâncituri în formă de cuie, săpate în piatră sau imprimate pe tăbliţe de argilă; a fost
folosit de unele popoare orientale antice.
18
Scriere hieroglifică - sistem de scriere formal folosit în Egiptul Antic. Hieroglifele combinau elemente  alfabetice,
cu un număr de aproximativ 1.000 de caractere diferite. Hieroglifele au fost folosite pentru scrierea literaturii
religioase pe papirus şi lemn.
19
Arheologia este studiul activităţilor umane în trecut şi se aplică prin recuperarea şi analiza  culturii materiale şi
datelor de mediu pe care le-au lăsat în urmă, care includ artefacte, arhitectura şi peisajele culturale.
20
Cronologia reprezintă ştiinţa auxiliară a istoriei care are ca obiect studierea datării evenimentelor, documentelor
sau a altor izvoare istorice în vederea stabilirii succesiunii acestora pe o scară a timpului stabilită conform normelor
moderne. Cronologia studiază, implicit, şi vechile sisteme de măsurare a timpului, sisteme
calendaristice(astronomice  sau în funcţie de evenimente) şi datare, adaptându-le la normele acceptate în prezent
pentru a fi plasate cu cât mai mare precizie în timp.
21
Antropologia se ocupă cu studiul ştiinţific al omului(specia Homo sapiens). Se ocupă de studiul tuturor
oamenilor, din toate epocile şi tratează toate dimensiunile umanităţii. În centrulantropologiei se află ideea de cultură
şi noţiunea că aceasta reprezintă specia umană, că specia noastră şi-a dezvoltat o capacitate universală de a concepe
lumea simbolic, de a preda şi învăţa astfel de simboluri în mod social şi de a transforma lumea (şi oamenii) pe baza
acestor simboluri.

12
tinere, într-o revărsare caldă. … ne-a învaţat cantece care erau aşa de frumoase pentru
copilaria şi sufletele noastre, deşi nu le înţelegeam bine; ne-a învaţat sa credem şi în alte
lucruri, în trecutul şi vrednicia noastra, ne-a învaţat multe, de care aminte nu ne mai aducem,
dar care au ramas în fundul sufletului ca seminţe bune ce au înflorit bogat mai tarziu.” (Mihail
Sadoveanu)22.

“Ce vise măreţe îmi sfărâmase mie Şcoala domnească! În loc de palatele închipuite,
când mă plimbam cu Grivei şi cu pisica în sân, găsisem nişte case mici, murdare, cu tencuiala
jupuită. În loc de un profesor învăţat şi blând, căzusem în gheara unui bătrân copilăros şi rău…
Pe seară, sfârşind frecatul şi unsul hamurilor, trecusem în clasa a treia. Când intrasem în
Şcoala domnească eram de opt ani, ştiam cele patru operaţii şi fracţiile. Acum eram de nouă
ani, trecusem în clasa a treia, şi nu mai ştiam decât adunarea şi scăderea. Dar ce-mi păsa mie!
… Şcoală domnească. Ş-am plecat vesel acasă.” (Barbu Ştefănescu Delavrancea) 23

Prin urmare, Domnul Vucea sau Dumnu Trandafir? Profesorul dăruit cu har si cu
vocaţie sau funcţionarul din învăţământ, rob rutinei şi mediocru? Pornesc in aceasta analiză de
la teoria lui Lev Vigotsky24, considerat a fi fondatorul psihologiei ruse, si care a fost denumit de
cercetătorul american Stephen Toulmin25: “Mozart-ul 26Psihologiei”.

Perspectiva lui Vigotsky privea copilul și profesorul ca fiind egali participanți la co-
construcția cunoștințelor copilului, mai ales la etapele de
început. Scopul profesorului de istorie este de a ajuta copilul cu
„instrumente culturale” specifice care-i vor permite să aibe
acces la cele mai avansate competențe mentale. Rolul elevului -
la rândul său - este de a dobândi (adecvat) aceste instrumente și
a le aplica, mai întâi în interior și mai târziu în exteriorul sferei
problemei inițiale.

22
Mihail Sadoveanu (n.5 noiembrie 1880-d. 19 octombrie 1961), scriitor, povestitor, nuvelist, romancier,
academician și om politic român. Este unul dintre cei mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate
a secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de ani. Este cunoscut mai ales pentru
romanele sale istorice și de aventuri.
23
Barbu Ștefănescu Delavrancea (n.11 aprilie 1858 - d.29 aprilie 1918, scriitor, orator si avocat  român, membru
al Academiei Române și primar al Capitalei.
24
Lev Semionovici Vygotsky (n.05 noiembrie1896 – d. iunie,1934), psiholog sovietic renumit, cunoscut pentru
munca sa la dezvoltarea psihologică la copii.
25
Stephen Edelston Toulmin ( n. 25martie 1922 – d. 4 decembrie 2009 ), filosof britanic, autor și educator.
Toulmin și-a dedicat lucrările analizei raționamentului moral .
26
Wolfgang Amadeus Mozart  (n.27 ianuarie 1756 – d.5 decembrie 1791), botezat ca Johannes Chrysostomus
Wolfgangus Theophilus Mozart ,a fost un compozitor prolific și influent al perioadei clasice și a compus peste 600
de lucrari în scurta sa viață.

13
Vîgotski a susținut că atunci când elevul își dezvoltă cunoștințele ghidat de adult, el ajunge la
soluții mai grele decât dacă ar face-o doar prin posibilitățile de care dispune el singur.

Această zonă surprinde starea dinamică a dezvoltării: se determină distanța dintre cele două
niveluri- cel al dezvoltării actuale și al posibilităților de învățare - care este tocmai zona
dezvoltării proxime, caracteristică de nivel ce poate varia de la un copil la altul, având aceeași
vârstă cronologică.

Așadar, transformarea meseriei de profesor într-o profesie necesită trecerea de la o simplă

meserie de execuție bazată pe talent, imitație și, de multe ori, pe ambiguitate și arbitrariu, la o
activitate cu caracter științific bazată pe competente practice, de ordin metodologic și de
comunicare.
În același timp, profesia didactică de profesor solicită cunoașterea și respectarea științei acțiunii
pedagogice specifice postmodernitatii, așadar, profesia didactică impune depășirea semiprofesiei
(parțial rațional și parțial științific), precum și pe a profesorului de vocație.
A fi profesor, pedagog este o artă. Una dintre cele mai frumoase, aducătoare de satisfacții și în
egala măsură una dintre meseriile mai dificile. Iți revine sarcina și îndatorirea de a forma
personalități autonome, care să se poate integra în societate, cu capacități de gândire critică și
creativă, cu un profil moral demn de urmat și cu o înalta profesionalitate. E nevoie de dedicare,
răbdare, pasiunea de a-i învața și forma pe alții. Atunci când aceasta pasiune nu există, profesorul
nu este un model de urmat în fata elevilor, ci devine un “Domn Vucea”.

Profesia didactică este satisfăcătoare doar pentru cei care își iubesc domeniul predat, sunt
capabili să lucreze cu copiii și sunt suficient de echilibrați afectiv. Și atunci ceea ce obținem este
mai mult decât orice așteptare, se va putea spune și despre noi ca despre Domnul
Trandafir: “Câte ceva din sufletul lui a rămas în sufletul multora, dar el nu mai este, și-a
împlinit cu anevoie o muncă grea de care nu s-a plâns și prin care n-a strălucit, - a murit
împăcat, ca mulți alții, și acum se odihnește. [...] În locul acela odată a trăit un om. (“Domnu'
Trandafir”- M. Sadoveanu

14
Bibliografie:

1. Balutoiu V.; Grecu M.; Niculescu A.; Horga P.; Popa M., Istorie clasa a IV-a; Editura
Akademos ART, București, 2021;
2. Bontaș, I., Pedagogie, București, Edit. All, 1994;
3. Cerghit I., Didactica, Editura Didactica si Pedagogica, București, 1990;
4. Cerghit I., Metode de învătământ, Editura Polirom, Iași, 2006;
5. Cucoș C., Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 1998;
6. Delavrancea B.S., Domnul Vucea, Povesti, Nuvele, Povestiri, Editura Unicart Production,
2014;
7. Gheorghe M. M.; Savuta I.; Soare A.C. Istorie - Manual pentru clasa a   IV-a, Editura
Litera, București, 2021;
8. Manoelscu M., Curriculum. Teorie și practică, Editura Universității in Bucuresti: Credis,
2005;
9. Mihăilescu C.; Pitilă T., Istorie Clasa a IV-a, Editura Art Klett, București, 2021;
10. Neculau, A., A fi elev, Ed. Albatros, Bucuresti, 1983;
11. Nicola I., Tratat de pedagogie scolară, București, E.D.P, RA, 1996;
12. Niculesu R.M., Pedagogie generală, București, Edit. Scorpion 7, 1996;
13. Pavelcu, V., Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității, E.D.P., București, 1982;
14. Păun, S., “Omul de la catedră”, București, Edit. Albatros, 1974.
15. Păun E; Potolea D., Pedagogie. Fundamentări teoretice și demersuri aplicative, Editura
Polirom, Iași, 2002;
16. Romana A., DOOM, Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române,
Editura Univers Enciclopedic, București, 2005;
17. Sadoveanu M., Domnu' Trandafir si alte povestiri, Editura Mihail Sadoveanu, 2016,
Bucuresti
18. Tudor M., Pedagogie, Editura Pro Universitaria, București, 2018.

15