GÂNDIREA DE GRUP

Gândirea de grup este un concept dezvoltat de Irvim Janis într-o lucrare din 1972
în care a analizat procesul de luare a deciziilor în căteva cazuri celebre din politica
externă americană, încercând să afle care au fost factorii și cirmunstanțele care au
determinat lucrarea unei decizii eronate.
Irvim a analizat mecanismele care au funcționat în interiorul grupurilor
decizionale de la vârful politicii americane, utilizând ca exemple atacul de la Pearl
Harbor.
În viziunea lui Janis, gândirea de grup apare atunci când există o serie de condiții
anterioare care se constituie într-un precedent. Acestea includ o presune mare a
grupuli de decizie, o izolare relativă a grupului care nu ține cont de condițiile
experților, o căutare limitată a informațiilor și neluarea în considerare a alternativelor,
existenșa unui leadership direct și autoritar, o situație stresantă combinată cu o stimp
de sine scăzutp a membrilor grupului care au speranțe mici de găsire a unor soluții
alternative mai bune, altele decît cele preferate de lider.
Aceste condiții conduc la doua tipuri de rezultate negative:
 Apariția simptomelor gândirii de grup
 Apariția unui proces defectuos de luare a deciziilor

Simptome:
1. Iluzia invulnerabilității - membrii grupului sunt convinși că nu pot greșii
2. Apariția unei raționalizări colective
3. Apariția autocenzurii - membrii grupului nu țși exprimp adevăratele opinii
4. Apariția și existența unor păreri stereotipice despre cei din afara grupului
5. Existența „mind-guards” - acei oameni din grup care impun conformarea
6. Căutarea superficială a informațiilor și explorarea incompletă a alternativelor
7. Stabilirea defectuoasp a obiectelor
8. Eșecul estimării riscurilor reale
9. Selectarea preferențială a informației.

Studiile ulterioare au avut rezultate contradictorii în ceea ce privește gândirea de

grup, în ciuda faptului că aceasta a ajuns imediat să fie la modă.
Cercetătorii susțin în mică măsură teoria lui Janis, criticile vizând relațiile de
cauzalitate secvențială prin care Janis a încercat să explice mecanismele gândirii de
grup, slaba definire a proceselor gândirii de grup, a condițiilor în care simptomele
gândirii de grup apar sau nu.
Au fost formulare câteva metode de evitare a apariției gândirii de grup:
1) Încurajarea membrilor grupului de a se consulta cu experții din afara grupului
pentru a găsii soluții alternative
2) Stabilirea în cadrul grupului al unui „avocat al diavolului” care să pună sub
semnul întrebării deciziile
3) Membrilor grupului să le fie impusă consultarea cu experții din afara grupului cu
care au mai lucrat
4) Stabilirea rolului de evaluator critic al fiecăruia din restul membrilor de căre un
membru
5) Divizarea grupului in 2 echipee aflate în competiție pentru găsirea uneisoluții
6) Construirea și discutarea scenariilor alternative
7) Stabilirea unei ultime ședințe după cea în care decizia a fost luată pentru a se
 stabilii dacă există consens
8) Însărcinarea unor consultanți exteriori cu găsirea și formularea unei soluții legate
de aceeși temă
9) Limitarea autorității liderului.