Temă Seminar IV Teoria Literaturii.

Autorul
Nume student: Buzia Dumitru
Nume profesor: Mitu Sebastian Răzvan.
Grupă: 11LF213 (EG).
Anul I.

1. Extrageți din textul lui Antoine Compagnon fragmentele care definesc conceptele de intenționalitate și
antiintenționalitate
„Să pornim de la două teze opuse. Teza intenționalistă este cunoscută. Intenția autorului este criteriul pedagogic sau
academic tradițional al sensului literar. Restituirea sa este, sau a fost multă vreme, scopul principal. sau chiar exclusiv, al
explicației de text. Conform prejudecății obișnuite, sensul unui text este ceea ce autorul acelui text a vrut să spună.”
„Două poziții polemice extreme asupra interpretării - cea intenționalistă și cea anti-intenționalistă pot fi opuse, ca în cazul
controversei dintre Barthes și Picard.”
1. „Trebuie și e de ajuns să cauți în text ceea ce autorul a vrut să spună, ”intenția sa clară și lucidă", cum spunea Picard;
este singurul criteriu al validității interpretări.
2. Nu găsim niciodată în text ceea ce el (ne) spune, independent de intențiile autorului său; nu există criteriu de validitate a
interpretării.”
„Argumentele obișnuite împotriva intenției autorului ca un criteriu al validității interpretării sunt de două ordine:
1. Intenția autorului nu are pertinență;
2. Opera îi supraviețuiește intenției autorului”
1. „Când cineva scrie un text, are desigur intenția de a exprima ceva anume, a vrea sa spună ceva prin cuvintele pe care le
scrie. Însă relația dintre o suită de cuvinte scrise și ceea ce autorul voia să spună prin această suită de cuvinte nu este
deloc asigurată, ca și aceea între sensul unei opere și ceea ce voia autorul sa exprime prin ea. ”
2. „Al doilea argument curent împotriva intenției ține de supraviețuirea operelor. Accentul pus pe intenția autorului ar fi
într-adevăr indisolubil legat de proiectul filologic al reconstruirii istorice. Însă semnificația unei opere, conform aceste
obiecții, nu este integral explicată și nici echivalentă cu intenția sa. Opera își trăiește viața.”
„Putem susține că cele două argumente anti-intenționale (non-pertinența intenției. supraviețuirea operei) se deduc dintr-o
aceeași premisă: ambele pun accentul pe diferența dintre scriitură și vorbire (parole).”
„Intenția, criteriu în definitiv acceptabil pentru vorbire și comunicarea orală, devine un concept prea normativ și de altfel
irealist, în ce privește literatura sau tradiția scrisă în general.”
„Intenția autorului nu se reduce așadar la un proiect nici la o premeditare integral conștientă. Arta e o activitate
intențională, însă există numeroase activități intenționale care nu sunt nici premeditare nici conștiente. ”
„Teza anti-intenționalistă se bazează pe o concepție simplistă a intenției. „A intenționa să spui ceva”, „a vrea să spui
ceva”, „a spune ceva intenționat.”
„ Intenționalismul și anti-intenționalismul extreme ajung în fundături. Concepția noastră despre sensul unei opere creată
de om diferă de concepția noastră despre sensul unui text produs de întâmplare. ”
„ Prezumția de intenționalitate rămâne la baza studiilor literare, chiar și la anti-intenționaliștii cei mai înverșunați, iar teza
anti-intențională, chiar dacă e iluzorie, constituie un avertisment legitim împotriva exceselor contextualizării istorice și
biografice.”

2. Extrageți din textul lui Umberto Eco fragmentele care privesc conceptele de autor model și cititor model.
„Cititorul Model al unei povestiri nu este Cititorul Empiric. Cititorul empiric suntem noi, aceștia, eu, dumneavoastră,
oricine altcineva, atunci când citim un text. Cititorul empiric poate citi în multe feluri, și nu există nici o lege care să-i
impună cum anume să citească, pentru că adesea folosește textul ca pe un ambalaj pentru propriile-i pasiuni, care pot proveni
din exteriorul textului, sau pe care textul i le poate stârni în mod întâmplător.”
„[...]Acest tip de spectator (sau de cititor al unei cărți) îl numesc eu Cititor Model un cititor-tip pe care textul nu numai
că-l prevede ca pe un colaborator, dar pe care și caută să-l creeze.”
„[...]Există prin urmare niște reguli ale jocului, iar cititorul model e acela care se pricepe să-l joace. Prietenul meu uitase
pentru o clipă regulile jocului și-si suprapusese așteptările lui proprii de cititor empiric peste tipul de așteptări pe care autorul
le pretindea de la cititorul-model. Desigur că autorul, ca să-i dea instrucțiuni propriului său cititor-model, dispune de niște
semnale anume, de gen.”
„Cine impune oare aceste reguli ale jocului şi aceste constrângeri? Cu alte cuvinte, cine-I construiește pe cititorul model?
Autorul, vor spune repede micii mei cititori.”
„ […]In sfârșit, mai e o a treia entitate, care este de obicei greu de identificat, anume aceea pe care eu o numesc, pentru
simetria cu cititorul-model. Autorul Model.”
„[...]În acest sens, nici autorul meu model nu e neapărat o voce glorioasă, o strategie sublimă: autorul model acționează și
se vădește chiar și in cel mai anost roman pornografic, indiferent la rațiunile artei, ca să spună că descrierile pe care ni le
oferă trebuie să fie un stimulant pentru imaginația noastră și pentru reacțiile noastre fizice.”
„Cine este, în tot hățișul acesta textual, autorul model? Oricine ar fi el, este vocea, sau strategia, aceea care-i contopește
pe diverșii autori empirici presupuși pentru ca cititorul model să fie implicat în acest teatru catoptric.”
„Autorul nu-i altceva decât o strategie textuală capabilă să stabilească corelații, și care cere să fie imitată.’’
„Autor și Cititor-model sunt două imagini care se definesc reciproc numai în cursul și la sfârșitul lecturii. Se construiesc
unul pe altul. Cred că lucrul e adevărat nu numai pentru operele de proză narativă ci pentru orice tip de text”
 Exemplificați în scris trăsăturile celor două concepte.
O trăsătură a cititorului model o reprezintă competența acestuia de a juca „jocul” pădurii. U. Eco aduce aminte de cum
un prieten de-al său și-a lăsat mintea să caute în pădure un lucru care se afla în memoria lui particulară, el căutând în pădure
doar lucruri ce-l privesc pe el, chit că ea a fost concepută pentru toți. Acest prieten a umblat în pădurea narativă ca și cum ar
fi grădina lui privată. Cum am spus și mai sus, cititorul model se pricepe să joace jocul pădurii narative, însă, prietenul lui U.
Eco uita-se regulile și și-a suprapus așteptările de cititor empiric peste tipul de așteptări pe care autorul le avea de la cititorul
model, lucru ce denotă că acest prieten nu reprezintă un cititor model pentru Eco.
O altă trăsătură relevantă a cititorul model o reprezintă instrucțiunile care îi sunt date de către autor. Aceste instrucțiuni
reprezintă niște semnale anume, de gen, dar care, însă, uneori pot fi ambigui. Un exemplu în acest sens este reprezentat de
modul în care începe Pinocchio. Începutul este complex, fiindu-ne date semnale ce sugerează că urmează o poveste pentru
copii, însă, cititorul nici nu apucă să se convingă că povestea este pentru copii, că ei deja sunt aduși în scenă. Din aceste
instrucțiune se poate deduce faptul că povestea este una pentru copii însă, în același timp, începutul reprezintă un fel de a
face cu ochiul cititorilor adulți. Astfel, se ridică întrebarea dacă povestea este sau nu și pentru, dacă ar trebui să o citească în
alt mod etc.
O primă trăsătură a autorului model o reprezintă subiectivitatea acestuia. Precum spune Sephen Dedalus, autorul
model rămâne ca un Dumnezeu în creație, oriunde în opera sa, însă, acesta este o voce ce vorbește afectuos, cu viclenie sau
în oricare alt fel cu noi, el vrându-ne alături de el, și furnizându-ne instrucțiuni ce ne sunt date la fiecare pase, de ele noi fiind
nevoiți să ascultăm atunci când decidem să adoptăm acest rol de cititori model.
O a doua trăsătură a autorului model este reprezentată de flexibilitatea și multitudinea tipurilor de autori model.
Precum spune Eco, „nici autorul meu model nu e neapărat o voce glorioasă, o strategie sublimă”, acesta existând chiar și în
cele mai anoste romane pentru a ne oferi descrieri cu rolul de a ne stimula imaginația și reacțiile fizice. Un exemplu de autor
model ce se arată rapid cititorului este înfățișat prin începutul de la „My Gun is Quick” de Mickey Spillane. „Când stați
liniștiți la dumneavoastră acasă, cufundați confortabil într-un fotoliu în fața căminului[...]Trebuie să fiți ageri, și curajoși,
astfel veți fi devorați. Trebuie să fiți ageri. Și curajoși. Astfel vă vor elimina.”

3. Comparați în scris viziunea lui Antoine Compagnon și a lui Umberto Eco. Identificați cel puțin două diferențe și
o asemănare.
O primă deosebire între viziunea lui Antoine Compagnon și a lui Umberto Eco este reprezentată de relația dintre autor și
opera sa, cât și importanța autorului. Compagnon în lucrarea „Demonul Teoriei” susține că în urma „Morții autorului”,
autorul își pierde toată relevanța, devenind nesemnificativ pentru opera, manuscrisul în sine, astfel, scriitura devenind
independentă de acesta. În „Demonul Teoriei” este susținut cum opera este mai importantă ca autorul, fiindcă intenția
autorului nu este pertinentă, dar și fiindcă opera trăiește mai mult ca autorul, intenția sa pierzându-se în timp, iar opera fiind
interpretată diferit de diferitele generații ce o citesc în timp. Umberto Eco în lucrarea „Șase Plimbări prin Pădurea Narativă,”
susține un lucru opus, el susținând relația dintre autorul model și cititorul model că este stabilită prin intermediul operei, prin
intermediul instrucțiunilor date de către autorul model cititorului model. Astfel, Eco spune că autorul nu își pierde relevanța
în detrimentul operei, fiindcă cititorul model cât și autorul model se auto-completează unul pe altul.
O a doua deosebire între viziunea lui Antoine Compagnon și a lui Umberto Eco este reprezentată de diferitele moduri de
interpretare ale scriiturii, ale manuscrisului. Compagnon susține că scriitura este independentă de autor, intenția lui
netrebuind să fie înțeleasă, astfel, cititorul fiind liber să înțeleagă opera așa cum dorește el, indiferent de circumstanțe. Eco,
pe de altă parte, prezintă că cititorul trebuie să caute autorul model, să-l înțeleagă, recitind opera de un număr indefinit de
ori, parcurgând fiecare cărare din pădure pentru a scoate la iveală fiecare instrucțiune sau urmă a autorului model și a
intenției acestuia.
O asemănare dintre aceste două viziuni, ale lui Antoine Compagnon și Umberto Eco este reprezentată de către dorința
autorului de a transmite un mesaj prin intermediul operei sale. Din lucrarea lui Antoine Campagnon, reiese chiar de la
început: ,,Conform prejudecății obișnuite, sensul unui text este ceea ce autorul acelui text a vrut să spună’’. De asemenea, U.
Eco se inspiră din realitate, el făcând comparația dintre ea și ,,o pădure’’, de unde ,,culege’’ întâmplări pe care le transformă
într-o realitate personală din care se inspiră, un univers de buzunar. Cu relevanță este secvența în care Umberto Eco
povestește despre inspirația luată din poveștile prietenului său, l-a păcălit că este, de fapt, experiență personală, când acesta
supărat, l-a acuzat pe Eco că a folosit întâmplarea unchiului să-i fără să-i ceară permisiunea.