CURSUL II

CÂMPUL PROTETIC ÎN
EDENTAŢIA PARŢIALĂ
DEFINIŢIA CÂMPULUI PROTETIC
Câmpul protetic este alcătuit din totalitatea
elementelor morfologice ale aparatului
dento-maxilar care prezintă raporturi de
contact cu viitoarea proteză.
Teritoriul biologic pe care se va integra
viitoare proteză parţială mobilizabilă.
 Elementele morfologice sunt
grupate în:

A.Suportul dento-parodontal: preia

presiunile exercitate de proteză şi le
transmite fiziologic osului maxilar;
B. Suportul muco-osos : preia nefiziologic
presiunile transmise de proteză.
A. Suportul dento-parodontal:
Este constituit din dinţii restanţi şi
ţesuturile parodontale, elemente decisive
din componenţa câmpului protetic edentat
parţial. El este evaluat de medicul dentist
prin examen clinic şi radiologic, iar datele
obţinute sunt utilizate pentru elaborarea
diagnosticului şi a planului de tratament.
La suportul dento-parodontal se
urmăreşte:
 SUPORTUL DENTO-
PARODONTAL:
Numărul dinţilor restanţi şi repartizarea lor
topografică – contribuie la stabilitatea protezei
parţiale mobilizabile. Repartizarea dinţilor în
zone diferite este mult mai favorabilă stabilizării
protezelor, faţă de dinţii grupaţi pe o singură
hemiarcadă. Teoretic, un număr mai mare de
dinţi restanţi este mai favorabil pentru
stabilizarea protezelor, dar la un număr egal de
dinţi restanţi intervine modul cum sunt
repartizaţi pe arcadă.
 SUPORTUL DENTO-
PARODONTAL

Astfel ei pot fi prezenţi într-o singura zonă,

sau pot fi prezenţi în mai multe zone,
aflându-se în planuri diferite, separate de
breşele de edentaţie. Dinţii situaţi în mai
multe planuri, chiar dacă sunt în număr
mai redus, oferă condiţii mai bune de
stabilizare;
NUMĂRUL ŞI REPARTIZAREA:
REPARTIZAREA DINŢILOR
RESTANŢI
 SUPORTUL DENTO-
PARODONTAL
Poziţia şi direcţia de implantare a dinţilor
restanţi pe arcade - dinţii nu sunt
implantaţi perpendicular în oasele
maxilare. Forma semieliptică a arcadelor,
face ca fiecare dinte să prezinte o
implantare caracteristică la nivelul
arcadelor.
 SUPORTUL DENTO-
PARODONTAL

La maxilar, axele de implantare converg

către apex, iar la mandibulă sunt
divergente spre apex. Aceste axe
prelungite alcătuiesc un con, descris de
Villain şi numit “con de sustentaţie”.
CONUL LUI VILLAIN
 Analizând acest con:
Perimetrul în care se situează apexurile dinţilor,
la maxilar este mai mic decât perimetrul
apexurilor de la mandibulă;
La maxilar, perimetrul apical este mai mic decât
perimetrul coronar, iar la mandibulă, perimetrul
apical este mai mare faţă de perimetrul coronar.
Rezultă că, dinţii superiori sunt înclinaţi în jos şi
spre exterior, iar dinţii inferiori sunt înclinaţi în
sus şi spre interior.
 POZIŢIA DE IMPLANTARE

Aceste înclinări pe grupe de dinţi se

prezintă astfel:
Dinţii din grupul frontal superior sunt
înclinaţi în sens vestibulo - oral cu 5 – 10°,
iar dinţii din grupul frontal inferior cu 0 - 5°
în acelaşi sens.
Premolarii şi primul molar la maxilar sunt
înclinaţi cu 2 - 3° spre vestibular, iar la
mandibulă cu 2 – 3° spre lingual.
Molarii 2 şi 3 sunt înclinaţi vestibular şi
mezial la maxilar, iar cei mandibulari
lingual şi distal mai accentuat.
ÎNCLINĂRILE PE GRUPE DE
DINŢI
 Morfologia coronară:
Coroanele dentare prezintă convexităţi pe
cele patru feţe laterale, linia care uneşte
convexităţile maxime fiind numită ecuator
anatomic. Linia ondulată a ecuatorului
anatomic are aproximativ aceeiaşi
orientare la toţi dinţii, doar că ea îşi reduce
curbura spre distal, devenind aproape
dreaptă la nivelul ultimilor molari.
 Morfologia coronară
Acest ecuator determină un diametru
maxim în treimea de colet pe feţele
proximale şi un diametru maxim în treimea
ocluzală pe feţele vestibulară şi orală.
Acest ecuator anatomic este luat în
considerare numai în poziţia verticală a
dintelui şi are o valoare în studiul
morfologiei dentare.
 Morfologia coronară
Dinţii au însă o poziţie de implantare pe
oasele maxilare, caracteristică fiecăruia,
care îi corespunde un ecuator de
implantare, diferit de cel anatomic. Linia
ecuatorului de implantare a dinţilor
prezintă un grad de paralelism cu linia de
colet, faţă de care se află la o distanţă de
aproximativ 2,5 mm.
PARALELISMUL ECUATORULUI
DE IMPLANTARE CU LINIA DE
COLET
 Morfologia coronară
Prin schimbarea poziţiei şi axului dinţilor
migraţi, apare un alt ecuator, numit de
malpoziţie. În zonele subecuatoriale
coronare retentive se plasează braţele
elastice ale croşetelor, în funcţie de
ecuatorul de implantare şi de malpoziţie.
 Morfologia coronară
Determinarea ecuatorului de implantare şi
de malpoziţie, pentru localizarea zonelor
retentive coronare, se realizează în
concordanţă cu axul de inserţie al
protezei. Ecuatorul de malpoziţie este
caracteristic dinţilor limitanţi ai edentaţiei
care prezintă migrări orizontale. Traiectul
său nu coincide cu cel al ecuatorului de
implantare.
 Morfologia coronară
Pentru tratamentele protetice, ne
interesează însă ecuatorul protetic (numit
şi linia ghid sau înălţimea de contur), care
este linia care uneşte convexităţile cele
mai mari ale dinţilor stâlpi. Traiectul
ecuatorului protetic poate coincide cu cel
al ecuatorului de implantare sau de
malpoziţie, sau poate fi creat prin pregătiri
proprotetice (proteze unidentare, punţi).
 Morfologia coronară
Este utilizat pentru proiectarea protezei
parţiale scheletate dar şi pentru cea
acrilică. Ecuatorul protetic este
ecuatorul comun al dinţilor stâlpi şi
poate fi determinat cu ajutorul unui aparat
numit paralelograf.
PARALELOMETRU
PARALELOGRAF
 Morfologia coronară
Concluzionând, în practică, la dinţii migraţi
şi cu axe de implantare diferite :
 În zona supraecuatorială (neretentivă) se
vor plasa elementele rigide ale croşetelor ;
 În zona subecuatorială (retentivă) vom
amplasa partea activă, de ancorare a
croşetelor.
 Morfologia coronară

La dinţii care şi-au păstrat poziţia de

implantare normală zonele retentive se
află la maxilar pe feţele vestibulare, iar la
mandibulă pe feţele orale.
TRASAREA ECUATORULUI
PROTETIC
Retentivitatea pe grupe de dinţi:
la molarii superiori, retentivităţile favorabile
sunt situate pe feţele vestibulare;
la molarii inferiori, retentivităţile favorabile
sunt pe feţele linguale;
premolarii, datorită poziţiei de implantare
verticală, prezintă zone retentive pe feţele
vestibulare şi orale;
Retentivitatea pe grupe de dinţi:
gradul de retentivitate este mai mare la
coroanele înalte, cu forme globuloase şi
mai mic la coroanele scurte, cu forme
cilindrice, dar care sunt destul de rare;
coroanele cu retentivităţi reduse, se indică
a fi acoperite cu coroane de înveliş
prevăzute cu zone retentive pe ambele
feţe.
ZONELE SUBECUATORIALE LA
MOLARI
 ECUATORUL PROTETIC

Ecuatorul protetic se poate prezenta într-o

mare varietate de situaţii, variabil de la un
dinte la altul, dar în general poate fi astfel
sistematizat:
ecuatorul tipic, situat aproximativ la
jumătatea distanţei cervico-ocluzale, cu un
traiect care porneşte de pe faţa proximală
dinspre edentaţie, trece în diagonală pe
feţele vestibulară şi orală, apoi se
îndreaptă către faţa proximală opusă
edentaţiei unde se află mai aproape de
colet. Acest ecuator se află la jumătatea
distanţei cervico-ocluzale îndeosebi în
porţiunea iniţială;
ECUATOR TIPIC
  ecuator atipic care prezintă trei
variante:

a) cu traiect oblic pornind pe faţa

vestibulară dinspre edentaţie în
apropierea feţei ocluzale, coboară oblic
vestibular şi oral şi ajunge pe faţa
proximală opusă edentaţiei, foarte
aproape de colet. Se întâlneşte frecvent la
canini şi premolari;
ECUATOR OBLIC
b) ecuatorul înalt situat aproape de
suprafaţa ocluzală pe feţele vestibulară şi
orală. Se întâlneşte frecvent la premolarii
superiori înclinaţi vestibular şi la premolarii
inferiori înclinaţi lingual;
ECUATOR ÎNALT
c) ecuatorul coborât situat în apropierea
coletului. Se întâlneşte pe feţele proximale
ale dinţilor care au pe feţele vestibulară şi
orală un ecuator înalt şi la dinţii conici.
ECUATOR COBORÂT
 Leziunile coronare:
când există ele scad rezistenţa dinţilor
stâlpi. Orice leziune odontală se va trata
înaintea refacerilor protetice. În funcţie de
întinderea lor vom apela sau nu la anumite
proteze fixe unidentare pe care se vor
adapta şi sprijini croşetele şi pintenii
ocluzali;
 Vitalitatea dinţilor restanţi:
se ştie că atât elasticitatea ţesuturilor dure
dentare cât şi mobilitatea fiziologică a
dinţilor vitali diferă de cele ale dinţilor
devitali. Astfel activarea unui croşet pe un
dinte integru, vital, va fi alta faţă de situaţia
când se aplică pe un dinte devital;
 Valoarea parodontală a dinţilor
restanţi:
parodonţiul marginal este constituit din
mai multe ţesuturi cu structuri diferite care
acoperă ca un manşon spaţiul periodontal
şi menţine dintele în alveolă. Valoarea
parodontală este caracteristică fiecărui
dinte şi constă în gradul de rezistenţă al
dinţilor faţă de forţele care tind să-i
deplaseze din alveole. Ea este
determinată de:
 Valoarea parodontală

– implantarea osoasă;
– morfologia radiculară (lungimea,
grosimea şi numărul rădăcinilor);
– starea de sănătate a ţesuturilor
parodontale.
 EVALUAREA RADIOGRAFICĂ A
SUPORTULUI DENTO-PARODONTAL
(OROTPANTOMOGRAFIE)
 Mobilitatea dentară:
este un factor decisiv care influenţează
alegerea dinţilor stâlpi şi a mijloacelor de
menţinere, stabilizare şi sprijin. Raportul
între rădăcină, - 2/3 din lungimea totală a
dintelui situată intraalveolar, - şi coroană, -
1/3 situată extraalveolar, - caracterizează
starea normală de implantare dentară.
Aceasta depinde de:
 Mobilitatea dentară
 Lungimea rădăcinilor;
 Numărul lor;
 Gradul lor de divergenţă;
 Suprafaţa rădăcinilor;
 Forma lor;
 Volumul lor.
 Relaţiile de ocluzie:
sunt greu de precizat în unele forme clinice
de edentaţie parţială. Ocluzia normal
echilibrată presupune prezenţa tuturor
dinţilor orientaţi armonios în arcadele
dentare, cu raport psalidodont în poziţia
centrică şi având curbele de compensaţie
ocluzală corespunzătoare. Se poate
accepta şi raportul cap la cap al incisivilor,
la care nu mai este necesară curba de
ocluzie sagitală.
 Relaţiile de ocluzie
După edentaţie, chiar a unui singur dinte,
există posibilitatea ca o ocluzie normal
echilibrată să se transforme într-o ocluzie
anormală, neechilibrată. Alteori o
malocluzie se agravează sau chiar se
ameliorează după edentare.
 Relaţiile de ocluzie
În edentaţiile parţiale extinse sau
biterminale, ocluzia frontală psalidodontă
se modifică în ocluzie adâncă. Mandibula
în dinamica ei poate prezenta
laterodeviaţii, mezializări şi distalizări, cu
afectarea în timp a articulaţiei temporo-
mandibulare.
Aceste modificări determină tulburări în
echilibrul muscular, articular şi maxilo-
facial care creează probleme greu de
corectat prin tratament protetic. Odată
modificat raportul mandibulo-maxilar, apar
contacte premature între dinţii antagonişti
care generează disfuncţia ocluzală.
 Spaţiul protetic potenţial:

în majoritatea cazurilor de edentaţii

parţiale spaţiul protetic este modificat :
 în plan vertical (înălţime);
 în plan sagital (amplitudine);
 şi/sau în plan frontal (lăţime).
 Spaţiul protetic potenţial:

Elementele componente ale spaţiului

protetic potenţial sunt:
 dinţii limitrofi breşei edentate de pe arcada
afectată (cu diferite leziuni, migrări şi/sau
grade de abrazie);
 dinţii arcadei antagoniste (cu posibilităţi
similare de modificări patologice);
 crestele edentate ale breşelor arcadelor
afectate sau antagoniste, la care ne
interesează înălţimea, lăţimea, versanţii,
forma pe secţiune, profilul şi orientarea.
 Înălţimea spaţiului protetic:
se apreciază pe baza distanţei dintre limita
inferioară (muchia crestei alveolare
edentate) şi cea superioară (planul de
ocluzie al arcadei antagoniste). În cazul
absenţei dinţilor antagonişti se apreciază
în funcţie de înălţimea dinţilor vecini
spaţiului protetic potenţial şi muchia
crestei. Ca modificări înălţimea poate fi:
ÎNĂLŢIMEA SPAŢIULUI
PROTETIC
 MĂRITĂ:
în următoarele situaţii clinice:
 Atrofii accentuate ale crestei alveolare;
 Extruzii sau egresii ale dinţilor limitrofi în
condiţiile absenţei dinţilor antagonişti
breşei edentate;
 Ocluzie deschisă.
ÎNĂLŢIMEA MĂRITĂ
 MICŞORATĂ:
în următoarele situaţii clinice:
 Abraziunea sau distrucţia coronară a
dinţilor limitrofi breşei edentate;
 Subolcuzia dinţilor limitrofi breşei
edentate.
ÎNĂLŢIMEA MICŞORATĂ
 AMPLITUDINEA
poate fi mărită:
 Migrări sau versii ale dinţilor limitrofi
edentaţiei către dinţii vecini sau alte spaţii
edentate;
 Modificărilor de volum ale structurilor
odontale prin preparare sau distrucţie
coronară.
AMPLITUDINE MĂRITĂ
 AMPLITUDINEA
poate fi micşorată în cazurile:
 Versii sau migrări ale dinţilor spre breşa
edentată;
 Modificări de volum ale dinţilor limitrofi prin
obturaţii debordante sau tratamente
protetice necorespunzător realizate.
 LĂŢIMEA:
se apreciază în urma trasării limitelor
vestibulară şi orală ale spaţiului protetic
potenţial. Aceste se obţin prin trasarea a
două planuri imaginare, tangente la feţele
vestibulare şi orale ale dinţilor limitrofi sau
prin tangente la versanţii vestibulari şi orali
ai crestei edentate.
 Lăţimea se măreşte:

 Înclinări vestibulo-orale ale dinţilor limitrofi;

 Tratamente odontale sau protetice
necorespunzătoare pe dinţii limitrofi;
 Creste exostotice.
LĂŢIMEA MĂRITĂ
 Lăţimea se micşorează în
următoarele situaţii:

 Rotaţii în ax ale dinţilor limitrofi;

 Preparări ale dinţilor limitrofi;
 Atrofia crestei alveolare.
 B. Suportul muco-osos:

Are o importanţă decisivă în tratamentul

edentaţiilor subtotale, terminale şi laterale
întinse. El este alcătuit din:
 1.SUPORTUL OSOS:

este format din bolta palatină şi crestele

alveolare la maxilar şi din crestele
alveolare la mandibulă.
 a) Crestele alveolare:
sunt formaţiunile ce rezultă prin
transformarea proceselor alveolare în
urma extracţiei dinţilor. Mai poartă numele
şi de creste alveolare reziduale sau
edentate. Dimensiunea şi forma crestelor
alveolare sunt infinit de variate,
variabilitate dată de:
 Crestele alveolare
cauzele extracţiilor dentare;
calitatea extracţiei dentare;
vârsta edentaţiei;
starea generală de sănătate a pacientului;
vârsta pacientului.
 Crestele alveolare
Astfel ele pot fi înalte, medii şi reduse.
Orice creastă are o muchie şi două
versante (extern şi intern). La mandibulă
ele sunt în general mai resorbite decât la
maxilar.
TIPURI DE CRESTE ALVEOLARE
Presiunile ocluzale preluate de
crestele înalte şi late
Schematic:
 Crestele alveolare
Crestele alveolare prezintă la extremităţile
distale, tuberozităţi la maxilar şi tuberculi
piriformi la mandibulă (în edentaţii
terminale). Ambele formaţiuni se atrofiază
în ritm lent, fiind numite şi “zone
biostatice”.
 Fiecare tuberozitate are trei poli:
vestibular, distal şi caudal.Tuberozitatea
maxilară prezintă variaţii de formă şi
volum, determinate de momentul când a
fost extras molarul de minte. Dacă molarul
de minte egresează, tuberozitatea va fi
mai voluminoasă. Aceste formaţiuni
anatomice sunt acoperite de proteze, ele
influenţând considerabil stabilitatea şi
menţinerea viitoarelor proteze.
 b) Bolta palatină:
este zona câmpului protetic situată între
crestele alveolare maxilare. Are valoare
mare în edentaţiile subtotale şi biterminale
extinse. Dimensiunea suprafeţei palatine
este foarte variabilă. Cea cu suprafaţă mai
mare, oferă condiţii de stabilizare şi sprijin
mai bune, comparativ cu bolta care
prezintă o suprafaţă redusă.
 Forma, care se apreciază după
configuraţia în plan frontal, poate fi plană
sau foarte concavă (adâncă, ogivală), cu
numeroase aspecte intermediare.
Rezorbţia osului la nivelul bolţii palatine
este foarte mult redusă, modificările
dimensionale fiind nesemnificative (este
considerată tot o “zonă biostatică”), din
această cauză asigură un sprijin foarte
valoros protezelor mobilizabile.
TIPURI DE BOLŢI PALATINE
 2. SUPORTUL MUCOS

Şi la edentaţia parţială putem vorbi de:

 a. Fibro-mucoasa aderentă
(mucoasa fixă):
acopere crestele alveolare şi bolta
palatină. Pe creste şi în treimea anterioară
a bolţii palatine ea este aderentă de os. În
zona posterioară este netedă, conţine
glande şi un bogat ţesut submucos, având
un grad mai mare de rezilienţă
(înfundare) decât în zona anterioară. La
maxilar este mai groasă decât la
mandibulă.
 Fibro-mucoasa aderentă

Bolta palatină este acoperită de o

fibromucoasă cu aspecte histologice
diferenţiate în trei zone:
 Cele trei zone:
În treimea anterioară este aderentă de os,
formează pliuri numite rugi palatine (3 – 11
perechi), fiind zona activă fonatorie pe
care se sprijină vârful limbii în
pronunţarea unor foneme. În partea
frontală a acestei zone se află papila
incisivă;
 Cele trei zone:
În treimea medie, pe linia medio-sagitală,
fibromucoasa acoperă torusul palatin când
există. Aici mucoasa este subţire şi
sensibilă la presiune;
În treimea posterioară, mucoasa este
netedă, conţine glande secretorii şi un
bogat ţesut submucos adipos. Are un grad
de rezilienţă mai mare ca în celelalte zone.
ELEMENTELE STRUCTURALE
MOI ALE CÂMPULUI PROTETIC
MAXILAR:
b. Mucoasa pasiv mobilă (neutră):
cu o consistenţă mai laxă, se află la
periferia câmpului protetic, fiind situată la
nivelul fundurilor de sac vestibulare şi
linguale şi în zona palatină posterioară
(linia “Ah”).
Mucoasa pasiv mobilă (neutră)
La mandibulă, se află localizată în fundul
de sac vestibular şi în fundul de sac
lingual. Această mucoasă înconjoară ca o
bandeletă mucoasa fixă şi reprezintă limita
maximă a marginilor protezei mobilizabile.
 c. Mucoasa mobilă:
continuă zona de mucoasă neutră şi
rămâne fixată de mucoasa aderentă sub
forma frenurilor şi bridelor laterale,
formaţiuni care vor fi ocolite de marginile
protezelor. De asemenea, marginile
protezei nu trebuie să ajungă niciodată în
zona mucoasei mobile.
d. Mucoasa bucală propriu-zisă:
tapetează pereţii cavităţii bucale şi vine în
raport cu suprafeţele externe ale şeilor
protezelor mobilizabile.
 Parametri:
Există trei parametrii ce trebuie monitorizaţi
la un edentat parţial:
1.Rata de rezorbţie şi atrofie osoasă ;
2.Rezilienţa mucoasei;
3.Rezilienţa parodontală;
mai ales dacă dorim să tratăm edentaţia prin
proteze mobilizabile.
 Observaţie:
Pe fibromucoasa pacienţilor cu edentaţii
parţiale întinse neprotezaţi, dar şi la cei
protezaţi, este evident procesul de
cheratinizare. Acest fenomen se datorează
impactului alimentar (la cei neprotezaţi) şi
presiunilor concomitente cu frecarea
exercitată de proteze, la cei protezaţi.
Procesul de cheratinizare este mai
frecvent la bărbaţi şi la fumători, nefiind
legat de vârstă.
 Observaţie:
După un număr de ani, la unii purtători de
proteze mobilizabile fibromucoasa
crestelor se subţiază şi se mobilizează,
sau dimpotrivă se hiperplaziază,
pierzându-şi aderenţa la componenta
osteo-periostală. Prin apariţia hiperplaziilor
sau hipertrofiilor mucoase, zona de sprijin
devine deficitară, iar proteza instabilă.
Apare aşa numita “creastă balantă”, mai
ales în zona frontală.
 Zonele protetice pozitive şi
negative

Zonele protetice pozitive sunt

reprezentate de acele elemente ale
câmpului protetic care vin în contact intim
cu proteza parţială, asigurându-i sprijinul,
menţinerea şi stabilizarea. La maxilar
acestea sunt:
Zonele protetice pozitive la maxilar:

Dinţii restanţi pe arcadă şi mai ales cei

stâlpi;
Crestele alveolare;
Bolta palatină;
Tuberozităţile (în edentaţiile terminale).
 Zonele protetice pozitive la
mandibulă:

Dinţii restanţi;
Crestele alveolare;
Zona tuberculului piriform (treimea lui
anterioară).
 Zonele protetice negative

Zonele protetice negative sunt cele care

trebuie evitate sau despovărate şi care la
maxilar sunt următoarele:
Zone protetice negative la maxilar:
Zona dentară subecuatorială a dinţilor
stâlpi;
Papila interdentară;
Frenul buzei superioare;
Papila incisivă – se foliază 0,2 mm;
Parodonţiul marginal al dinţilor restanţi.
Proteza se distanţează 2 - 3 mm de
acesta când se utilizează placa palatinală
decoletată;
Zone protetice negative la maxilar:
Rafeul median proeminent, care se vede
cu ochiul liber sau se simte la palpare, se
foliază 0,2 - 0,3 mm;
Torusul palatin, când există se foliază 0,5
-1 mm;
Bridele laterale trebuiesc ocolite;
Alte retentivităţi exagerate ale
componentei dure se foliază sau se
intervine chirurgical.
 La mandibulă, zonele protetice
negative sunt reprezentate de:
Frenul buzei inferioare;
Frenul limbii;
Bridele;
Torusul mandibular, când există se foliază
0,5 - 1 mm;
Eventualele exostoze.
TRATAMENTUL PREPROTETIC
(NESPECIFIC)

Rezolvă problemele generale de pregătire

a câmpului protetic, având rolul de
asanare a cavităţii bucale. Acest tratament
cuprinde mai multe secvenţe, care se pot
desfăşura în ordinea următoare :
TRATAMENTUL NESPECIFIC
Pregătire psihică a pacientului;
Intervenţii chirurgicale:
– Se vor extrage dinţii şi rădăcinile
irecuperabile;
– Intervenţii ajutătoare tratamentelor
conservative;
– Intervenţii chirurgicale pentru chisturi,
tumori, adenoame, hiperplazii ale mucoase;
TRATAMENTUL NESPECIFIC
Tratamentul parodontal care cuprinde:
-Detartrajul subgingival şi supragingival;
-Eliminarea altor factori de iritaţie
parodontală – proteze unidentare
supraconturate, obturaţii debordante,
carii de colet, lipsa punctului de contact,
etc;
- Intervenţii chirurgicale parodontale;
- Imobilizări provizorii (de cele mai multe
ori adezive).
TRATAMENTUL NESPECIFIC
Echilibrarea ocluzală – se face prin
realizarea unui plan de ocluzie corect şi
prin depistarea şi înlăturarea prin şlefuiri
a punctelor de contact premature şi a
interferenţelor.
Tratamentul ortodontic.
Tratamentul conservativ – se vor face
tratamente odontale şi endodontice
corecte.
TRATAMENTUL NESPECIFIC
Protezarea provizorie – ajută la
vindecarea plăgilor postextracţionale,
păstrează situaţia preparată şi are un
bun efect asupra psihicului pacientului.
TRATAMENTUL NESPECIFIC
Instruirea pacientului asupra necesităţii
întreţinerii unei igiene orale decente, care
este garanţia cea mai serioasă a
longevităţii unei restaurări protetice în
general. Toate pregătirile câmpului protetic
nu au nicio valoare atâta vreme cât
pacientul nu îşi întreţine corect igiena
orală.
TRATAMENTUL PROPROTETIC
(SPECIFIC)
Se face după terminarea celui preprotetic.
Sunt cazuri când nu sunt necesare
tratamente preprotetice, trecându-se direct
la cele proprotetice. Stabilirea intervenţiilor
se face pe modelul de studiu de către
medicul dentist. Ordine acestor tratamente
poate fi:
TRATAMENTUL SPECIFIC

Intervenţii chirurgicale asupra mucoasei;

Intervenţii asupra osului;
Tratamentul parodontal specific;
Tratamentul de echilibrare ocluzală;
 TRATAMENTUL SPECIFIC

Intervenţii asupra dinţilor stâlpi, care pot fi

numeroase, în funcţie de tipul de proteză
preconizată a fi adaptată pe câmpul
protetic.Vor fi executate:
INTERVENŢII ASUPRA DINŢILOR
şlefuiri proximale ale dinţilor stâlpi,
pentru asigurarea unui ax de inserţie
corect al protezei, fiind desfiinţate
astfel şi zonele retentive proximale
ale dinţilor stâlpi;
reducerea convexităţilor exagerate
de pe feţele vestibulare şi orale;
reducerea retentivităţilor datorate
migrării orizontale a dinţilor restanţi;
remodelarea coronară a dinţilor
abrazaţi.
INTERVENŢII ASUPRA DINŢILOR
prepararea lăcaşelor pentru pinteni şi
gheruţe în grosimea smalţului sau în
obturaţii de amalgam sau incrustaţii.
Pentru pinteni, lăcaşul va fi plasat în
fosele meziale sau distale ale dinţilor
laterali, iar pentru gheruţe, va avea
forma de triunghi, cu vârful spre colet şi
va fi plasat pe muchia incizală între doi
dinţi vecini;
INTERVENŢII ASUPRA DINŢILOR
acoperirea cu proteze unidentare,
cele mai utilizate sunt coroanele
metalice din aliaje de crom – cobalt;
solidarizarea dinţilor restanţi prin
diferite proteze unidentare mai ales
în edentaţia terminală;
INTERVENŢII ASUPRA DINŢILOR
realizarea unor punţi când există
breşe frontale sau dinţi laterali izolaţi;
preparări speciale pentru diferite
sisteme speciale: culise, capse,
coroane telescop, etc.
 PROTEZA PARŢIALĂ
MOBILIZABILĂ

DEFINIŢIE - este un corp fizic obţinut prin

diverse procedee fizice, în scopul
restabilirii integrităţii arcadelor dentare şi
pe cât posibil şi a funcţiilor aparatului
dento-maxilar, alterate de edentaţie. Se
poate insera şi dezinsera voluntar în
cavitatea bucală.
 TERMINOLOGIE:
Deoarece terminologia anglo-saxonă se impune
tot mai mult, denumirea cea mai utilizată este de
proteză parţială mobilizabilă. După terminologia
şcolii franceze, încă utilizată la noi în ţară, ele
sunt denumit proteze adjuncte, parţiale sau
totale, spre deosebire de cele fixe, numite
proteze conjuncte. Mai poartă şi denumirea de
aparate gnatoprotetice amovibile, parţiale sau
totale, denumire care nu s-a impus la noi în ţară.
 CLASIFICARE:

Sistematizarea acestor proteze se poate

face ţinând cont de mai multe criterii:
A. După materialele din care sunt
confecţionate:

acrilice;
scheletate metalo-acrilice;
scheletate metalo-acrilo-ceramice.
 B. După volumul şi numărul
dinţilor înlocuiţi:

proteze reduse;
proteze întinse;
proteze extinse.
C. După tehnologia de realizare:
tehnologii simple - polimerizare;
tehnologii complexe – turnare,
polimerizare, coacere;
tehnologii înalte şi/sau sofisticate –
turnare, polimerizare, coacere,
electroeroziune, galvanoformare.
D. După sistemele de menţinere
şi stabilizare pe dinţii restanţi:

croşete;
sisteme speciale.
 E. După sprijinul lor:

dento-parodontal (fiziologic);
muco-osos (nefiziologic);
mixt : dento-parodontal şi muco-osos;
mixt : dento-implantar şi muco-osos;
implantar.
 OBIECTIVELE PROTEZĂRII
PARŢIALE MOBILIZABILE

Restabilirea integrităţii arcadelor dentare

în cadrul tratamentului de reabilitare orală;
Oprirea proceselor destructive de la
nivelul aparatului dento-maxilar şi
menţinerea homeostaziei componentelor
câmpului protetic edentat parţial;
Sporirea eficienţei masticatorii;
Distribuirea echilibrată a forţelor ocluzale
pe arii cât mai întinse;
Refacerea esteticii;
Refacerea fonaţiei;
Restaurarea breşelor edentate prin piese
protetice cât mai confortabile pentru
pacient;
Integrarea tratamentului stomatologic în
eufuncţia stării generale a pacientului;
Igienizarea facilă a componentelor piesei
protetice şi a dinţilor restanţi.
 INDICAŢII
Când lipsesc mai mulţi dinţi ai zonei de
sprijin – molarii şi eventual premolarii, uni
sau bilateral;
Când astfel de edentaţii sunt asociate cu o
afectare parodontală medie sau evolutivă;
Când apar pierderi de substanţă dură,
cauzată de tumori, traumatisme, infecţii
acute şi cronice ale maxilarelor sau în
despicături labio-velo-palatine;
 INDICAŢII
La copii cu anodonţii parţiale întinse;
La pacienţii care nu pot să menţină o
igienă bucală optimă;
La pacienţii taraţi organic, cu diferite
afecţiuni generale severe;
La pacienţii vârstnici.
 CONTRAINDICAŢII
Edentaţiile terminale reduse unde există
pericolul aspirării protezei, mai ales dacă
este confecţionată unilateral;
La pacienţii epileptici, paralizaţi, cu tare
majore psihice;
La pacienţii alergici la componentele
metalice sau acrilice ale protezelor.
 AVANTAJELE PROTEZĂRII
MOBILIZABILE
Reconstituirea arcadelor dentare, a unor
dinţi naturali pierduţi prin diferite
mecanisme, reconstituire ce necesită
refacerea esteticii;
Preparaţiile în ţesuturile dure sunt minore
pentru sistemele de protezare mai simple;
Protezele parţiale pot deveni chiar sisteme
de imobilizare a dinţilor restanţi;
 AVANTAJELE
Tehnologia protezelor parţiale nu cere
mijloace tehnice sofisticate, cu excepţia
situaţiilor în care este necesară prelucrarea
cu un izoparalelograf;
Posibilitatea reoptimizării lucrării protetice în
condiţii de dotare relativ modeste, cu excepţia
alterării unui element special de adaptare;
Igienizare facilă datorită dezinserţiei voluntare
a piesei protetice.
 DEZAVANTAJELE
Necesitate inserţiei şi dezinserţiei protezei
în şi din cavitate bucală;
Posibilitatea desprinderii involuntare a
protezelor parţiale, fapt detestat de mulţi
pacienţi;
Mărimea sau volumul acesteia şi gradul
de acoperire a bolţii palatine;
Perioada de adaptare mai îndelungată cu
piesa protetică;
 DEZAVANTAJELE
Greutăţile legate de inserţia protezei
parţiale acolo unde există mijloace de
menţinere şi stabilizare mai complicate;
Direcţia forţelor ocluzale aplicate pe
proteze şi transmise pe elementele
câmpului protetic edentat parţial nu sunt
perfect controlate, apărând forţe nocive,
cu direcţie oblică sau orizontală;
 DEZAVANTAJELE
Dinţii stâlpi suferă migrări cauzate de
forţele nocive care se aplică pe aceştia şi
care determină în final extracţia lor cu
mărirea breşei edentate;
Pierderea dinţilor stâlpi supuşi unor forţe
exagerate şi necesitatea unor noi refaceri
protetice;
 DEZAVANTAJELE
Dinţii antagonişti migrează vertical datorită:
– uzurii precoce a dinţilor artificiali, de regulă
acrilici;
– uzurii mijloacelor de menţinere, sprijin şi
stabilizare ale protezei, ceea ce produce
bascularea extremităţii distale a şeii;
– înfundării protezelor cauzate de atrofia şi
rezorbţia galopantă a componentei dure a
câmpului protetic;
 DEZAVANTAJELE
Utilizarea exagerată a dinţilor anteriori în
masticaţie, în cazul edentaţiilor laterale şi
terminale;
Micşorarea dimensiunii vestibulo-orale a
crestelor alveolare şi a zonei neutrale la
cei neprotezaţi distal prin mărirea
volumetrică a limbii şi invaginarea
obrajilor;
 DEZAVANTAJELE

Acumularea de placă dentară pe dinţii

restanţi şi structurile protezei parţiale
determină necesitatea dezinserţiei şi
igienizării obligatorii a piesei protetice
după fiecare masă.
PROTEZA PARŢIALĂ ACRILICĂ

Este un corp fizic, obţinut în general prin

fenomenul de termopolimerizare şi care
are ca elemente de sprijin, menţinere şi
stabilitate croşetele din sârmă şi uneori
pintenii din sârmă.
 CARACTERISTICI

Restaurează arcadele dentare cu forme

variate de edentaţii;
Sunt indicate de multe ori în scopul
restaurărilor provizorii;
Acoperă zone întinse ale câmpului
protetic, lipsind pacientul de senzaţiile
termice şi gustative;
 CARACTERISTICI
Transmit presiunile masticatorii, în general
muco-osos, nefiziologic;
Reduc spaţiul util funcţional limbii, datorită
grosimii plăcii (palatine sau linguale);
Purtate, în timp, produc tulburări de
troficitate la nivelul ţesuturilor dento-
parodontale ale dinţilor restanţi, la nivelul
mucoasei şi osului câmpului protetic, ca
rezultat al compresiunii;
 CARACTERISTICI
După o perioadă de timp de purtare,
apare instabilitatea protezei datorită
atrofiei câmpului protetic;
Sunt obţinute în condiţii tehnico-clinice
modeste, nu solicită pentru confecţionare
aparatură şi materiale costisitoare;
Sunt realizate într-un timp relativ redus;
 CARACTERISTICI
Sunt mai mult sau mai puţin rezistente din
punct de vedere mecanic (se pot fractura);
Se pot repara prin tehnologii simple dacă
se fracturează, se rup croşetele, se
înlocuiesc dinţii;
Se pot adăuga dinţi dacă edentaţiile se
extind;
Sunt realizate din răşini acrilice;
 CARACTERISTICI
Răşinile acrilice, fiind cu structură
macromoleculară, în mediul bucal sunt
supuse fenomenului fizico-chimic de
umflare, ce constituie prima fază de
dezintegrare a unui material sintetic. Prin
umflare se creează condiţii favorabile
acţiunii factorilor distrugători, care pot fi de
natură mecanică, fizică, chimică sau
bacteriană.
 INDICAŢIILE PROTEZELOR
PARŢIALE ACRILICE
Protezare provizorie (de scurtă
durată):
– când se preconizeză că durata de
viaţă a protezei va fi relativ scurtă;
– când sunt preconizate modificări
ale protezei: adăugări de dinţi,
realinieri de dinţi, căptuşiri;
Protezare ca soluţie definitivă (de lungă
durată) – este folosită în edentaţii subtotale,
parţiale întinse şi la pacienţi cu condiţii
economice modeste (proteză socială). Când
acestă proteză este gândită ca soluţie pe
termen lung, trebuie ca efectele ei negative
să fie reduse la maxim, printr-un design
conceput cu grijă. Acest lucru este mai
simplu la maxilar unde bolta palatină
permite o acoperire mai mare pe mucoasă
pentru sprijin şi menţinere.
 SCOPUL LOR
– Proteze imediate – când sunt aplicate imediat
după extracţia dinţilor, acţionând ca un
conformator al ţesuturilor subiacente;
– Proteze de tranziţie – sunt folosite pentru o
perioadă limitată, contribuind la formarea unor
noi reflexe la pacient;
– Proteze de diagnostic (proteze interimare) –
cu ajutorul lor se va stabili planul definitiv de
tratament (de exemplu se testează dacă
pacientul tolerează o înălţare a ocluziei).
 AVANTAJE

Au un cost relativ scăzut;

Uşurinţa cu care pot fi modificate sau
reparate.
 DEZAVANTAJELE LOR
Provoacă şi accelerează atrofia osului
alveolar, deoarece în general a u un sprijin
mucozal şi se înfundă cu timpul;
Privează pacientul de a percepe senzaţiile
termice şi gustative datorită acoperirii
întinse a mucoasei de către placa protetică;
Determină iritaţii frecvente ale mucoasei
datorită contactului cu o suprafaţă poroasă,
nelustruită. Există pacienţi cu intoleranţă la
componentele acrilatului;
 DEZAVANTAJELE LOR
Restrâng mult spaţiul oral datorită grosimii
plăcii de 2 - 2,5 mm;
Mobilizează dinţii stâlpi de care sunt
ancorate croşetele de sârmă, concepute şi
executate incorect în funcţie de
retentivitatea anatomică şi nu de cea
protetică;
 DEZAVANTAJELE LOR
Provoacă malpoziţia treptată a dinţilor
restanţi deoarece placa vine în contact cu
feţele orale înclinate ale dinţilor şi, pe
măsură ce proteza se înfundă, acţionează
ca o pană evazând dinţii spre vestibular;
Provoacă parodontopatii, datorită
contactului direct al plăcii cu parodonţiul
marginal. La acest nivel apare
hiperemierea mucoasei;
 DEZAVANTAJELE LOR
Apare frecvent instabilitatea protezei,
după o perioadă scurtă de purtare,
datorită modificărilor suferite de câmpul
protetic;
Determină şi/sau întreţine halena bucală;
Pacientul poate avea un sentiment de
infirmitate, de îmbătrânire, poate avea
complexe;
 DEZAVANTAJELE LOR
Alt dezavantaj semnificativ al acrilatului
este lipsa de radio-opacitate, o proteză
exclusiv acrilică nu poate fi decelată
radiologic în caz de inhalare sau ingestie;
Limitele materialului – acrilatul este mai
puţin rezistent şi mai puţin rigid decât
aliajele de metal, deci proteza poate flecta
sau se poate fractura în timpul funcţiilor.
O PARTE DIN DEZAVANTAJE POT
FI PREVENITE PRIN:

Extinderea cât mai mare a plăcii;

Croşete cu componente ocluzale;
Pinteni din sârmă;
Dispensarizarea pacientului şi căptuşirea
bazei atunci când este necesar.
CROŞETELE POT FI MAI PUŢIN
AGRESIVE PRIN:

Alegerea unei grosimi adecvate a sârmei;

Un design corect stabilit de medic.
EFECTELE POROZITĂŢIILOR
POT FI ANULATE PRIN:
Polimerizare perfectă;
Prelucrarea corectă a feţei interne;
Unii autori recomandă chiar lustruirea feţei
mucozale;
Lacuri fotopolimerizabile aplicate pe faţa
internă a protezei.
DEZAVANTAJE CARE NU POT FI
ANULATE:
Sentimentul de îmbătrânire şi handicap;
Inconfortul dat de grosimea plăcii, ce nu
poate fi redusă sub 2 mm pentru că s-ar
afecta rezistenţa sa. La pacienţii cu forţă
musculară mare se introduc fibre de sticlă
sau de carbon pentru a creşte rezistenţa
fără a modifica grosimea.