INSTITUŢIILE SPECIALIZATE DIN CADRUL ONU

1. Noţiune. Relaţia cu ONU

1.1. Prevederile Cartei ONU

 Între scopurile Naţiunilor Unite figurează, alături de menţinerea păcii şi a

securităţii internaţionale, „realizarea cooperării internaţionale în rezolvarea
problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau
umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, pentru toţi, fără deosebire de rasă, scop sau religie”
(articolul 1 alin. (3)).

 Capitolul IX, „Cooperarea internaţională social-economică” prevede, în

cadrul articolului 57: „Diferitele instituţii specializate, înfiinţate prin
acorduri interguvernamentale şi având, potrivit statutelor lor, largi atribuţii
internaţionale în domeniile economic, social, cultural, al învăţământului, al
sănătăţii şi în alte domenii conexe, vor fi puse în legătură cu Naţiunile Unite
în conformitate cu dispoziţiile articolului 63”.

 Articolul 63 stabileşte mecanismul prin care Consiliul Economic şi Social

(ECOSOC) reglementează relaţia ONU cu instituţiile specializate:
- ECOSOC poate încheia acorduri cu instituţiile specializate, care
definesc termenii în care instituţiile vor intra în relaţie cu ONU
- ECOSOC poate coordona activitatea instituţiilor specializate prin
consultări sau recomandări.

1.2. Definiţie. Instituţiile specializate reprezintă organizaţii internaţionale,

constituite de state prin tratat („acord interguvernamental”), cu personalitate
juridică distinctă de a ONU, având atribuţii şi competenţe circumscrise unor
domenii specifice.

Trăsături specifice:

- instituţiile specializate au personalitatea juridică distinctă;

Notă: Unele instituţii au fost înfiinţate anterior creării Organizaţiei Naţiunilor Unite,
legătura cu aceasta stabilindu-se prin acorduri între instituţie şi ECOSOC.

- membrii instituţiilor specializate pot fi state membre sau nemembre ONU;

- relaţia dintre instituţiile specializate şi ONU este definită de acordul dintre acestea
şi ECOSOC;

1.3. Enumerare
1) Uniunea Poştală Universală (UPU)
2) Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT)
3) Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI)
4) Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM)
5) Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI)
6) Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM)
 7) Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)
8) Fondul Monetar Internaţional (FMI)
9) Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD)
10) Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID)
11) Societatea Financiară Internaţională (SFI)
12) Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă (FIDA)
13) Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Cultură şi Ştiinţă
(UNESCO)
14) Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI)
15) Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI)
16) Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO)
17) Organizația Mondială a Turismului (OMT)

2. Uniunea Poştală Universală (UPU)

2.1. Scurt istoric

 1863, Paris, prima conferinţă poştală internaţională, la iniţiativa
directorului general al poştelor S.U.A.
 1874, Berna, 22 state au semnat Tratatul privind crearea unei Uniuni
Generale a Poştelor
 1878, la Congresul de la Berlin, organizaţia este denumită Uniunea Poştală
Universală, Actul constitutiv fiind semnat de 33 state
 1 iulie 1948, UPU devine instituţie specializată a ONU
 în prezent- 192 state membre; Sediul: Berna

2.2. Acte constitutive

 1964, în cadrul Congresului de la Viena, Actul constitutiv a fost modificat,
fiind adoptate patru documente:
- Constituţia Uniunii Poştale Universale (revizuită în 1969, 1974,
1984, 1989, 1994, 1999, în 2004, la Congresul de la Bucureşti şi
ultima dată în 2008)
- Regulamentul General
- Convenţia Poştală Universală
- Regulamentul de Execuţie

2.3. Obiective. Activităţi

 Principiul fundamental pe care este întemeiată organizaţia este crearea unui

teritoriu poştal unic pe teritoriul statelor membre, întemeiat pe libertatea
circulaţiei poştale generale.

 Obiective: - organizarea şi perfecţionarea serviciilor poştale;

- dezvoltarea cooperării internaţionale în domeniul serviciilor
poştale;
- oferirea de asistenţă tehnică poştală, la solicitarea statelor
membre.

 Activităţi specifice:
 - armonizarea regulilor referitoare la expediţiile poştale;
- recomandarea de tarife;
- stabilirea de reguli pentru metodele de calcul al tarifelor, precum şi
de reguli privind corespondenţa recomandată şi transportul unor
obiecte care impun precauţii speciale;
- emiterea de recomandări privind cunoaşterea pieţei, strategii
comerciale, calitatea serviciilor – „Programul general de acţiune de
la Washington” (1989);
- iniţierea de proiecte referitoare la activităţile poştale.

2.4. Structură
 Congresul: - reprezintă organul plenar al Uniunii, fiind compus din
reprezentanţii tuturor statelor membre;
- are atribuţii de ordin legislativ, elaborând şi revizuind
actele constitutive;
- stabileşte orientările generale ale activităţii Uniunii,
elaborând programe, directive etc.
- alege organele: Consiliul executiv, Consiliul
consultativ de studii poştale şi Directorul general;
- aprobă bugetul şi bilanţul contabil.
 Consiliul executiv: - este compus din reprezentanţii a 41 state membre,
conform principiului repartiţiei geografice echitabile;
- supervizează activităţile de acordare a asistenţei
tehnice şi elaborează regulamente de execuţie.
 Consiliul consultativ de studii poştale:
- este compus din 40 de membri, aleşi de Congres;
- elaborează studii în domeniul comercial economic,
tehnic, operaţional.
 Biroul internaţional:
- este condus de un Director general;
- îndeplineşte rolul de secretariat;
- are atribuţii de coordonare, consultare şi informare.
Bugetul Uniunii este asigurat prin contribuţiile statelor membre, în funcţie de clasa în
care se situează fiecare stat (există şapte clase), fiind fixat de Congres.

3. Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT)

3.1. Scurt istoric

 1865, Paris, în cadrul Conferinţei telegrafice internaţionale, a fost creată
Uniunea Telegrafică Internaţională;
 1906, Berlin, a fost creată Uniunea Radiotelegrafică Internaţională;
 1932, Conferinţa de la Madrid. Cele două Uniuni au fuzionat, fiind adoptată
Convenţia internaţională a telecomunicaţiilor (în vigoare de la 1 iulie 1934),
care înfiinţa Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor;
 1947, Acord între UIT şi ONU, prin care UIT devine instituţie specializată;
 1994, au intrat în vigoare o nouă Convenţie internaţională a telecomunicaţiilor
şi o nouă Constituţie a UIT.
 în prezent – 193 state membre; Sediul: Geneva.
3.2. Obiective. Activităţi

 Obiective:
- întărirea cooperării între statele membre în vederea îmbunătăţirii şi folosirii
raţionale a telecomunicaţiilor; promovarea cooperării cu alte organizaţii
internaţionale;
- oferirea de asistenţă tehnică statelor membre;
- favorizarea dezvoltării mijloacelor tehnice şi a exploatării lor eficiente,
creşterea randamentului serviciilor de telecomunicaţii.

 Activităţi specifice:
- armonizarea politicilor naţionale, în vederea stabilirii unei cooperării eficiente
între sectorul public şi cel privat, stabilirea de strategii şi orientări pe termen
mediu şi lung,
- adoptarea de reglementări referitoare la utilizarea spectrului frecvenţelor şi la
folosirea orbitei geostaţionare;
- adoptarea de reglementări pentru stabilirea de standarde pentru
interconectarea sistemelor de telecomunicaţii;
- sprijinirea dezvoltării telecomunicaţiilor în ţările în curs de dezvoltare;
- organizarea de expoziţii mondiale.

 Organizarea de conferinţe tematice:

- Conferinţe mondiale asupra telecomunicaţiilor internaţionale;
- Conferinţe de radiotelecomunicaţii;
- Conferinţe de standardizare a telecomunicaţiilor;
- Conferinţe de dezvoltare a telecomunicaţiilor.

3.3. Structură

 Conferinţa plenipotenţiarilor:
- este organul plenar, compus din reprezentanţii tuturor statelor membre;
se întruneşte la intervale de 4 ani;
- elaborează orientările generale ale activităţii Uniunii;
- amendează actele constitutive şi aprobă încheierea de acorduri
internaţionale;
- alege membrii Consiliului şi ai celorlalte organe permanente; aprobă
bugetul.

 Consiliul: - este compus din reprezentanţii a 48 state membre;

- răspunde de politica curentă a Uniunii, pe baza directivelor
Conferinţei plenipotenţiarilor;
- coordonează şi controlează organele permanente.

 Organe permanente:
- Secretariatul general, condus de Secretarul general, coordonează
activitatea Uniunii şi asigură aplicarea reglementărilor adoptate de
Consiliu;
 - Sectorul radiocomunicaţiilor – asigură folosirea echitabilă şi eficientă a
spectrului frecvenţelor radioelectrice, inclusiv a celor ce folosesc sateliţii
geostaţionari;
- Sectorul de standardizare a telecomunicaţiilor;
- Sectorul dezvoltării telecomunicaţiilor.

 Comitete consultative:
- pot fi compuse din agenţii guvernamentale sau din companii publice
sau private aprobate să participe în această calitate de statul de naţionalitate;
- Comitetul internaţional pentru înregistrarea frecvenţelor întruneşte
specialişti recunoscuţi în domeniu, cetăţeni ai statelor membre, dar care nu
reprezintă guvernele acestora.

Bugetul Uniunii este asigurat prin contribuţiile statelor membre, în funcţie de clasa
aleasă de fiecare stat (există şapte clase).

4. Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI)

4.1. Scurt istoric

 1910, Paris, prima conferinţă internaţională privind aviaţia;

 1919, Comisia aeronautică din cadrul Conferinţei de Pace (România –
membru), elaborează Convenţia internaţională privind navigaţia aeriană
(semnată la Paris, la 13 octombrie 1919), care înfiinţează Uniunea Aeriană,
al cărei organ era Comisia Internaţională pentru Navigaţie Aeriană.
 1 noiembrie – 7 decembrie 1944, Conferinţa de la Chicago, 52 state,
adoptă Convenţia privind aviaţia civilă internaţională, care instituie
Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (în vigoare din aprilie 1947).
 mai 1947, intră în vigoare Acordul între OACI şi ONU, prin care prima
devine instituţie specializată
 în prezent - 193 state membre; Sediul: Montreal.

4.2. Obiective. Activităţi

 Obiective: - organizarea transportului internaţional astfel încât să permită o

dezvoltare unitară a acestuia, în condiţii de securitate;
- sprijinirea dezvoltării liniilor aeriene, a aeroporturilor şi a
instalaţiilor tehnice pentru navigaţia aeriană;
- asigurarea unui răspuns corespunzător solicitărilor de servicii
aeriene.

 Activităţi:
 activitate normativă, elaborarea de convenţii internaţionale, cum ar fi:
- Convenţia privind recunoaşterea internaţională a dreptului de
proprietate asupra aeronavelor;
- Convenţia privind răspunderea pentru daunele cauzate de
aeronave terţilor la sol;
- Convenţia privind responsabilitatea transportatorului aerian faţă
de pasageri;
 - Convenţia privind prevenirea şi reprimarea actelor împotriva
siguranţei aviaţiei civile internaţionale.
 elaborarea de standarde internaţionale privind: performanţele tehnice
ale aeronavelor, pregătirea piloţilor de linie, a echipajelor, a controlorilor de trafic şi
echipelor de întreţinere, transportul bunurilor periculoase, securitatea aeroporturilor.
 adoptă reguli de zbor şi produce hărţi pentru uzul navigaţiei aeriene;
 acţionează pentru facilitarea trecerii peste frontiere a aeronavelor,
echipajelor etc.

4.3. Organe

 Adunarea: - organ plenar, cuprinzând reprezentanţii tuturor statelor

membre; se întruneşte la intervale de 3 ani.
- propune statelor membre ratificarea amendamentelor
la Convenţia de la Chicago, pe care le adoptă cu o majoritate de
2/3;
 stabileşte liniile generale ale politicii OACI, elaborând
directive în acest sens;
 poate aproba amendamente la Convenţia privind aviaţia
civilă internaţională;
- alege membrii Consiliului şi adoptă bugetul.

 Consiliul: - este organul executiv, compus din reprezentanţii a 36

din statele membre, în funcţie de repartizarea echitabilă pe trei
categorii de state: cele care deţin ponderea majoră în transportul
aerian, cele care contribuie la furnizarea de instalaţii şi servicii
pentru navigaţia aeriană, cele care asigură o repartiţie
geografică echitabilă;
- adoptă standarde pentru navigaţia aeriană;
- acţionează, la solicitarea statelor, ca instanţă de
soluţionare a diferendelor legate de interpretarea şi aplicarea
Convenţiei de la Chicago, dacă diferendele nu au putut fi
soluţionate prin negocieri. Decizia poate fi apelată în faţa CIJ.
- numeşte Secretarul General;
- are în subordine: Comisia de navigaţie, Comitetul de
transport aerian, Comitetul juridic, Comitetul de ajutor colectiv
pentru serviciile de navigaţie aeriană, Comitetul de personal,
Comitetul de finanţe, Comitetul de intervenţie ilicită, Comitetul
de cooperare tehnică.

 Secretariatul este condus de un Secretar General şi este organizat în cinci

direcţii: navigaţie aeriană, transport aerian, cooperare tehnică, probleme juridice,
administraţie şi servicii.

 Birourile regionale Africa, Europa şi America Latină asigură cooperarea cu

organizaţiile regionale.
  Bugetul este asigurat prin contribuţiile statelor membre şi prin veniturile
organizaţiei, rezultate din furnizarea de echipament, instalaţii pentru navigaţie,
asistenţă tehnică etc.

5. Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM)

5.1. Scurt istoric

 1873, a fost înfiinţată Organizaţia Meteorologică Internaţională (OMI),

organizaţie neguvernamentală;
 1950, la cea de-a XII-a Conferinţă a organizaţiei, este semnată Convenţia
meteorologică mondială, prin care se înfiinţează Organizaţia Meteorologică
Mondială;
 1951, OMM devine instituţie specializată a ONU;
 în prezent- 186 state membre și 6 teritorii ; Sediul: Geneva

5.2. Obiective. Activităţi

 Obiective: - promovarea cooperării internaţionale în domeniul serviciilor

meteorologice;
- standardizarea observaţiilor meteorologice;
- facilitarea schimbului de informaţii în domeniu;
- încurajarea cercetărilor şi promovarea utilizării meteorologiei în
diferite domenii: aviaţie, navigaţie, agricultură etc.

 Activităţi specifice constau, în principal, în aplicarea de programe în domeniu:

- Programul de supraveghere meteorologică mondială, format din trei
componente (sisteme): sistemul mondial de informaţie, sistemul mondial de
telecomunicaţii, sistemul mondial de prelucrare meteorologică;
- Programul mondial de cercetare climatologică;
- Programul destinat cercetării atmosferice şi mediului;
- Programul de folosire a datelor meteorologice;
- Programul hidrologic şi de folosire a resurselor de apă;
- Programul mondial privind clima;
- Programul de învăţământ şi formare profesională;
 Programul de cooperare tehnică.
 Programul privind spaţiul.
 Programul privind reducerea riscurilor de dezastre.

5.3. Structură

 Congresul meteorologic mondial:

- organ plenar, reunind delegaţi ai tuturor statelor membre; se întruneşte la
intervale de 4 ani;
- hotărăşte asupra politicii generale, adoptă Regulamentul tehnic privind
practicile internaţionale de meteorologie şi hidrologie operaţională;
- desemnează membrii Consiliului executiv şi Secretarul general; adoptă
bugetul.
 Consiliul executiv:
- are responsabilităţi în ceea ce priveşte supravegherea şi punerea în executare
a politicii organizaţiei;
- se compune din 37 de membri;
- elaborează studii şi recomandări.

 Asociaţiile meteorologice regionale sunt în număr de şase, pentru Africa,

America de Nord şi Centrală, America de Sud, Europa, Asia şi Pacificul de Sud-
vest, având competenţe de a coordona activităţile meteorologice în aceste regiuni.

 Comisiile tehnice: - sunt în număr de 8;

- elaborează studii şi fac propuneri în ceea ce priveşte
standardizarea activităţilor şi a procedurilor
meteorologice.

 Secretariatul este condus de un Secretar General şi îndeplineşte funcţii tehnice

şi administrative legate de funcţionarea organizaţiei.

 Resursele financiare sunt furnizate din contribuţiile statelor membre, în

proporţiile fixate de Congres.

6. Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI)

6.1. Înfiinţare: -1948, semnarea Convenţiei privind constituirea Organizaţiei

Maritime Consultative Internaţionale. Convenţia a intrat în vigoare la 17 martie 1958,
prin ratificarea acesteia de către 21 state.
- în prezent, 174 state membre şi 3 membri asociaţi ; Sediul: Londra

6.2. Obiectiv: realizarea colaborării interstatale, a unui schimb de informaţii

eficient şi armonizarea politicilor statelor membre în ceea ce priveşte reglementarea
oricăror probleme tehnice legate de navigaţia comercială internaţională.

6.3. Activităţi specifice: activitatea normativă. În acest sens, OMI elaborează:

 convenţii internaţionale privind:

- încărcătura vaselor (L.L. 1966);
- responsabilitatea civilă în domeniul transportului maritim de materii nucleare
(1971);
- securitatea containerelor (CSC 1970);
- prevenirea abordajelor în largul mării (CORLEG 1972);
- facilitarea traficului maritim internaţional (1973);
- crearea Organizaţiei internaţionale pentru telecomunicaţii maritime prin satelit
INMARSAT (1976);
- securitatea navelor de pescuit (SFV 1977)
- reprimarea actelor ilicite împotriva navigaţiei maritime (1988);
- prevenirea poluării mărilor de către nave.
  recomandări privind transportul pe mare al bunurilor periculoase,
semnalizarea pe mare, siguranţa vaselor comerciale nucleare etc.
 coduri de conduită.

6.4. Structură

 Adunarea: - organ plenar, compus din reprezentanţii tuturor statelor

membre, se întruneşte la intervale de 2 ani;
- aprobă programul bienal de lucru al OMI;
- adoptă recomandări privind securitatea maritimă şi poluarea,
precum şi alte instrumente internaţionale;
- aprobă bugetul, numeşte Consiliul şi aprobă numirea
Secretarului General.

 Consiliul: - compus din reprezentanţii a 40 state membre;

- îndeplineşte totalitatea funcţiilor organizaţiei, cu excepţia
emiterii de recomandări privind securitatea maritimă şi
poluarea;
- numeşte Secretarul General.

 Secretariatul este condus de un Secretar General îndeplineşte atribuţii cu

caracter administrativ.

 Comitetele: - sunt organe cu caracter tehnic, gestionând probleme cum ar fi:

securitatea maritimă, poluarea mediului marin, cooperare
tehnică, probleme juridice;

- elaborează rapoarte şi proiecte de recomandări.

7. Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM)

7.1. Scurt istoric

 1881, primele demersuri ale Consiliului federal elveţian pentru o conferinţă

internaţională privind protecţia lucrătorilor;
 1890, Berlin, 1906, Berna: conferinţe internaţionale pe această temă;
 1897, Zurich, Bruxelles – congrese internaţionale prin care se înfiinţează
Asociaţia internaţională pentru protecţia legală a muncitorilor;
 1919, Tratatul de la Versailles reglementează în partea a XIII-a înfiinţarea
Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ca organizaţie în sistemul Societăţii
Naţiunilor. Actul constitutiv: Constituţia OIM.
 1944, Declaraţia de la Philadelphia privind scopurile şi obiectivele OIM
modifică Constituţia organizaţiei;
 1946, OIM devine instituţie specializată a ONU. Sediu: Geneva.
 în prezent, 187 state membre
7.2. Obiective

 OIM îşi propune: - realizarea justiţiei sociale;

- îmbunătăţirea, prin acţiuni internaţionale, a nivelului
de trai şi a condiţiilor de muncă ale lucrătorilor.
 În acest scop, OIM porneşte de la principiul reprezentării tripartite: guvern,
patronat, lucrători.

7.3. Activităţi specifice

 Elaborarea de norme internaţionale:

- convenţii internaţionale în domeniile: libertatea de asociere a lucrătorilor,
săptămâna de lucru, salariile, vârsta minimă de încadrare în muncă, condiţiile
de angajare a diferitelor categorii de lucrători, asigurări sociale, protecţia
muncii etc.
- recomandări;

 Iniţierea de programe în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de lucru:

- Programul mondial de folosire deplină a forţei de muncă (1969);
- Programul privind asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor (1975).

 Aplicarea de proiecte, împreună cu alte instituţii ale ONU, în domeniile:

- normelor internaţionale de muncă şi drepturile omului;
- egalitatea femeilor;
- promovarea folosirii forţei de muncă şi ajustarea structurală;
- mediul înconjurător şi mediul muncii.

 Activităţi de cercetare în cadrul:

- Institutului Internaţional de Studii Sociale (Geneva);
- Centrul Internaţional de Pregătire în Domeniul Social
(Torino).

7.4. Structură:

 Cuprinde reprezentanţi ai: guvernelor, patronatului, lucrătorilor.

 Conferinţa Internaţională a Muncii:

- organ deliberativ, cuprinzând delegaţiile tuturor statelor membre;

se reuneşte anual.
- fiecare delegaţie cuprinde patru membri cu drepturi egale: doi din partea
guvernului, câte unul din partea patronatului şi lucrătorilor;
- stabileşte direcţiile de acţiune ale Organizaţiei;
- adoptă convenţii internaţionale şi recomandări, controlează aplicarea
acestora;
- aprobă bugetul şi alege Consiliul de Administraţie.
 Consiliul de Administraţie:
- compus din 56 de membri, 28 reprezentând statele, 14 patronatele, 14
lucrătorii;
 - reprezentanţii celor mai importante 10 state industrializate – membri de
drept în Consiliu (Brazilia, China, Franța, Germania, India, Italia, Japonia,
Federația Rusă, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și SUA);
- adoptă decizii, pe baza direcţiilor impuse de Conferinţă, în ceea ce
priveşte politica şi programele de acţiune ale OIM;
- alege Biroul Internaţional al Muncii;
- are în subordonare Comisii – organe cu caracter tehnic.

 Biroul Internaţional al Muncii:

- îndeplineşte funcţii de secretariat;
- este condus de un director;
- întocmeşte rapoarte şi alte documente necesare pentru reuniunile Consiliului
şi Conferinţei.

8. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)

8.1. Scurt istoric

 1851 – 1907 au loc 12 conferinţe sanitare internaţionale;

 1892, Veneţia, semnarea primei Convenţii sanitare internaţionale;
 1907, Roma, crearea primului organism internaţional în domeniu: Oficiul
internaţional pentru igienă publică (cuprinzând 55 state);
 1919, a fost creată, în cadrul Societăţii Naţiunilor, Organizaţia Internaţională
pentru Igienă;
 iunie-iulie 1946, Conferinţa internaţională, la iniţiativa ECOSOC, care adoptă
Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în vigoare din 7 aprilie 1948.
Preambulul Constituţiei prevede statutul de instituţie specializată a ONU;
 în prezent, 194 state membre; Sediu: Geneva.

8.2. Obiectiv. Activităţi

 Scop: conducerea tuturor popoarelor către cel mai înalt grad de sănătate
(articolul 1 al Constituţiei OMS);
 Obiective: - stabilirea de strategii globale privind îngrijirile medicale
preventive şi curative;
- realizarea de programe de dezvoltare a infrastructurii
sanitare.

 Activităţi: - acordarea de sprijin statelor membre pentru dezvoltarea

propriilor sisteme sanitare;
- susţinerea cercetărilor în domenii cum ar fi: nutriţia, calitatea
apei, calitatea mediului, prevenirea accidentelor, controlul epidemiilor etc.
- elaborarea de convenţii internaţionale, care sunt adoptate de
Adunare şi propuse spre ratificare statelor membre;
- adoptarea de reglementări cu caracter tehnic, privind:
carantina, metodele de diagnosticare, nomenclatura bolilor, produsele
biologice etc.
8.3. Structură

 Adunarea mondială a sănătăţii:

- organ suprem, cuprinde reprezentanţii tuturor statelor membre, se
întruneşte anual;
- stabileşte orientările generale ale activităţii OMS;
- adoptă convenţii internaţionale şi regulamente cu caracter tehnic în
probleme de siguranţă sanitară;
- adoptă recomandări;
- desemnează membrii Consiliului Executiv, şi, la propunerea acestuia,
numeşte Directorul General.

 Consiliul Executiv:
- compus din 34 de membri, care acţionează în nume propriu;
- pregăteşte ordinea de zi a Adunării şi propune spre aprobare programul
general de lucru al OMS;
- emite avize consultative şi propune înfiinţarea de organe subsidiare;

 Secretariatul cuprinde Directorul General şi personalul tehnico-administrativ

necesar desfăşurării activităţii permanente a OMS
 Comitete şi Birouri Regionale, pentru 6 regiuni: Africa, America, Asia de
Sud-Est, Europa, Mediterana Orientală şi Pacificul Occidental.

 Bugetul este asigurat din contribuţiile statelor membre. OMS constituie un

fond special la dispoziţia Consiliului Executiv, pentru situaţii de urgenţă.

9. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Cultură şi Ştiinţă

(UNESCO)

9.1. Constituire

 1913, Belgia iniţiază o conferinţă internaţională, cu propunerea de creare a

unei „Organizaţii Internaţionale a Educaţiei”;
 1945, Londra, Conferinţă internaţională în cadrul căreia este adoptată
Convenţia privind constituirea UNESCO, intrată în vigoare în noiembrie 1946;
 în prezent, 193 state membre si 11 membri asociaţi; Sediul: Paris.

9.2. Principii şi obiective

 Conceptul UNESCO este că o pace durabilă la nivel mondial poate fi

obţinută nu numai prin demersuri economice şi politice, ci şi prin
aprofundarea răspândirii educaţiei şi culturii.
 Obiective: - promovarea colaborării între naţiuni în domeniul educaţiei,
culturii, ştiinţei şi comunicaţiilor;
- cultivarea respectului universal pentru dreptate, legalitate,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;
 - cunoaşterea reciprocă a culturilor.

9.3. Activităţi

 Forme de activitate:
- acţiuni proprii de promovare a culturii, educaţiei, ştiinţei;
- sprijin acordat statelor membre prin programe proprii sau în colaborare cu
alte organizaţii;
- acţiuni privind cooperarea intelectuală internaţională.

 Domenii de activitate:
a) Învăţământ: - iniţierea de programe de alfabetizare;
- programe de formare a educatorilor;
- program propriu de burse;
- programe de finanţare a instituţiilor de
învăţământ.
b) Ştiinţă:
 Ştiinţe exacte: - programe de pregătire („omul şi
biosfera”,oceanografie, geologie, hidrologie);
- programe pentru corectarea
dezechilibrului ştiinţific şi tehnologic între statele industrializate şi
ţările în curs de dezvoltare.
 Ştiinţe sociale: - programe de promovare a drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale, combaterea discriminării,
ameliorarea statutului femeii etc.

c) Cultură:
 Promovarea diversităţii culturale: de exemplu, Declaraţia
Universală privind Diversitatea Culturală
 Elaborarea de convenţii internaţionale privind regimul juridic al
unor opere de artă;
 Aplicare de programe de sprijinire a statelor membre pentru
menţinerea patrimoniului cultural. UNESCO realizează o listă a
valorilor mondiale (1073 de situri din 167 de state).

d) Comunicaţii: aplicarea Programului UNESCO pentru dezvoltarea

comunicaţiilor, care oferă sprijin statelor membre pentru crearea
suprastructurii necesare asigurării fluxului liber de informaţii şi idei

 Parteneri: - comisiile naţionale UNESCO;

- organizaţii internaţionale;
- organizaţii nonguvernamentale şi fundaţii.

9.4. Structură

 Conferinţa generală: - organ plenar,cuprinzând reprezentanţii tuturor

statelor, membre, se întruneşte la intervale de doi ani;
- adoptă decizii cu privire la politica, programul şi bugetul
UNESCO;
 - adoptă proiecte de convenţii internaţionale şi recomandări
către statele membre;
- alege Consiliul Executiv şi numeşte, la propunerea acestuia,
Directorul General;

 Consiliul Executiv: - este compus din 58 de membri, ţinându-se cont de

necesitatea ca între aceştia să figureze personalităţi
din domeniile ştiinţei, culturii, artei etc.
- gestionează aplicarea programului organizaţiei;
- organizează lucrările Conferinţei, formulând
propuneri;
- exercită funcţii consultative pe lângă organele
ONU, inclusiv pe lângă CIJ, în probleme juridice.

 Secretariatul cuprinde Directorul General, secondat de cinci Directori

adjuncţi, şi personalul de specialitate.

 Statele membre sunt incluse în cinci regiuni (Africa, America Latină şi

Caraibe, Asia-Pacific, Statele arabe, Europa şi America de Nord).

 UNESCO a înfiinţat 73 birouri naționale și regionale. Totodată,

statele membre numesc reprezentanţe permanente pe lângă UNESCO.

 Bugetul este asigurat prin contribuţiile statelor membre, dar şi prin

contribuţii voluntare ale altor organisme internaţionale.

10. Fondul Monetar Internaţional (FMI)

10.1. Scurt istoric

 1944, Bretton Woods (New Hampshire, SUA), Conferinţa internaţională,

cuprinzând 49 de state, cu scopul de a stabili viitorul sistemului monetar
internaţional. Conferinţa a elaborat Acordurile de constituire a FMI şi BIRD,
semnate la 22 iulie 1944 şi intrate în vigoare la 27 decembrie 1945.

Notă: În cadrul conferinţei, în urma adoptării Planului White, a fost stabilit sistemul
de schimburi fixe, prin care dolarul american era definit în raport cu aurul, iar
celelalte monede naţionale erau raportate la dolar.

 Mai 1946, FMI devine operaţional;

 Noiembrie 1947, în baza unui Acord între FMI şi ONU, dobândeşte statutul
de instituţie specializată.
 1947 – 39 state membre. Calitatea de membru FMI nu implică şi calitatea de
membru ONU.
 1953, aderă Japonia, Germania şi o serie de state în curs de dezvoltare.
 Perioada războiului rece: unele state părăsesc FMI: Polonia (1950),
Cehoslovacia (1954), Cuba (1964).
 România aderă în 1972
  în prezent, 189 state membre. Sediu: Washington.

10.2. Scop

 FMI reprezintă instituţia centrală a sistemului monetar internaţional,

având drept scop principal prevenirea crizelor financiare internaţionale,
prin asigurarea: - stabilităţii cursurilor de schimb;
- evitarea protecţionismului şi a devalorizărilor
competitive;
- redresarea balanţei de plăţi.

10.3. Obiective. În conformitate cu articolul 1 din „Articles of Agreement” (Actul

constitutiv al FMI), obiectivele acestuia sunt:

 Promovarea cooperării monetare internaţionale prin asigurarea, pe o bază

permanentă, a mecanismelor necesare de cooperare şi consultare în
problemele monetare internaţionale;
 Facilitarea expansiunii şi creşterii armonioase a comerţului internaţional şi
contribuirea la instaurarea şi menţinerea unui nivel ridica al venitului real şi
folosirii forţei de muncă şi la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor
membrilor, ca obiective primordiale ale politicii lor economice;
 Promovarea stabilităţii regimului de schimburi şi a menţinerii între state a
unor regimuri de schimburi ordonate şi evitarea devalorizărilor monetare
concurenţiale;
 Sprijinirea stabilirii unui sistem multilateral de reglementare a tranzacţiilor
curente între membri şi eliminarea restricţiilor la schimburile externe, care
împiedică creşterea comerţului mondial;
 Să pună resursele sale generale la dispoziţia statelor membre, temporar şi pe
baza unor garanţii corespunzătoare, în vederea corectării mecanismelor
balanţei de plăţi.

10.4. Activităţi

10.4.1. Elemente generale

În scopul îndeplinirii scopurilor şi obiectivelor sale, FMI:

- monitorizează politicile economice şi financiare la nivelul statelor membre şi
la nivel global, şi acordă consiliere statelor membre;
- împrumută anumite sume statelor membre cu probleme în ceea ce priveşte
balanţa de plăţi, în scopul sprijinirii ajustărilor şi politicilor de reformă, în scopul
corectării acestor probleme;
- furnizează asistenţă tehnică guvernelor şi băncilor centrale ale statelor
membre;
- reprezintă principalul forum de dezbatere a politicilor economice naţionale
în context mondial şi oricăror probleme referitoare la stabilitatea sistemului monetar
internaţional.
10.4.2. Resurse financiare

 Fiecare stat membru contribuie la resursele organizaţiei cu o sumă numită cotă

de subscripţie, exprimată în echivalent DST.
 Statele varsă 25% din cota de participare în DST sau o altă monedă
convertibilă internaţională (dolar american, euro, yuan chinezesc, lira sterlină sau yen
japonez), FMI poate solicita ca restul de 75% din cotă să fie pus la dispoziţie în
monedă naţională, în caz de necesitate, pentru împrumut.
 Mărimea cotelor de participare se stabileşte pe baza unor indicatori
economici (de exemplu, în cadrul Conferinţei de la Bretton Woods au fost luate în
calcul: venitul naţional, deţinerile în aur şi dolari, volumul importurilor, structura
exporturilor şi raportul acestora cu venitul naţional). Dacă este necesar, FMI poate
recurge la împrumuturi. Astfel, au fost încheiate:
- Acordurile Generale de Împrumut, încheiate în 1962, având 11 state
participante (grupul celor zece state industrializate şi Elveţia);
- Noile Acorduri de Împrumut, încheiate în 1997, cu 38 de state
participante.
În baza acordurilor de împrumut, se ţin la dispoziţia FMI aproximativ 182
miliarde DST (253 miliarde dolari)

Drepturile Speciale de Tragere (DST)

 DST constituie un instrument internaţional de rezervă, fără acoperire în aur
sau alte valori, şi totodată un instrument internaţional de plată.
 A fost introdus în 1969 (în contextul prăbuşirii sistemului de schimburi fixe, în
care dolarul reprezenta singura monedă convertibilă în aur) – iniţial, DST a
fost definit în raport cu aurul, legătura fiind ruptă în iulie 1974.
 DTS este definit în raport cu un coş de cinci monede internaţionale: euro,
yenul japonez, yuanul chinezesc, lira sterlină şi dolarul american (de exemplu,
la 1 august, 2001, 1 DST = 1.26 USD). Compoziţia coşului de monede este
revăzută o dată la cinci ani.
 FMI alocă DST-uri statelor membre, ca un procent din cote. Ultima alocare
de DST – 2009. Totuşi, în 1997, ca urmare a apariţiei de noi state membre, a
fost propusă o nouă alocare de 21.4 miliarde DST.

10.4.3. Principale categorii de activităţi

A. Elaborarea şi aplicarea unui „cod de conduită” privind politica parităţilor

monetare, plăţile aferente tranzacţiilor curente şi convertibilităţii monedelor.
 Mijloace de punere în aplicare:
- sistemul parităţilor;
- mecanismul de ajustare a sistemului parităţilor;
- preţul aurului;
- convertibilitatea monedelor naţionale (între 1945 – 1971, sistemul de
schimburi fixe – dolarul american reprezenta singura monedă definită în aur,
toate monedele fiind definite în raport cu dolarul; 1971 – prezent, sistem de
schimburi flotante: au fost necesare unele amendamente la actul constitutiv:în
1969 – introducerea DST; în 1978 – abrogarea preţului oficial al aurului;în 1991 –
soluţionarea problemelor arieratelor unor state;)
 - un nou proiect de amendament prevede creşterea rolului FMI în controlul
normativ al mişcărilor de capital.

B. FMI – instituţie internaţională de credit

 Mecanismul iniţial - tragerile: în caz de dificultăţi ale balanţei de
plăţi, un stat putea cumpăra de la FMI monedă convertibilă contra
monedei naţionale. Tragerile presupun mai multe tranşe: prima
reprezintă tranşa de rezervă, iar următoarele tranşe de credit. Ca
regulă, nu se poate cumpăra o cantitate de monedă convertibilă mai
mare de 200% din cota de participare (plafonul poate fi ridicat prin
beneficiul altor facilităţi de creditare).

 Acordurile Stand-by:
- au intrat în politica FMI în 1952;
- Fondul ţine la dispoziţia statului solicitant o anumită sumă de bani – de
obicei echivalentul tranşei de rezervă, cumulat cu cel a primelor două
tranşe de credit – pe care acesta le poate folosi pe perioada acordului (12-
18 luni);
- Un acord stand-by conţine două documente:
o unul care cuprinde clauzele standard: scopul,
durata, suma creditului şi obligaţiile părţilor;
o un memorandum sau o scrisoare de intenţie prin
care se precizează politica monetară şi de
schimb pe care statul respectiv se obligă să o
urmeze sau chiar un program de stabilizare
sau redresare economică.

 Facilităţi de finanţare cu caracter permanent:

- finanţarea compensatorie: introdusă în 1963, are rolul ajustării dificultăţilor
cauzate de fluctuaţiile încasărilor din export, instabilitatea preţurilor materiilor
prime, calamităţi etc.;
- finanţarea stocurilor tampon (1969);
- finanţarea extinsă (lărgită): introdusă în 1974, reprezintă un împrumut, de
regulă pe termen de patru ani, acordat statelor în scopul eliminării unor
dificultăţi economice de tip structural;
- facilitatea de rezervă suplimentară (1997) are ca scop ajutorarea statelor
membre, printr-un credit pe termen scurt, pentru a face faţă unor crize
neaşteptate, datorate ieşirii unor capitaluri din ţară;

 Mecanisme temporare de finanţare: au rolul de a răspunde unor crize

conjuncturale ale sistemului monetar internaţional;
- politica de acces lărgit;
- facilitatea de ajustare structurală - creată în 1991 pentru corectarea unor
dezechilibre ale balanţelor de plăţi din resurse atrase de FMI prin
împrumuturi;
- facilitatea de reducere a sărăciei şi stimulare a creşterii: a înlocuit în
1999 facilitatea de ajustare structurală întărită) – reprezintă un împrumut cu
dobândă redusă acordat statelor celor mai slab dezvoltate (60 state eligibile),
 în scopul corectării unor probleme grave ale balanţei de plăţi – programe
macro-economice pe termen mediu.

 Trăsăturile generale ale unui credit FMI:

- scop determinat : corectarea problemelor balanţei de plăţi;
- caracter condiţional : adoptarea unor politici macroeconomice şi financiare;
- temporar: între 6 luni şi 4 ani;
- FMI acordă importanţă rambursării la termen a împrumuturilor;
- dobânzile: definite în raport cu piaţa internaţională a creditelor.

C. FMI – centru internaţional de cooperare şi asistenţă financiară

- consultarea statelor membre în ceea ce priveşte politica economică şi
financiară în ceea ce priveşte convertibilitatea şi restricţiile asupra plăţilor;
- direcţionarea ajutorului financiar internaţional: sprijinirea ţărilor în curs
de dezvoltare, implicarea în crize grave, sprijinirea unor activităţi specifice în fostele
state cu economie centralizată.

10.5. Structură

 Consiliul Guvernatorilor:
- este organul cel mai important; fiecare stat este reprezentat de un guvernator care
poate fi ministrul de finanţe sau, după caz, guvernatorul băncii centrale din statele
membre;
- adoptă decizii în probleme de mare importanţă;
- se întruneşte o data pe an;
- deciziile sunt adoptate cu majoritate ponderată; fiecărui stat membru FMI i se
acorda un număr de voturi de bază, şi, în plus, un număr de voturi suplimentar în
funcţie de importanţa contribuţiei sale financiare. Astfel, doar 13 state pot adopta
toate deciziile în majoritate, ponderea celorlalte state fiind minimă. Statele se
regrupează în sectoare care acţionează ca mijloace de presiune pentru influenţarea
deciziilor organizaţiei. Arabia Saudită formează singură un astfel de sector.

 Consiliul de administraţie
- este alcătuit din 24 de membri; acţionează ca organ executiv al FMI prin
mandat atribuit de Consiliul Guvernatorilor. Este un organ permanent care exercită
atribuţii de supraveghere a politicilor naţionale de schimb şi acordă, cu respectarea
anumitor condiţii, sprijin financiar, organizând consultări permanente cu statele
membre.
- este gardianul mecanismului drepturilor speciale de tragere (DST).

 Directorul general
- este numit de către Consiliul de administraţie, fiind un naţional al unui stat
important.
- postul directorului general este destinat menţinerii privilegiilor statelor
puternice din punct de vedere economic.
- în prezent: Christine Lagarde (Republica Franceză)
11. BANCA MONDIALĂ

11.1. Elemente generale

 În structura Băncii Mondiale intră cinci organizaţii internaţionale: Banca

Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD, 189 state membre),
Agenţia Internaţională pentru Dezvoltare (IDA, 173 state membre), Societatea
Financiară Internațională (SFI, 184 state membre), Agenția de Garantare a
Investițiilor Multilaterale (MIGA, 181 state membre) și Centrul Internațional
pentru Reglementarea Diferendelor relative la Investiții (CIRDI/ICSID, 163
state membre).
 BIRD a fost creată în 1944, în cadrul Conferinţei de la Bretton Woods
 IDA a fost creată în 1960
 SFI a fost creată în 1956
 MIGA a fost creată în 1988
 CIRDI a fost creat în 1965
 Scopul principal al BIRD este promovarea dezvoltării statelor cu venit mediu
sau statelor sărace dar care prezintă garanţii de creditare prin
împrumuturi, garanţii, produse de management al riscului, servicii de analiză
şi consultanţă;
 IDA are drept scop susţinerea statelor celor mai sărace prin credite fără
dobândă, granturi pentru programe de dezvoltare economică, reducere a
sărăciei şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.
 SFI este o instituție globală de dezvoltare ce oferă servicii de investiții,
consultanță și gestionare a bunurilor în vederea încurajării sectoarelor
private din țările în curs de dezvoltare
 MIGA oferă asigurări privind riscurile politice și garanții de îmbunătățire a
creditelor, în vederea protejării investițiilor străine împotriva riscurilor
politice și necomerciale din țările în curs de dezvoltare
 CIRDI reprezintă o instituție de arbitraj internațional în vederea soluționării
diferendelor legate de investițiile internaționale

11.2. Activităţi

A. Resursele

 Acordarea creditelor de către BIRD este finanţată în principal prin emiterea de

obligaţiuni (obligaţiuni cotate AAA) pe pieţele fianciare internaţionale.
 BIRD se finanţează, de asemenea, prin împrumuturile acordate din propriul
capital
 Capitalul BIRD se formează prin contribuţiile celor 189 de state membre şi
prin acumularea de rezerve
 Resursele BIRD asigură cheltuielile de funcţionare ale Băncii Mondiale şi pot
contribui la finanţarea IDA
 Resursele IDA se constituie o dată la trei ani prin contribuţiile a 52 de state
donatoare. Fonduri adiţionale sunt generate de rambursarea împrumuturilor
(fără dobândă) acordate pe termen de 35-40 de ani
 B. Împrumuturi

 BIRD şi IDA acordă împrumuturi de două tipuri: pentru investiţii şi pentru

politici de dezvoltare;
 Împrumuturile pentru investiţii au drept scop achiziţionarea de către state a
unor bunuri, lucrări sau servicii, pentru proiecte de dezvoltare în domenii
variate
 Împrumuturile pentru politici de dezovltare (cunoscute anterior sub denumirea
de împrumuturi de ajustare structurală) urmăresc finanţarea politicilor statelor
în domeniul reformelor instituţională;
 Procedură: statele debitoare formulează cererile pe baza unui proiect, care
este evaluat de Banca Mondială din punct de vedere economic, financiar,
social şi al mediului. Acordul de împrumut care este semnat prevede:
obiectivele de dezvoltare la care se obligă împrumutatul, indicatorii de
performanţă şi planul de aplicare al proiectului, precum şi modul de restituire
a împrumutului. Banca Mondială supraveghează, prin personalul dislocat în
fiecare stat, modul de implementare a proiectului;
 Împrumuturile IDA se acordă fără dobândă, însă statele debitoare plătesc o
taxă de 0,75% pe an pentru fondurile alocate şi 0,5% pe an pentru fondurile
angajate de IDA dar care nu au fost alocate încă;

C. Fondurile “Trust funds” şi Granturi

 Statele, precum şi entităţile publice şi private pot constitui depozite în “Trust

funds”, fondul urmând a fi utilizat pentru proiecte de dezvoltare (ex. Carbon
Finance, Global Environment Facility, Global Fund to Fight AIDS,
Tuberculosis and Malaria)
 IDA acordă granturi (fonduri nerambursabile) pentru proiecte de asistenţă şi
consultanţă, precum şi pentru co-finanţarea unor proiecte
 Banca Mondială acordă, de asemenea, granturi şi pentru organizaţii non-
guvernamentale private

D. Activităţi de Analiză şi Consultanţă

 Banca Mondială realizează cercetări în domeniul economic şi colectare de

date pe domenii precum comerţul, mediul, combaterea sărăciei.
 Banca Mondială realizează, de asemenea, activităţi de evaluare în raport cu
anumite state – examinarea perspectivelor economice prin analiza sectorului
bancar, a pieţelor financiare, a comerţului, infrastructurii etc.

E. Întărirea capacităţii statelor

 Banca Mondială realizează activităţi în domeniul formării experţilor din cadrul

statelor, în scopul îmbunătăţirii performanţelor economice ale statelor. În aceste
activităţi se încadrează:
o Serviciile de Consultanţă (25 de servicii în cadrul Băncii Mondiale)
o Reţeaua Globală de Formare în domeniul Dezvoltării (Global
Development Learning Network)
o Knowledge for Development
 o Centrul de Resurse în domeniul Dezvoltării Capacităţilor
o Programele regionale şi globale ale Institutului Băncii Mondiale

11.3. Structură

 Consiliul Guvernatorilor:
- este organul cel mai important; fiecare stat este reprezentat de un guvernator care
poate fi ministrul de finanţe sau ministrul dezvoltării;
- adoptă decizii în probleme de mare importanţă;
- se întruneşte o data pe an;
- deciziile sunt adoptate cu majoritate ponderată; fiecărui stat membru i se acorda
un număr de voturi de bază, şi, în plus, un număr de voturi suplimentar în funcţie
de importanţa contribuţiei sale financiare. Astfel, doar 13 state pot adopta toate
deciziile în majoritate, ponderea celorlalte state fiind minimă. Statele se
regrupează în sectoare care acţionează ca mijloace de presiune pentru influenţarea
deciziilor organizaţiei.

 Consiliul Directorilor
- este alcătuit din 25 de membri (Director Executivi; acţionează ca organ
executiv al FMI prin mandat atribuit de Consiliul Guvernatorilor. Este un organ
permanent care exercită atribuţii de aprobare a împrumuturrilor şi garanţiilor, a
bugetului organizaţiei. Se întâlneşte de două ori pe săptămână.
- 5 state cu contribuţii mari la bugetul organizaţiei numesc câte un Director
Executiv – Franţa, Germania, UK, SUA, Japonia, ceilalţi 20 Directori Executivi sunt
numiţi de statele membre

 Preşedintele
- este numit de către Consiliul Guvernatorilor, pe termen de 5 ani, reînnoibil;
- cu titlu de uzanţă este un cetăţean SUA, propus de acest stat.
- în prezent – David R. Malpass, din 9 aprilie 2019

12. Organizația Mondială a Turismului (OMT)

12.1. Scurt istoric

 1934, Uniunea Internațională a Organizațiilor Oficiale de Propagandă
Turistică
 1947, prima Adunare Constitutivă a Uniunii Internațională a Organizațiilor
Turistice Oficiale, care își stabilește sediul la Londra, apoi la Geneva
 1975, Madrid, are loc prima Adunare Generală a Organizației Mondiale a
Turismului
 2003: Adunarea Generală ONU este de acord cu transformarea OMT într-o
instituție specializată ONU (Rezoluția A/RES/58/232)
 în prezent – 158 state membre, 6 membri asociați (Aruba, Flandra, Hong
Kong, Macao, Madeira, Puerto Rico) și 2 observatori (Sfântul Scaun și
Palestina); Sediul: Madrid
12.2. Obiective. Activităţi

 Obiective:
- promovarea turismului pe planul global;
- îmbunătățirea concurenței turistice;
- promovarea dezvoltării durabile turistice;
- sporirea rolului turismului în combaterea sărăciei și în dezvoltare;
- încurajarea educației;
- construirea de parteneriate.

 Activităţi specifice:
- includerea turismului ca o prioritate în politicile naționale și internaționale;
- dezvoltarea unui cadru propice dezvoltării și extinderii turismului;
- schimburi de experiență, dezvoltarea resurselor umane, crearea și analiza de date
statistice privind turismul;
- dezvoltarea de practici și politici privind folosirea optimă și respectareaa
resurselor, a mediului înconjurător și a autenticiății socio-culturale a
comunităților;
- susținerea țărilor prin activități educaționale, de dezvoltare și de promovare;
- stabilirea de relații cu sectorul privat, cu organizațiile turistice regionale și
locale, cu instituțiile educaționale și de cercetare și cu societatea civilă.

12.3. Structură

 Adunarea Generală:
- principalul organ plenar al Organizației;
- se reunește la 2 ani pentru a aproba bugetul și programul de lucru al
Organizației, precum și pentru a dezbate chestiunile cele mai importante

 Consiliul Executiv:
- organul de guvernare, responsabil pentru punerea în execuție a
programului de lucru și a deciziilor Adunării;
- se reunește de cel puțin două ori pe an, fiind compus din membri
aleși de către Adunarea Generală, existând câte un reprezentant la
fiecare 5 membri ai Organizației, Spania având un loc permanent în
Consiliu

 Comitete specializate:
- au rol de consultanță pe diferite domenii specializate;
- există, printre altele, un Comitet al Programelor, un Comitet
privind Bugetul și Finanțelor, un Comitet privind Piața și
Concurența, un Comitet Mondial privind Etica Turismului etc.

 Secretariatul:
- responsabil pentru implementarea programului Organizației și
pentru rezolvarea problemelor membrilor;
- organizat pe programe ce acoperă diferite probleme precum
sustenabilitatea, educația, piețele turistice, gestionarea riscului etc.
- condus de un Secretar-General, ales la fiecare 4 ani de către
Adunarea Generală (în prezent, Zurab Pololikashvili)