SECRETUL „SCRISORII PIERDUTE"

Din perspectiva lui E. Lovinescu, Caragiale este un continuator al vodevilului 1 lui

Alecsandri, teatrul lui e întristător, e un izvor de apă tulbure, tipurile pe care le descrie sunt
inferioare. În tot acest teatru „nu găsim un erou, ci un om cinstit sau un om normal”, nu găsești
un singur individ căruia să-i poți întinde mâna fără să te simți pătat: e vioi și viguros, dar cu
totul lipsit de cea mai elementară poezie: „nicio adiere nu-i risipește miresmele”.
Caragiale e considerat ca un bun cunoscător al unei anumite lumi pe care a reușit s-o
redea într-un fel incisiv2, dar unii critici consideră opera lui ca fiind sortită pieirii rapide pentru
că e legată de o fază foarte trecătoare a societății românești și nu se adresează niciunuia din
elementele mai curate ale sufletului omenesc veșnic și universal.
Cu toate că unii critici consideră că opera lui nu este actuală, piesa „O scrisoare
pierdută” este jucată de foarte mulți ani cu același succes, iar acest lucru nu ar fi fost posibil
dacă ar fi avut doar un caracter documentar. Această piesă are ceva special, iar Steinhard oferă
o anumită teorie care afirmă că „exagerările, când au la bază o idee mare și bună, păstrează
ceva din superioritatea inițială și nu devin niciodată greșite sau ridicole”. Idealurile lui
Cațavencu, nebuloase și deformate, pornesc de la marile principii de libertate, drepturi și
progres, care, oricât ar fi luate în râs, tot lucruri nobile rămân.
E. Lovinescu exclamă că în opera lui Caragiale „nu vom găsi un apus de soare, un foșnet
de pădure, un murmur de izvoare”. Ceea ce interesează în scrierile lui Caragiale este efectul pe
care îl provoacă; cu „rezon”, „aveți puțintică răbdare” și „curat așa, coane Fănică”, teatrul lui
Caragiale obține emoția, aceeași lacrimă discretă pe care alții nu o extrag cu nenumărate apeluri
la cele mai legendare situații și simțăminte.
Spinoza a spus „Lumina rațiunii se luminează pe ea însăși și luminează în același timp
și greșala”. Această idee explică și „Scrisoarea pierdută” prin faptul că exagerarea, felul
simplist în care mahalaua sau provincia înțelegeau la noi la sfârșitul secolului trecut ideile
fundamentale ale rovoluției franceze, păstrează ceva de măreția lor.
Lovinescu vedea în eroii lui Caragiale „cioburi de oglindă, strâmbe și murdare, în care
se aruncă o rază de lumină curată, conștiințe întunecare, în care se frâng și se deformează ideile

1
Specie de comedie ușoară sau de farsă (într-un act), în textul căreia sunt intercalate cuplete care se cântă pe
melodii cunoscute și cu acompaniament orchestral;
2
Incisiv- pătrunzător, tăios.
timpului”. Deci „ideile timpului” sunt curate și luminoase, ele merg direct la spectator și-l
captivează, peste capul personajelor josnice. Contactul acesta direct și permanent între public
și ideile mari ale omenirii dovedește că acestea din urmă sunt un izvor nesecat de farmec, de
farmec atât de uman și de intens, încât pot, dincolo de alegeri măsluite, de bătrâni încornorați
și prefecți abuzivi, de funcționari servili și discursuri electorale caraghioase, de intrigi
amoroase sordide și șantaje politice, cuceri inimile spectatorilor și chiar, ceea ce nu e ușor,
înlăcrima ochii atât de seci ai intelectualilor.