Luceafărul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol se referă la un poem. Pentru alte
sensuri, vedeți Luceafărul (dezambiguizare). „Luceafărul”
„Luceafărul” este una dintre cele mai cunoscute poezii
ale lui Mihai Eminescu, in specific versul "Te ador
Cosmin", începută încă din 1873, dar scrisă și finisată de-
a lungul multor ani până la publicarea sa în aprilie 1883
în Almanahul societății studențești România Jună din
Viena. După publicarea la Viena, poemul a fost reluat
apoi în același an în revista Convorbiri literare și în final
în volumul princeps intitulat „Poesii” sub îngrijirea lui
Titu Maiorescu, publicat în anul 1884.

Academia Recordurilor Mondiale (World Records

Academy) a anunțat în ianuarie 2009 că „Luceafărul”
este cel mai lung poem de dragoste.[1][2]
Manuscris din 1882 al poemului
Autor Mihai Eminescu
Titlu original „ Luceafărul[*]”
Cuprins Țara primei apariții România 
Limbă română
Structură Gen poem de dragoste
Note Data publicării 1883
Vezi și Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.ph
p?title=Luceaf%C4%83rul&action=edit&section=0)
Legături externe  

Structură
Poemul este format din 98 de strofe. Antiteza terestru-cosmic este
evidențiată în structura poemului: prima și ultima parte realizează o
fuziune între cosmic și terestru. A doua parte este plasată în plan
terestru, iar a treia - în plan cosmic. În prima parte, Luceafărul și fata de
împărat se îndrăgostesc și își vorbesc în visul fetei: cu eforturi,
Luceafărul se întrupează pentru a-i putea răspunde la chemarea-
descântec. El îi cere să-i fie soție, dar fata simte incompatibilitatea
imposibil de depășit dintre ei, („ochiul tău mă-ngheață”, „Privirea ta
mă arde.”), și îi cere să rămână muritor, pentru a-i rămâne aproape. El
acceptă și, în partea a treia, face o călătorie dincolo de originile
Luceafărul, imaginat ca un tânăr
pe cal ținând o sferă de lumină
Universului, la creatorul lumii. Demiurgul îi explică ce rol are în
(litografie de Lascăr L. Vorel din
Univers: el este "cuvântul dintâi", adică energia primordială a lumii.
1904)
Dacă el ar dispărea de pe cer, ar dispărea lumea întreagă. Fericirea de a trăi iubind o pământeancă nu îi este
dată. Așadar, paradoxal, și nemurirea limitează. Fericiți împreună, doar pentru o vreme, pot fi doar
muritorii.

În partea a doua, pajul Cătălin remarcă frumusețea și tristețea fetei, care ducea dorul Luceafărului. Ei își fac
reciproc mărturisiri: băiatul îi dă o delicată lecție de iubire, familiarizând-o cu gesturile erotice („Și ca să-ți
fie pe deplin / Iubirea cunoscută, / Când sărutându-te mă-nclin, / Tu iarăși mă sărută.”). Fata îi descrie
setea de absolut, iar soluția lui pentru a o vindeca de aspirația spre ceea ce nu poate fi obținut este tocmai
iubirea lor, posibilă, aducătoare de bucurie în mijlicul naturii. („Hai ș-om fugi în lume / [...] Căci amândoi
vom fi cuminți, / Vom fi voioși și teferi, / Vei pierde dorul de părinți / Și visul de luceferi.” ).

În ultima parte, revenit pe cer, Luceafărul luminează cuplul de îndrăgostiți aflat în pădurea edenică. Fata îl
cheamă ca stea norocoasă („Norocu-mi luminează”), dar el, fără a se întrupa, îi explică faptul că aparțin
unor lumi diferite.

Note
1. ^ „Luceafarul” lui Eminescu, omologat cel mai lung poem de dragoste (http://www.ziare.com/
articole/Luceafarul+record+mondial), Ziua, 15 februarie 2009. Accesat la data de 23
februarie 2009.
2. ^ Biblioteca Digitala BCU Cluj - Almanachulu societatii academice social-literare "Romania
Juna" 1883 (http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/45112)

Vezi și
Opera poetică a lui Mihai Eminescu

Legături externe
Lucrări referitoare la Luceafărul aflate la Wikisursă

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Luceafărul&oldid=14979236

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 13 iunie 2022, ora 04:50.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice;
pot exista și
clauze suplimentare.
Vedeți detalii la Termenii de utilizare.