Plumb

George Bacovia

George Bacovia este unul dintre cei patru mari poeți

interbelici alături de Ioan Barbu, Lucian Blaga și Tudor Arghezi,
dar și unul dintre cei mai mari poeți din istoria literaturii
române.
Este una dintre capodoperele poeziei românești, una dintre
cele mai neobișnuite arte poetice din literatura română, dar și
poezia care deschide volumul său de debut cu același titlu din
anul 1916.
Se înscrie în lirica simbolistă prin folosirea simbolului plumb,
tehnica repetițiilor, culoarea apăsătoare a plumbului care
cuprinde totul și dramatismul trăirii eului liric între materie și
spirit.
Poezia este formată din două strofe, de tip catren și construite
din punct de vedere al conținutului reprezentând cele două
planuri ale existenței(Planul exterior și planul interior).
Cuvântul cheie în jurul căruia se construiește discursul poetic
este „plumb” și sugerează starea de spirit a poetului(
pesimism și melancolie).
Tema poeziei este condiția poetului într-o lume meschină,
incapabilă de a înțelege și a promova valorile.
Titlul este dat de simbolul „plumb” care sugerează apăsare,
angoasă, dezorientare psihică, închiderea spațiului fără putința
de a evada, făcându-se referire la greutatea sufletească.
Acesta este predominant consonatic, deoarece este format
din patru consoane și o singură vocală închisă.
În prima strofă ne este prezentată relația dintre poet și planul
exterior, o imagine de ansamblu, un tablou sumbru al unui
cimitir în care liniștea deplină este tulburată doar de „muzica”
sinistră dată de scârțâitul coroanelor de plumb.Prin utilizarea
sintagmelor „funerar veștmânt”, „flori de plumb” și imaginea
auditivă „scârțâiau coroanele de plumb” se amplifică alături de
punctele de suspensie atmosfera macabră, sinistră, sugerând
de fapt frica de moarte.Prin cuvântul„ adânc” asociat verbului
„doremeau” , sugerează „somnul veșnic” , „ moartea” , o
rupere definitivă de lumea reală. Laitmotivul „plumb” apărut
pe tot parcursul strofei creează atmosfera mohorâtă,
imposibilitatea de a evada.
Cea de-a doua prezintă relația dintre poet și planul interior,
unde iubirea capătă greutatea apăsătoare a plumbului,
„amorul meu de plumb”, se exprimă un tragism existențial, o
disperare creată de lipsa afectivității, eul liric nu poate accepta
evidența și că persoana iubită nu îi mai aparține , el „și-a
întors” atenția spre o altă lume, accentuându-și starea de
singurătate „stam singur”.
Finalul surprinde imposibilitatea zborului prin folosirea
sintagmei „aripile de plumb”, împietrirea eului poetic.
În concluzie , se poate spune că „Plumb” va rămâne una dintre
cele mai valoroase opere lirice din istoria literaturii române.