CARACTERUL PERMANENT AL EDUCAȚIEI - ESEU ARGUMENTATIV

DIN TEMATICA DE SEMINAR

După cum bine știm cu toții, educația în trecut nu se bucura de un cadru atât de larg,
precum în zilele noastre, referându-se doar la cel mult două etape ale vieții omului, copilăria
și tinerețea, în condițiile în care societatea se afla într-un proces de dezvoltare mai lent. În
prezent, dacă ne gândim la educație, ne gândim la acel proces de formare care se exercită
asupra omului pe toată durata vieții sale.
La nivel teoretic, educația permanentă reprezintă, pe de o parte un concept pedagogic
fundamental, de tip integrator, care înglobează toate aspectele actului educativ, iar pe de altă
parte, un concept pedagogic operațional, care extinde aplicațiile sale asupra tuturor aspectelor
educației. Ca model pedagogic deschis, educația permanenta stimulează proiectarea
curriculară a instruirii școlare, realizabilă la toate treptele și disciplinele de învățământ în
raport de toate resursele de formare-dezvoltare a elevului, valorificabile pe tot parcursul
vieții, în sens moral, intelectual, tehnologic, estetic, psihofizic; în plan formal, nonformal,
informal.
În opinia mea, educația permanentă devine însă o necesitate vitală a societății
contemporane, reprezintă un principiu teoretic și acțional care incearcă să ordoneze o realitate
specifică secolului nostru. Este un proces permanent în timp (se realizează pe durata întregii
vieți) și extensiv în spațiu (include atât educația școlară cât și educația ce se realizează în
afara de școală).
În primul rând, până și marii gânditori ai omenirii au insistat pe ideea că educația este
necesar să se exercite asupra individului pe tot parcursul vieții sale. Seneca, de exemplu arată
că și bătrânii trebuie să învețe, Comenius susține și el ca ,,pentru fiecare om viața sa este o
școală, de la leagăn până la mormânt’’, iar Nicolae Iorga precizează că ,,învățat e omul care
se învață necontenit pe dânsul și învață necontenit pe alții’’. Caracterul continuu al educației
permanente se concretizează in faptul că aceasta vizează toate perioadele de vârstă ale
individului, astfel încât acesta beneficiază de urmările pozitive ale influențelor începând cu
grădinița , dar si după ce a parcurs perioada vieții active.
În al doilea rând, scopul fundamental al educației permanente este de a menține si a
îmbunătăți calitatea vieții. Ea reprezintă democratizarea educației, fiind totodată un principiu
organizatoric pentru toate tipurile de educație, aspect sub care îndeplinește multiple funcții :
de adaptare, de corectare și inovare. Prin prisma caracterului global, prin specificul său,
educația permanentă reușește sa integreze într-un sistem coerent toate nivelurile, tipurile si
formele educației ceea ce se soldează cu efecte educative benefice, comparativ cu situația în
care aceste variabile erau disociate.
În al treilea rând, caracterul permanent al educației impune o nouă perspectivă asupra
educației ca activitate ce vizează formarea personalității umane. Permanența educației face ca
educația să nu mai fie concepută ca o simplă pregătire pentru viață, ci devine o dimensiune a
vieții, un continuu existențial, a cărui durată se confundă cu însăși durata vieții. Prin aceasta
se desființează împărțirea vieții în două etape: una destinată dobândirii de cunoștințe și alta
utilizării lor. Educația nu se mai limitează la ceea ce se realizează în școală, ci continuă și
după absolvire (educația postșcolară, postuniversitară, diverse forme de perfecționare,
inclusiv autoeducația)
Mai mult decât atât, educația permanentă devine un principiu de acțiune care
proiectează transformarea societății într-o cetate educativa’’. Caracterul participativ se
explică prin faptul că educația permanentă se realizează în foarte mare măsură prin
implicarea activă a individului la propria sa formare din care rezultă și încurajarea formelor
de autoinstruire si autoeducație. Aceasta opera care conferă responsabilitate pedagogică
tuturor organizațiilor sociale și comunităților umane presupune realizarea a două obiective
fundamentale: crearea structurilor și a metodelor favorabile formării-dezvoltării personalității
umane pe tot parcursul vieții; pregătirea personalității umane pentru autoinstruire si
autoeducație. Ea anticipează astfel sistemul de învățământ de mâine care va fi mai mult decât
juxtapunerea a două părți astăzi separate: instituția școlară, pe de o parte, educația adulților,
pe de altă parte, constituind un singur proces continuu. Aceasta presupune valorificarea la
maximum a structurii de relație a sistemului de învățământ, care conferă deschiderea posibilă
si necesară școlii de azi și de mâine, spre toate mediile și comunitățile sociale, determinate
practic din perspectiva modelului cultural al societății postindustriale, informatizate. Aceasta
latură poate fi legată de Caracterul integral al educației permanente se concretizează în faptul
că aceasta vizează formarea personalității individului din perspectiva tuturor dimensiunilor
sale, ceea ce înseamnă ca se are in vedere dezvoltarea intelectuală, afectivă, morală, fizică
etc. prin accesul elevilor la toate tipurile si categoriile de valori.
În al patrulea rând, există o bază solidă, evolutivă a educației permanente, ceea ce îi
conferă stabilitate. Aceasta are în componenta sa educația în familie (înțeleasă într-un sens
mai larg care nu vizează numai educația copiilor, ci si educația tuturor membrilor unei
familii), subsistemul învățământului, care cuprinde următoarele cicluri: învățământul
preșcolar, primar, gimnazial, liceal, profesional, superior, postuniversitar, doctoratul și alte
forme de perfecționare. În plus, activitatea cultural-artistică, consideră în sens larg
(spectacole, concerte, activitate editorială, activitatea din case de cultură, biblioteci,
universități populare, muzee etc.), educația adulților, care de multe ori este echivalată cu
educația permanentă deși, ea este numai un subsistem al acesteia și căreia ii sunt specifice o
serie de activități de genul; activități de reciclare, activități de perfecționare, activități de
reconversie profesională, activități de recuperare. Nu în ultimul rând, societatea (transportul
in comun, cadrul organizațional, magazine etc.) se constituie ca un subsistem educațional în
ansamblul său care, prin influențele sale, de multe ori incidentale (mediul ambiant, strada,
mijloacele), determina caracterul permanent al educației.
Analizând modul de structurare a sistemului educației permanente, ușor se poate
observa că prin intermediul subsistemelor acesteia se realizează toate formele educației și
toate laturile educației, deși gradul de implicare a diverselor subsisteme poate sa fie diferit.
Dintre cele mai semnificative caracteristici putem aduce în evidență faptul că educația nu se
termină la sfârșitul școlarizării instituționalizate, ci este un proces continuu, permanent,
educația permanentă se întinde pe întreaga durată de viață a unui individ, nu se limitează doar
la educația adulților, ci ea cuprinde și unifică toate stadiile educației: preșcolar, primar,
secundar, universitar, postuniversitar etc. Pe lângă acestea, educația permanenta include
modele de educație formală, nonformală și informală, iar familia joacă rolul cel mai subtil în
inițierea procesului de educație permanentă. La fel, comunitatea joaca, de asemenea un rol
important în sistemul educației permanente, chiar în momentul în care se stabilesc primele
interacțiuni ale copilului cu aceasta și funcția ei educativă se continuă pe parcursul întregii
vieți, atât în domeniul profesional cât și în general. Scopul final al educației permanente este
de a menține și îmbunătăți calitatea vieții. Cele trei condiții preliminare pentru educația
permanentă sunt oportunitatea, motivația si educabilitatea.
În concluzie, putem afirma că educația permanentă este inovatoare și în privința
metodelor și tehnicilor, dar noutatea nu constă atât în utilizarea unor metode noi, ci în
frecvența cu care folosește anumite metode de educație. În cadrul acestuia se pune un accent
mai mare pe utilizarea unor metode cum sunt, învățarea prin descoperire, rezolvarea de
probleme, discuțiile în grup, studiul de caz, brainstormingul, jocul de rol etc., toate
recunoscute pentru gradul lor mare de formativitate, comparativ cu metodele de tip
tradițional. - prin utilizarea acestor metode în cadrul educației permanente, învățarea ca
activitate, devine mai atractivă și implicit mai motivantă pentru cei implicați și de asemenea
devine mai eficientă, deoarece achizițiile dobândite într-o astfel de manieră au un nivel mai
mare de operativitate și de funcționalitate, asigurându-se și o mai bună reținere a lor pe
perioade mai îndelungate de timp.