Curs 7

Procesul de învăţământ ca interacţiune între predare-învăţare-evaluare.

Interdependenţa formal-nonformal-informal la nivelul sistemului şi al
procesului de învăţământ.

Dacă procesul de învăţământ este cadrul în care elevul îşi îmbogăţeşte,

consolidează, corectează, transformă experienţa cognitivă, îşi perfecţionează
formarea, atunci acesta, prin specificul curriculumului proiectat şi realizat, nu
face decât să activizeze cognitiv-afectiv-motivaţional-atitudinal elevii, prin
intermediul rolului conducător al profesorului.
În acest sens, relaţia între acţiunile profesorului (de predare), acţiunile
elevilor (de învăţare) este mereu orientată către realizarea scopurilor, obiectivelor
curriculare la un nivel calitativ cât mai înalt. Dar evoluţia acţiunilor şi a relaţiilor
nu capătă sens, dacă nu are loc şi verificarea, aprecierea rezultatelor (evaluarea),
pentru a se produce apoi proiectarea, realizarea, corectarea, ameliorarea,
schimbarea modului de acţiune (reglarea, autoreglarea).
Predarea, învăţarea, evaluarea sunt funcţiile, laturile esenţiale ale procesului
de învăţământ, dar didactica modernă insistă mai ales pe perfecţionarea relaţiilor
complexe între ele, având în vedere caracteristicile noi ale acestuia, cerinţele
noului curriculum, necesitatea abordării sale sistemice.
Însă relaţia predare-învăţare-evaluare arată şi trecerea de la concepţia
clasică asupra rolului dominant al predării (al profesorului) la situaţia de astăzi,
specifică abordării curriculare. Astfel cele trei acţiuni sunt privite în sistem, sunt
complementare, surprind întreaga activitate pedagogică cognitivă şi formativă,
arată relaţia obiective-conţinuturi-metodologie-rezultate-reglare.
În felul acesta şi proiectarea activităţii devine logică, unitară,
perfectibilă.
• În procesul de învăţământ, cunoaşterea se realizează pe fondul interacţiunilor
multiple şi neunivoce între predare şi învăţare, dintre activitatea profesorului şi cea
a elevului.
Conţinutul lucrat şi asigurat prin predare, devine ulterior, prin învăţare, o
achiziţie personală a elevului.
 Din perspectiva relaţiei predare-învăţare, orice cunoştinţă include două
funcţii:
- de reflectare, pentru cunoaşterea realităţii înconjurătoare (imagini, noţiuni,
idei, fapte, modele etc);
- de operare, când cunoştinţele devin instrumente în asimilarea altora, prin
acţiunile proprii ale elevilor, stimulate şi determinate prin actul predării, iar nu prin
simpla transmitere, întipărire, înmagazinare pasivă a lor.
Relaţia predare-învăţare se prezintă în mod diferenţiat de la un stadiu la altul
al dezvoltării, al cunoaşterii: de la stadiul unei dependenţe aproape totale a învăţării
de predare, prin creşterea independenţei învăţării faţă de predare, până la învăţarea
autonomă (autoinstruirea).
• În procesualitatea sa, învăţământul reprezintă o alternanţă continuă de activităţi
de predare şi învăţare, care alcătuiesc o unitate organică.
Analizând procesul de predare-învăţare, se caută răspunsuri la câteva
întrebări de bază: Cum se organizează secvenţele de învăţare? Ce anume să înveţe
elevul? De ce învaţă el? Cum învaţă, cât anume învaţă? ş.a.
Astfel aflăm probleme legate de predare: ce urmărim prin predare, ce
conţinut folosim, cum se organizează, cum este dirijată învăţarea, ce condiţii
optime să creăm, ce strategii să folosim, cum să aibă loc reglarea activităţilor.
• Dialectica celor trei concepte - predare, învăţare şi evaluare, este mai necesară,
iar psihopedagogia modernă conturează ca perspective de abordare:
- predarea care implică producerea unor rezultate în conduita elevilor, prin
învăţarea unor conţinuturi;
- rezultatele apărute după predare sunt legate de modul de organizare şi de
producere efectivă a învăţării;
- predarea implică învăţare când aspectul intenţional este regăsit într-un
rezultat cu valoare de succes;
- învăţarea este logic implicată în predare pentru că multe din
obiectivele educaţionale se realizează prin diferite metode de predare;
- predarea şi învăţarea se manifestă ca procese coevalutive, dacă sunt privite
ca
subsisteme, ca acţiuni ale principalilor agenţi (profesor-elevi);
- predarea capătă o structură funcţională şi eficientă în activitatea didactică,
dacă motivează elevii pentru a cunoaşte, a învăţa;
- predarea implică o structură mentală şi interacţională, ordonată, bazată pe
logica conţinutului, pe modurile de conştientizare;
- predarea este un proces secvenţial şi reversibil, după nivelurile de înţelegere
ale elevilor, modul de operaţionalizare al obiectivelor şi conţinuturilor, acţiunea
feed-back-ului;
- predarea este un proces prescriptiv şi normativ pentru a indica norme, reguli
de transmitere şi de învăţare, la nivel informaţional, metodologic şi acţional;
- indicând ce trebuie învăţat, explicând modulul în care trebuie învăţat, ş.a.,
predarea menţine o balanţă între activităţile specifice care intră în sfera învăţării şi
condiţiile necesare învăţării eficiente;
- relaţia predare-învăţare poate fi exprimată în termenii principiului „cutiei
negre" şi al dublului feed-back, în care: predare = imput, învăţarea = output şi apoi
învăţarea = imput şi rezultatele învăţării = output.

Interdependenţa formal-nonformal-informal la nivelul sistemului şi al

procesului de învăţământ

Din analiza caracteristicilor şi funcţiilor educaţiei învăţământului,

rezultă că asupra personalităţii, în curs de dezvoltare sau perfecţionare, sunt
prezente variate categorii de influenţe şi acţiuni, fiecare cu altă forţă de modelare,
sensibilizare, cu alte efecte.
Dacă tot ceea ce ne înconjoară ne influenţează, atunci învăţământul este
interesat de cunoaşterea, receptarea şi chiar dirijarea, organizarea, reglarea
acestora, după gradul lor de manifestare, de relaţionare. Astfel, luând drept criteriu
acest mod de influenţare, educaţia este:
- organizată conştient, sistematică, instituţionalizată, statuată, reglementată,
coordonată, dirijată, planificată, evaluată, expresie a unei politici
educaţionale, cu scopuri şi conţinuturi comune, reglementate prin acte
normative.
Educaţia a însoţit istoria omenirii de la începuturile ei, şi va continua să
existe de-a lungul întregii evoluţii a acesteia. Educaţia este considerată un fenomen
social, întrucât conservă şi transmite experienţa de cunoaştere teoretică şi practică,
valorile culturii şi civilizaţiei de la o generaţie la alta.
În cursul existenţei sale, fiecare persoană este supusă unor influenţe
educative multiple, care pot acţiona concomitent, succesiv sau complementar, în
forme variate. Unele acţionează spontan, incidental, altele au un caracter
organizat, sistematizat, provenit din partea şcolii sau a altor instituţii extraşcolare.
În strânsă legatură cu ideea potrivit căreia învaţământul (educaţia şcolară)
trebuie privit în perspectiva educaţiei permanente, s-au conturat conceptele de
educaţie formală (instituţionalizată), educaţie nonformală (extraşcolară) şi
educaţie informală (difuză), pentru denumirea curentă a tipurilor de educaţie ce se
realizează astăzi. Încă din 1974, Coombs şi Ahmed – echivalând educaţia cu
învăţarea – au identificat aceste tipuri, definindu-le astfel:
- educaţia formală: „educaţia instituţionalizată, structurată în mod ierarhic,
gradată cronologic si condusă de la centru (Ministerul Educației), prin tradiţie, ea a
constituit centrul de interes al politicii şcolare”.
- educaţie informală: „proces ce durează o viaţă, prin care fiecare persoană
dobândeşte cunoştinţe, îndemânări, aptitudini şi înţelegere din experienţele zilnice”
- educaţie nonformală: „orice activitate organizată în mod sistematic, creată
în afara sistemului formal şi care oferă tipuri selectate de învăţare subgrupelor
specifice populaţiei (atât adulţi, cât și copii)”

Acestea pot fi denumite:

- ca educaţie formală, oficială (lat. „formalis" - organizat legal);
- sau/şi desfăşurată în afara formelor statuate explicit, ca instituţii şcolare, cu
un grad de independenţă, cu obiective diferenţiate, cu participarea altor factori
sociali, cu funcţii compensatorii faţă de şcoală, dirijată potrivit specificului, dar în
relaţie de parteneriat cu şcoala. Prin opoziţie, ea poate fi denumită educaţie
nonformală (lat. „nonformalis" - în afara formelor oficiale de organizare);
- sau/şi neorganizată, spontană, difuzată, prezentă prin informaţii receptate
neintenţionat, venite din mediul înconjurător (natural, social, cultural), dar în
relaţie cu nivelul de organizare, culturalizare, sensibilizare al individului. Ea este
educaţia informată (lat. „informalis" - fără formă, involuntar, neaşteptat).

Educaţia formală se caracterizează prin:

- se realizează în instituţii specializate (şcoli de diferite tipuri);
- în acest cadru planificat, organizat, structurat, condus se exercită cea mai
importantă, coerentă, influenţă formativă, educativă;
- se urmăresc anumite obiective, stabilite prin politica educaţională şi de
învăţământ, realizate eşalonat, progresiv, cu conţinuturi şi modalităţi specifice,
programe curriculare adecvate;
- educaţia şi instrucţia sunt realizate de cadre specializate (personal didactic),
formate şi perfecţionate distinct;
- cuprinde cu precădere populaţia cea mai receptivă la educaţie, formare, dar
cu deschideri spre susţinerea autoeducaţiei, autoinstruirii;
- îmbină formele de educaţie, învăţământul comun obligatoriu, cu
cel potrivit particularităţilor individuale;
- evaluarea criterială, continuă şi sumativă este specific concepută, organizată
şi valorificată pentru a obţine reuşita şcolară a elevilor şi se finalizează în formule
de recunoaştere a nivelului pregătirii generale şi specifice, profesionale;
- locul şi rolul şcolii sunt determinate în cadrul sistemului socio-cultural:
şcoala este privită ca un sistem deschis ameliorării continue, dar devine şi factor de
dezvoltare socială, prin nivelul formării absolvenţilor;
- întreaga sa acţiune educativă respectă criterii pedagogice, metodice,
manageriale, sistematizate, în continuă optimizare, conform datelor cercetării
pedagogice şi din ştiinţele conexe, ale evoluţiei sociale;
- dezvoltarea personalităţii elevilor, dacă s-ar limita doar la educaţia formală,
ar suferi prin conţinutul dat în programele şcolare, predominarea informării asupra
aspectelor calitative ale dezvoltării, relativa deschidere către societatea în
schimbare, relativa alternanţă a modalităţilor de acţiune ş.a.;
- în raport cu cercetarea actuală pedagogică, instituţiile educative devin tot
mai diversificate, după particularităţile educaţilor, dar şi după posibilităţile
alternative de organizare, de introducere a noi tipuri de educaţie, deschise la
problematica lumii contemporane.
O altă notă definitorie a educaţiei formale o constituie faptul că ea se
realizează prin intermediul procesului de învăţământ, cu finalităţi educaţionale
explicite, formulate prin idealul educaţional. Procesul educaţional se caracterizează
prin intensitate, concentrare a informaţiilor şi continuitate. El produce o schimbare
a experienţelor de cunoaştere, afectiv-emoţionale şi acţionale ale elevilor, predarea
şi învăţarea constituindu-se ca activităţi de bază ale procesului de învăţământ.

Fiecare disciplină care se predă în învățământul de toate gradele urmăreste

nu numai însușirea de cunoșținte, ci mai ales formarea și educarea elevilor,
dezvoltarea în mod specific a anumitor capacități sau procese psihice, stimularea
formării unor calități general umane. Predarea influenţează, totodată, dezvoltarea
atitudinilor, facilitează transformarea cunoştinţelor în convingeri, formarea
progresivă a conduitei.
Ca atare, educaţia formală permite o asimilare sistematizată a cunoştinţelor
şi facilitează dezvoltarea unor capacităţi, a unor priceperi şi deprinderi, a unor
aptitudini și atitudini necesare pentru inserţia individului în societatea dată.
Educaţia formală se realizează în funcţie de planuri, programe şi manuale
şcolare, pe baza de orare şi de evaluări, “acestea exprimându-se în moduri diferite:
note, calificative, aprecieri, caracterizări”.
Educaţia formală este puternic expusă şi infuzată de exigenţele suprapuse
ale comandamentelor sociale şi uneori politice. Ea este dimensionată prin politici
explicite ale celor care se află la putere la un moment dat. Formalul răspunde unei
comenzi sociale, fie de asigurare a transmiterii zestrei istorice şi culturale, fie în
vederea formării profesionale.
Educaţia formală este încredinţată unor educatori formaţi ca specialişti şi ca
pedagogi şi metodişti ai predării disciplinelor de învăţământ.
În cadrul educaţiei formale acţiunea de evaluare este administrată în forme,
moduri şi etape anume stabilite pentru a facilita reuşita şcolară, succesul formării
elevilor.
Evaluarea în cadrul educaţiei formale trebuie însoţită de dezvoltarea
capacităţii de autoevaluare la elevi, de autoaprecierea adecvată a rezultatelor
obţinute. Participarea elevilor la aprecierea propriilor rezultate şcolare cultivă
motivaţia lăuntrică faţă de învăţătură şi atitudinea pozitivă, responsabilă faţă de
propria activitate.
Caracteristici:
• scopul acestui tip de educaţie este introducerea progresivă a elevilor în marile
paradigme ale cunoaşterii şi instrumentalizarea lor cu tehnicile culturale care le
vor asigura o anumită „autonomie educativă”;
• pregătirea este elaborată în mod conştient şi eşalonat, fiind asigurată de un corp
de specialişti pregătiţi anume în acest sens. Informaţiile primite sunt cu grijă
selectate şi structurate, permiţând o asimilare sistematizată a cunoştinţelor şi
facilitând dezvoltarea unor abilităţi şi deprinderi necesare integrării individului în
societate. Ea este puternic expusă exigenţelor sociale;
• acţiunea de evaluare se realizează în forme, moduri şi etape anume stabilite,
pentru a facilita reuşita şcolară.
Avantajele educaţiei formale:
• posibilitatea realizării unei evaluări individualizate de tip formativ;
• dezvoltarea sistematică a deprinderilor de muncă intelectuală a celui care se
educă.
Carenţe ale educaţiei formale:
• predispunerea către rutină şi monotonie;
• dezinteres, plictiseală;
• inevitabila „cursă” pentru parcurgerea programei şcolare;
• puţine corelaţii interdisciplinare;
• activismul elevilor este redus;
• nu se fac legături cu experiaţa de viaţă a elevilor;
• conţinutul învăţării formale este supus evaluării de tip sumativ, cu tot cortegiul de
consecinţe negative.
În concluzie, educaţia formală se realizează în cadrul sistemului de
învăţământ. Sistemul de învăţământ cuprinde totalitatea unităţilor şi instituţiilor de
învăţământ de diferite tipuri, niveluri şi forme de organizare a activităţii de
instruire şi educare.

Educaţia nonformală:
- evidenţiază necesitatea, rolul, modul, valorificarea influenţelor formative,
educative şi a altor forme de organizare a realizării educaţiei, în afară şi după etapa
şcolarităţii: familia, în instituţiile culturale, mass-media, instituţii şi organizaţii de
copii şi tineret;
- aceste influenţe sunt corelate cu mediul extraşcolar în care participă educaţii,
cu modurile de petrecere a timpului liber, cu includerea lor în diferite grupuri
specifice;
- valoarea educativă, complementară educaţiei formale poate avea efecte
pozitive sau negative de compensare, în măsura în care aceste instituţii,
medii conştientizează obiectivele, conţinuturile, organizarea, metodologiile lor
specifice, respectă aspiraţiile educaţilor;
- activitatea acestor instituţii este la fel de impregnată de cerinţele pedagogice,
dirijate şi utilizate pentru alte obiective, conţinuturi. Accentul cade aici pe
stimularea (fără evaluarea formală) educaţilor, prin programe alternative,
diferenţiate, diversificate, facultative, aplicative, compensatorii, de completare, în
acord cu elementele de noutate în diferitele domenii, cu noi tipuri de comunicare,
metode de activizare, tehnici de creativitate, cu stimularea dezvoltării vocaţionale
sau a verificării, trezirii de noi interese;
- activităţile nonformale pot fi: în afara clasei (cercuri pe discipline, competiţii
ansambluri tematice, expoziţii ş.a.), în afara şcolii (pre-şcolare - spectacole,
excursii, conferinţe, cluburi, dezbateri etc.) şi după integrarea profesională, ca
activităţi de formare continuă, prin programe specifice;
- valorifică posibilităţi, resurse, experienţe, căutări locale, experimentează
modalităţi de actualitate în activitatea culturală, ştiinţifică, tehnologică, prin
consultaţii, sprijinirea performanţelor sau a conversiei profesionale, prin
antrenarea comunităţii în favoarea persoanelor cu nevoi speciale de educaţie, prin
inserţia în probleme de strictă actualitate, prin noi abordări pluri- şi
interdisciplinare, prin participare la autoadministrare, prin valorificarea diferitelor
iniţiative, idei creatoare, dificil de dezvoltat în şcoală;
- însă, prin adaptarea la nivelul grupelor antrenate, există pericolul
scăderii valorii pedagogice, ştiinţifice, formative, printr-o popularizare la limită
a conţinuturilor sau dirijarea numai către anumite aspecte sau imitarea
metodologiei şcolare.
Acest tip de educaţie, care serveşte unei varietăţi mari de cerinţe de învăţare
la tineri şi adulţi are în vedere:
- educaţia “complementară” (paralelă cu şcoala şi adresându-se elevilor);
- educaţia “suplimentară” (pentru cei care şi-au înterupt prematur studiile);
- educaţia de “substituţie” (pentru cei analfabeţi).
Printre obiectivele specifice acestui tip de educaţie se pot enumera:
a) susţinerea celor care doresc să-şi dezvolte sectoare particulare în comerţ,
agricultură, servicii, industrie etc.;
b) ajutarea populaţiei pentru a exploata mai bine resursele locale sau personale;
c) alfabetizarea;
d) desăvârşirea profesională sau iniţierea într-o nouă activitate;
e) educaţia pentru sănătate sau pentru timpul liber etc.
Influenţele educaţiei nonformale se exercită fie prin mijloace şi instituţii
tradiţionale (familia, organizaţii de tineret, case de cultură şi tehnică, muzee, teatre,
cinematografe, biblioteci, universităţi populare, excursii, expoziţii, formaţii
cultural-artistice etc.), fie prin intermediul mass-media.
Acţiunile incluse în perimetrul educaţiei nonformale la vârsta şcolară,
prezintă unele trăsături specifice:
a) caracterul opţional al activităţilor extraşcolare, în sensul că ele oferă elevilor
posibilitatea să opteze pentru activităţi la alegere.
Activităţile opționale, pe lângă aportul lor la formarea personalităţii,
contribuie şi la recreere, destindere şi reconfortare, la menţinerea capacităţii de
efort prin asigurarea odihnei active.
Activităţile extraşcolare ale elevilor răspund funcţiilor importante ale
timpului liber:
- informare- să contribuie la îmbogăţirea orizontului de cunoştinţe şi
informaţii din domeniile ştiinţei, tehnicii, culturii, artei, literaturii etc.;
- formare-dezvoltare- să stimuleze dezvoltarea intelectuală, gândirea
creatoare, inteligenţa, spiritual novator, să cultive talente, valori morale, spiritul de
cooperare şi sociabilitate etc.;
- destindere-recreere;
- divertisment-distracţie;
- cunoaşterea şi însuşirea modalităţilor diverse de organizare şi petrecere a
timpului liber;
- identificarea şi cultivarea corespondenţelor optime dintre interese,
aptitudini, talente şi posibilităţi de exersare şi dezvoltare a lor;
- formarea unui stil de viaţă civilizat.
 Cluburile pentru elevi, cercurile organizate pe diferite specialităţi, urmăresc
ocuparea eficientă şi plăcută a timpului liber, cultivarea intereselor, înclinaţiilor si
aptitudinilor elevilor.
Pentru a putea descoperi şi cultiva talente, aptitudini, cercul de elevi
este constituit, organizat şi condus prin mijloace pedagogice adecvate scopului
pentru care a fost creat.
b) Sunt activităţi care corespund intereselor, aptitudinilor, înclinaţiilor
elevilor.
c) Antrenarea nemijlocită a elevilor la acţiuni în strânsă legătură cu
îndrumarea competentă din partea adulţilor, sunt, de regulă, sau în bună măsură,
acţiuni concepute de elevi, care le dau prijelul să-şi îmbogăţească experienţa
socială, să participe la realizarea propriei instruiri şi educaţii.
d) Conţinuturile sunt expresia căutărilor, opţiunilor şi invenţiei elevilor.
Activităţile de cerc nu trebuie să repete manualul şi programa şcolară.
e) Solicitarea diferenţială şi diversă a elevilor în activităţile extraşcolare în
funcţie de aptitudini, interese, dorinţe, sex etc., ceea ce favorizează
individualizarea proceselor educaţionale.
f) Educatorii joacă rolurile mai discret, asumându-şi adesea misiunea de
animatori sau moderatori. Activităţile sunt îndrumate şi coordonate de un personal
specializat, în strânsă legătură cu elevii, părinţii, organizaţiile culturale etc.
Caracteristici:
• acţiunile incluse în acest perimetru se caracterizează printr-o mare flexibilitate,
oferind o mai bună posibilitate de pliere pe interesele şi posibilităţile elevilor
(Cucoş, 1999, Stan, 2001);
• caracter facultativ sau opţional;
• include următoarele tipuri de activităţi: paraşcolare (de perfecţionare, reciclare
etc.), perişcolare (vizite la muzeu, excursii, cluburi, cercuri ştiinţifice, vizionări de
filme etc);
• elevii sunt implicaţi în proiectarea, organizarea şi desfăşurarea acestor activităţi;
• nu se pun note, nu se face o evaluare riguroasă;
• permite lărgirea orizontului cultural, îmbogăţirea cunoştinţelor din anumite
domenii, dezvoltarea unor aptitudini şi interese speciale;
• se valorifică aptitudinile şi interesele elevilor;
• cunoaşte modalităţi diferite de finanţare;
• organizarea ei este planificată;
• poate fi o cale de ajutor pentru cei cu şanse mici de a accede le o şcolarizare
normală (săraci, izolaţi, analfabeţi, tineri în derivă, persoane cu nevoi speciale) (De
Landsheere, 1992, cit. în Cucoş, 1999);
• activităţile sunt organizate de specialişti (Văideanu, 1988, citat în Cucoş, 1999);
Se disting patru opţiuni metodologice de desfăşurare a educaţiei nonformale:
1. centrată pe conţinuturi (sănătate, planning familial, formare agricolă);
2. centrată pe problemele vieţii cotidiene;
3. pentru conştientizare (în vederea cunoaşterii şi respectării drepturilor şi
libertăţilor individuale);
4. educaţia umanistă (cultivarea unei imagini corecte despre sine, încrederea în
capacităţile de iniţiativă, de creaţie şi decizie) (Srinivasan, 1985, citat de Stanciu,
1999, p. 34).
Avantaje:
• spaţiu instructiv-educativ mult mai flexibil decât cel strict şcolar (mai mare
libertate de acţiune);
• o mai bună selectare a informaţiilor;
• facilitează munca în echipă;
• realizează un demers pluri şi interdisciplinar;
• accentuează obiective de tip formativ – educativ.
Dezavantaje:
• absenţa unor demersuri evaluative sistematice;
• cultivarea derizoriului.
Raportul educaţiei nonformale cu educaţia formală este unul de
complementaritate, atât sub aspectul conţinutului, cât şi al formelor şi modalităţilor
de realizare.

Educaţia informală are ca note esenţiale:

- cuprinde experienţa personală câştigată de către individ, trăiri încercate
în mod neintenţionat, în afara participării la variatele forme de educaţie formală şi
nonformală. Ea este concepută ca relaxare, satisfacere a unor curiozităţi pasagere,
antrenare în situaţii cotidiene, ale mediului înconjurător;
- influenţele primite sunt spontane, difuze, eterogene, neorganizate,
neprelucrate pedagogic, aleatorii, incidentale, nesistematizate, neraportate la
scopuri, de scurtă durată. De unde şi inserţia inegală a indivizilor în această
educaţie, după particularităţi, posibilităţi de susţinere a mediului său, după
împrejurări favorabile, surse de informare, acces la informaţii, mod de sprijinire în
înţelegere şi prelucrare, mod de echilibrare între învăţarea şcolară şi cea
independentă sau în grupuri mici;
- problema este a receptării adecvate, a integrării şi echilibrării cu fondul
formării, a articulării cu celelalte conţinuturi, a controlului efectelor
pozitive/negative, a valorificării şi a conştientizării gradului de prelucrare şi
organizare a informaţiilor, a transformării lor în activităţi nonformale sau chiar
formale, a găsirii de răspunsuri la probleme îndelung căutate, a valorificării în
formularea de noi ipoteze, a integrării în autoeducaţie într-un mod eficient;
- sesizarea, identificarea, înţelegerea, trăirea, valorificarea acestor influenţe
depind de nivelul dezvoltării, conturării personalităţii: spiritul de observaţie,
volumul reprezentărilor, capacitatea de analiză şi sinteză, înţelegerea diferitelor
limbaje, echilibrul emoţional, atitudinea critică şi deschisă, atenţia distributivă,
interesele dominante.
Caracteristici:
• include totalitatea informaţiilor cotidiene vehiculate cu care este confruntat
individul;
• informaţiile nu sunt selectate, prelucrate pedagogic sau transmise în conformitate
cu principiile de organizare a procesului instructiv-educativ;
• conţinuturile se caracterizează prin varietate, mari dispersii, insuficiente corelări,
discontinuităţi, valoare inegală.
Avantaje:
• oferă o mai mare libertate de acţiune individului;
• posibilitatea de gestionare a formării propriei personalităţi.

Dezavantaje:
• informaţiile sunt aleatorii, neselectate în funcţie de valoarea lor euristică;
• informaţiile sunt achiziţionate de cele mai multe ori involuntar (mass-media,
discuţii ocazionale etc.) (Cucoş, 1999, Stan, 2001);
• decalaje şi lipsă de comunicare între conţinuturile educaţiei formale şi cele ale
educaţiei informale.
Toate aceste trei educaţii „paralele”, chiar dacă au propriul câmp de acţiune
şi funcţionalităţi diferite, îngăduie extensiuni şi întrepătrunderi benefice, această
articulare conducând la întărirea lor reciprocă şi la efientizarea demersului
educativ. Cele trei forme se sprijină şi se condiţionează reciproc.
Trebuie recunoscut totuşi că, sub aspectul succesivităţii în timp şi al
consecinţelor, educaţia formală ocupă un loc privilegiat, prin necesitatea
anteriorităţii ei pentru individ şi prin puterea ei integrativă şi de sinteză. De
amploarea şi profunzimea educaţiei formale depinde calitatea coordonării şi
integrării influenţelor nonformale şi informale. La un moment dat ponderea
educaţiei se poate deplasa în favoarea nonformalului şi a informalului (Cucoş,
2006).
În concluzie:
Acest tip de educaţie se realizează graţie influenţelor cotidiene, prin
interacţiunea individului cu alte persoane în mediul social, cultural, economic ş.a.
Sunt influenţe ce se situează în afara unui cadru organizat, instituţionalizat,
provenite din partea întregului mediu de viaţă, a ambianţei familiale, ca şi a celei
imediate (civilizaţie urbană, viaţă a satului, grupuri de vârstă), şi se datorează
muncii efectuate, meseriei prestate, participării la viaţa social-culturală etc. Aceste
activităţi nu îmbracă forme explicit educative.
Cele mai semnificative mesaje informale sunt cele emise de mass-
media, în special de televiziune şi de filme. Influenţele educative de tip informal au
şi anumite aspecte ale vieţii familiale (exemplul concret al părinţilor, atitudinile
manifestate de un gen sau altul etc.).
Educaţia informală include experienţe trăite, idei aplicate sau valori
„încercate” în viaţa cotidiană.
Se pare că educaţia informală precede şi depăşeşte ca durată, conţinut
şi modalităţi educaţia formală.
În contextul informal de educaţie, iniţiativa învăţării revine
individului, educaţia este voluntară, iar grilele de evaluare sunt altele decât în
educaţia formală, competenţa într-un domeniu sau altul fiind criteriul reuşitei.
 Învăţarea de tip informal este:
- foarte inegală de la elev la elev;
- învăţare semiformală = studiu independent, orientat de profesor, dar
realizat acasă;
- învăţare realizată în împrejurări diferite, cu grad scăzut de prelucrare;
- învăţare în domenii puţin frecventate de şcoală: cosmosul, viaţa
oceanelor etc.;
- numai unele informaţii devin cunoştinţe;
- învăţare cu caracter pluridisciplinar.

Integrarea în sistem a formelor educaţiei este una dintre preocupările actuale

de articulare a lor. Educaţia nu se mai poate reduce la instruirea de tip şcolar
(formal) şi instituţiile de învăţământ ar pierde dacă s-ar izola de contextul cultural-
educativ sau dacă nu s-ar angaja în lupta pentru impunerea valorilor purtătoare de
viitor şi pentru contracararea unor influenţe sau orientări dăunătoare.
Care ar putea fi modalităţile de integrare?
Literatura pedagogică propune unele soluţii: lecţii tematice generale, lecţii
de deschidere spre informaţia obţinută în cadrul nonformal şi informal, lecţii în
echipe de profesori de diferite specialităţi, lecţii de educaţie pe teme extraşcolare
actuale, ore de sinteze periodice pe teme din problematica lumii actuale,
completarea învăţării în clasă cu cea independentă, activităţi în cercuri de elevi şi
în grupuri mici, activităţi ca răspuns la interese manifestate, introducerea de
discipline opţionale actuale în planul de învăţământ, deschiderea manualelor
către informaţii suplimentare, includerea în evaluare şi a raportării critice la
influenţele extraşcolare, abordarea interdisciplinară, atragerea comunităţii în
parteneriatul educaţional ş.a.
Toate acestea trebuie să se reflecte în reforma curriculară a învăţământului,
în asigurarea priorităţii formativului, în vederea criteriilor de evaluare, a relaţiilor
de comunicare.

• Conţinutul învăţământului de mâine va fi însoţit cu noi finalităţi, componente,

module, concepte fundamentale. El va fi un conţinut multidimensional bazat pe
articularea şi integrarea celor de tip formal, nonformal şi informal, căci elevii de
astăzi le utilizează explicit în autoeducaţie, autoinstruire, dar scapă procesului de
învăţământ, concept clasic.

Modalităţi de articulare:
- lecţii tematice sau lecţii cu deschidere spre informaţia obţinută de elevi în
cadrul informal;
- lecţii în echipă de profesori, pe teme bazate pe sursele informale;
- ore educative axate pe probleme concrete ale realităţii înconjurătoare;
- ore consacrate sintezelor şcolare;
- folosirea metodelor care leagă învăţarea în clasă în clasă cu cea
independentă;
- organizarea de activităţi opţionale sau extraşcolare (cercuri, excursii, ş.a.);
- abordări interdisciplinare.
Încercările de articulare sau de integrare a diferitelor tipuri de învăţări sau de
experienţe se fac atât din interiorul sistemelor educative, cât şi din exteriorul
acestora.
• În perspectivă sistemică, toate cele trei forme ale educaţiei au câte ceva specific
de îndeplinit:
- educaţia formală oferă: introducerea elevului în munca intelectuală
organizată, posibilitatea de a formaliza cunoştinţele, recunoaşterea achiziţiilor
individuale, concretizarea acestora în acţiuni sociale;
- educaţia nonformală: răspunde adecvat la necesităţile concrete de acţiune,
ajută abstractizarea prin extragerea cunoştinţelor din practică, facilitează contractul
cu cunoştinţe potrivit nevoilor educaţilor, echilibrează funcţia de predare;
- educaţia informală furnizează: o sensibilizare la contactul cu mediul
ambiant,
declanşarea unui interes de cunoaştere, posibilitatea fără prescripţii, elaborarea
unei cercetări personale fără prescripţii, elaborarea unui proiect personal,
gestionarea autoinstruirii.
Integrarea celor trei modalităţi este cerută de: nevoia de a răspunde la
situaţii complexe, conştientizarea unor situaţii noi sau a unor nevoi individuale şi
colective, ameliorarea formării educatorilor, facilitarea autonomizării educaţilor,
coordonarea diferitelor subteme care au în vedere educaţia.
Cele trei forme se sprijină, se condiţionează în eficientizarea educaţiei, dar
educaţia formală ocupă totuşi un loc privilegiat pentru că pune bazele dezvoltării
organizate a personalităţii şi asigură integrarea acesteia. Celelalte forme au acţiune
mai evidentă când educatul trece către autoeducaţie, autoformare, autoinstruire.
• Cele trei forme de educaţie trebuie privite mai degrabă ca moduri de învăţare,
din perspectiva educaţiei permanente. De aceea cadrul formal trebuie să furnizeze
ocazii pentru valorificarea informaţiilor achiziţionate în afara lui, chiar integrând o
parte de conţinuturi.
Cealaltă parte a educaţiei nonformale, informale trebuie să răspundă
diversităţii de nevoi, interese, aspiraţii ale indivizilor, să conducă la formarea unei
viziuni unitare despre lume, să asigure coerenţă actului educaţional.
Câteva modalităţi de acţiune: armonizarea criteriilor de referinţă şi de
interpretare, valorificarea experienţelor cognitive-morale-estetice, promovarea
interdisciplinarităţii, sporirea orelor de sinteză, sporirea orelor de educaţie
civică, organizarea de cercuri pluri- şi interdisciplinare, consolidarea criteriilor
de apreciere, dezbateri pe imaginea diferitelor evenimente, introducerea noilor
educaţii, promovarea educaţiei permanente, efectuarea unor lecţii în instituţii
extraşcolare, atragerea mass-media în realizarea unor teme şcolare, integrarea în
viaţa comunităţii,
reuniuni cu caracter interdisciplinar.

Interdependența formelor de educație

Cele trei tipuri de educaţie – formală, nonformală şi informală – chiar dacă
au câmpuri proprii de acţiune în ansamblul procesului de educaţie, funcţionalităţi
diferite, îngăduie nu numai extensiunea, ci şi o penetraţie şi o interdependenţă.
Educaţia formală are de câştigat dacă integrează creator influenţele datorate
modalităţilor de educaţie nonformală şi informală. În acelaşi timp, acumulările
educative formale pot contribui esenţial la dezvoltarea şi eficacitatea celorlalte.
Grafic, această relaţie dintre educaţia formală, educaţia nonformală şi
educaţia informală se prezintă astfel:
- Interacțiunea celor trei tipuri de educaţie trebuie să se facă potrivit
finalităţilor educaţiei formale.
- Educaţia nu se mai poate reduce la instruirea de tip şcolar (formal),
instituţiile de învăţamânt ar pierde dacă s-ar izola de contactul cultural-educativ
sau dacă nu s-ar angaja în lupta pentru impunerea valorilor purtătoare de viitor şi
pentru cotracararea unor influenţe sau orientări dăunătoare.
- Şcoala nu-şi mai poate permite să ignore mesajele celorlalte tipuri ale
educaţiei, bogatele informaţii şi experienţele inedite acumulate de elevi în timpul
liber. Acestea vin în prelungirea şi întărirea activităţii desfăşurate în procesul
instructiv-educativ.
În acelaşi timp, educaţia formală ghidează, completează si corectează
achiziţiile obţinute prin intermediul educaţiei informale şi nonformale, exercită o
funcţie integrativă, de sinteză, a diferitelor experienţe trăite.
Coordonarea şi relaţionarea celor trei tipuri de educaţie – formală,
nonformală şi informală – constituie o problemă complexă, dacă ţinem seama de
faptul că exigenţele nonformale ale elevilor nu sunt întotdeauna cunoscute şi
valorizate în şcoală.
Articularea se poate realiza la mai multe niveluri:
- în perspectiva structurilor verticale, administrativ-ierarhice, asigurând o
complementaritate benefică între acţiunea unitară a statului şi iniţiativele
comunităţilor de bază;
- în perspectiva structurilor orizontale, locale sau participative, care asigură
articularea între diferiţi intervenienţi socio-culturali;
- la nivelul reţelelor, cum ar fi centrele de sprijin dintr-o anumită zonă,
facilitând conlucrarea dintre mai mulţi factori grupali sau individuali.
Concluzionând:
Relaţia dintre educaţia formală, nonformală şi informală se caracterizează
prin complementaritate, deoarece se completează reciproc şi conduc la un rezultat
favorabil pentru elev.

Abordarea holistică a educaţiei

Pentru a deveni cu adevărat o dimensiune permanentă a existenţei umane,
educaţia trebuie să aibă un caracter global, conjugând armonios şi eficient educaţia
formală cu cea nonformală şi informală. Datorită eforturilor teoretice întreprinse de
pedagogi ca: Ph. Coombs, P. Lengrand, Th. La Belle etc., demersul global sau
concepţia holistică în abordarea problematicii educaţiei a devenit o perspectivă atât
pentru cercetători, cât şi pentru educatori.
Potrivit concepţiei holistice, frontierele dintre tipurile de educaţii identificate
nu sunt rigide, între ele existând intrepătrundere şi interdependenţă. Educaţia
formală va avea de câştigat dacă va reuşi să integreze creator influenţele datorate
modalităţilor de educaţie nonformale şi informale.
În acelaşi timp, acumulările educaţiei formale pot contribui esenţial la
dezvoltarea şi eficientizarea celorlalte două sectoare: ,,fiecare dintre sectoarele
descrise mai sus are locul său şi raţiunea sa de a fi specific. Totuşi, frontierele
dintre ele nu sunt rigide. Există deja o interpătrundere şi o interdependenţă între
cele trei domenii în care se exercită procesul educativ. Totuşi, este evident că
acest proces nu-şi poate atinge deplina eficienţă decât printr-o cooperare strânsă
între aceste trei sectoare" (Lengrand, P., 1982). Referindu-se la această problemă,
La Belle subliniază: în practică, educaţia informală, cea nonformală şi cea
formală trebuie să fie văzute mai degrabă ca moduri predominate de învăţare,
decât ca entităţi distincte, cum susţine Coombs.
Ca modalităţi de accentuare, educaţiile în toate ipostazele ştiute pot exista
simultan uneori în acord, alteori în contradicţie" (La Belle,Th. J., 1982). Dacă
admitem că şcolii îi revine sarcina de a prelua şi prelucra măcar o parte a mesajelor
educaţiei informale, atunci însăşi integrarea instituţiilor educaţionale în sistemul
instituţiilor sociale dobândeşte o semnificaţie mai înaltă şi sarcini mai mari decât
cele care li se atribuie în prezent.
Existenta acestor diferite tipuri de educaţie este analizată şi discutată
în literatura pedagogică, ceea ce reprezintă o problemă relativ nouă și anume -
determinarea corelaţiilor dintre aceste trei tipuri de învăţare. Spre această problemă
îşi îndreaptă atenţia în ultimul timp o seamă de cercetători.
Unii, puţini la număr, consideră că, în competiţia dintre educaţia şcolară şi
cea informală, câştig de cauză va avea ultima, în timp ce alţii consideră că şcoala
trebuie să se deschidă spre conţinuturile susceptibile de a fi asimilate de elevi în
afara şcolii, să le valorifice şi în acelaşi timp să furnizeze elevilor criterii pentru
selecţionarea şi interpretarea informaţiilor.
Trebuie să avem în vedere că problema acestei integrări s-a complicat cu atât
mai mult cu cât ceea ce numim educaţie informală este în expansiune în toate ţările
lumii şi, aşa cum prevăd viitorologii, volumul şi cantitatea informaţiilor dobândite
în afara şcolii vor spori. Nici nu poate fi vorba de o comparaţie, de exemplu, între
ceea ce învăţau elevii în afara şcolii în anii '90-'98 cu ceea ce învăţau acum 40-50
de ani.
 Două principii sau teze sprijină eforturile celor care urmăresc sporirea
coerenţei procesului instructiv-educativ: acela al educaţiei permanente şi cel al
orientării prospective al educaţiei; acestea pot contribui la corelarea activităţii
didactice cu celelalte tipuri de activităţide învăţare, sporind eficienţa celei
dintâi şi asigurând unitatea ansamblului influenţelor exercitate asupra
elevilor.
Trebuie să admitem că la nivelul şcolii noastre impactul noilor educaţii
(educaţia pentru pace si cooperare, educaţia pentru participare şi
democrație, educaţia relativă la mediul înconjurător, educaţia pentru noua
ordine economică internaţională, educaţia sanitară şi nutriţională etc.) este
restrâns şi nu de puţine ori realizarea obiectivelor acestora intră în atribuţiile altor
instituţii si organizaţii, care nu întotdeauna îşi corelează planul de acţiune cu
exigenţele de maximă eficienţă educativă a şcolii.
Aceasta când nu se întâmplă ca întreaga problematică a noilor educaţii să fie
cu totul ignorată. Admiţând că aceste educaţii nu se pot realiza la întâmplare sau
numai parţial de către alte instituţii, ci, dimpotrivă, că ar trebui înscrise printre
atributele obişnuite ale şcolii, fiind incluse în cadrul educaţiei formalizare, rezultă
că inţelesul noţiunii de educaţie se impune a fi redefinit, iar atributele
şcolii redimensionate.
De unde, o primă direcţie de corelare se profilează la nivelul
politicii culturale educative a statului. Problema care se pune este aceea a
valorificarii oricărui tip de educaţie în orizontul propriu activităţilor şcolii, chiar
dacă acestea ar duce la extensiunea atribuţiilor sale, aşa cum s-a discutat altă dată
în literatura pedagogică românească despre ,,extensiunea universitară".
O asemenea acţiune ar determina, fără îndoială, un alt mod de concepere şi
realizare a procesului didactic, chemat să acţioneze în cadrul perspectivei pe care o
sugerăm aici. De unde, se profilează o a doua direcţie de integrare a diferitelor
tipuri de conţinuturi la nivelul şcolii şi în folosul procesului educativ propriu-zis.
Pentru punerea în funcţiune a unor modalităţi eficiente de corelare a
diferitelor tipuri de conţinuturi, se propune o cale dublă: una de transfer sau
utilizare a elementelor educației formale în aria educaţiei nonformale şi informale
şi alta de preluare în cadrul activităţilor şcolare a unor elemente dobândite,
prin excelenţă, în cadrul educaţiei nonformale şi informale.
Nu este vorba numai de o apropiere între diversele tipuri de conţinuturi, ci şi
de dezvoltarea în faţa şcolarului a unui mod de existenţă care să faciliteze o cât mai
bună însuşire a exigenţelor specifice lumii contemporane.
 Problema integrării celor trei tipuri de conţinuturi nu este lipsită de
antecedente. Dispunem, de exemplu, de câteva modalităţi de integrare a
diverselor linii de influenţare a omului în domeniul ştiinţei. Cerinţa implicării
spiritului ştiinţic în tot ce întreprinde omul contemporan beneficiază de modalităţi
adecvate şi acestea sunt din ce în ce mai evidente.
Suntem conştienţi că realizarea acestei integrări şi/sau articulări, fiind un
proces extrem de complex, presupune o nouă optică şi în problema formării
cadrelor didactice. În formaţia universitară a cadrelor didactice şi în perfecţionarea
acestora va trebui să se acorde atenţie acestei noi şi deosebit de importante
problematici pedagogice, oferindu-li-se modele şi sugestii pentru realizarea în
practica instructiv-educativă a integrarii diferitelor tipuri de educaţii.
Pentru atingerea unui nivel optim ar fi nevoie să se aducă transformări atât
planurilor de învăţământ, cât şi programelor şcolare, iar în continuare ar fi necesar
să se introducă teme sau subteme noi în programele de perfecţionare a personalului
didactic.
În concluzie:
Numai o cooperare armonioasă, o punere în valoare reciprocă a acestor trei
forme de influențare constituie garanția atingerii unei depline eficiențe a activității
de educație luată în ansamblul său, realizării unei educații permanente și globale,
în același timp. Numai împreună, acționând în același sens, aceste trei forme pot să
asigure vieții o valoare educativă sporită și elevată.

Sarcină de lucru: Mini-eseu:

Cum m-au modelat/au modelat alte persoane, cele trei forme ale educației:
formală-nonformală și informală.