Educabilitatea.

Factorii dezvoltării personalităţii copilului

Conceptul de educabilitate

• „reprezintă o caracteristică esenţială a personalităţii umane care

desemnează capacitatea acesteia de dezvoltare pedagogică
progresivă, permanentă, continuă” (Dicționar de termeni pedagogici
1998)
• „potenţial de formare umană sub influenţa factorilor de mediu şi
educaţionali” (Allport)
• „capacitatea (disponibilitatea) omului de a fi receptiv la influenţele
educative şi de a realiza, pe această cale, acumulări progresive,
concretizate în diferite structuri de personalitate” (Păun, Şerbănescu)
Educabilitatea:
• exprimă puterea sau ponderea educaţiei în dezvoltarea personalităţii;
• reprezintă capacitatea specifică psihicului uman de a se modela structural şi
informaţional sub influenţa agenţilor sociali şi educaţionali;
• priveşte omul ca fiinţă educabilă;
• reprezintă concepţia, legitatea şi fenomenul care dinamizează posibilităţile de
devenire, formare şi dezvoltare a omului ca personalitate şi profesionalitate;
• fundamentează teoretic şi aplicativ pedagogia ca ştiinţă a educaţiei, ce asigură
eficienţa socială a educaţiei şi învăţământului;
• constituie o percepţie optimistă pentru dezvoltarea educaţiei şi învăţământului;
• susţine concepţia potrivit căreia omul, dacă ar supravieţui fizic numai prin
evoluţia (dezvoltarea) sa natural – biologică, nu ar deveni o fiinţă umană, ci ar
rămâne un „hominis”, foarte puţin adaptat luptei pentru existenţă;
• reprezintă o legitate şi un fenomen specific uman;
• îşi manifestă o forţă mai mare de modelare a psihicului uman la vârste mici.
 Completează enunţul:

Educabilitatea defineşte omul (dezvoltarea personalităţii) ca produs

(rezultat) al ............................................, îndeosebi educaţionale, un
produs al fenotipului, şi nu un produs al biologiei naturale, respectiv al
biotipului;
 Principalele teorii asupra educabilităţii

Curentul ereditarist sau inneist

• Tratat asupra generaţiilor (1651) – W. Harvey formulează celebrul
aforism omnia ex ovo (totul provine din ou)
• Immanuel Kant - teoria gnoseologică cu privire la aşa-numitele
cunoştinţe apriorice deţinute de om
• În psihologie s-a impus „fatalitatea ereditaristă”. Arthur Jensen (1965)
vrea să acrediteze idei ale superiorităţii anumitor rase în raport cu
altele.
Principalele teorii asupra educabilităţii
Curentul ambientist sau ambientalist

• Jean Baptiste Lamarck (1809) – „Filosofia zoologică” - „mediul poate

totul, zestrea ereditară nefiind decât receptacol”

• Teoria „tabula rasa” (J. Locke) - toate cunoştinţele ne provin din

experienţă, adică prin contactul nemijlocit al simţurilor cu mediul
Principalele teorii asupra educabilităţii

Curentul epigenetist (epi = după; genesis = geneză, în lb. gr.)

• Caspar Friedrich Wolff (1795) - „nici mediul nu poate totul” şi „nici

ereditatea nu poate totul”. Ci un al treilea factor este vis esentialis
(forţa esenţială), care intră în acţiune după geneză.
Factorii interni şi externi ai dezvoltării
personalităţii copilului
• factori interni – care pot fi de natură biologică, ereditară şi
psihosocială. Factorii interni sunt: ereditatea, trăsăturile psihosociale
ale persoanei (ex.: calităţile proceselor psihice, trebuinţe şi motive
interne), experienţa dobândită de fiinţa umană în cursul evoluţiei
sale;

• factori externi (mediul şi educaţia) – ansamblu condiţiilor,

influenţelor exercitate din exterior, în scopul dezvoltării personalităţii
umane.
Interacţiunea factorilor interni şi externi care
contribuie la dezvoltarea personalităţii

Acţiunea educativă se manifestă

- direct, în interacţiune cu ceilalţi factori;

- indirect, prin intermediul celorlalţi factori
Dezvoltarea
• „un proces complex de trecere de la inferior la superior, de la simplu
la complex, de la vechi la nou, printr-o succesiune de etape, de stadii,
fiecare etapă reprezentând o unitate funcţională mai mult sau mai
puţin închegată, cu un specific calitativ propriu. Trecerea de la o etapă
la alta implică atât acumulări cantitative, cât şi salturi calitative,
acestea aflându-se într-o condiţionare dialectică.” (I. Nicola).
• Dezvoltarea presupune un proces adaptativ care se manifestă în
conduite și atitudini noi, în rafinarea relaționării cu mediul natural,
social și cultural.
Întrebare

• Dezvoltarea este efect sau premisă a educaţiei?

Exerciţiu

• Explicaţi limitele impuse de acţiunea educativă, în

raport cu ceilalţi factori care contribuie la dezvoltarea
psihică a individului.
Relaţia dezvoltare – învăţare – joc
în educaţia timpurie
Teorii ale dezvoltării psihice
• J. Piaget, autorul teoriei psihogenetice, susţine existenţa stadialităţii
dezvoltării
• J. S. Bruner - rolul determinant în dezvoltare îl au factorii externi –
factorii educativi, societatea, influenţele, metodele de educare
• P. I. Galperin - fenomenele psihice sunt rezultatele interiorizării
acţiunii obiectuale
• N. Chomsky - intelectul, ca şi limbajul sunt determinate genetic, iar
factorii interni au un rol hotărâtor în formarea acestuia.
Stadiile de dezvoltare (în relaţie cu vârstele şcolare)

• perioada/ stadiul sugarului (de la 0 la 1 an);

• perioada antepreşcolară (1 – 2 ani);
• perioada preşcolară (3 – 6/7 ani);
• perioada şcolarului mic (6/7 – 10/11 ani);
• perioada şcolarului preadolescent sau perioada şcolară mijlocie
(10/11 – 14/15 ani);
• perioada şcolarului adolescent sau perioada şcolară mare (14/15 –
18/19 ani).
Ce părere aveţi?
• Structură mintală a copilului este identică cu cea a
adultului;

• În plan funcţional, există un raport de identitate între

psihicul copilului şi cel al adultului.
Jocul este
• un mod de explorare a mediului înconjurător;
• o modalitate de dezvoltare a competenţelor sociale,
limbajului, creativităţii;
• o modalitate de cunoaştere şi intercunoaştere;
• un mijloc de facilitare a incluziunii sociale;
• prin caracterul său interdisciplinar, jocul contribuie la
dezvoltarea tuturor tipurilor de inteligenţă.
Etape privind implicarea în joc (M. Parten)
• neimplicare – se plimbă de la o activitate la alta, fără să se implice direct (1
an – 1,5 ani);
• supraveghere – urmăreşte ceilalţi copii cum se joacă timp mai îndelungat,
uneori pune întrebări, oferă sugestii, dar nu se implică în rezolvarea
practică a situaţiilor (1,5 – 2,5 ani);
• joc paralel – îşi alege jucării, se joacă lângă ceilalţi şi nu este interesat de
ceea ce fac aceştia (2,5 ani – 3,5 ani);
• joc asociativ – se joacă împreună cu ceilalţi, se implică, selectează
partenerii, are tendinţa de a exclude pe alţii. Subiectul este mai simplu,
apar completări, evoluţii, reguli noi, cu sau fără negocieri (3,5 ani – 5 ani);
• joc prin cooperare – copiii se organizează singuri, de obicei apar 1 – 2 lideri
care domină jocul, îşi aleg subiectul, stabilesc reguli, împart roluri (5 ani – 7
ani şi după).
Relaţia dintre tipul de joc şi vârsta copilului (J. Piaget)

• de la 0 la 2 ani – jocuri manipulative (de manipulare şi explorare a

obiectelor);

• de la 2 la 7 ani – jocul simbolic, corespunzător stadiului

preoperaţional al gândirii;

• de la 7 la 12 ani – jocurile cu reguli, corespunzătoare etapei

operaţiilor concrete.
Clasificarea jocurilor
• în funcţie de iniţiatorul jocului:

- jocul liber – formă de joc ales, iniţiat de copil, fără intervenţia

adultului;

- jocul didactic – este iniţiat numai de către adult, cu scopul realizării

unor obiective educaţionale.
Clasificarea jocurilor
• în funcţie de deprinderile, capacităţile pe care le dezvoltă prin forma
intrinsecă a jocului:
- jocuri de manipulare
- Jocul simbolic
- Jocul de rol/ dramatizarea
- Jocul cu reguli
- Jocul de construcţii
- Jocurile dinamice/ de mişcare
Jocul ca tip de activitate integrată

• stimulează sub toate aspectele dezvoltarea copilului

preşcolar

• Jocul este considerată cea mai eficientă formă de

învăţare în grădiniţă, datorită naturaleţii cu care
copilul învaţă.
Activitatea educativă realizată cu copiii trebuie să
pornească de la profilul psihologic al acestora.
La preşcolari:

• gândirea are un caracter global intuitiv

• operaţiile complexe ale gândirii nu se realizează cu fineţe
(analiză, sinteză etc.)
• discursul nu se realizează după criterii logice
• nu se poate exprima bogăţia trăirilor şi sentimentelor
Direcţii importante în educaţia preşcolarilor
(M. Debesse)

• educaţia simţurilor;

• educaţia imaginaţiei;

• educaţia caracterului.
Vârsta micii şcolarităţi – repere ale dezvoltării copilului

Gândirea
• tendinţă de decentrare, depăşeşte stadiul percepţiei globale intuitive;
• înţelege relaţiile de cauzalitate şi utilizează mai corect legăturile
logice;
• rămâne predominant concretă, obiectuală
• devine operaţională
• se dezvoltă reversibilitatea gândirii
• atinge stadiul gândirii noţionale (la aprox. 10 ani)
Vârsta micii şcolarităţi – repere ale dezvoltării
copilului
• Interes pentru acţiune
• Viaţa socială intensă (vârsta „prieteniei”)
• asimilează treptat reguli de conduită individuală şi colectivă
• se manifestă două tendinţe: una de ataşare faţă de alte persoane şi
alta de preocupare faţă de sine
De aici, cerinţa principală a organizării procesului de învăţământ bazat
pe învăţare prin acţiune, pentru stimularea dezvoltării psihice a
şcolarului mic.