TEORII ALE AVANTAJELOR

IN ECONOMIA MONDIALA
• Teoria avantajelor absolute: o țară urmează să se specializeze în
confecționarea acelor bunuri la producerea cărora posedă anumite
avantaje absolute, adică le produce cu costurile cele mai mici față
de alte țări; ( Adam Smith)
• Teoria avantajelor relative: țările lumii sunt nemijlocit interesate să
se specializeze în domeniile în care dezavantajul lor ar fi mai mic;
( David Ricardo)
• Teoria decalajului tehnologic: specializarea internațională depinde
de viteza de inovare a primei țări și de viteza de imitare a acestor
invenții de către alte țări. Avantajul comparativ al unei țări are drept
temelie avantajele tehnologice ale unei sau mai multor firme din țara
respectivă;
• Teoria avantajelor competitive: pentru a obține și a menține un
avantaj competitiv statul este nevoit să reinvestească în producție
cea mai mare parte a profiturilor obținute și să-și perfecționeze fără
încetare structurile de producție.(Porter)
Teoria avantajului absolut( Adam Smith)
Teoria avantajului comparativ( David Ricardo)
Necesarul de producție
Teoria dotării cu factori de producție(HOS Heckscher Ohlin Samuelson)
Demonstratia lui Samuelson a fost atacată
pentru:
Teoria avantajului competitiv(Michael Porter)
Determinanții avantajelor competitive naționale
 38

Teoria decalajului tehnologic M. V. Posner

 39

Teoria ciclului de viață al produsului R Vernon

Teoria rivalității globale Krugman și Kevin

Lancaster
 40

STRATEGII NEUTRE

Sunt strategii de stabilitate, de creştere stabilă.

Motivele adoptării lor pot fi:
 întreprinderea este satisfăcută de performanţele sale actuale şi continuă aceeaşi strategie
ca şi în trecut;
 mediul extern prezintă modificări minore, mai ales din punct de vedere al competitorilor
actuali;
 schimbarea strategiei ar genera riscuri ce nu sunt justificate pentru starea actuală a
întreprinderii.
Aplicarea unei strategii neutrale poate fi semnul unei lipse de angajament managerial în
domeniul strategic (ceea ce par semnele unei consecvenţe ar putea fi în realitate simptomele unei
prăbuşiri apropiate).
 41

Domenii de aplicabilitate este dat mediu stabil cu riscuri reduse (exemplu: monopol –
energie electrică, gaze, căi ferate ) sau întreprinderi care adoptă o creştere stabilă pentru mulţi ani
(exemplu: Compania Coca-Cola).

Strategia de profit

Este recomandată atunci când nu se întrezăresc perspective de creştere, iar schimbarea nu ar fi

eficace. Caracterizează sectoare aflate la saturaţie sau în declin sau sectoare cu creştere puternică unde
rivalitatea concurenţială este mare.
Se distinge prin focalizarea asupra profitului pe termen scurt, prin reducerea cheltuielilor
(promovare, publicitate, cercetare-dezvoltare), prin volumul redus al investiţiilor, aferent doar
bunei funcţionări a activităţii (investiţii de menţinere, înlocuire şi/sau investiţii funcţionale).
Focalizarea asupra profitului pe termen scurt cu un nivel mare al dividendelor distribuite
poate însemna stagnarea pe termen lung.

Strategia de consolidare

Urmăreşte regenerarea resurselor şi consolidarea poziţiei dobândite. Se realizează doar

investiţii de menţinere urmate apoi de investiţii majore specifice strategiilor de investire.
Strategia este necesar a fi adoptată după o perioadă de creştere rapidă când cresc riscurile
de ineficienţă a managementului şi există senzaţia de lipsă a controlului activităţilor.

Strategia continuităţii

Urmăreşte acelaşi nivel al obiectivelor propuse, întreprinderea păstrându-şi direcţia stabilită

pe seama resurselor financiare planificate. Este puţin aplicabilă având în vedere schimbările din
cadrul sectorului industrial. Strategia impune monitorizarea atentă a stării mediului şi păstrarea
flexibilităţii necesare pentru un răspuns rapid.

STRATEGII DE DEZINVESTIRE

Categoria cea mai nepopulară de strategii pentru că sunt asociate cu un eşec. Rolul unor
astfel de strategii este depăşirea unor situaţii periculoase şi trecerea spre adoptarea unei strategii
de investire (decizia de reinvestire).
Sunt specifice întreprinderilor sau obiectivelor de investiţii deţinute de acestea care operează
într-un sector ce oferă puţine oportunităţi unde resursele financiare fie sunt protejate fie nu există, sau
într-un sector unde obţinerea rezultatelor este periclitată de riscuri mari. Pot fi şi rezultatul aplicării
fără succes a strategiilor anterioare.
Acestor strategii trebuie să li se dea importanţa cuvenită, mai ales în economia de piaţă,
cel puţin din perspectiva recuperării maximului posibil de capital investit atunci când o afacere
„moare” şi a relansării afacerilor întreprinderii în alte domenii mai atractive. La nivelul
întreprinderii trebuie privită ca parte a ciclului de investire – reinvestire.
De mare însemnătate în aplicarea acestor strategii sunt:
 identificarea (prezicerea) declinului prin:
- recunoaşterea simptomelor declinului;
- stabilirea cauzelor declinului;
 identificarea barierelor de ieşire şi a modului în care acestea pot fi influenţate
(reducerea şi eliminarea acestora);
 momentul luării deciziei de aplicare a strategiilor specifice declinului:
 42

- luarea deciziei prea devreme ar putea priva afacerea de obţinerea în continuarea prin
exploatare a unui spor de valoare pozitiv (flux de numerar pozitiv), chiar dacă la valori
mai mici, dar ar putea genera o valoare mai mare prin recuperarea capitalului investit
iniţial;
- luarea deciziei prea târziu ar putea periclita cuantumul valorii recuperate din
capitalurile investite iniţial, în schimb ar putea genera spor de valoare prin fluxurile de
numerar pozitive degajate.

Strategia de restructurare

Comportă două aspecte: fie o „contracţie” operaţională cu raţionalizarea activităţilor şi apoi

consolidarea, fie consolidarea şi apoi diversificarea. Cele mai frecvente restructurări fac parte din
prima categorie. Restructurările nu au la bază o reţetă general valabilă.
Cele mai utilizate măsuri sunt:
a) schimbarea managementului – unde pot fi identificate un set de măsuri:
 amploarea schimbării managementului: schimbarea managementului de vârf sau şi a
celui de la nivelurile ierarhice inferioare;
 provenienţa noului management: promovarea managerilor din eşaloanele inferioare sau
înlocuirea managerilor cu persoane din afara întreprinderii;
b) schimbarea culturii organizaţionale – numai schimbarea în sine a oamenilor fără schimbarea
normelor, valorilor, procedurilor şi atitudinii nu aduce redresarea dorită;
c) reorganizarea fluxurilor tehnologice şi a nomenclatorului de produse finite – analiza detaliată
a produselor finite şi concentrarea doar asupra celor vandabile şi profitabile, iar pe baza
acestora remodelarea fluxurilor tehnologice;
d) reproiectarea structurii organizatorice şi reduceri de personal – se va urmări:
 reproiectarea structurii organizatorice pentru creşterea ponderii muncitorilor direct
productivi,
 redimensionarea numărului de personal la noul nivel de activitate şi obţinerea de
economii la salarii şi la sarcinile sociale;
e) reducerea investiţiilor – controlul investiţiilor strict legate de necesităţile noului flux
tehnologic şi a noului nomenclator de produse finite;
f) centralizarea deciziei pentru controlul costurilor şi a fluxurilor de numerar:
 monitorizarea permanentă a costurilor de producţie şi a costurilor produselor:
- revizuirea preţurilor de aprovizionare, reţelei de aprovizionare, reducerea costurilor
de aprovizionare (transport, manipulare, depozitare, salarii etc.);
- reducerea costurilor de fabricaţie, inclusiv prin reducerea rebuturilor şi a reparaţiilor
în termenele de garanţie;
- reducerea costurilor de desfacere (transport, manipulare, depozitare, salarii etc.);
- reducerea costurilor de promovare – reclamă (apropierea de consumator, marketing
direct);
- reducerea costurilor de cercetare – dezvoltare şi armonizarea acestora cu noul
nomenclator de produse şi cu cererile de pe piaţă ce stau la baza fundamentării
noului volum de activitate (concentrarea pe modernizarea produselor);
 revizuirea modului de organizare a contabilităţii de gestiune şi a metodelor de calculaţie a
costurilor;
 întărirea disciplinei financiar-contabile prin implementarea tabloului zilnic de încasări şi
plăţi;
 efectuarea plăţilor numai prin autorizarea de către managementul de vârf;
g) reducerea costurilor fixe – identificarea strictă a costurilor fixe şi găsirea de soluţii pentru
reducerea acestora;
h) redimensionarea necesarului de fond de rulment şi a fondului de rulment aferent:
 43

 controlul strict al stocurilor, creşterea vitezelor de rotaţie a stocurilor (evitarea producerii

pe stoc, reducerea duratelor ciclului de fabricaţie pe produse sau comenzi);
 controlul vitezei de rotaţie a creanţelor;
 obţinerea de relaxări ale termenelor de plată către furnizori;
 creşterea rolului clienţilor –creditori în finanţarea producţiei;
 obligativitatea achitării impozitelor şi taxelor la scadenţele prevăzute;
 evitarea îndatorării prin credite pe termen scurt.
i) reeşalonări de datorii fiscale sau financiare – obţinerea de reeşalonări la bugetele şi fondurile
publice şi la creditori.
Există posibilitatea ca restructurarea să fie centrată pe organizarea întreprinderii pe centre
de profit sau portofoliu de UAS-uri. Necesitatea acestui demers este dată în primul rând de
nevoia de evidenţiere exactă a profitabilităţii fiecărui centru sau UAS. Se vor urmări intrările şi
ieşirile de numerar pe fiecare componentă precum şi performanţele managementului fiecărei
componente. Toate măsurile expuse pot fi aplicate şi la nivel de centru de profit sau UAS.

Strategia dezinvestirii parţiale

Presupune renunţarea la anumite obiective de investiţii neprofitabile considerate

neredresabile, a unui produs sau UAS, cu recuperarea maximului posibil de valoare. Strategia
generează adesea impedimente în plan structural.
Punerea în practică se face prin vânzări de active şi reluarea măsurilor specifice strategiei de
restructurare în primul rând în plan operaţional (volum de activitate şi nomenclator de produse
finite, structură organizatorică, fluxuri tehnologice, numărul şi structura personalului, costuri,
finanţarea producţiei etc.).
Între cele două tipuri de strategii de dezinvestire există o mare complementaritate. Practic
şi strategiile de restructurare includ dezinvestiri parţiale prin valorificarea activelor care nu mai
sunt necesare realizării noului nomenclator de produse finite şi astfel nu îşi mai găsesc locul în
cadrul noilor fluxuri tehnologice. Fluxurile de numerar degajate prin dezinvestirea acestora se
pot constitui în importante resurse pentru susţinerea restructurării.

Strategia dezinvestirii totale

Când celelalte strategii de dezinvestire au eşuat se recomandă aplicarea strategiei

dezinvestirii totale, preferabile falimentului, pentru recuperarea maximului posibil de preţ pentru
activele supuse vânzării. Problema esenţială este recunoaşterea necesităţii şi a momentului
potrivit pentru vânzarea tuturor activelor şi pentru stoparea operaţiilor.

Diviziunea mondială a muncii şi specializarea internaţională a

economiilor naţionale

Prin diviziunea mondială a muncii se înţeleg relaţiile care se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării
producţiei şi comerţului mondial, precum şi rolul şi locul fiecărui stat în circuitul mondial al valorilor materiale.
Diviziunea internationala a muncii este un proces de specializare a tarilor lumii in producerea si comercializarea
pe piata mondiala a bunurilor la fabricarea carora poseda un anumit avantaj, comparativ sau competitiv.

În decursul evoluţiei sale istorice, diviziunea mondială a muncii a cunoscut mai multe schimbări, ca urmare a
dezvoltării economiilor naţionale, a modificării structurii acestora şi, pe baza lor, a specializării în producţie a
diferitelor ţări.
Diviziunea internationala a muncii este un termen pur stiintific. In vocabularul cotidian se vorbeste d/e specializarea
tarilor lumii. In privinta necesitatii si avantajelor ce decurd din specializarea tarilor au fost lansate mai multe
teorii:
 44

· Teoria avantajelor absolute: o tara urmeaza sa se specializeze in confectionarea acelor bunuri la producerea
carora poseda anumite avantaje absolute, adica le produce cu costurile cele mai mici fata de alte tari;

· Teoria avantajelor relative: tarile lumii sunt nemijlocit interesate sa se specializeze in domeniile in care
dezavantajul lor ar fi mai mic;

· Teoria decalajului tehnologic: specializarea internationala depide de viteza de inovare a primei tari si de
viteza de imitare a acestor inventii de catre alte tari. Avantajul comparativ al unei tari are drept temelie
avantajele tehnologice ale unei sau mai multor firme din tara respectiva;

· Teoria avantajelor competitive: p/u a obtine si a mentine un avantaj competitiv statul/firma este nevoit(a) sa
reinvesteasca in productie cea mai mare parte a profiturilor obtinute si sa-si perfectioneze fara incetare
structurile de productie.

Specializarea internaţională are ca scop adaptarea potenţialului economic naţional, a economiei interne, la
cerinţele pieţei mondiale.
Formele specializarii internationale:

1. Specializarea intersectoriala sau specializarea industrie-agricultura;

1. Specializarea interramurala – presupune specializarea tarilor in anumite ramuri ale industriei, cum ar fi
ind chimica, producatoare de masini, usoara, textila etc;

2. Specializarea intraramurala – se efectueaza la nivelul subramurilor, adica in cadrul aceleiasi ramuri(2 tari
se specializeaza in productia chimica, in timp ce una confectioneaza bunuri farmaceutice si parfumuri, alta
prelucreaza produse petroliere);

3. Specializarea organologica – presupune specializarea tarilor nu in producerea unui bun finit, ci doar a
unor parti componente ale acestuia;

4. Specializarea intrafirma – a luat amploare odata cu cresterea numarului si dimensiunilor societatilor

transnationale. Schimburile dintre filialele aceleiasi firme dislocate in diferite tari au la temelie anume
exploatarea avantajelor relative ale unei sau altei tari, dar deja in cadrul unei singure #ri, fie ca ea apartine
unui proprietar individual fie colectiv;

5. Specializarea tehnologica – consta in deplasarea treptata a capacitatilor industriei traditionale din tarile
occidentale in tarile in curs de dezvoltare.

Factorii care determină specializarea internaţională a economiilor naţionale sunt:

• condiţiile naturale, care pot favoriza un anumit fel de producţie (cafea, orez, citrice, extracţia unor
minereuri etc.);
• mărimea teritoriului şi a populaţiei – ţările au un potenţial diferit şi, implicit, posibilităţi diferite de a se
specializa în producţie;
• nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare, inclusiv calificarea forţei de muncă,
disponibilităţile de capital etc.;
• tradiţiile economice, care pot favoriza sau defavoriza specializarea în producţia de un anumit fel;
• factorii extraeconomici (războaiele, asuprirea colonială, menţinerea unor puternice rămăşiţe feudale sau a
unor mentalităţi anacronice).

Specializarea internaţională adaptează potenţialul economic al unei ţări, dintr-un domeniu sau altul de activitate, la
caracteristicile cererii şi ofertei de pe piaţa mondială.

Specializarea internaţională pe diverse produse primare (cereale, ceai, cafea, cacao, citrice, petrol, diverse
minereuri) este dependentă de factori natural-climatici; specializarea pe produse industriale are la bază factorii de
ordin tehnic, economic şi social.
 45

În actuala diviziune mondială a muncii există ţări cu grade diferite de specializare internaţională. Astfel, în partea
superioară a ierarhiei ţărilor lumii se află grupul statelor care se bazează pe tehnica modernă, care au specializare
internaţională de înaltă eficienţă, ceea ce le permite să deţină o pondere însemnată din totalul exporturilor mondiale.
La antipodul acestora, la baza “scării ierarhice” se află ţările slab dezvoltate, a căror specializare internaţională este
unilaterală şi care deţin o pondere infimă în PNB însumat în exporturile mondiale. Între aceste două mari grupări se
află ţările în curs de dezvoltare şi cu nivel mediu de dezvoltare. Aceste grade diferite de specializare internaţională
reflectă, în esenţă, potenţialul economic al statelor.
Caracteristică perioadei postbelice este tendinţa generală de creştere a dependenţei statelor de piaţa externă, de
accentuare a interdependenţelor între ţările lumii, reflectată de creşterea cotei de export în producţia mondială,
manifestată prin următoarele fenomene:
În primul rând, se constată o tendinţă de restructurare a diviziunii internaţionale a muncii, de afirmare a ţărilor în
curs de dezvoltare pe piaţa produselor manufacturate. Un număr de 15 ţări în curs de dezvoltare realizează peste
80% din exporturile totale de produse manufacturate.

În al doilea rând, în deceniile şapte-opt ale sec. XX, s-a conturat o nouă structură în diviziunea internaţională a
muncii: ţările dezvoltate s-au specializat în domeniile tehnicii moderne şi ultramoderne, în timp ce ţările în curs de
dezvoltare devin producători şi furnizori de produse industriale de bază şi clasice.
În al treilea rând, în ţările dezvoltate se manifestă o anumită reorientare spre produsele de bază şi o creştere a
coeficientului de corelaţie între industria prelucrătoare şi cea extractivă.

Aceasta se explică, pe de o parte, prin ieftinirea relativă a unor resurse în ţările dezvoltate, iar pe de altă parte, prin
politica deliberată a statelor respective de limitare a dependenţei faţă de sursele de aprovizionare (în general, ţări din
lumea a treia).
În al patrulea rând, se constată unele regrupări în rândul ţărilor în curs de dezvoltare, de natură să genereze
restructurări în diviziunea internaţională a muncii. Astfel, după ce, începând de la mijlocul secolului al XX-lea
unele ţări din Asia de Sud-Est au dezvoltat industria textilă (în urma reducerii unor astfel de capacităţi în Japonia),
producătorii din Hong-Kong sau Singapore s-au orientat spre articole de modă, iar producţia textilă de serie – care
solicită un volum mare de muncă inferior calificată – s-a deplasat spre ţările vecine.
În al cincilea rând, s-a conturat tot mai mult un proces complex şi contradictoriu de adaptare a diviziunii mondiale
a muncii la noile condiţii de acces la resursele naturale, îndeosebi la combustibili, la modificarea radicală a
raportului de schimb între principalele categorii de produse care fac obiectul comerţului internaţional.
Din punct de vedere istoric, divizarea muncii pe activităţi a parcurs mai multe trepte. Prima formă, cunoscută încă
din societăţile arhaice, a fost diviziunea naturală sau simplă a muncii, în funcţie de vârstă, respectiv, sex. Ulterior,
separarea gintelor pastorale de celelalte ginte a constituit prima mare diviziune socială a muncii.
Extinderea creşterii animalelor a necesitat sporirea producerii nutreţului pentru vite, iar apoi şi cultivarea cerealelor
pentru alimentarea oamenilor. Pământul prelucrat rămânea încă în stăpânirea gintei. Separarea agriculturii de
sectorul zootehnic a constituit a doua mare diviziune socială a muncii. Odată cu ea s-a format clasa agricultorilor.
Treptat din necesităţi obiective a luat naştere meşteşugăritul. Apariţia şi dezvoltarea meşteşugăritului a condus la
cea de a treia mare diviziune socială a muncii. Odată cu ea s-a format şi clasa meşteşugarilor.
Concomitent cu divizarea producţiei în două mari ramuri - agricultură şi meşteşugărit, a apărut crearea bunurilor
pentru schimb, producţia de mărfuri, iar odată cu ea şi comerţul. Separarea comerţului de agricultură şi meşteşugărit
a condus la cea de a patra mare diviziune a muncii şi la formarea clasei negustorilor.
Adâncirea diviziunii sociale a muncii, constituirea şi extinderea proprietăţii private asupra pământului şi a altor
bunuri, formarea claselor sociale necesită crearea unei noi forme de comunitate istorică-statul. Primul stat a apărut
în Grecia antică cu circa 600 de ani înaintea erei noastre. Treptat s-au intensificat relaţiile comerciale între ţări, a
apărut piaţa mondială. Specializarea ţărilor la producerea anumitor bunuri pentru export a dus la cea de a cincia
mare diviziune socială a muncii - diviziunea internaţională a muncii.
Aceste procese au fost observate şi minuţios cercetate de gânditorii economici.
Începuturile teoriei diviziunii muncii au fost conturate în antichitatea greacă. Spre exemplu, Xenofon (427-355
î.e.n.) în lucrarea sa Cutopedia, analizând diferite aspecte ale diviziunii muncii, a formulat idea conform căreia
diviziunea muncii influenţează favorabil calitatea produselor. La rândul său, diviziunea muncii se adânceşte pe
măsura dezvoltării comerţului, lărgirii pieţelor de desfacere. O astfel de abordare a diviziunii muncii constituie o
idee avansată dacă avem în vedere că în vremea lui Xenofon predomina economia naturală, iar bogăţia era privită
numai ca o masă de valori de întrebuinţare.
Platon (427-347 î.e.n.) deduce diviziunea muncii în cadrul comunităţii din caracterul multilateral al necesităţilor
indivizilor şi din caracterul unilateral al capacităţilor lor. în lucrarea sa Republica (Statul) el afirma că în timp ce
fiecare individ „are nevoie de o mie de lucruri", aptitudinile sale sunt limitate la o muncă sau alta. De 3C663)
fiecare individ trebuie lăsat să se specializeze în ceea ce va pricepe el să facă mai bine, ceea ce va atrage după sine o
creştere a productivităţii muncii.
în viziunea lui Aristotel (384-322 î.e.n.), diviziunea muncii şi specializarea producţiei apare din deosebirile naturale
dintre oameni şi dintre nevoile lor. în lucrările sale Politica şi Etica nicomanicâ el subliniază că pe măsura
diferenţierii profesionale sporesc rezultatele muncii, se extinde schimbul de bunuri.
 46

O contribuţie considerabilă în elaborarea teoriei diviziunii muncii îi aparţine fondatorului liberalismului economic
clasic Adam Smith (1723-1790). în opera sa Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei (1776) A.
Smith consideră că cea mai mare perfecţionare a forţelor productive ale muncii rezidă din efectele diviziunii
muncii. Aceste efecte au fost explicate de A.Smith pe baza producerii âcelor cu gămălie.
„Un om întinde sârma, altul o îndreaptă, al treilea o taie, al patrulea o ascute, al cincilea o striveşte la capăt pentru a-
i aplica gămălia. Numai pentru a face această gămălie e nevoie de două sau trei operaţiuni distincte: aplicarea ei este
o operaţiune distinctă, albirea acelor este o alta, chiar fixarea acelor este o nouă operaţiune. în felul acesta,
importanta operaţiune de confecţionare a unui ac cu gămălie este divizată în aproximativ 18 operaţiuni distincte.
Am văzut o astfel de manufactură în care lucrau doar 10 oameni. Aceşti 10 oameni puteau confecţiona zilnic peste
48 mii de ace. Rezultă că fiecare din ei, confecţionând a zecea parte din 48 mii ace, putea zilnic produce 4800 ace.
Dar dacă fiecare din ei ar fi lucrat separat şi independent, nici unul din ei nu ar fi reuşit să producă nici 20 de ace, ba
poate nici măcar un ac pe zi.
Această mare creştere a cantităţii de muncă, pe care sunt în stare s-o îndeplinească acelaşi număr de oameni, se
datorează următoarelor trei momente: în primul rând, creşterii îndemânării fiecărui lucrător în parte; în al doilea
rând, economisirii timpului care, de obicei, se pierde prin trecerea de la un fel de muncă la altul; în al treilea rând,
invenţiei unui mare număr de maşini care facilitează şi reduce efortul.
Enorma sporire a produselor tuturor meseriilor, ca o consecinţă a diviziunii muncii, determină, într-o societate bine
condusă, acel belşug general care se extinde în toată societatea. Orice producător dispune de o cantitate din
produsele muncii sale proprii, peste cea de care are nevoie pentru sine. Orice alt producător, fiind exact în aceeaşi
situaţie, poate schimba o anumită cantitate din propriile sale bunuri pe o cantitate sau la preţul unei cantităţi din
bunurile altor producători. Astfel, o abundenţă generală se propagă la toate clasele sociale.
Această diviziune a muncii, din care derivă atât de multe avantaje, nu are la originea sa efectul înţelepciunii umane,
care să prevadă şi să urmărească belşugul general. Ea este consecinţa necesară, deşi foarte lentă şi treptată, a unei
anumite înclinaţii a naturii omului - de a face troc, de a trafica, de a schimba un produs pe altul".
Aşadar, în viziunea lui A. Smith, diviziunea muncii este izvor al sporirii avuţiei naţionale pentru că ea favorizează:
• sporirea productivităţii muncii;
• economia de timp;
• invenţiile şi perfecţionările continue ale muncii.

Dacă A.Smith a cercetat avantajele diviziunii muncii în industrie, apoi Friedrich List (17891846), autorul teoriei
forţelor productive ale naţiunii, a examinat rolul acesteia în agricultură. în lucrarea sa Sistemul naţional de
economie politică (1841) el scrie: „Nicăieri diviziunea lucrătorilor şi asocierea forţelor productive nu exercită o mai
mare influenţă, decât acolo unde fiecare regiune şi fiecare provincie se poate consacra exclusiv, sau cu predilecţie,
acelor ramuri de producţie agricolă pentru care sunt în special dotate de natură. O regiune prieşte mai mult
cerealelor şi hameiului, alta vinului şi fructelor, o a treia lemnului şi creşterii vitelor ş.a. Dacă fiecare regiune
cultivă în acelaşi timp toate aceste ramuri de producţie, este evident că munca şi solul ei nu pot fi nici pe departe
atât de productive ca atunci când fiecare regiune se consacră, în special, acelor ramuri de producţie pentru care a
fost, în mod deosebit, dotată de natură şi ca atunci când schimbă excedentul său de produse specifice cu excedentul
acelor provincii, care şi ele deţin un avantaj natural în producţia alimentară şi de materii prime. Această diviziune a
procesului de producţie, această asociere a forţelor productive ocupate în agricultură, se poate realiza numai într-o
ţară în care toate ramurile industriei de fabrică au atins cea mai mare dezvoltare... în funcţie de dezvoltarea
industriei, se dezvoltă şi diviziunea operaţiilor şi asocierea forţelor de producţie din agricultură...
în consecinţă, naţiunea cea mai bogată, va fî aceea care a dezvoltat forţa sa industrială de pe cuprinsul teritoriului ei
la cel mai ridicat nivel, în toate ramurile, şi al cărei teritoriu şi producţie agricolă este îndeajuns de mare, ca să
aprovizioneze populaţia sa industrială cu cea mai mare parte de produse alimentare, ca şi cu materiite prime de care
are nevoie.
în general, întreaga stare socială a unei naţiuni trebuie să fie apreciată după principiul diviziunii lucrărilor şi al
asocierii forţelor productive. Ceea ce este acul pentru fabrica de ace, este prosperitatea naţională în marea societate
denumită naţiune".
După părerea noastră, un merit deosebit a lui Fr.List în examinarea diviziunii muncii constă în divizarea activităţilor
în cadrul unei naţiuni în activităţi materiale şi activităţi spirituale. El a
argumentat teza conform căreia „cu cât intelectualitatea contribuie mai mult la încurajarea moralităţii, a spiritului
religios, a culturii, îmbogăţirii cunoştinţelor şi a răspândirii libertăţii, ca şi a progresului politic, a siguranţei
persoanelor şi a proprietăţii - în interior - şi a independenţei şi puterii naţiunii - în afară, cu atât mai considerabilă va
fi producţia sa materială; cu cât va creşte producţia de bunuri materiale, cu atât mai mult producţia spirituală va
putea fi încurajată"[1].

Există, deci, o interdependenţă reciprocă între munca fizică şi munca intelectuală. Prin diferite modalităţi ambele
contribuie la progresul social şi economic al naţiuni.
O atenţie deosebită a acordat problemelor diviziunii muncii Karl Marx (1818-1883). în opera sa Capitalul (vol.l,
1867), el detaliat analizează esenţa şi consecinţele diviziunii muncii în diferite forme de activitate economică şi
argumentează ideea, că în modul de producţie capitalist „diviziunea socială a muncii pune faţă în faţă producătorii
 47

de mărfuri independenţi, care nu recunosc nici o altă autoritate, în afară de autoritatea concurenţei, în afară de
constrângerea, care este un rezultat al luptei dintre interesele lor reciproce, - după cum în lumea animalelor bellum
omnium contra omne este, într-o măsură mai mare sau mai mică, condiţia de existenţă a tuturor speciilor... în timp
ce diviziunea muncii într-o societate luată în ansamblul ei, indiferent dacă diviziunea asta e mijlocită sau nu
mijlocită de schimbul de mărfuri, este proprie celor mai diferite formaţii social-economice, diviziunea
manufacturieră a muncii este o creaţie absolut specifică modului de producţie capitalist" .
Avantajele aduse de diviziunea muncii constau în creşterea extraordinară a productivităţii, dezvoltarea îndemânării
lucrătorilor, cunoaşterea mai bună a activităţii, posibilitatea de a înlocui operaţiuni specifice manuale cu unele
efectuate de maşini, economia de timp de muncă, reducerea costurilor de producţie. Dezavantajele ţin de aspecte
precum unilateralitatea, privarea personalităţii de abilităţi multiple, monotonia efectuării aceloraşi operaţiuni,
dificultatea în privinţa înlocuirii lucrătorilor.
Cu toate limitele şi consecinţele negative care îi sunt caracteristice, diviziunea muncii determină specializarea
lucrătorilor pentru obţinerea în final a bunurilor destinate vânzării-cumpărării pe piaţă, sub formă de mărfuri.
Specializarea producţiei înseamnă fixarea unor genuri de activităţi producătoare asupra unor subiecţi economici.
Spre deosebire de producătorul „universal", caracteristic economiei naturale, producătorul specializat se deosebeşte
prin aceea, că: a) utilizează factori de producţie speciali (unelte specializate, forţă de muncă cu calificări diferite
ş.a.); b) acţionează în domenii distincte de producţie, în ramuri şi subramuri autonomizate; c) produce
o gamă limitată de bunuri, uneori chiar un singur produs final; d) aduce pe piaţă cantităţi relativ mari din bunurile în
producerea cărora s-a profitat; e) costurile unitare ale produselor sunt relativ mici ş.a.
Deciziile producătorilor de a se specializa se bazează, conştient sau inconştient, pe avantajul comparativ care constă
în surplusul utilităţilor pe care un producător îl aşteaptă, îl obţine de la producerea unui bun, având la acesta un cost
de oportunitate mai mic decât concurenţii săi.
Pe baza specializării producţiei devine tot mai intens schimbul de activităţi, se creează o puternică reţea de
interdependenţe între producători, zone teritoriale şi ţări, creşte productivitatea muncii, sporeşte calitatea bunurilor
şi a serviciilor.
în concluzie : cercetările în domeniul diviziunii sociale a muncii şi specializării producţiei continuă, dar, la etapa
actuală, în cele mai dese cazuri au loc în contextul integrării economice la diferite niveluri şi globalizării
economiilor ţărilor lumii.
Adâncirea diviziunii sociale a muncii şi sporirea gradului de specializare a producţiei are o deosebită importanţă
pentru economia de tranziţie a Republicii Moldova unde scopul final este sporirea producţiei de bunuri materiale şi
servicii, atât pentru aprovizionarea pieţei interne, cât şi pentru export.

Prima revoluție industrială – Industry 1.0

A avut loc pe la sfarșitul secolului 18, începutul secolului 19 ( în anul 1765 James Watt a inventat primul motor cu
aburi) și a avut ca principal impact tehnic mecanizarea proceselor de producție, proces care a înlocuit, treptat,
agricultura cu industria ca bază a structurii economice a societății. Masivele extracții de cărbune și inventarea
motorului cu aburi au creat un nou tip de energie, care s-a extins rapid și la alte procese – dezvoltarea liniilor de
cale ferată și în consecință acelerarea schimbului economic, atât material cât și uman. Importante descoperiri se fac
și în alte domenii, cum ar fi metalurgia, apar noi metode de prelucrare a metalului și, ca urmare, se deschide o
poartă către creearea primelor fabrici și orașe industriale, unde muncitorilor le revine mai mult rolul de
supraveghere, reglare și control al mașinilor.

A doua revoluție industrială – Industry 2.0

A avut loc la sfârșitul secolului 19 și a culminat cu apariția unei noi surse de energie : electricitatea. Au rezultat
astfel primele motoare cu ardere internă, s-a dezvoltat industria de prelucrare a oțelului, au apărut noi metode de
sinteză chimică care au dat naștere primelor fibre sintetice, au apărut vopselurile și substanțele de fertilizare a
solului. De asemenea, mijloacele de comunicație au fost revoluționate ca urmare a apariției telegrafului și a
telefonului. Au apărut apoi primele automobile și primele avioane, către începutul secolului 20.

A treia revoluție industrială – Industry 3.0

Începe practic, în cea de-a doua jumătate a secolului 20 și se întrepătrunde într-o oarecare măsură cu cea de-a patra,
care se desfășoară chiar în zilele noastre. Acest al treilea val revoluționar are ca punct culminant apariția unei noi
surse de energie și anume energia nucleară. Și-au făcut apariția apoi produsele electronice, odată cu inventarea
tranzistorilor și apoi a microprocesorului (1970) și, nu în ultimul rând, dezvoltarea industriei de telecomunicații și
industria de computere. Dezvoltarea noilor tehnologii a dat naștere unor noi domenii de cercetare, în special cea
spațială și în domeniul biotehnologiei. A luat naștere o nouă eră a automatizării proceselor de producție și apariția
roboților industriali.
 48

A patra revoluție industrială – Industry 4.0

Își are originea la începuturile mileniului 3, odată cu apariția internetului. Este singura revoluție care nu își are
rădăcinile în descoperirea unei noi forme de energie, ci are la baza cel mai nou fenomen tehnologic –
digitalizarea. Suntem deja înconjurați de inteligență artificială, de la vehicule autonome și drone până la asistenți
virtuali. Tehnologia a făcut posible noi produse si servicii menite să ne ușureze atât viața personală cât și cea
profesională.

Dacă ne gândim că se vorbește din ce în ce mai mult despre inteligența artificială (AI), robotică, Internet of Things
(IoT), autovehicule autonome, sistemele de imprimare 3D, realitate augmentată și realitate virtuală, wearables,
nanotehnologie, atunci da, putem să vorbim despre începuturile Industry 5.0. Cu alte cuvinte, Industry 5.0 este
despre relația dintre om și mașină și cât de Smart va deveni lumea noastră.

Cele mai mari brand-uri din lume în perioada 2000-2018.

Anii 2000:

https://www.orange.ro/help/articole/cele-4-revolutii-industriale-o-scurta-istorie

2018
 49

Strategii de creştere

Creşterea internă (organică) inseamnă sporirea capacităţilor unei firme „prin ea insăşi”, adică prin autofinanţare
(cash-flow), pe baza profitului propriu nedistribuit şi reinvestit. Creşterea internă devine posibilă şi prin recurs la
surse externe de finanţare, cum sunt imprumuturile bancare sau emisiunea de titluri de valoare in scopul
majorării capitalului.

In timpul ultimului război mondial şi in anii care au urmat, intreprinderile americane au obţinut profituri fabuloase,
care, in numeroase cazuri, intreceau chiar necesităţile interne de acumulare. Aceasta a făcut ca, pană spre sfarşitul
anilor '60, autofinanţarea să acopere cea mai mare parte a nevoilor de lichidităţi ale firmelor din SUA. In tot acest
timp, finanţarea externă a jucat un rol secundar. Dintre sursele externe de finanţare, emisiunile de acţiuni au avut
importanţa cea mai mică; in schimb, emisiunile de obligaţiuni au reprezentat cea mai importantă sursă externă de
finanţare pe termen lung.

Dezvoltarea internă

Se realizează prin crearea de noi capacităţi de producţie, de cercetare sau de distribuţie, realizate cu
resursele financiare proprii ale întreprinderii. Optarea pentru o astfel de dezvoltare este dependentă de:
− cererea puternică de produse – faze de creştere a întreprinderii şi a sectorului;
− eforturile pe linia cercetării – dezvoltării;
− capacitatea de autofinanţare şi gestiunea fluxurilor financiare;
− potenţialul uman.
Creşterea internă poate fi de două feluri:
− asigurarea de active necesare creşterii din producţie proprie;
− achiziţionarea activelor necesare creşterii.
Avantajul principal al strategiei este controlul total al activităţilor întreprinderii fără diluarea puterii sau
modificarea structurilor.
Inconvenientul major (mai ales pentru întreprinderile româneşti) este lipsa sau insuficienţă resurselor
proprii necesare dezvoltării, ceea ce face imposibilă creşterea fără apelarea la surse externe de finanţare.

Finanţarea prin majorarea capitalului

In activităţile unei STN survin situaţii care necesită o majorare a capitalului.
 50

Cotarea la bursă oferă una dintre cele mai convenabile oportunităţi.

Băncile sunt acelea care realizează operaţiunea.

Adunarea generală extraordinară a acţionarilor este convocată pentru a-şi da aprobarea. Principalii acţionari vor
fi de acord, in mod normal, numai dacă operaţiunea nu le afectează patrimoniul deţinut in momentul respectiv.

Fie următoarea situaţie (după repartiţia beneficiului):

Momentul A

Capitalul propriu al firmei ............................100.000.000 $ din care:

Capital social ................................................50.000.000 $

Rezerve legale .............................................10.000.000 $

Rezerve facultative .......................................40.000.000 $

Număr total de acţiuni ................................1.000.000 titluri

Valoarea nominală acţiune

(Vn1) = capital social / număr acţiuni =50 $

Valoarea reală acţiune

(Vr1) = capital propriu / număr acţiuni =100$

Momentul B

Se emit 100.000 acţiuni noi, a cate 50 $. Valoarea lor nominală totală va fi de 5.000.000 $. Ce rezultă?

Capitalul propriu va creşte la 105.000.000 $

Capitalul social se va mări la 55.000.000 $

Rezervele răman neschimbate

Valoarea nominală acţiune nouă (Vn2)

(Vn2)= 50$

Valoarea reală acţiune nouă (Vr2)

(Vr2)= 95,45 $

Aşadar, in timp ce valoarea nominală a unei acţiuni se menţine egală cu cea a unei acţiuni vechi, valoarea sa reală se
reduce, de la 100 $ la 95,45 $. Are loc o diluare a capitalului. Acest efect se cuvine compensat. Altfel, vechii
acţionari n-ar aproba majorarea capitalului.
 51

Dreptul de subscriere
Fiecare veche acţiune conferă proprietarului un drept de subscriere la o nouă emisiune de acţiuni. Acest lucru este
firesc in condiţiile in care, de-a lungul anilor, aportul vechilor acţionari la constituirea capitalului social şi a
rezervelor a fost constant.

Să presupunem că portofoliul unui vechi acţionar era de 1000 de acţiuni. Valoarea reală a unei acţiuni vechi fiind de
100 $, el poseda, in total, un patrimoniu in valoare de 100.000 V.

După majorarea capitalului fiecare acţiune veche ii conferă gratuit un drept de subscriere la noua emisiune; in
total va beneficia de 1000 de drepturi. Care este valoarea unui drept de subscriere? Ea va fi de 4,55 $, adică
diferenţa dintre Vr1 şi Vr2 (100$ - 95,45$).

Iniţial existau 1.000.000 de acţiuni vechi şi deci 1.000.000 de drepturi de subscriere. Ele vor servi la cumpărarea
celor 100.000 de acţiuni noi. Prin urmare, vor trebui prezentate 10 drepturi pentru a subscrie la o acţiune
nouă.

Fie un vechi acţionar care deţine 1000 de acţiuni.

Patrimoniul său, inaintea majorării capitalului, era de 1000 acţiuni x 100 $ = 100.000 $.

Avand la dispoziţie 1000 de drepturi de subscriere (1 acţiune veche = 1 drept), el are următoarea alternativă: a) să
subscrie la noua emisiune; b) să vandă drepturile de care dispune.

In primul caz, schimband 10 drepturi contra 1 acţiune nouă, el va putea subscrie la 100 de acţiuni noi. Patrimoniul
său va deveni: 1100 de acţiuni x x 95,45 $ = 104.995 $, deci se va mări cu 4995 $ (104.995 $ - 100.000$), ca urmare
a investiţiei făcute.

In al doilea caz, vechiul acţionar işi va menţine patrimoniul iniţial (100.000$): o parte in acţiuni (1000 x 95,45$ =
95.450 $), plus lichidităţile provenite din vanzarea drepturilor de subscriere (1000 de drepturi x 4,55 $ = = 4550 $).
In aceste condiţii, el nu va pierde nimic.

Noii acţionari
In situaţia in care o firmă transnaţională işi majorează capitalul prin emisiune de acţiuni, noii investitori nu vor avea
acces la noile acţiuni, plătind un titlu la valoarea sa „diluată” de 95,45$. Dacă acest lucru ar fi posibil, ei ar
beneficia gratuit de rezervele la care nu au contribuit cu nimic. Vechii acţionari ar fi nedreptăţiţi. De aceea, un
nou investitor va trebui ca, mai intai, să cumpere dreptul de acces la rezervele existente. El poate să achiziţioneze,
de pildă, 1000 de drepturi de subscriere, plătind 4,55$ pentru fiecare. Apoi, cu aceste drepturi vor avea posibilitatea
să cumpere 100 de acţiuni noi (10 drepturi pentru 1 acţiune nouă).

In concluzie, dreptul de subscriere face ca, pe de o parte, să nu fie lezate interesele nimănui, iar, pe de altă parte, ca
nimeni să nu fie avantajat.

O firmă care reuşeşte o importantă concentrare de capital şi a producţiei, deci o talie mare, se poate gandi şi la o
creştere externă. Creşterea internă este o condiţie pentru creşterea externă.

Strategii de investire Ritm de creştere Riscul şi datoriile financiare Control

Dezvoltarea internă Lent Scăzut(e) Total

Achiziţii/Fuziuni Rapid/relativ Ridicat(e) Parţial/Total
rapid

Alianţe Rapid Scăzut(e) Parţial

 52

Fig.6.1. COMPARAŢII ÎNTRE TIPURILE DE STRATEGII DE INVESTIRE

INTERNĂ ŞI EXTERNĂ

Dezvoltarea internă Achiziţii/fuziuni Alianţe

Ritm lent – viteza de Achiziţii – ritm rapid – creşterea se face Ritm rapid – mai
creştere limitată de întrun timp relativ scurt. rapidă decât
resursele interne ale achiziţiile pentru că
întreprinderii şi din În ambele cazuri ritmul este încetinit de nu
necesitatea păstrării realizarea proceselor ca atare (integrarea există sentimente
controlului şi întreprinderilor); ostile
conducerii eficiente
Fuziuni - ritm relativ rapid – avantajele
generate sunt mai degrabă împărţite decât
adăugate.
Riscul şi datoriile Riscul şi datoriile financiare Riscul şi datoriile
financiare – ritmul financiare –
lent şi precaut de Achiziţii/fuziuni – cea mai importantă decizie împărţirea riscurilor
abordare; o investiţie de investiţie; gradul de risc creşte mai ales şi recuperarea în
treptată reduce dacă achiziţia/fuziunea este conglomerată. comun a
datoriile financiare şi Plata preţului atrage de cele mai multe ori cheltuielilor reduce
scade riscul financiar datorii financiare considerabile ce trebuie datoriile financiare,
recuperare într-un termen cât mai scurt pentru dar limitează
consolidarea noii firme. profitul viitor

Fig.6.2. COMPARAŢII ÎNTRE TIPURILE DE STRATEGII DE INVESTIRE

INTERNĂ ŞI EXTERNĂ

1.2.2.4. Franciza

Franciza este un caz particular al strategiilor de dezvoltare pe orizontală, fiind foarte dezvoltată mai ales în
S.U.A., unde s-a consacrat ca un model de afaceri. De altfel, cel mai mare promotor al reţelelor de franciză este
firma americană McDonald’s.
Una dintre cele mai cuprinzătoare definiţii ale conceptului de franciză şi al contractului de franciză a fost
dată de către Comisia Uniunii Europene în Regulamentul nr. 4087/88 din 30 noiembrie 1988, conform căruia
franciza este „un ansamblu de drepturi de proprietate industrială sau intelectuală privind mărci, firme, desene şi
modele industriale, drepturi de autor, know-how sau brevete de invenţii sau inovaţii destinate a fi exploatate pentru
vânzarea de produse şi prestarea de servicii de către utilizatorii finali”. Potrivit reglementărilor comunitare,
contractul de franciză este „acordul prin care francizorul acordă altei persoane denumite francizat în schimbul unei
compensaţii financiare directe sau indirecte, dreptul de a exploata o franciză”.
Legiuitorul român, având în vedere caracteristicile date de reglementările comunitare, a reglementat prin
două acte normative regimul juridic al francizei. Astfel, prin Legea 79/1998 – pentru aprobarea şi modificarea
Ordonanţei Guvernului nr.52/1997, franciza a fost definită astfel: „franciza este un sistem de comercializare – bazat
pe o colaborare continuă între persoane fizice şi juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o
persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta
o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu”. Reţeaua de franciză în legislaţia românească este definită ca „un
ansamblu de raporturi contractuale între un francizor şi mai mulţi beneficiari în scopul promovării unei tehnologii,
unui produs sau servicii, precum şi pentru dezvoltarea producţiei şi distribuţiei unui produs sau serviciu”.
Caracteristicile necesare ale partenerilor contractului de franciză sunt redate în fig.nr.4.3.
Referitor la extinderea afacerilor în franciză în România se poate conchide faptul că franciza reprezintă un
concept de afaceri puţin cunoscut, mediatizat şi aplicat. Conform aceleaşi lucrări citate, din multitudinea de cauze
care au generat o astfel de situaţie considerăm că cele mai importante sunt:
− apariţia târzie a cadrului legislativ şi definirea incompletă sau neclară a unor termeni; de asemenea
desele schimbări ale cadrului legal;
− inexistenţa unor organisme profesionale ale francizorilor sau francizaţilor, care să le ofere
consultanţă tehnică şi legislativă şi să creeze un cadru propice pentru dezvoltarea reţelelor de franciză;
− multe companii mici şi mijlocii care ar putea reprezenta suportul dezvoltării reţelelor de franciză nu
dispun de capitalul iniţial necesar pentru infrastructura de producţie şi acoperirea taxei de intrare;
 53

− lipsa de credibilitate externă a mediului de afaceri românesc, a modului local de derulare a afacerilor,
ceea ce se răsfrânge în mod direct asupra imaginii potenţialilor francizaţi;
− flexibilitatea redusă a managerilor români la schimbare, preluarea unei francize însemnând, în cvasi-
totalitatea cazurilor, adoptarea structurilor organizatorice, procedurilor şi metodelor manageriale
impuse de francizor;
− stadiul timpuriu al implementării standardele şi procedurile internaţionale de contabilitate.

Francizor Francizat

1.Credibilitate – pentru a putea vinde franciza, 1.Credibilitate – pentru a putea prelua

francizorul trebuie să fie credibil în faţa
potenţialilor francizaţi; credibilitatea poate fi
creată de notorietatea mărcii, experienţa de
operare, cota de piaţă, rezultatele financiare
etc.
franciza, francizatul trebuie să facă dovada,
pe o parte, a eticii şi moralităţii sale în
afaceri şi, pe de altă parte, a experienţei sale
manageriale.

2.Diferenţierea – permite crearea unui 2.Capabilitatea menţinerii avantajului

produs/serviciu perceput ca fiind unic şi se
poate realiza prin: designul sau imaginea
mărcii, tehnologia, caracteristicile funcţionale
ale produsului, garanţiile, service-ul; în plan
financiar asigură un nivel sporit al rentabilităţii
prin ataşamentul consumatorilor faţă de marcă
şi sensibilitatea redusă faţă de preţ.
distinctiv – capacitatea de a asimila şi
implementa proceduri de orice tip pentru
păstrarea şi transmiterea în mediu a
aspectelor distinctive ale mărcii
francizorului.

3.Capacitatea de a transfera metode, 3.Capacitatea de a asimila elemente de

proceduri şi cunoştinţe – francizorul trebuie să cultura organizaţională – francizatul trebuie

aibă competenţa de a-i învăţa pe francizaţi să împărtăşească ansamblul valorilor şi
întro perioadă de timp cât mai scurtă modul în conceptelor de bază, a modelelor de gândire
care trebuie derulată afacerea şi de a transmite şi de comportament ale francizorului
propria viziune asupra afacerii

4.Adaptabilitatea – presupune promovarea 4.Flexibilitate – capacitatea de a-şi modela

unui spirit novator în întreaga activitate a structurile conform orientărilor francizorului
companiei astfel încât să se realizeze înnoirea şi influenţelor de mediu
frecventă a ofertei, perfecţionarea continuă a
distribuţiei, perfecţionarea continuă a
formelor de comercializare şi vânzare,
diversificarea acţiunilor publicitare şi
promoţionale.
5.Capacitatea de selecţie – francizorul trebuie să 5.Solvabilitate – capacitatea de a-şi onora
aplice metodele şi criteriile cele mai riguroase şi obligaţiile financiare faţă de francizor fără
obiective de selectare a francizaţilor. afectarea relaţiilor cu ceilalţi parteneri de afaceri
(creditori, furnizori, salariaţi, stat etc.)

6.Fezabilitate – afacerea să se dovedească viabilă 6.Rentabilitate – nivelul rezultatelor financiare

într-un anumit orizont de timp din punctul de vedere al să permită amortizarea investiţiei şi satisfacerea
raportării rezultatelor obţinute la volumul resurselor intereselor de natură financiară ale francizatului.
consumate.
 54

7.Înţelegerea sectorului strategic – capacitatea 7.Înţelegerea pieţei – capacitatea de a

de a surprinde şi controla schimbările profunde, surprinde şi controla variabilele cheie ale pieţei.
actuale şi viitoare ale sectorului.

8.Liberul – consimţământ – contractul de franciză 8.Liberul – consimţământ – contractul de

trebuie să aibă la bază voinţa directă şi nemijlocită a franciză trebuie să aibă la bază voinţa directă şi
francizorului. nemijlocită a francizatului.

9.Abilităţi manageriale – reflectate în metode, 9.Abilităţi operaţionale – reflectate de

tehnici şi instrumente de management a căror capacitatea de implementare operaţională a
validitate a fost dovedită. abilităţilor manageriale şi procedeelor tehnice
transmise de francizor.

Reţeaua de franciză

1.Omogenitate şi unitate – franciza este pusă în reţea de un francizor unic, toţi

francizaţii utilizând aceeaşi marcă şi beneficiind de transferul aceluiaşi
knowhow.

2.Imaginea marcă – acţiune solidară a francizorului şi francizaţilor pentru

menţinerea şi îmbunătăţirea imaginii de marcă.

3.Taxă de reţea – accesul la avantajele preluate prin franciză se face, de regulă,

cu titlu oneros.

4.Independenţa părţilor – francizatul acţionează în nume propriu şi pe cont

propriu, el nefiind nici mandatar, nici agent, nici angajat al francizorului şi
suportând singur riscurile neplăţii creditorilor săi, la rândul său, francizatul nu
va răspunde faţă de terţi pentru actele francizatului, cu excepţia cazului în care
răspunderea sa este angajată pentru culpa proprie.
 55

5.Publicitatea – selecţia transparentă a francizaţilor pentru realizarea unei

tranzacţii reciproc avantajoase, după un marketing adecvat, astfel încât ambele
părţi să acţioneze în cunoştinţă de caz, prudent şi fără constrângeri.

FIG. 6.3. CARACTERISTICILE NECESARE ALE PARTENERILOR

CONTRACTULUI DE FRANCIZĂ

Pe baza practicii internaţionale şi a efectelor benefice constatate în plan managerial şi financiar la

companiile francizate se pot extrage câteva argumente în favoarea extinderii afacerilor ce au la bază franciza:
− sistemul de franciză, în mod special în perioadele de început, promovează afaceri de proporţii reduse
care implică un efort financiar redus; în acest fel este încurajată dezvoltarea întreprinderilor mici şi
mijlocii;
− este în măsură să reactiveze forţa de muncă disponibilizată, contribuind astfel la reducerea ratei
şomajului şi atenuarea tensiunilor sociale;
− poate oferi economiei produse şi servicii de calitate, ceea ce conduce la reducerea importurilor şi
echilibrarea balanţei comerciale;
− este un cadru de afaceri mai puţin riscant pentru investitorii străini, care se pot proteja astfel mai bine
faţă de riscul investiţional;
− franciza constituie pentru francizat o şcoală de management şi calificare profesională la un nivel care
să permită succesul în afaceri.
ECONOMIA MONDIALA - ISTORIC

ECONOMIA MONDIALA – un sistem complex, dinamic, care incorporeaza ansamblul economiilor nationale dar
si relatiile, interdependentele economice dintre ele, generate si dezvoltate pe baza diviziunii internationale a muncii,
precum si de mecanismele, normele juridice si institutiile nationale si modiale conform carora se realizeaza aceste
legaturi.

Formarea economiei mondiale

Dominaţia proprietăţii private constituie prima şi cea mai importantă premisă a formării economiei mondiale.
Proprietatea privată a apărut ca urmare a dezvoltării factorilor de producţie şi a creării plusprodusului. Pe parcursul
dezvoltării sale, proprietatea privată a cunoscut mai multe forme. Forma sa capitalistă se află la baza apariţiei şi
dezvoltării economiei mondiale. Saltul activităţii economice la nivel internaţional a avut loc atunci când
capitalismul s-a extins pe întregul glob. Capitalismul înseamnă supremaţia economiei deschise, orientate către
piaţă, o piaţă în expansiune şi într-o continuă schimbare structurală.
Schimbul la mare distanţă şi apariţia pieţei mondiale reprezintă, de asemenea, premise ale formării economiei
mondiale.
-lea -lea
Sfârşitul secolului al XV şi secolul al XVI au marcat debutul unei noi epoci în activitatea economică. Evenimente
precum marile descoperiri geografice, importantele cuceriri coloniale, au permis includerea în circuitul economic a
unor vaste regiuni de pe glob, în primul rând a celor două Americi, ceea ce a dat un impuls considerabil vieţii
economice. Schimbul de mărfuri se realizează pe teritorii extinse cuprinzând cele mai importante zone ale
lumii.
-lea
Secolul al XVI este secolul apariţiei germenilor pieţei mondiale. Activitatea la nivel microeconomic a fost
stimulată considerabil de apariţia manufacturilor. Dintre ele, cu timpul, s-au detaşat manufacturile care produceau
pentru alte ţări (pieţe), şi care erau amplasate în porturi pentru a facilita expedierea şi transportul
mărfurilor. De asemenea, multe manufacturi funcţionau pe baza materiilor prime din import, spre exemplu
mătasea. Semnificativă este şi crearea unor manufacturi în alte ţări decât cele de origine, în special în colonii.
Stimulate de dezvoltarea comerţului între ţări, manufacturile au contribuit, la rândul lor, la impulsionarea acestuia.
Olanda a fost ţara care a dominat piaţa mondială în perioada manufacturieră. Oraşele din ţările de Jos au devenit
adevărate centre ale comerţului internaţional cu mărfurile produse în manufacturi. La jumătatea secolului XVII,
Olanda a ajuns la punctul culminant al puterii sale comerciale.
O dată cu crearea marilor manufacturi, economia închisă a trebuit 1 să cedeze locul economiei
deschise, orientată către piaţă. S-au creat astfel
 56

premisele pentru saltul de la nivel microeconomic la nivel macroeconomic. Acest proces s-a confruntat cu o serie
de obstacole, printre care:
- procesul de formare a pieţei interne era departe de a se fi încheiat;
- lipsa centralizării puterii politice;
- cele două Americi nu dispuneau încă de forţa economică necesară pentru a avea relaţii stabile cu restul
lumii;
- fluxurile de mărfuri dinspre Africa, Indiile Orientale şi America spre Europa nu erau generate, în
primul rând, de factori economici, de relaţii de vânzare-cumpărare. Companiile Indiilor Orientale, mai
întâi cea olandeză şi apoi cea engleză, care controlau întreg traficul de mărfuri cu Europa şi care exercitau
un adevărat monopol, reprezintă cea mai concretă expresie a acestui tip de relaţii.
- încă nu exista o diviziune internaţională a muncii, o tendinţă bine conturată de specializare internaţională
în producţie.
- relaţiile marfă-bani nu deveniseră atotcuprinzătoare.
Adevăratul salt al vieţii economice la nivel internaţional s-a produs în perioada marii industrii maşiniste,
rezultat al primei revoluţii industriale (sfârşitul secolului XVIII începutul sec. XIX). Revoluţia factorilor de
producţie s-a tradus printr-o creştere impresionantă a productivităţii muncii, activitatea la nivel
microeconomic atingând cote nemaiîntâlnite până la acel moment, ceea ce a făcut ca nevoia de debuşee, de noi
pieţe de desfacere, să fie mai mare ca oricând.
Revoluţiile burgheze lichidează fărâmiţarea politică feudală, duc la formarea statelor naţionale şi creează condiţii
pentru schimbul reciproc de activităţi la nivel macroeconomic, pentru apariţia economiilor naţionale ca entităţi
de sine stătătoare.
Ţara care a dominat lumea în perioada maşinistă a fost Anglia, ţara din care a pornit prima revoluţie industrială şi
care a devenit „atelierul industrial al lumii”. În acest context, Anglia a devenit deosebit de interesată de
promovarea schimburilor internaţionale.
Odată formate, economiile naţionale au oferit un cadru propice pentru generalizarea revoluţiei industriale,
imprimând un nou avânt dezvoltării factorilor de producţie.
Treptat s-a conturat o nouă diviziune a muncii, respectiv, diviziunea internaţională a muncii. Din acest
moment se poate vorbi despre o explozie a
schimbului reciproc de activităţi la nivel internaţional. Activitatea economică capătă noi dimensiuni.

Trăsături caracteristice economiei mondiale

Economia mondială si-a schimbat imaginea în fiecare etapă a dezvoltării sale. Cu toate acestea pot fi distinse
unele trăsături caracteristice pentru întreaga evoluţie a economiei mondiale şi anume:
1. Economiile naţionale reprezintă, încă, celulele de bază ale economiei mondiale.
1. Economia mondială este expresia unui sistem de interdependenţe; dezvoltarea
economiilor naţionale determină adâncirea diviziunii mondiale a muncii care, la rândul ei
2 generează inter-
relaţiile dintre economiile naţionale, inter-relaţii aflate la baza unor subsisteme mondiale (comercial,
valutar, financiar). Între aceste subsisteme există interdependenţe cu implicaţii asupra agenţilor economici şi
asupra economiilor naţionale.
2. În cadrul economiei mondiale, se remarcă o alternare a fazelor de expansiune cu cele de
recesiune. Rezultanta pe termen lung este însă pozitivă, produsul mondial brut înregistrând creşteri. În
consecinţă, zonele de prosperitate se extind, iar cele de sărăcie se restrâng. Totuşi, învingerea sărăciei reprezintă
marea provocare a sec. XXI.
3. Economia mondială este eterogenă. Între diferitele sale zone se menţin decalaje datorită
dezvoltării inegale. Statele naţiune diferă nu numai ca mărime şi potenţial economic ci şi ca nivel de dezvoltare.
Există deosebiri şi din punct de vedere al sistemului economic. Majoritatea statelor lumii au optat pentru
sistemul capitalist, se menţin însă şi câteva ţări cu sistem comunist.
În concluzie, economia mondială se caracterizează prin unitate în diversitate. Interdependenţele
economiei mondiale au drept cadru general de mişcare producţia şi circulaţia mărfurilor, care devin
atotcuprinzătoare. Pe piaţa mondială, toţi agenţii economici, fără excepţie, trebuie să se supună unor reguli
comune: regulile cererii şi ofertei, ale concurenţei, ale preţurilor internaţionale etc. Relaţiile de piaţă
reprezintă numitorul comun al acestor elemente atât de eterogene.
Creşterea continuă şi semnificativă a investiţiilor externe de capital dă un impuls considerabil relaţiilor de piaţă la
scară mondială. În plus, prin transnaţionalizarea vieţii economice, aceste investiţii contribuie direct la mărirea
 57

gradului de integrare a economiei mondiale. Economia mondială, pe parcursul dezvoltării sale, de la economia
internaţională la cea globală, cunoaşte grade crescânde de integrare.

Trasaturile de baza ale economiei mondiale contemporane:

1) Cresterea numarului de state suverane si afirmarea economiilor nationale ca rezultat al evolutiei
contradicotrii si al destramarii unor sisteme, spatii economice;
1) Tendintele de reconstruire si dezvoltare a unor noi spatii economice zonale, regionale, internationale;
2) Unitatea economiei mondiale asigurata prin accentuarea si diversificarea interdependentelor economiilor
nationale, internationale, regionale si mondiale.

Componentele de baza ale economiei mondiale:

• Economiile nationale – ca verigi de baza ale economiei mondiale, eterogene dupa orinduirea politica si
sociala, precum si dupa inzestrarea cu factori de productie, dupa nivelul de dezvoltare economica, dupa
marimea PIBului;
• Organizatiile economice internationale: Banca Mondiala, FMI, Organizatia Mond a
Comertului etc;
• Societatile transnationale(STN) – din care fac parte acele #ri care sunt nationale dupa provenienta
capitalului, dar internationale dupa sfera activitatii lor.
• Gruparile integrationiste regionale – numite uneori organizatii economice interstatale:

UE, CSI. 3
• Fluxurile economice internationale: de marfuri si servicii, de capitaluri, de forta de munca, monetare si
financiare.

Factorii ce au influentat economia mondiala:

• Scaderea considerabila a preturilor la produsele de baza si a paritatilor schimburilor comerciale;
• Pierderile suferite drept consecinta a acestui factor si agravarea crizei datoriilor externe, majorarea
dobinzilor, ceea ce a redus ritmurile cresterii eocnomice in tarile in curs de dezvoltare;
• Schimbarea raportului dintre cresterea economica si consumul de resurse;
• Multipolaritatea economica ca urmare a reducerii ponderii SUA si a cresterii ponderii
Europei Occidentale si a Japoniei in economie mondiala;
• Confruntarea cu problemele globale ale omenirii si necesitatea masurilor concrete in solutionarea lor la
scara nationala si internationala.

Piaţa mondială este locul de întâlnire al tranzacţiilor internaţionale, unde se întâlnesc cererile şi ofertele de
produse, servicii, valute, credite, titluri financiare, forţă d emuncă şi alte valori, provenite din diferite state şi supuse
regulilor comerciale internaţionale. Componentele mari ale pieţei mondiale sunt piaţa produselor şi serviciilor, piaţa
financiară şi piaţa forţei de muncă.

Pentru un agent economic dintr-o anumită ţară, piaţa mondială şi componentele acesteia apar ca pieţe externe.
Acestea se pot clasifica, în funcţie de dimensiunea spaţială a actelor de schimb, în:
1. piaţa naţională a unui produs/serviciu, ori a unui grup de produse/servicii, în care tranzacţiile se
desfăşoară între graniţele unei ţări;
2. piaţa internaţională a unui produs/serviciu, a unui grup de produse/servicii ori a unui ansamblu de bunuri
şi servicii care se tranzacţionează între parteneri aparţinând unor state diferite;
3. piaţa mondială care reprezintă ansamblul tranzacţiilor între toate statele lumii.
Pieţele externe ale unui produs/serviciu, în funcţie de volumul, calitatea şi condiţiile îndeplinite de bunul
tranzacţionat pot să fie:
1. piaţa caracteristică desemnând piaţa cu cel mai mare volum de tranzacţii dintr-un anumit produs care este
capabilă să orienteze întreaga activitate de comercializare internaţională a produsului respectiv;
 58

2. piaţa reprezentativă pentru un produs, care se manifestă ca un punct de referinţă datorită nivelului calitativ
şi/sau condiţiilor deosebite îndeplinite de mărfurile acelei pieţe.

Formele pieței mondiale

• Comerțul internațional
• Piața internațională a capitalurilor
• Piața mondială a muncii
• Piața mondială a tehnologiilor de vârf
4

1.2.3. Dezvoltarea economică

Ca proces macroeconomic, creşterea economică nu surprinde modificările calitative din structura

economiei şi ale nivelului de trai, aspectele fiind puse în evidenţă de conceptul de “dezvoltare economică”.
In 1969, Dudley Seers1 a disociat elementul de creştere de conceptul de dezvoltare. Acesta susţine că
dezvoltarea este un fenomen social mai profund şi implică mai mult decât creşterea venitului pe cap de locuitor,
respectiv eliminarea sărăciei, şomajului şi inegalităţilor. Ceea ce subliniază Seers este că, dacă o naţiune din lumea a
treia îşi propune o strategie de dezvoltare, aceasta nu poate utiliza aceleaşi politici ca şi o naţiune dezvoltată.
Dezvoltarea economică este forma de manifestare a dinamicii macroeconomice care presupune, pe lângă
creşterea economică a ţărilor, un ansamblu de transformări cantitative, structurale şi calitative la nivelul economiei.
Dezvoltarea economică implică creşterea economică (reciproca nu este valabilă).
Dezvoltarea durabilă îmbină creşterea economică susţinută, păstrarea şi ameliorarea sănătăţii natural-
umane, justiţia socială şi asigurarea ambianţei democratice în viaţa socială. Dezvoltarea economică durabilă asigură
satisfacerea cerinţelor prezente de consum fără a le compromite sau prejudicia pe cele ale generaţiilor viitoare. Ea
presupune dezvoltare economică, protecţia mediului înconjurător şi conservarea resurselor naturale.
Capitalul uman, alături de capitalul fizic, sunt determinanţii dezvoltării economice. Capitalul uman, spre
deosebire de cel fizic, poate determina atât nivelul valorii adăugate create în economie prin participarea nemijlocită
în procesul de producţie, cât şi rata de creştere a valorii adăugate prin capacitatea sa inovatoare. Maximizarea celor
două roluri ale capitalului uman este posibilă prin asigurarea sănătăţii şi educaţiei populaţiei.
Cheltuielile alocate sănătăţii şi educaţiei reprezintă investiţii în capitalul uman care asigură acumularea şi
evitarea deprecierii acestuia. Aceste servicii sunt subvenţionate parţial sau total de către orice guvern din lume. În
primul rând, datorită faptului că beneficiile sociale generate de capitalul uman depăşesc suma beneficiilor
individuale, stimularea consumului serviciilor de sănătate şi educaţie presupune reducerea costurilor acestora la
nivel de individ. În al doilea rând, asigurarea echităţii şi coeziunii sociale impune accesul tuturor membrilor
societăţii la procesul de acumulare a capitalului uman.
Esenţială în evaluarea cheltuielilor publice este măsurarea rezultatelor obţinute în urma cheltuielilor
efectuate şi compararea lor cu cele mai bune practici din lume. Un indicator al eficienţei cheltuielilor de sănătate şi
educaţie este indicatorul dezvoltării umane. Acesta a fost inventat de economistul pakistanez Mahbub ul Haq.
Indicatorul Dezvoltării Umane măsoară nivelul de dezvoltare economică dar si socială.
Până în anul 2010, IDU avea 3 componente2:
− standardul de viaţă – se măsoară prin Produsul Intern Brut (PIB) pe locuitor calculat la paritatea puterii de
cumpărare,

− speranţa de viaţă - longevitatea – este măsurată prin speranţa de viaţă la naştere, care este
influenţată în mod direct de nivelul de dezvoltare a ţării,
− nivelul de educaţie – este calculat ca o medie aritmetică ponderată între gradul de alfabetizare a
populaţiei adulte (cu o pondere de două treimi) şi rata brută de cuprindere în învăţământul de toate
nivelurile (o treime)

S-au stabilit valori fixe minime şi maxime pentru indicatorii componenţi ai IDU:
1
Seers, Dudley. (1969) ‘The meaning of development’, IDS Communication 44, Brighton, UK: Institute of
Development Studies: p. 2–6
2
AL.Isaic-Maniu www.amaniu.ase.ro, Suport de curs –disciplina SCN
 59

− speranţa de viaţă la naştere: valoarea minimă este de 25 de ani, şi maximă este de 85 de ani;
− gradul de alfabetizare al populaţiei adulte: valoarea minimă este 0%, iar valoarea maximă de
100%;
− rata brută de cuprindere în învăţământ: valoarea min. este de 0% si max. de 100%;
− PIB pe locuitor la ppc (Paritatea Puterii de Cumpărare în USD): valoarea min.: 100 USD, valoarea max.
40.000 USD.

I +I +I V−V 2I +I
I.D.U. = sv ed v ISV = nom. min. Ied = a
c

3 Vmax. − Vmin. 3

I.D.U.3 nu are o unitate de măsură pentru că se utilizează standardizarea datelor. Isv = Indicele
speranţei de viaţă
Ied = Indicele educaţiei
Iv = Indicele de venit
Vnom. = valoarea nominală
Vmin. = valoarea minimă
Vmax. = valoarea maximă

Ied este format din Ia si Ic,

Ia = Indicele de alfabetizare
Ic = Indicele de cuprindere în învăţământ

Vnom. − Vmin. Vnom. − Vmin.

I I
a = c =
Vmax. − Vmin. Vmax. − Vmin.
Venitul pe cap de locuitor (exprimat în dolari) se calculează utilizându-se metoda logaritmului deoarece un
venit nelimitat (mai mare de 40.000 dolari) nu este absolut necesar pentru a atinge un nivel acceptabil al dezvoltării
umane.

logVnom. −logVmin.
I
v = logVmax.
−logVmin.

Începând cu anul 2011, economistul Amartya Sen a introdus un nou mod de calcul al Indicatorului Dezvoltării
Umane, ca medie geometrică a trei indici.

IDU = LEI×EI×II
3

o Indicele speranţei de viaţă la naştere: valoarea minimă este de 20 de ani, şi maximă este de 82,3 de ani

LE −20
LEI =
82,3−20
3
Geografie economică mondială, Seminar şi Lucrari practice, Daniel Peptenatu, Cristian Draghici, Andreea-Loreta
Cepoiu, Editura Universitara, Bucureşti, 2005
 60

Unde: LEI = indicele speranţei de viaţă

LE = speranţa de viaţă la naştere

o Indicele educaţiei: cuprinde anii de şcolarizare pe care o persoană de 25 de ani sau mai în vârstă i-a
petrecut în şcoală, şi anii pe care un copil de 5 ani îi va petrece la şcoală

MYSI×EYSI
EI =
0,951
Unde:
EI = indicele educaţiei
MYSI = anii de şcolarizare pe care o persoană de 25 de ani sau mai în vârstă i-a petrecut în şcoală (medie de
13,2ani). Se calculează ca număr mediu de ani de educaţie primit de persoanele de 25 de ani sau peste 25 de ani
în timpul vieţii lor, pe baza nivelului de studii al populaţiei, convertit în ani de şcolarizare bazat pe duratele
teoretice ale fiecărui nivel de educaţie la care au participat.
EYSI = anii pe care un copil de 5 ani îi va petrece la şcoală (medie de 20,6 ani). Se calculează ca suma
raporturilor de înscriere specifice vârstei pentru învăţământul primar, secundar, postsecundar non-terţiar şi
terţiar şi presupunând că ratele de înscriere specifice vârstei rămân la fel de-a lungul vieţii copilului.
MYS
MYSI =
13,2
EYS
EYSI =
20,6
o Un nivel de viaţă decent: venitul naţional brut pe cap de locuitor calculat la paritatea puterii de cumpărare

ln(GNIpc ) −ln(100)
II =
ln(107,721) −ln(100)

Indicele dezvoltării umane, pentru majoritatea statelor membre ONU, este actualizat in fiecare an de
Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite şi publicat în Raportul de Dezvoltare Umană.
La nivel mondial, a fost elaborat un clasament care permite încadrarea tuturor statelor lumii pe o scară cu valori
cuprinse între 0 si 1. Totodată nici I.D.U. nu a fost considerat un indicator perfect deoarece nu ia în evidenţă, de
exemplu, repartiţia inegală a veniturilor dintr-o ţară, pe sexe sau categorii sociale.
Ceea ce contează în analiza dezvoltării umane este rangul ţării în clasamentul mondial. Evident că în fruntea
clasamentului, având la bază valoarea indicelui dezvoltării umane, se regăsesc ţărilor dezvoltate.
La nivel mondial, clasificarea ţărilor propusă de Raportul Dezvoltării Umane este următoarea:
► In funcţie de nivelul de dezvoltare umană, ţările sunt grupate în 3 categorii:
. ţări cu o dezvoltare umană ridicată (indice egal sau mai mare de 0,800);
. ţări cu o dezvoltare umană medie (indice cuprins intre 0,500 si 0,799); . ţări
cu o dezvoltare umană redusă (indice mai mic de 0,500).

► In funcţie de valoarea venitului, Banca Mondială propune 3 categorii de ţări:

. cu venit ridicat (P.I.B./loc. egal sau mai mare de 9.206 $ americani);
. cu venit mediu (P.I.B./loc. intre 746 si 9.205 $ americani); . cu venit redus
(P.I.B./loc. mai mic sau egal cu 745 $ americani).
► Mari grupuri mondiale:
. ţări în curs de dezvoltare;
. Europa Centrală şi de Est;
.ţări membre O.C.D.E. (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică).
61