UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA MEDICINĂ VETERINARA

Readaptarea vizand tulburarile comportamentale castigate in timpul vietii

Apati Andreea
Capacitatea adaptativa a animalelor

Adaptarea reprezintă capacitatea unui organism de a se modifica în raport cu schimbările

intervenite în condițiile sale de viață și prin care acesta devine mai apt de a îndeplini funcțiunile
sale. Schimbarea condițiilor de mediu atrage după sine modificări structurale complexe ale
organismului: privind forma și mărimea corpului, diferitele organe, colorația și modificări
funcționale: privind funcțiunile fiziologice principale, comportamentul, temperatura corpului,
presiunea osmotică

Fenomenul adaptării este caracteristic tuturor formelor de viață, deoarece evoluția viețuitoarelor se
face prin acomodarea lor continuă la noile condiții de mediu.

Adaptarea organismelor este larg folosită în practica științifică și de producție, ca de exemplu în

aclimatizare, naturalizare, ameliorarea plantelor și animalelor, anabioză
Exemple de adaptare în natură: atrofierea organelor văzului la animalele cavernicole,
depigmentarea lor, homocromia, mimetismul

Domesticirea animalelor este un proces îndelungat, efectuat sub controlul omului, de transformare
a animalelor sălbatice în animale domestice și de modificare a caracteristicilor lor biologice
corespunzător intereselor lui economice.

A parcurs trei etape principale:

 captivitatea: animalele sălbatice sunt ținute închise, nu se înmulțesc și, odată puse în
libertate, își reiau viața sălbatică;
 îmblânzirea perioada în care animalele sunt menținute libere în cadrul gospodăriei,
putându-se înmulți în anumite condiții;
 domesticirea propriu-zisă: animalele trăiesc libere pe lângă casa omului, se înmulțesc sub
supravegherea acestuia și dau anumite produse sau aduc diferite servicii, nemaiputându-și
relua viața sălbatică.

În ansamblu, procesul domesticirii animalelor a durat câteva mii de ani, iar omul a participat activ
la desfășurarea acestui proces timp de sute de generații.

Câinele (Canis lupus familiaris) este una dintre subspeciile lupului cenușiu, fiind un mamifer
carnivor din familia canidelor. Câinele este posibil să fie primul animal domesticit și cel mai folosit
pentru muncă, vânătoare și companie din istoria oamenilor.
Linia prezentă de câini a fost domesticită din lupii cenușii cu aproximativ 15.000 ani în urmă.

Modul coleric
Manifestările caracteristice comportamentului agresional pot fi exprimate sub diferite forme, având
un evident corespondent lezional la nivelul structurilor nervoase superioare. Multe forme de
agresiune sunt normale la unele specii, fiind apreciate drept tulburări comportamentale doar în
situaţiile în care aceste manifestări sunt greşit direcţionate. Sub aspect fiziopatologic,
comportamentul agresiv poate fi înnăscut, sau poate fi indus, sau modificat prin existenţa unor
leziuni cerebrale, a predispoziţiei genetice, a învăţării sau a condiţionării şi socializării precoce.
Tulburările comportamentale de tip agresional sunt foarte rar induse prin leziuni cerebrale propriu-
zise. 

Manifestarile specific de a ataca sau a produce injurii fizice altor indivizi din aceeași specie sau din
specii diferite, acte comportamentale realizate prin ameninţare sau contact fizic direct.
Substratul anatomic dominant pentru comportamentul agresional este considerat sistemul limbic.
Componentele responsabile sunt interconexiunile complexe și intricate ale nucleilor din ariile
primitive cerebrale, cu cele talamice, hipotalamice şi de la nivel central. Stimularea sau alterarea
morfologică și/sau funcțională a unora dintre structurile implicate iniţiază, întreține sau
exacerbează, conjunctural, comportamentul agresiv.
Este unanim recunoscută implicarea factorilor genetici în dezvoltarea comportamentului
agresional, un argument esenţial în acest sens îl constituie şi aşa-numita „agresiune idiopatică” la
unele rase de câine (Ciobănesc german, Doberman, Cocker spaniol). Studiile etologice au arătat
că, în general, masculii sunt mult mai agresivi decât femelele. Sterilizarea (pre- şi post-pubertal)
nu relevă inducerea unui comportament mai puţin agresiv, dar unele studii au demonstrat că poate
reduce agresivitatea la aproximativ jumătate din masculi după sterilizare.
Dacă însă comportamentul agresiv este înnăscut, trebuie să se caute posibilele
interacţiuni/evenimente corelate cu situaţii survenite în mediul înconjurător, caz în care se va
insista în evitarea sau amendarea acestora. În aceste situaţii se impune realizarea unui examen
fizic neurologic şi a unor investigaţii amănunţite de laborator pentru a evidenţia eventualele
tulburări neurologice şi/sau sistemice.
În cazul în care animalul este perfect sănătos, exceptând tulburările comportamentale, atunci se
impune stabilirea cu precizie a tipului de agresiune şi eventual localizarea posibilelor leziuni
(tabelul 1). În urma acestor investigaţii, obişnuit, se pot localiza cauza şi sursa tulburărilor
existente. Cu toate acestea, tipurile de agresiune sunt extrem de numeroase şi, obişnuit, asociate,
limitând astfel eficienţa intervenţiilor curative.

Tulburarea distimică este cunoscută ca o tulburare bipolară, ceea ce se caracterizează prin

schimbări de stare, putând fi liniștea dinaintea unei stări maniacale sau depresive, sau viceversa.
Este o condiție neurologică, teoriile emițând chiar o formă particulară de manifestare de tip
epileptiform, o formă de „schizofrenie canină”, sau suspicionând implicarea unor niveluri scăzute
de serotonină la nivel cerebral, chiar dezechilibre tiroidiene. Este o afecțiune neurologică destul de
comună la Cockerul spaniol, nefiind caracteristică sau asociată unei rase anume. De asemenea,
este descrisă și la Cockerul american, Husky siberian, Dobermann, Bull Terrier, Ciobănesc
german, Golden Retriever, Saint Bernard.
Mania este caracterizată printr-o senzație plăcută, ce conferă subiecților afectați energie, asociată
cu obsesia sau posesia unor anumite obiecte, persoane sau chiar obiceiuri, împiedicând, astfel,
coabitarea între membrii familiei și generând exclusivitate prin agresivitate.
Distimia poate fi monopolară (schimbările de comportament sunt îndreptate într-o singură direcție)
sau bipolară (stările variază între bucurie incontrolabilă și depresie fără un motiv aparent).
Acest tip de tulburare poate fi cauzat de o disfuncție cerebrală, un dezechilibru chimic ce
determină o instabilitate, ce trebuie abordată de către medicul veterinar. Este foarte important să
nu se confunde depresia canină cu distimia, cele două tulburări având o abordare terapeutică
diferită.
Dominantele clinice de ordin etopatologic ale distimiei la câini sunt:

 atitudine permanent dominantă, fără un motiv aparent;

 agresivitate „idiopatică” - survenită brusc;
 manifestări depresive - fără intervenția unor stimuli ambientali decelabili;
 disapetență (frecvent inapetență);
 lipsa de cooperare în raport cu proprietarul și pierderea „chefului de joacă”;
 stare de somnolență/apatie și letargie;
 manifestări de tip agresional/agresivitate nejustificată asupra membrilor familiei/deținătorilor
sau asupra altor animale din jur;
 lipsa/reducerea manifestărilor comportamentale specifice, asociate revederii
stăpânului/membrilor familiei aparținătoare;
 are o stare de fatigabilitate/epuizare fizică.

Tratamentul agresivităţii este extrem de complex, recomandându-se doar după stabilirea unui
diagnostic cert. În acelaşi scop, se recomandă identificarea și excluderea circumstanţelor care
induc aceste tulburări de comportament, pentru a limita sau înlătura repetarea şi permanentizarea
atitudinii agresive sau de tip conflictual pentru consolidarea asocierii între contextul ambiental/
conjunctural şi exprimarea comportamentală.

Majoritatea modificărilor comportamentale se concentrează pe dezobişnuire şi desensibilizare

progresivă, adoptând un temperament blând şi apelând la recompense (de cele mai multe ori
alimentare). Proprietarii trebuie să înţeleagă diferenţa dintre acest complex curativ şi tendinţa de
a-i capta atenţia prin recompense numeroase, fără motiv, modalitate de abordare care va garanta
eşecul tratamentului, dacă nu este înţeles.
La câinii cu agresivitate crescută, poate fi recomandată apelarea la zgărzile de forţă sau la cele de
tip „căpăstru”, care limitează mult tendinţele comportamentale exagerate.
Este total contraindicată aplicarea de pedepse corporale, asociate cu producerea durerii fizice,
care va înrăutăţi situaţia şi va contribui la exacerbarea comportamentului agresiv.
Sub aspect terapeutic este recomandată limitarea pe cât posibil a folosirii agenţilor psihotropi,
reprezentând alternativa extremă (doar în cazuri restrânse şi pe o perioadă redusă de timp), după
efectuarea unor examene clinice şi paraclinice minuţioase.
La câine, în abordarea acestor tulburări de ordin comportamental se impune acordarea unei atenţii
deosebite în ceea ce priveşte instalarea progresivă și contribuția modificărilor de ordin degenerativ
– atribuibile segmentului de vârstă geriatrică. În această categorie, un loc distinct îl ocupă
hiperagresivitatea câinelui bătrân, descrisă în continuare.
Distimia câinelui bătrân. Este o tulburare care evoluează stadial, în doi timpi, cu o primă perioadă
care corespunde distimiei unipolare şi a doua perioadă caracterizată prin distimia bipolară.
Elementul tipic al acestei afecţiuni este pierderea capacităţii de evaluare a raportului între lărgimea
unui spaţiu şi dimensiunile propriului corp. Câinele bătrân cu distimie are tendinţa de a forţa
trecerea printr-un spaţiu îngust şi poate rămâne blocat, gemând şi schelălăind. Orice tentativă de
ajutor din exterior poate provoca un răspuns agresiv.
Datele de ordin bibliografic în ceea ce privește etiopatogeneza nu sunt edificatoare, existând
ipoteze etiologice corelate cu hipercorticismul, distimia fiind întâlnită atât la animalele cu sindrom
Cushing, cât şi la cele tratate îndelung cu corticoizi retard.
Diagnosticul are în vedere o serie de elemente caracteristice, şi anume: distimie uni- şi bipolară,
apariţia tulburării la câinii în vârstă de peste 7 ani, corelate clinic cu incapacitatea de evaluare a
unui spaţiu de trecere şi forţarea trecerii prin spaţiul îngust.
Diagnosticul diferenţial se face faţă de distimia bipolară a adultului (fără tendinţa de a se angaja
printr-un spaţiu imposibil de parcurs) şi faţă de depresiunea de involuţie (dominată de manifestări
de involuţie în absenţa semnelor caracteristice distimiei).
Prognosticul este rezervat, tratamentul urmând a fi efectuat pe tot parcursul vieţii animalului.
Tratamentul acestui sindrom este exclusiv biologic, singurul preparat medicamentos care dă
rezultate constante este selegilina (Deprenyl ND, Selgian ND). Tulburările de comportament al
câinelui bătrân sunt destul de uşor de diagnosticat, dar tratamentul lor poate ridica probleme din
cauza gestionării acestor pacienţi incomozi.