Dat fiind că în rândul adlerienilor se vădea o flagrantă lipsă de

unanimitate în a-i considera pe Adler un psiholog abisal autentic

(„Tiefenpsychologe"), problema a constituit tema generală de
dezbatere a Conferinţei Uniunii Internaţionale pentru Psihologic
Individuală, ale cărei lucrări s-au desfăşurat în Olanda în anul
196617. Abstracţie făcând de concluziile acestei conferinţe, se cuvine să arătăm că în Menschenkenntnis, carte alcătuită pe baza unei
largi serii de prelegeri ţinute după primul război mondial la Universitatea populară din Viena, audiate nu numai de marele public, ci şi
de studenţi, prelegeri în care Adler urmărea să-şi expună cât mai clar
şi exact concepţia, el admite în mod explicit existenţa şi funcţiile
inconştientului, contestând chiar şi atenţiei (privită îndeobşte drept
expresia cea mai pură a actului conştient) caracterul ei de proces
psihic propriu conştiinţei. „Cu toate că — scrie el — atenţia
conştientă se obţine, într-o anumită măsură, prin constrângere, forţa
propulsivă a atenţiei nu rezidă în conştiinţă, ci în interes, iar acesta
ţine în cea mai mare parte de sfera inconştientului. Acesta este în
întregul său un produs al organului psihic, şi, totodată, cel mai
puternic factor al vieţii psihice. Aici sunt de căutat şi de găsit forţele
care configurează linia de mişcare a omului, planul său (inconştient)
de viaţă"11*. în conştiinţă — ne mai spune Adler — astfel de forţe
motivaţionale nu sunt decât reflectarea inconştientului. Vanitosul,
frivolul, de cele mai multe ori habar n-au că sunt cum sunt. Vanitatea, frivolitatea nu înseamnă şi conştiinţa vanităţii şi frivolităţii.
Există indivizi care nu-şi cunosc nici calităţile, nici defectele, trăind
într-o totală ignoranţă de sine. Cineva se poate crede un om brav, pe
când tot ceea ce face el izvorăşte din egoism etc. „Aşadar — scrie
Adler — mulţi oameni dezvoltă în ei forţe care intră în acţiune fără
ştirea lor. Aceste forţe ale inconştientului influenţează viaţa oamenilor şi, dacă nu vor fi identificate, vor duce la urmări grave. Un
asemenea caz a fost descris de Dostoevski în romanul său Idiotul,
într-o manieră care nu conteneşte să suscite admiraţia psihologilor.
Este episodul în care o doamnă, cu ocazia unei reuniuni de societate,
12
STUDIU INTRODUCTIV
îi spune unui prinţ, personajul principal al romanului, pe un ton cam
răutăcios, să bage de seamă să nu cumva să răstoarne vasul chinezesc de valoare din apropierea sa; la care el dă asigurări că va fi
atent. Câteva minute mai târziu însă vasul zăcea fărâme pe podea.
Nimeni din cei care au asistat Ia scenă nu a văzut în ea un efect al
hazardului, ci un act absolut logic, generat de întregul caracter al
acestui om, care se simţise jignit de cuvintele doamnei"19.