La acestea se adaugă

influenţa ficţionahsmului lui Hans Vaihingcr. Arătând că, departe

de a stabili între fenomenele lumii opoziţii rigidie, omul sănătos
încearcă mai degrabă să-şi detaşeze gândirea şi activitatea de o linie
de orientare „ireală", conformându-le realităţii, legilor şi exigenţelor
acesteia şi servindu-se de ficţiuni doar ca punct de plecare comod în
abordarea realităţii şi vieţii, pe când nevroticul, dimpotrivă, se agaţă
de ficţiuni ca înecatul de un fir de pai, reificându-le, iar psihoticul
merge şi mai departe, făcând din ficţiuni forţe antropomorfice
irezistibile („Acţionează ca şi cum ai fi sortit pierzării, ca şi cum ai
fi cel mai tare, ca şi cum ai fi cel mai duşmănit" etc), Adler subliniază: „Simbolul, ca modus dicendi, domină limbajul şi gândirea
noastră. Dar nevroticul îl ia ca literă de evanghelie, iar psihoticul
caută să-i confere o existenţă reală. Acesta este punctul de vedere pe
care îl susţin eu şi asupra căruia insist în toate lucrările mele
referitoare la nevrotici. Şi numai printr-o fericită întâmplare am luat
cunoştinţă de cartea genială a lui Vaihinger, Die Philosophie der Als Ob
(1911), în care autorul arată valoarea pe care o reprezintă în gândirea
10
STUDIU INTRODUCTIV
ştiinţifică acele construcţii intelectuale care de mult mi-au devenit
familiare prin studierea nevrozelor"13.
Dar nu numai nevroticul, ci în general orice om are, potrivit
concepţiei adleriene, tendinţa de a-şi disimula sentimentul de inferioritate îndărătul unor ficţiuni ca puterea, actele de răzbunare imaginare, trăirea interioară a unor satisfacţii visate etc.
Ficţionalismul lui
Vaihinger îi va servi lui Adler în special la respingerea determinismului cauzal pe care îl promova Freud şi căruia îi va opune un
finalism contradictoriu. Wilhelm Dilthey pare, de asemenea, să-şi
fi exercitat influenţa asupra lui Adler, din moment ce vedea în viaţa
psihică un torent continuu, constând din acte de voinţă orientate
teleologic, de fapt indeterminabile.
Se impune să examinăm, în cele ce urmează, unele aspecte
controversate privind „psihologia individuală", opera de psiholog
şi de practician a lui Adler în domeniul curei psihoterapeutice sau
pur şi simplu în domeniul demersurilor psihopedagogice, ştiut fiind
că din anul 1920 el a luat contact cu Institutul pedagogic din Viena,
unde mai târziu a ţinut o suită de prelegeri în care îşi propunea să
demonstreze posibilitatea aplicării concepţiei sale în educarea
şcolarilor-problemă.
1. „PSIHOLOGIA INDIVIDUALĂ" ŞI INCONŞTIENTUL.
De îndată ce Freud a emis părerea că în lucrarea lui Adler Ober den
Nervosen Character inconştientul apare doar „ca o curiozitate psihologică", fără nici o legătură cu ansamblul „sjsfe/nu/ui"adlerian' 4, şi
că, de altfel, Adler era prea puţin apt să opereze cu materialele furnizate de inconştient, adesea a fost pusă la îndoială dimensiunea abisală a „psihologiei individuale". Clifford Allen va afirma
categoric că
dacă Adler „recunoaşte inconştientul (pe când, ţinând cont de opera
sa, nu pare s-o fi tăcut), aceasta nu înseamnă, pentru el, nimic" 15.
Englezul este de părere că psihologia lui Adler este esenţialmente o
egopsiholo^ic, adică un studiu al proceselor psihice conştiente,
fondatorului ..psihologiei individuale" fiindu-i indiferent dacă un
fenomen psihic este conştient sau nu1 6.
Aserţiunile de acest fel pot să deconcerteze, îndeosebi atunci
când sunt făcute sub semnătura unor autorităţi. Se pare totuşi că
psihiatrul englez cunoaşte concepţia adleriană mai mult din cărţile
11
LEONARD GAVRILIU
lui Ermin Wexberg, unul dintre discipolii de marcă ai teoreticianului
„complexului de inferioritate", pe care îl citează mult mai frecvent
decât pe Adler, cu toate că se referă la opera acestuia din urmă