Personajul pozitiv (eroul; voinicul; Făt-Frumos) • este înzestrat cu toate darurile; frumuseţe fizică şi

morala, isteţime etc..; • apare într-un şir de aventuri care îl iniţiază în existenţă; • respectă un cod al
onoarei de la care nu se abate; • dimensiunea voinicului se suprapune pe conceptul cavaleresc despre
putere şi inteligenţă; • este un om dispus oricând să-şi pună în joc faima pentru un scop nobil; • nu
pretinde vreo recompensă; • nu este în slujba nimănui sau la ordinele cuiva, acţionând în spiritul
valorilor absolute de bine, adevăr, dreptate. • vitalitatea lui este peste măsura răutăţii duşmanului, fiind
învingător, prin inteligenţă şi forţă fizică; 229 • trece drept invincibil, invulnerabil la loviturile sorţii
potrivnice şi ale duşmanului (în final), dar pe parcurs are momente când este învins, vulnerabil, suportă
loviturile, are însă tăria de a se regăsi ştiind să-şi facă aliaţi; • eroul pozitiv nu mai este judecat după
morala obişnuită (ci din punctul de vedere al extraordinarului, al nemaipomenitului, al lipsei de măsură);
• iese din dimensiunile umanului (din momentul când trece în aventură); originea sa ţine de extreme: (1)
ori este fiu de rege (împărat); (2) ori de origine obscură sau foarte umila; • înzestrat cu haruri
supranaturale: poate regenera, aduce vindecarea, înţelepciunea, dreptatea, iar pentru cei oprimaţi se
poate metamorfoza; • drumul său este un drum al iniţierii, marcat de încercări care îi structurează şi îi
confirmă valoarea pentru cei care l-au trimis în căutarea aventurii etc..; • la capătul aventurii sale aspiră
la un deznodământ fericit: să reintre cât mai repede în rândul lumii; vrea „să fie fericit până la sfârşitul
zilelor sale”. • vrea ceva modest: o soţie, mulţi copii, adică bogăţia şi pacea ideală a căminului. Aliaţii
eroului pozitiv: • personaje specifice basmului care evidenţiază sociabilitatea eroului, receptivitatea şi
relaţiile sale cu lumea; • sunt: prietenii de drum etc. Personajele negative sunt de obicei fantastice
(zmei, balauri, zgripţuroaice, vrăjitoare, iele, strigoi, draci), dar şi reale (mama vitregă, surorile şi fraţii
invidioşi, spânul, curteanul, sfetnicul mincinos) – cu chip de monstru, animal sau om. Acestea sunt
dominate de ură împotriva oamenilor, de viclenie, de laşitate, lăcomie şi cruzime. Deşi au o forţă fizică
extraordinară, personajele fantastice (zmei, balauri, zgripţuroaice, zmeoaice, mumi ale Pădurii) sunt
vulnerabile, nu dispun de inteligenţă, perspicacitate, calităţi indispensabile în confruntare cu duşmanul,
de aceea sunt învinse de eroii pozitivi mai slabi, dar cu mai multă minte [2, p. 53]. Prin urmare,
personajul negativ (zmeul, Spânul) este totalmente opus voinicului şi rezintă abaterea de la normal. De
partea voinicului luptă personaje bune, cinstite, iar de partea balaurilor toate personajele meschine,
lacome și rele. Este o arhitectură oarecum rigidă a basmului, dar se scoate în evidență principiul său etic,
victoria inevitabilă a binelui asupra răului. Concentrat asupra unui conflict moral, basmul construieşte o
lume ideală, importantă în măsura în care dezvăluie aspiraţiile creatorilor şi structura lor sufletească,
exercitând o funcţie instructiv-educativă. Personajele sunt concepute astfel încât să 230 ilustreze ceea
ce în înţelegerea povestitorului reprezintă binele sau răul, frumosul sau urâtul, adevărul sau neadevărul
etc. Adversarii care declanşează conflictele, în final, sunt pedepsite, ceea ce ne demonstrează că
„basmul rămâne expresia unui optimism robust al poporului”. Mai bine zis această lume a iluziei este o
modalitate de a reface „echilibrul omului cu lumea printr-o retragere într-o himerică ordine ideală”.
Basmul, asemenea altor forme ale creaţiei poetice orale, a fost preluat şi restructurat prin prisma
imaginaţiei individuale. Forma simplă ajunge să fie concurată de forma savantă, adică basmului popular
îi corespunde basmul „cult”, care se realizează printr-o mare varietate de tipuri. Suntem obligaţi să
distingem între: basmulfeerie (Sânziana şi Pepelea de Vasile Alecsandri), basmul-poem (Făt-Frumos din
lacrimă de Mihai Eminescu), basmul-nuvelă (Soacra cu trei nurori de Ion Creangă), basmul-parodie
(Stăpânea odată de Barbu Ştefănescu Delavrancea), basmul-idilă (Crăiasa zânelor de George Coşbuc),
basmul ştiinţifico-fantastic (Ber-Căciulă de I. C. Vissarion). [4, p. XXXVI] Fără a fi completă această
tipologie ne atrage atenţia asupra faptului că basmul cult poate fi realizat atât în proză, cât şi în versuri.
Subiectul se organizează gradat, cu ajutorul repetiției care duce la încetinirea timpului. În cadrul acestuia
se disting mai multe momente. Momentele subiectului în povești sunt: I. Expoziţiunea sau expoziţia
reprezintă partea introductivă în care autorul prezintă locul, timpul acţiunii şi unele dintre personaje; II.
Intriga: momentul sau faptul important care determină întreaga desfăşurare a acţiunii; III. Desfăşurarea
acţiunii: partea cea mai întinsă, care cuprinde faptele, întâmplările determinate de intriga. IV. Punctul
culminant: partea care cuprinde momentul de maximă încordare, de intensitate în desfăşurarea acţiunii;
V. Deznodământul: ultima parte, care cuprinde sfârşitul acţiunii, al evenimentelor. Nu toate operele
literare au momente ale subiectului în această ordine. (N.B. Elevii ciclului gimnazial operează cu
următoarele noţiuni: SI – situaţia iniţială; CA – cauza acţiunii; ; DA – desfăşurarea acţiunii; SD situaţia
dificilă; DSD – depăşirea situaţiei dificile; SF – situaţia finală). [5, p. 96] Subiectul mai poate avea drept
constituenţi ai săi prologul şi epilogul operei. Prologul este un element al subiectului ce conţine
momente semnificante din viaţa personajelor, întâmplări ce au anticipat expoziţiunea şi intriga din
opera dată. Epilogul – urmăreşte traiectoria destinelor personajelor prin câteva momente semnificative,
după deznodământul din opera dată. 231 Prezenţa şi ordinea acestor momente/elemente constitutive
ale subiectului, precum expoziţiunea sau deznodământul pot lipsi, autorul anonim începând cu intriga
sau înlăturând deznodământul pentru a lăsa cititorului posibilitatea de a-şi imagina sfârşitul
întâmplărilor. Tabelul 1. Nivelurile de comprehensiune a poveștii Procese Text epic Nivelul înţelegerii Ce
spune povestea? Unde se desfășoară acțiunea? Care sunt personajele? Care sunt spaţiul şi timpul
acţiunii? Nivelul analizei de text Cum spune povestea? Care este structura poveștii? Ce se povesteşte la
început, apoi, după aceea…? Cum apare personajul la început, apoi, după aceea? Ce face el? Ce spune?
Cum sunt prezentate locurile prin care trece eroul? Nivelul interpretării textului Despre ce vorbeşte
povestea? Care este semnificaţia întâmplărilor? Ce ne spun ele despre despre lume? O activitate la
clasă, în care se abordează un text epic, și anume povestea are următoarea structură [1, p. 22-23]: •
integrarea poveștii în unitatea de învăţare (de regulă, textele suport sunt grupate într-o unitate de
învăţare după tematica pe care o abordează); • motivarea elevilor pentru citirea poveștii (prezentarea
unor informaţii despre autor şi opera acestuia, despre evenimente/personaje etc.); • familiarizarea
elevilor cu povestea (citirea individuală, în gând); • întrebări pentru verificarea înţelegerii poveștii (sunt
adresate de învăţător sau chiar de elevi unul altuia); • citirea în lanţ a poveștii (acest exerciţiu permite
exersarea citirii cu voce tare pentru un număr mare de elevi: fiecare elev citeşte 2-3 propoziţii, într-o
ordine stabilită anterior); • explicarea cuvintelor şi expresiilor (elevii pot lucra cu dicţionare); nu este
suficient să se explice cuvintele şi expresiile necunoscute. Acestea trebuie incluse în context nou pentru
a ne asigura că elevii au însuşit cele explicate (solicităm formularea de enunţuri sau mici texte); • citirea
poveștii pe fragmente logice (delimitarea fragmentelor conform unor criterii stabilite); • formularea
ideilor principale şi alcătuirea planului de idei (analiza conţinutului fiecărui fragment; povestirea
fragmentelor; formularea unei idei reprezentative, 232 sub forma unor propoziţii enunţiative, clare,
concise sau ca titluri); • povestirea textului după planul de idei (foarte importantă pentru dezvoltarea
deprinderii de exprimare corectă; se va respecta ritmul propriu al fiecărui elev pentru a-i încuraja să se
exprime şi să comunice), urmărindu-se permanent: succesiunea logică a ideilor; formularea unor
enunţuri corecte sub aspect logic şi morfologic; folosirea unui lexic corespunzător; exprimarea fluentă,
expresivă, cu intonaţie şi ritm adecvate; • citirea model a poveștii de către învăţător (sau de către un
elev care stăpâneşte bine tehnica citirii); • citirea după model (învăţătorul va aprecia progresul fiecărui
elev); • citirea selectivă (pe baza unor cerinţe formulate de învăţător/elevi); • exerciţii de cultivare a
limbii române literare (în funcţie de conţinutul vizat pentru ora/orele respective sau de particularităţile
textului); • exerciţii de scriere – se desfăşoară în diferite momente ale lecţiei şi acoperă aproximativ o
treime din timpul de lucru; se recomandă ca sarcinile de scriere să aibă legătură cu textul. Tabelul 2.
Etape în abordrea poveștii Etape Poveste 1. Conversaţia introductivă • citate, imagini, denumiri
cunoscute. 2. Lectura integrată • citirea textului de elevi în glas/învăţător (nu se formulează întrebări); •
citirea combinată etc. 3. Explicarea cuvintelor necunoscute/expresii noi • arhaisme, expresii. 4. Citirea
pe fragmente • personaje: reale, oameni, animale fantastice; • acţiuni: reale, ireale; • limbajul
personajelor: limba populară. 5. Alcătuirea planului de idei • nu e obligatoriu, uneori facem planul de
idei la un fragment. 6. Redarea conţinutului • pe larg, amănunţit, cu cuvinte din poveste; • redarea
creatoare. 7. Conversaţia de generalizare • specia literară: poveste; • formulele specifice: iniţiale,
mediane, finale; • personaje; • mesajul textului/ideea. 8. Caracterizarea personajului • personaje
reale/fantastice. 9. Lectura finală Angajarea elevului în lectura poveștii presupune, în acelaşi timp,
activarea unor structuri cognitive şi afective complexe, precum şi desfăşurarea unor procese diverse.