Tema 2, Modulul 2

Prof. Înv. Primar Enache Georgeta

Studiu de caz (analiza unei situaţii reale sau imaginate) şi plan de intervenţie
pentru o situaţie de criză educaţională
Etape ale studiului de caz

1. Contextul problemei: descrierea şcolii, clasei, elevilor implicaţi. Cine a semnalat situaţia
de criză (profesor, elevi, părinţi, conducerea şcolii, diriginte, consilier, personal
auxiliar) şi în ce condiţii?
Un elev din clasa pregătitoare, diagnosticat cu Tuburare de spectru autist este însoțit
zilnic de mama lui la școală, care participă alături de elev la toate orele de curs, având rol de
shadow. Integrarea acestui elev în colectivul de elevi a fost posibilă cu sprijinul și înțelegerea
tuturor persoanelor implicate în actul educațional la nivelul acestui colectiv, adică cu
sprijinul cadrelor didactice, care predau la această clasă, a elevilor din acest colectiv, precum
și cu spijinul și înțelegerea părinților din această clasă. Această colaborare pozitivă și
benefică a fost posibilă prin participarea părinților acestor elevi la lectorate în care li s-au
prezentat situațiile posibile de crize la nivelul clasei, prin integrarea acestui copil cu CES,
precum și oportunitatea pe care o au elevii tipici din clasă de a învăța să relaționeze cu astfel
de copii și să managerieze posibile situații de crize comportamentale, apărute în interacțiunea
cu un copil autist, în contextul în care în societatea actuală sunt din ce în ce mai mulți astfel
de copii.
Elevul autist avea crize, manifestate prin aruncarea obiectelor aflate pe banca lui, dar nu
către elevi, nu era un copil violent cu ceilalți colegi. Atunci când starea de anxietate era
foarte crescută el dorea să plece din bancă, iar pentru că nu era lăsat, arunca obiectele de pe
bancă, mâzgălea incontrolabil, gesturi însoțite de exprimări verbale incoerente. Mama era ca
un scut, încerca să îi stopeze aceste crize, dar nu reușea întotdeauna.

2. Problema – definirea problemei (obţinerea informaţiilor din perspectiva elevilor,

cadrelor didactice, familiei şi prietenilor sau colegilor)
Toate persoanele implicate în actul educațional, care au intrat în contact cu acest elev,
au manifestat dorința de a afla cum se poate lucra cu el, ca acesta să poată fi cât mai
funcțional și să evite posibilele crize din partea elevului. Colegii de clasă, în grupuri, îl
însoțeau la baie, la sala de sport, îl integrau în echipa de lucru, arăndu-i cum să rezolve
sarcina, îl complimentau pentru orice reușită.

3. Identificarea cauzelor problemei

Cauza problemei este starea de sănătate a elevului, certificată printr-un diagnostic
medical.
4. Strategii de intervenţie:
Scopul intervenţiei: diminuarea intensității și a numărului de crize, învățarea abilităților
sociale.
Obiectivele intervenţiei pe termen scurt şi mediu:
 Să învețe să ceară atenție în mod adecvat;
 să aibă contact vizual cu cei din jur;
 să învețe să își aștepte rândul;
 să folosească limbaj funcțional cu colegii;
 să respecte regulile clasei/ grupului;
 să se abțină de la comportamentele disfuncționale.

5. Identificarea soluţiilor alternative de soluţionare a situaţiei de criză

De un real folos a fost faptul că elevul cu autism era implicat într-un program de terapie
ocupațională, într-un centru specializat, lucru care a jutat foarte mult la diminuarea crizelor
educaționale.

6. Evaluarea soluţiilor şi luarea deciziei – Modalităţi de intervenţie

Pentru gestionarea acestor crize trebuia ca profesorul să anticipeze, după niște semne
premergătoare unei crize, manifestate de elev. Profesorul manifesta stăpânire de sine foarte
puternică, nu ridica tonul, era foarte ferm. În primul rând se îndepărtau obiectele de pe banca
elevului, apoi se folosea comanda vocală: „Mâinile cuminți!”, lucru pe care elevul îl învățase
la terapie și trebuia să își pună palmele una peste alta. Dacă nu se conforma, profesorul,
ajutat de mamă, îi așeza acestuia în acest mod palmele.
Dacă criza era mai puternică și escalada, copilul era însoțit de profesor și mamă pe
covorul din spatele clasei, la colțul de joacă special amenajat pentru copii, unde se aflau
jucării cu care nu ar fi putut răni pe nimeni. Uneori, pentru a stabili contactul vizual cu
elevul, profesorul își desena un punct roșu în frunte.
S-au identificat recompense care îl făceau să stopeze aceste crize și se foloseau în astfel
de momente, precum: oferirea de mâncare, jucăria preferată, o scurtă plimbare până la un
anumit obiect din clasă, pe care observasem că îl atrage etc.

7. Rezultate obţinute
Prin folosirea unor tehnici de lucru din cadrul terapiei ABA, ca și cele prezentate mai
sus, cu sprijinul tuturor persoanelor implicate în educarea acestui copil, cu sprijinul și
înțelegerea colegilor de clasă și a părinților, elevul cu Tulburare de spectru autist și-a
diminuat crizele provocate de anxietatea crescută, pe care nu o putea gestiona, precum și
intensitatea acestor crize.
Profesorii au învățat semnele declanșatoare a unor astfel de crize și erau pregătiți să facă
față cu succes unor posibile viitoare colaborări cu astfel de elevi.
Elevii au învățat să fie empatici și să se comporte în mod corespunzător cu copiii
diagnosticați cu autism și nu numai.