MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE A MOLDOVEI

FACULTATEA “RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE”
SPECIALITATEA “Relații Economice Internaționale”
secția învățământ cu frecvență redusă

ACTIVITATE INDIVIDUALĂ
“RESURSELE DIPLOMATICE ÎN
SOLUȚIONAREA CONFLICTELOR POLITICE”
POLITOLOGIE

Autor: Constanția LUPAȘCIUC,

studentă anul II, sem.III, 2022-2023,
grupa EMREI 211FR,
tel.:+373 60 81 42 80,
mail: lupasciuc.constantia@bk.ru,
asem.emrei211fr@gmail.com
_______________________________
semnătura

Coordonator științific: Valeriu SAINSUS,

doctor, conferențiar univeristar,
ASEM
mail: sainsusvaleriu@gmail.com,
_______________________________
semnătura

Chişinău, 2023
 CUPRINS
INTRODUCERE...........................................................................................................................3
DOCUMENTAREA TEORETICĂ.............................................................................................5
CAPITOLUL I. ASPECTE TEORETICE PRIVIND DIPLOMAȚIA....................................5
1.1. Serviciul diplomatic și diplomația aspect teoretico-conceptuale................................5
1.2. Problematica cercetării serviciului diplomatic al RM.................................................6
CAPITOLUL II. ASPECTE TEORETICE PRIVIND CONFLICTELE POLITICE...........9
2.1. Abordări conceptuale privind conflictele politice............................................................9
2.2. Metode de prevenire și administrare a conflictelor politice..........................................10
CAPITOLUL III. INSTITUȚII SPECIALIZATE ÎN DOMENIU ȘI ANALIZA
CONFLICTULUI SECESIONIST DIN STÂNGA NISTRULUI...........................................13
3.1. Organizația Națiunilor Unite și principiul protector....................................................13
3.2. OSCE și diplomația preventivă în Republica Moldova.................................................13
1.3. Provocările conflictului transnistrean și resursele diplomatice în soluționarea
acestui conflict..........................................................................................................................15
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI.......................................................................................20
BIBLIOGRAFIE......................................................................................................................22
 INTRODUCERE
În acest studiu, autorul își propune să cerceteze impactul resurselor diplomatice asupra
eventualelor amenințări ce afectează securitatea națională a Republicii Moldova în contextul
ignorării statutului de neutralitate al țării din exterior, fapt argumentat de tergiversarea procesului
de reglementare politică a conflictului transnistrean, determinat de existenţa ilegală a forţelor
militare ruse, finanţarea instituțiilor nelegitime din stânga Nistrului și a structurilor militare
separatiste, inclusiv cu armament şi tehnică militară.

Analizând aceste aspecte, autorul subliniază în mod deosebit faptul că procesul consolidării
stabilității și securității unui stat vulnerabil pe interior este migălos și necesită atât eforturi din
partea instituțiilor statului, a întregii societăți, cât și susținere internațională. În acest sens,
Republica Moldova s-a angajat să aprofundeze relațiile cu Uniunea Europeană, semnând în
iunie 2014 Acordul de Asociere, care prevede printre altele și intensificarea formatelor de
colaborare axate pe interese comune în domeniul promovării securităţii, cooperării în domeniul
apărării şi gestionării crizelor, acceptând astfel provocările alinierii la standardele de dezvoltare a
spațiului comunitar, beneficiind totodată de suportul partenerilor de dezvoltare în diverse
dimensiuni: politice, economice, sociale etc.
Obiectivele acestei cercetări sunt următoarele:
- de a delimita toate aspectele teoretice ce se referă la diplomație și serviciu diplomatic,
cât și trasarea problematicii desfășurării serviciului diplomatic în RM;
- de a studia și evidenția aspectele teoretice privind conflictele politice și a metodelor
de prevenire și administrare a acestora;
- de a determina și analiza instituțiile de prestigiu internațional specializate în
domeniul conflictelor politice și de a trasa atribuțiile acestora de bază;
- de a identifica provocările conflictului transnistrean și rolul resurselor diplomatice în
soluționarea acestui conflict;
- de a formula concluzii și recomandări în vederea aspectelor evidențiate.

La final, autorul lucrării constată faptul că în parcursul de colaborare, pentru Uniunea

Europeană este relevant să-i fie asigurată securitatea. Astfel, interesele interne al Republicii
Moldova ce țin de anumite riscuri și amenințări la securitatea națională sunt convergente cu cele
ale uniunii, iar instituțiile cu atribuții de asigurare a securității precum OSCE și ONU, își vor
putea realiza funcțiile nemijlocite de apărare a societății, iar politica externă a RM, și-ar putea
dezvolta și pune în acțiune, căile de nivelare a conflictelor prin intermediul resurselor
diplomatice.
 În acest sens, UE susține politic și financiar acțiunile ce sunt întreprinse pentru elucidarea
acestora, dar responsabile de rezultatele acestor acțiuni/inacțiuni sunt în exclusivitate instituțiile
statului moldovenesc.
Prezentul studiu este realizat într-un volum de 23 pagini și este constituit din 2 capitole
teoretice, un studiu de caz cu aspect analitice și susținut de concluzii și recomandări.
Bibliografia cuprinde sursele informative utilizate în elaborarea prezentei lucrări, ce sunt în
număr de 25. Aceasta este strucurată pe 3 elemente: legi și acte normative, lucrări științifice, și
webografie. Lucrarea nu este sisținută de parte ilustrativă și de anexe.
 DOCUMENTAREA TEORETICĂ

CAPITOLUL I. ASPECTE TEORETICE PRIVIND DIPLOMAȚIA

1.1. Serviciul diplomatic și diplomația aspect teoretico-conceptuale
Ca parte componentă a serviciului de stat, serviciul diplomatic este activitatea profesională
desfăşurată de autorităţile unui stat prin reprezentanţii săi diplomatici în scopul promovării
politicii externe în conformitate cu prevederile Constituţiei, legilor interne şi tratatelor
internaţionale, convenţiilor de la Viena privind relaţiile diplomatice şi consulare. În acelaşi
timp, trebuie menţionat faptul că serviciul diplomatic şi diplomaţia sunt concepte diferite, având
caracteristici distincte.

Etimologic, diplomaţia reprezintă un instrument organizatorico-politic de promovare a

politicii externe a statului; o gamă largă de instrumente, tehnici şi metode de realizare a
obiectivelor de politică externă; mecanismul interacţiunilor dintre statele suverane, bazat pe
schimbul reciproc de reprezentanţi diplomatici; stabilirea relaţiilor internaţionale prin
intermediul negocierilor, metodă prin care se reglementează aceste relaţii şi se execută prin
intermediul ambasadorilor şi trimişilor.

Astfel, există multe definiţii ale diplomaţiei. De exemplu, V. Popov1 defineşte diplomaţia
ca ,,ştiinţă a relaţiilor internaţionale şi arta negocierilor dintre şefii de stat şi de guvern,
organism specializat în domeniul relaţiilor externe – Ministerul Afacerilor Externe, misiuni
diplomatice, participarea diplomaţilor în procesul de planificare a politicii externe a statului şi
promovarea ei în practică prin intermediul mijloacelor paşnice. Scopul şi obiectivele sale
principale sunt protejarea intereselor statului şi a cetăţenilor săi”. Diplomatul francez François
de la Calle consideră diplomaţia un mecanism prin care se stabilesc relaţiile politice, iar
diplomatul ,,este un ghid şi nu un arhitect al politicii externe”, care are drept scop ,,prevenirea
escaladării unui conflict de interes în confruntarea militară”. O contribuţie importantă la
formarea tradiţiilor teoreticoconceptuale privind studiul serviciului diplomatic a adus-o H.
Nicolson, unul dintre cei mai cunoscuţi politicieni şi diplomaţi din Anglia. Meritul şi punctul
forte al lucrării sale Diplomaţia este încercarea de a descrie activitatea diplomatică ca un mijloc
esenţial al politicii externe. H.Nicolson defineşte diplomaţia ca „desfăşurarea relaţiilor
internaţionale prin intermediul negocierilor... Metodă prin care aceste relaţii sunt reglementate
şi puse în aplicare de către ambasadori şi trimişi...”. Pornind de la aceste şi alte definiţii, putem
concluziona că diplomaţia, fiind o parte componentă a serviciului de stat cu scopul
promovării politicii externe, reprezintă o cale paşnică de asigurare a intereselor naţionale, iar
metoda principală de înfăptuire a acestora fiind negocierile.

1
V. Popov., Современная дипломатия: теория и практика. М., 2000, p.12
 În general, serviciul diplomatic este perceput ca un instrument fundamental al diplomaţiei
menit să asigure interesele statului pe arena internaţională şi în acelaşi timp ca un mijloc de
promovare a politicii de cooperare interstatală. În acest sens, e de menţionat experienţa vastă a
diplomatului francez Jean Cambon2. În această lucrare autorul analizează diverse episoade din
practica diplomatică şi istoria relaţiilor diplomatice, utilizând cunoştinţele şi abilităţile practice
proprii (J. Cambon a îndeplinit mult timp funcţia de ambasador la Washington, Madrid şi Berlin,
a luat parte la negocierile privind soluţionarea conflictului spanioloamerican), de asemenea,
acordând o atenţie deosebită diferitelor aspecte privind organizarea serviciului diplomatic.

Munca asiduă de creaţie şi investigaţie ştiinţifică a multor cercetători în domeniu a impus

un nivel de analiză mai detaliat a problemelor diplomaţiei şi serviciului diplomatic. Acest lucru
este demonstrat cu prisosinţă în primul volum al monografiei ambasadorului extraordinar şi
plenipotenţiar V.Popov „Современная дипломатия: теория и практика. Дипломатия –
наука и искусство”. Lucrările acestui savant cu renume şi diplomat pot fi utile la studierea
subtilităţilor, tehnicilor şi metodelor diplomatice.

Dar totuși, este bine-cunoscut că serviciului diplomatic îi este propriu un protocol care
reglementează, de fapt, toate aspectele relaţiilor diplomatice. Astfel, în studiile cercetătorilor din
străinătate sunt caracterizate nu numai practicile clasice bine implementate în serviciul
diplomatic şi diplomaţie, dar mai sunt reflectate materiale istoriografice, atitudini critice,
evaluări şi concluzii privind perspectivele evoluţiei acestui domeniu într-o nouă abordare. La fel,
observăm pluralismul de opinii şi abordări, o analiză comparativă privind formarea şi
dezvoltarea serviciului diplomatic atât în Vest, cât şi în Est, care este o contribuţie inestimabilă
în procesul de studiu a istoriei diplomaţiei şi dezvoltării teoriilor moderne ale relaţiilor
internaţionale.

1.2. Problematica cercetării serviciului diplomatic al RM

Apariţia şi dezvoltarea serviciului diplomatic al Republicii Moldova are o evoluţie
interesantă, cuprinzând diverse materiale factologice, bazate pe un context istoric bine conturat,
fiind strâns legat de apariţia şi interacţiunea instituţiilor statului şi a poporului moldovenesc,
precum şi a proceselor social-politice, economice etc., care au avut şi au loc în această ţară. Pe
parcursul dezvoltării sale, serviciul diplomatic al Republicii Moldova a reuşit să iniţieze şi să
dezvolte o structură bine închegată, care include în componenţa sa: personalul Ministerului de
Externe, misiunile diplomatice, misiunile consulare, oficiile şi reprezentanţele diplomatice pe
lângă organizaţiile internaţionale.

2
Monografia cu titlul: DIPLOMATUL de Jean Cambon;
 Principalele obiective şi activităţi ale serviciului diplomatic al Republicii Moldova
sunt reglementate de legislaţia privind funcţionarea serviciului diplomatic. Apariţia şi
evoluţia serviciului diplomatic moldovenesc reprezintă obiectul cercetărilor mai multor domenii
şi sfere de activitate, cum ar fi cel al istoricilor, politologilor, sociologilor, juriştilor, cât şi a
înalţilor demnitari de stat, care au încercat să facă o analiză minuţioasă a procesului de formare şi
dezvoltare ca domeniu aparte de activitate a serviciului diplomatic. Fără îndoială, lucrările lor au
contribuit mult la analiza şi descrierea concepţiei despre serviciul diplomatic în raport cu
caracterul naţional, mentalitatea şi cultura în Republica Moldova. Noţiunea şi conceptul de
diplomaţie, serviciu diplomatic sunt bine analizate în lucrările specialiştilor autohtoni ca, de
exemplu, în dicţionarul lui V.Beniuc şi Gh.Rusnac3 - Conceptele şi noţiunile de bază ale
diplomaţiei care este prima lucrare de acest gen publicată în Republica Moldova.
Dicţionarele4 includ nu numai terminologia diplomatică, dar şi concepte ce au tangenţă cu
alte domenii de activitate cum ar fi dreptul internaţional, teoria relaţiilor internaţionale, relaţiile
economice internaţionale, ştiinţele politice, termeni care sunt utilizaţi pe scară largă în limbajul
diplomatic, iar pentru că studiul nostru, nu se bazează nemijlocit pe aprofundarea în materialele
acestor autori și asupra acestui concept, propun spre prezentare problematica serviciului
diplomatic moldovenesc prin prisma cercetărilor actuale:
 realizările diplomaţiei Republicii Moldova în procesul integrării europene;
 activitatea Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene în contextul
cooperării Republicii Moldova cu ONU şi agenţiile sale specializate;
 consolidarea dialogului politic şi a cooperării Republicii Moldova cu statele-
partenere în cadrul Planului Individual de Acţiuni (IPAP) Republica Moldova–
NATO;
 rolul misiunilor diplomatice, a relaţiilor bi- şi multilaterale în promovarea
intereselor economice ale Republicii Moldova, inclusiv a noilor posibilităţi de
extindere a cooperării economico-comerciale; -
 dimensiunea culturală a politicii externe şi aprofundarea relaţiilor de cooperare a
Republicii Moldova în domeniul culturii.

O atenţie deosebită în Republica Moldova se acordă procesului de pregătire şi formare a

specialiştilor în acest domeniu. La etapa actuală creşte necesitatea cercetării în domeniul
diplomaţiei pentru a pătrunde în esenţa artei diplomatice şi protocolare, pentru asimilarea noilor
tehnici şi metode diplomatice, conştientizarea specificului diplomaţiei multilaterale şi a

3
Beniuc V. Rusnac Gh. Noţiunile şi conceptele de bază ale diplomaţiei. – Chişinău, 1998.
4
L. Laur., Problemele diplomaţiei contemporane în contextul transformării sistemului de relaţii internaţionale //
Anuar Ştiinţific. Vol. IV. – Chişinău, 2006, p.39-45.
procesului de apariţie şi dezvoltare a tradiţiilor diplomatice naţionale, adaptarea serviciului
diplomatic al Republicii Moldova la noile realităţi contemporane.
 CAPITOLUL II. ASPECTE TEORETICE PRIVIND CONFLICTELE
POLITICE
2.1. Abordări conceptuale privind conflictele politice

În perioada societăţii totalitare de tip sovietic problema conflictelor n-a fost cercetată în
toată amploarea ei, pe când în Occident are loc o studiere multiaspectuală a teoriei conflictelor
deja la sfârşitul secolului al XIX-lea - începutul secolului XX. Iniţial analiza conflictului ca
problemă era centrată pe factorul social-psihologic, iar după cel de-al doilea război mondial apar
o serie de lucrări în care conflictul politic este apreciat ca un fenomen caracteristic vieţii interne a
societăţii.

Astfel, în opinia sociologului german R.Dahrendorf , orice societate e supusă

schimbărilor, iar pentru comunitatea umană este necesară intersecţia diverselor opinii, conflicte,
refaceri, ceea ce asigură oamenilor libertatea. Prefacerile sociale sînt prezente peste tot şi fiecare
element nou asimilat de societate contribuie la schimbarea ei. În fiecare colectivitate unii membri
ai ei se supun altora. În consecinţă, societăţii îi este caracteristică atât inegalitatea socială, cît şi
poziţia diversă a cetăţenilor faţă de împărţirea puterii. Aceasta determină şi deosebirile de
interese, condiţionând contradicţii, modificarea structurii societăţii în ansamblu. Concepţia
acestui autor “modelul conflictual al societăţii” este recunoscută de toată lumea ştiinţifică.

O concepţie similară promovează şi conflictologul american L.Coser , care susţine că

societăţii îi este caracteristică inegalitatea socială, insatisfacţia psihologică permanentă a
membrilor ei, iar de aici pornesc disensiunile dintre indivizi şi grupuri sociale ce duc spre
conflicte. Autorul consideră că conflictul din interiorul grupului social poate contribui la
consolidarea acestui grup. Prin urmare, conflictul constituie o premisă necesară a dezvoltării
societăţii şi de aceea el este funcţional pentru comunitatea umană. Iată de ce concepţia lui
poartă denumirea de teoria “conflictului pozitiv-funcţional”.

Astăzi în literatura de specialitate se acceptă ideea potrivit căreia conflictul politic este un
tip de interacţiune socială caracterizat prin stări antagonice sau de ciocniri de interese, idei,
politici, programe, platforme. El este deci o stare extremă a acţiunii politice, o contrapunere a
diverselor forţe politice într-o societate sau alta. Conflictul politic are nenumărate manifestări,
de la expresii verbale de dezacord până la dispută fizică directă. Fiind o expresie a mişcării
permanente, o contradicţie perpetuă între laturile sale, conflictul este un fapt constant al vieţii
sociale, o caracteristică esenţială a structurii şi proceselor sociale. El mai poate fi conceput şi ca
o distincţie sau un simptom al unei societăţi încă imperfect integrate .
 Astfel, putem evidenția faptul că în literatura ştiinţifică continuă să predomine ideea că
conflictul reprezintă prin sine un fenomen universal, caracteristic pentru toate sferele vieţii
sociale, iar acest fapt necesită definitivarea unei “teorii comune a conflictului”. Care la moment,
este foarte puţin probabilă. Conflictul ca fenomen social continuă să fie determinat în literatura
din spaţiul ex-sovietic doar prin analiza factorilor şi caracteristicilor externe, în centrul atenţiei
savanţilor conflictologi aflându-se doar dimensiunile formal-juridice. Conflictul este abordat
drept un act sau o posibilitate a ciocnirii intereselor participanţilor, fiind slab reflectate
conţinutul, anatomia şi caracterul funcţional al acestui fenomen. În abordarea conflictului se
atribuie însemnătate numai acelei ambianţe, acelui cadru social, politic şi psihologic în care apar
şi se dezvoltă disensiunile, studiindu-se doar funcţiile inerente ale conflictului şi comportamentul
părţilor implicate în confruntările sociale .

În analiza conflictelor se acordă o atenţie insuficientă disensiunilor sociale şi confruntărilor

politice caracteristice societăţilor de tranziţie şi îndeosebi problemelor legate de lupta pentru
putere dintre diferiţi subiecţi sociali, de discordiile dintre verigile puterii de stat etc.

Într-o așa formă, printr-o deducere a tuturor celor evidențiale mai sus, putem sublinia
următoarele aspecte importante:

 Conflictul politic este lupta unor subiecţi împotriva altora pentru obţinerea influenţei în
sistemul de relaţii politice accesul la luarea deciziei, posibilitatea de a avea resurse.
 Acesta prevede şi ostilitate sau confruntare închisă sau deschisă.
 Ele sunt consecinţa confruntărilor într-un sistem complex multinivelar al relaţiilor de
conducere şi subordonare, intersecţia intereselor, adeseori sunt închise.
 La baza acestuia este tensiunea socială, conflictul s-a conturat ca rezultat al structurării
sociale, pluralismului social.
 Conflictul are şi instabilitate politică, instabilitate a instituţiilor politice şi violenţa
politică.
Totodată,  o definiţie mai amplă este adusă de cătr R Mack şi R Snyder. Aceștia
definesc câteva criterii ale conflictului:
1. prezenţa părţilor contraverse;
2. existenţa deficitului de poziţie atitudine de surse;
3. intenţia de a căpăta profit pe baza părţii opozante;
4. valori incompatibile;
5. intenţii de a schimba sistemul de relaţii existent, schimbarea normelor;
 2.2. Metode de prevenire și administrare a conflictelor politice

Evoluţia societăţii umane a demonstrat, că cele mai profunde conflicte politice se încheie,
de regulă, cu revoluţii şi deseori puterea politică trece din mâinile unui grup social în mâinile
altuia. În rezultatul transformărilor politice profunde urmează o întreagă epocă de mari mutaţii
social-economice. Metoda revoluţionară de rezolvare a conflictelor politice nu numai înlătură
radical şi rapid barierele în calea progresului social, dar şi necesită de la societate un cost social
foarte mare, urmată de puternice zguduiri sociale cu consecinţe imprevizibile.

În fond, revoluţia socială este o metodă extremă de rezolvare a conflictelor social-politice.

O altă metodă, caracteristică pentru timpul nostru, este reforma. Deşi reformele nu ating
principial bazele orânduirii sociale, ele se înfăptuiesc treptat şi păstrează fără schimbări esenţiale
într-un fel sau altul caracterul puterii. Totuşi o serie întreagă de mari reforme au deseori drept
rezultat adânci transformări social-economice şi politice. Astfel, metoda reformatoare de
soluţionare a conflictelor social-politice are avantajul de a păstra o balanţă a forţelor sociale, în
activitatea cărora predomină dialogul, compromisul şi consensul. Criteriul unei activităţi
reformatoare reuşite într-o societate se consideră, spre exemplu, lipsa conflictelor sociale şi a
confruntărilor politice.

Dezvoltarea civilizaţiei occidentale în secolul XX a condus la dominaţia ideilor

reformatoare şi practicii politice de rezolvare a problemelor apărute şi a evidenţiat o interacţiune
crescândă între revoluţie şi reformă. În noile condiţii istorice apare un nou tip de transformări
sociale, un nou mod de rezolvare a crizelor social-politice – aşa-numita “revoluţie evolutivă” sau
(„soluţie revoluţionară”) ca o reflectare a noilor realităţi a dezvoltării sociale . O caracteristică a
timpului nostru constă în necesitatea de a rezolva toate discordiile sociale pe calea tratativelor,
compromisului, consensului şi a dialogului civic. Consensul şi compromisul sunt nişte procese
strâns legate şi interdependente. Consensul, în opinia unor autori, reprezintă acordul,
înţelegerea din cadrul unui grup privind un scop, o valoare sau o chestiune de opinie. El este un
element coeziv, integrativ şi susţinător din cadrul unui sistem politic” . Lipsit de consens,
sistemul s-ar dezintegra şi ar fi distrus de conflicte sociale. Compromisul se manifestă ca o
formă de acord, realizat pe calea cedărilor reciproce în scopul obţinerii beneficilor reciproce .
Fiind un proces de ajustare treptată a unor puncte de vedere diferite asupra unei probleme
sociale, el este un procedeu de soluţionare a conflictelor dintre părţile care participă în activitatea
politică.
În literatura de specialitate se evidenţiază trei forme ale compromisului. Prima formă,
“servicii reciproce”, prevede acordarea de către părţi a unui ajutor dezinteresat pe acele întrebări
ce nu au o importanţă majoră. Următoarea formă, compromisul “individual” sau “tactic”, constă
într-aceea că părţile abordează interesele oponentului ca o barieră ce poate fi înlăturată prin
intermediul unor cedări minime. Şi, în sfârşit, a treia formă, compromisul “integral”, este
orientată în rezolvarea problemelor spre avantajul reciproc. Acesta este un compromis benevol,
când părţile îşi pun drept scop nu numai satisfacerea propriilor interese, dar şi a oponenţilor .

Unii autori în abordarea conflictelor etnice, folosesc astfel de termeni ca eliminare,

controlul şi recunoaşterea diferenţelor culturale . Spre deosebire de eliminare şi control,
recunoaşterea este unica politică ce are ca scop realizarea coexistenţei paşnice între etnii prin
procese de negocieri . Aceşti autori atrag atenţia asupra utilizării unor mijloace constructive de
reglementare prin care conflictele etnice pot fi depăşite. Este vorba de utilizarea mijloacelor de
stabilire a încrederii şi simpatiei reciproce şi adoptarea unei orientări politice precise de rezolvare
a diferendului politic. Aceştia sunt pilonii a ceea ce numim “cultura productivă a depăşirii
conflictului” şi “abilitatea de a rezolva conflictele într-un mod constructiv şi nonviolent”. O fază
importantă în rezolvarea conflictelor etnice este dirijarea lor , deoarece, după cum demonstrează
evoluţia vieţii politice a societăţii moldave, nu se poate neglija posibilitatea transformării
conflictului într-un război deschis. În multe cazuri acesta din urmă este o urmare a 68 ignoranţei
manifestate de către structurile de putere faţă de mijloacele de preîntâmpinare a confruntărilor
armate în perioada latentă a conflictului declanşat.

La această etapă este necesară şi participarea unor organisme internaţionale la localizarea

şi blocarea conflictului, în caz contrar acesta ar avea toate şansele de a căpăta proporţii de ordin
regional şi chiar global. Este posibilă chiar şi o intervenţie armată directă, deşi ea poate avea un
efect invers, contribuind la extinderea conflagraţiei. Recurgerea la intervenţia armată poate fi
eficientă doar la începutul conflictului, iar pentru aceasta este necesară o analiză preventivă a
tuturor consecinţelor posibile.

Unii autori susţin că unul din mecanismele eficiente ale reglementării conflictelor este
arbitrajul care constituie un factor important în rezolvarea crizelor politice . Această procedură
ar trebui să conducă la un acord reciproc sau la o înţelegere pozitivă între părţi. În practica
internaţională folosirea arbitrajului la rezolvarea conflictelor etnice şi a celor politice a căpătat o
largă răspândire. În acest context vom aminti că ţara noastră prin organele de stat se străduie de
mai mulţi ani să internaţionalizeze rezolvarea definitivă a problemei transnistrene. Însă, precum
se ştie, factorul politic nu întotdeauna a favorizat depăşirea stării de conflict din zona de est ale
Republicii Moldova, avându-se în vedere, mai întâi de toate, diversele opţiuni şi obiective pe
care continuă să le urmărească grupările politice privind soluţionarea acestei probleme.
 CAPITOLUL III. INSTITUȚII SPECIALIZATE ÎN DOMENIU ȘI
ANALIZA CONFLICTULUI SECESIONIST DIN STÂNGA NISTRULUI
3.1. Organizația Națiunilor Unite și principiul protector

Organizaţia Naţiunilor Unite a fost fondată după cel de-al doilea război mondial, în 1945,
fundamentată pe principiile consfinţite în Carta ONU , în scopul menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale, promovării bunăstării şi drepturilor omului.
Printre obiectivele principale ale ONU se numără:
 Menținerea păcii și securității;
 Asigurarea respectării drepturilor fundamentale a omului;
 Dezvoltarea economică și asitența umanitară;
 Obiectivele de dezvoltarea mileniului (reducerea sărăciei, accesul universal la
educația primară, reucerea mortalității infantile, combaterea HIV/SIDA,
asigurarea sustenabilității mediului, etc.)
 Aletele (independeța și decolonizări);
Din obiectivul principal al acestei organizații, ce mai subliniază încă o data tematica
studiului elaborat, este menținerea păcii și a securității, prin prisma funcției de mediator a
acestui conflict, adică prin intermediul resurselor diplomatice ale ONU în strânsă legătură cu
OSCE, care încearcă de ani buni, să reguleze una dintre cele mai importante provocări a RM, în
scopul găsirii soluțiilor durabile a acestei provocări.
Totodată, imediat după aderarea Republicii Moldova la familia ONU, mai multe din aceste
agenţii, fonduri şi programe şi-au deschis, cu acordul Guvernului RM, oficii în ţară în vederea
susţinerii activităţilor de promovare a democraţiei, bunei guvernări, prosperităţii, drepturilor
omului şi consolidarea unui stat de drept modern şi european.
La etapa actuală, activitatea ONU în Moldova se desfăşoară în conformitate cu Cadrul de
Parteneriat ONU - Republica Moldova pentru Dezvoltare Durabilă 2018-2022 semnat la data
de 16 mai 2017 de către Prim-ministru Republicii Moldova, Coordonatorul Rezident ONU și
reprezentanți ai organizațiilor din sistemul ONU în Republica Moldova.
 3.2. OSCE și diplomația preventivă în Republica Moldova

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) presupune o organizație

internațională pentru securitate. Se concentrează asupra prevenirii conflictelor, administrării
crizelor și reconstrucției post-conflictuale. Este formată din 57 de țări participante
din Europa, Mediterană, Caucaz, Asia Centrală și America de Nord, acoperind spațiul emisferei
nordice "de la Vancouver la Vladivostok".
Mandatul OSCE include diplomaţia preventivă, prevenirea conflictelor şi gestionarea
crizelor, consolidarea respectării drepturilor omului, a democraţiei şi statului de drept şi
promovarea tuturor aspectelor societăţii civile.
Sediul OSCE este situat în Viena, Austria. Organizația are birouri în:
Copenhaga, Haga, Varșovia, Praga și Geneva.
Republica Moldova a aderat la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa la 30
ianuarie 1992, iar la 26 februarie a aceluiaşi an a semnat Actul Final de la Helsinki. Din
momentul aderării Republica Moldova s-a bucurat de o susţinere permanentă din partea OSCE,
care este principalul actor internaţional colectiv, implicat plenar în procesul de reglementare a
conflictului transnistrean.
OSCE acordă un cadru larg de discuţii la problematica conflictului transnistrean cu
partenerii externi şi dispune de o experienţă vastă de participare la soluţionarea conflictelor în
spaţiul acoperit de Organizaţie. OSCE dispune de un corp de experţi în domeniul politico-militar,
economic şi a dimensiunii umane, care oferă asistenţă activînd în cadrul Misiunii OSCE din
Moldova sau în subdiviziunile Secretariatului OSCE.
Principalele direcţii de cooperare ale Republicii Moldova cu OSCE vizează următoarele
aspecte:
 OSCE, deţinînd rolul de mediator, contribuie esenţial la reglementarea conflictului
transnistrean, inclusiv prin organizarea procesului de negocieri, elaborarea
proiectelor de documente la subiectele politice, militare ş.a.;
 OSCE informează comunitatea internaţională despre evoluţiile în procesul de
reglementare a conflictului transnistrean;
 OSCE asistă la democratizarea societăţii civile moldoveneşti şi dezvoltarea celei
din regiunea transnistreană.

Într-o astfel de ordine de idei, este unul din actorii principali ce echilibrează relațiile
dintre RM și Transnistria.
În conformitate cu Decizia celei de-a XIX-a Reuniuni a Comitetului Înalţilor
Funcţionari (CIF) din 4 februarie 1993, a fost instituită Misiunea OSCE în RM
(http://www.osce.org/moldova/), care şi-a început activitatea la 23 aprilie 1993. În prezent
Misiunea este condusă de către ambasadorul Philip N. Remler (SUA).
 Mandatul Misiunii are următoarele obiective:
 Facilitarea stabilirii unui cadru politic global pentru dialog şi negocieri în vederea
reglementării politice definitive a conflictului;
 Colectarea informaţiei cu privire la situaţie, incluzând cea militară, investigarea
incidentelor specifice şi evaluarea consecinţelor lor politice;
 Încurajarea negocierilor cu privire la statutul şi retragerea trupelor străine;
 Oferirea consultărilor juridice şi expertizelor în domeniul drepturilor omului şi
minorităţilor, repatrierea refugiaţilor, democratizarea societăţii şi definitivarea unui
statut special pentru regiunea transnistreană;
 Menţinerea unei prezenţe vizibile a OSCE în regiune şi stabilirea contactelor cu toate
părţile implicate în conflict.
La 9 decembrie 1999, prin intermediul deciziei Consiliului Permanent al OSCE cu nr.
329, mandatul Misiunii a fost extins prin introducerea noilor competenţe:
 asigurarea transparenţei procesului de retragere şi distrugerea armamentului rus
 coordonarea asistenţei tehnice şi financiare în facilitarea retragerii şi distrugerii
menţionate.
Într-o astfel de ordine a ideilor, misiunea OSCE facilitează o reglementare politică
cuprinzătoare și durabilă a conflictului transnistrean bazată pe suveranitatea și integritatea
teritorială a Republicii Moldova cu un statut special al Transnistriei în cadrul RM. În acest scop,
Misiunea se angajează în diplomație – preponderent diplomație discretă - pentru a facilita
negocierile și dialogul între Chișinău și Tiraspol. În cadrul eforturilor sale de prevenire și
rezolvare a conflictelor, Misiunea colectează, de asemenea, informații despre situația din Zona
de Securitate.
De asemenea, în strânsă colaborare cu instituțiile OSCE, aceasta desfășoară o serie de alte
activități, inclusiv promovarea drepturilor omului și ale minorităților, cultura toleranței, precum
și susținerea  transformărilor democratice, inclusiv prin consolidarea principiilor statului de
drept, care sunt probleme corolare importante în procesul de reglementare.

1.3. Provocările conflictului transnistrean și resursele diplomatice în soluționarea

acestui conflict
Pentru Republica Moldova, începând cu 1994, când au fost consfințite relațiile cu
Uniunea Europeană prin semnarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare, culminate în 2014 la
Bruxelles cu Acordul de Asociere, această comunitate de valori democratice a deținut un rol
decisiv în dezvoltarea și modernizarea societății moldovenești, aflată în permanentă tranziție și
amenințată atât pe interior, cât și din exterior de diverși factori destabilizatori.
 Vectorul european al Republicii Moldova, atât de discutat de către unele forțe politice,
organizații nonguvernamentale, mediu academic și de afaceri, mass-media, rămâne în continuare
o dilemă pentru mulți cetățeni, din cauza uneia dintre amenințările la securitatea națională și
anume - prezența elementelor de propagandă în spaţiul informaţional al Republicii Moldova.
Deși acest fapt este cunoscut, societatea civilă încearcă să evidențieze prin diverse acțiuni
(proteste, conferințe, studii, emisiuni TV etc.), nu se întreprind pași de remediere a acestei
lacune, nu se reacționează la mecanismele existente de comunicare și informare despre procesul
de europenizare a populației inclusiv oportunitățile de integrare europeană.

Conflictul transnistrean este diferit de celelalte conflicte care au apărut după colapsul
sovietic, pentru că la baza lui nu se află un conflict etnic sau religios. Motivul formal al
conflictului era acela, că Moldova a adoptat în 1989 legislația privind limba de stat în baza
grafiei latine, ceea ce a condus la o polarizare politică accentuată a societăţii şi la creşterea
rezistenţei faţă de inovaţii a unei părţi a nomenclaturii locale de subordonare unională, în primul
rând, de către directorii întreprinderilor complexului militar-industrial din partea stângă a
Nistrului.
În scopul de a-i atribui acestui conflict socio-politic un caracter etnic, liderii separatiști au
inventat conceptul de „popor transnistrean“, urmat de speculaţii destul de primitive cu privire la
„dreptul naţiunilor la autodeterminare“. E necesar să subliniem, că din punct de vedere al
componenţei etnice populaţia din Transnistria nu diferă mult de cea de pe malul drept al
Republicii Moldova. Conform unor date statistice, în această regiune locuiesc:
— populaţie băştinaşă — 69,6%;
— ucraineni — 11,2 %;
— ruşi — 9,4%;
— găgăuzi — 4,0%;
— bulgari — 1,9%;
— alte naţionalităţi — 1,9%.
Această statistică demonstrează elocvent faptul că, băştinaşii care constituie circa 70% fac
parte din masivul central al Republicii Moldova, numiți moldoveni, care în virtutea unor
consecinţe istorice, (destrămarea imperiului sovietic) sau autodeterminat într-un stat suveran și
independent numit Republica Moldova.
În realitate, Federaţia Rusă utilizează conflictul Transnistrean pentru a nu admite
consolidarea statalităţii Republicii Moldova, şi ieşirea Republicii Moldova din sfera de influenţă
a Rusiei prin aderarea ei la NATO şi UE.5

5
Oazu Nantoi. Conflictul Transnistrean — anul 2010 Disponibil:
http://www.ipp.md/public/files/Publicatii/2010/1Nantoi_pdf.pdf
 Teritoriul Republicii Moldova din stânga Nistrului numit Transnistria, în strânsă
colaborare cu Armata a 14-a unitate militară a armatei sovietice, iar apoi trecută sub jurisdicția
Federației Ruse, la 2 septembrie 1990 se proclamă „Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească Transnistreană“, iar la 25 august 1991 îşi proclamă independenţa plasându-se
sub protecţia militară şi politică a Rusiei.
Conflictul armat, a fost dezlănţuit de către regimul separatist, condus de Igor Smirnov
după puciul din august 1991, în toamna aceluiaşi an, cu sprijinul comandamentului trupelor
districtului militar Odessa, atunci sub conducerea „organizaţiilor sociale“ ale acestora a început
distrugerea sistematică a organelor guvernamentale centrale şi a structurilor de drept ale
Moldovei, în raioanele din stânga Nistrului.
Conflictul s-a finalizat odată cu convenţia încheiată între Boris Elţin şi Mircea Snegur la
21 iulie 1992. Prin acest acord s-a înfiinţat o Comisie Unificată de Control, formată din
reprezentanţi ai Chişinăului, Tiraspolului, Federaţiei Ruse şi OSCE, care era însărcinată cu
deţinerea controlului efectiv asupra zonei de securitate, adică asupra localităţilor în care s-au
desfăşurat confruntări violente. Sarcina Comisiei a fost să identifice şi să soluţioneze
potenţialele conflicte. Comisia funcţiona prin consens, ceea ce dădea Rusiei o pârghie majoră de
influenţare a deciziilor. Din acest motiv, Moldova nu a putut obţine eliminarea forţelor armate
transnistrene ce se aflau (contrar acordului din 1992) în zona de securitate, teoretic sub controlul
exclusiv al forţelor de menţinere a păcii.
O a doua etapă a crizei a început odată cu semnarea în 1994 a unei declaraţii comune
Mircea Snegur (Președintele Republicii Moldova) — Igor Smirnov (liderul separatist de la
Tiraspol), contrasemnată şi de reprezentantul OSCE şi de un reprezentant al preşedinţiei ruse.
Dacă până atunci criza avea o componentă militară, iar acordurile semnate vizau în primul rând
încetarea focului şi menţinerea păcii, de aici încep dezbaterile juridice şi constituţionale asupra
statutului Transnistriei în cadrul Moldovei, precum şi stabilirea unui sistem de garanţii reciproce
împotriva întoarcerii la conflict, aici într-o luptă mai aprigă, se implică în scopul soluționării
conflictului și diplomația.

Acesta este momentul în care începe eliminarea barierelor pentru agenţii economici din
Transnistria, ceea ce a pus bazele pentru redresarea economică a zonei şi, în virtutea acordurilor
de liber tranzit vamal, a condus la transformarea Transnistriei într-un „rai“ al crimei organizate,
al evaziunii fiscale şi traficului ilicit. Republica Moldova a eliminat orice control vamal la
punctele de trecere dinspre Transnistria, în timp ce Tiraspolul a introdus un control riguros la
punctele de trecere dinspre Moldova. Transnistria şi-a „legitimat“ astfel frontierele faţă de statul
faţă de care era în conflict legal şi constituţional.
 Astfel, prin adoptarea „Legii cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special
al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria)“, la 22 iulie 2005, Parlamentul de la Chişinău
a reuşit să demonteze unele mecanisme din planul Iuşcenko, 6 de recunoaştere internaţională a
Transnistriei. Este vorba în primul rând de înlocuirea noţiunii de „republică“ — ce ducea la
federalizare şi ulterior la separare prin referendum — cu cea de „republică cu autonomie“, şi
de condiţionarea alegerilor în Consiliul Suprem al Transnistriei de demilitarizarea şi
democratizarea regiunii.
Necesar de menționat că implicarea OSCE în soluţionarea conflictului transnitrean nu
a dat rezultate, deoarece este o instituţie care funcţionează după regula consensului (Federaţia
Rusă are drept de veto) şi nu are mecanisme care să determine aplicarea unei decizii luate.7 
Cauzele principalele, care au determinat liderii mişcării separatiste din regiunea de est a
Republicii Moldova să opună rezistenţă, inclusiv militară, autorităţilor legale ale Republicii
Moldova sint următoarele:8
 Teritorial-statutare: declanşarea conflictului cu autorităţile constituţionale ale ţării
a avut ca obiectiv principal acapararea unei părţi a teritoriului Republicii Moldova,
în scopul creării condiţiilor prealabile de desemnare a statutului formaţiunii
separatiste ca stat cvasi-independent;
 Geopolitice: crearea platformei de presiune politică în scopul menţinerii Moldovei
în sfera de influenţă a Rusiei, pentru a preveni presupusa unire cu România, crearea
în acest scop a enclavei ruse la frontiera moldo-ucraineană;
 Cultural-lingvistice: nemulţumirea minorităţii — vorbitorilor de limbă rusă de
introducerea limbii moldoveneşti în calitate de limbă de stat şi necesitatea de a se
adapta situaţiei noi, percepută subiectiv ca o pierdere a statutului social cu care au
fost obişnuiţi;
 Socio-economice: ameninţarea de redistribuire a puterii şi a resurselor economice
în regiunea transnistreană;
6
 „Planul Iuşcenko” a fost prezentat opiniei publice la 16 iunie 2005, la Vinniţa, Ucraina. Acest Plan pornea de la o
idee apriori irealizabilă — democratizarea Transnistriei pornind de la resursele ei interne, făcand abstracţie de
parghiile cu care Rusia controlează situaţia internă in această regiune. Ulterior, Planul Iuşcenko prevedea
soluţionarea definitivă a conflictului prin atingerea unei soluţii reciproc acceptabile la masa de negocieri intre
Transnistria „democratizată« şi puterea centrală de la Chişinău. Abordarea problemei Transnistrene in Planul
Iuşcenko era bazată pe aceiaşi schemă eronată de percepere a conflictului, impusă pe parcursul mai multor ani de
către Federaţia Rusă, şi care pornea de la ideea că fenomenul cunoscut sub denumirea de „conflict Transnistrean«
este unul intern, şi că populaţia din Transnistria este „parte” in conflict. In plus, chiar dacă să admitem că
„democratizarea” Transnistriei ar fi avut loc, Planul Iuşcenko presupunea recunoaşterea internaţională a legitimităţii
administraţiei din Transnistria, insă nu prevederea nici o garanţie de atingere a vreo unei soluţii viabile a conflictului
Transnistrean la masa de negocieri. Prin urmare, Planul Iuşcenko mai degrabă garanta independenţa Transnistriei în
raport cu Republica Moldova, fără a oferi vreo garanţie că Republica Moldova va deveni candva o ţară reintregită.
Oazu Nantoi, op. cit.
7
Institutul „Ovidiu Șincai”. Raport de analiză politică, Transnistria. Evoluţia unui conflict îngheţat şi perspective
de soluţionare, septembrie 2005 http://leader.viitorul.org/public/555/ro/raport_romania%20on%20transnistria[1].pdf
8
Cauzele care au stat la baza conflictului transnistrean şi evoluţia sa http://www.moldovenii.md/md/section/565
  Socio-ideologice: opunerea de rezistenţă a nomenclaturii de tip sovietic proceselor
de democratizare şi încercările lor de a-şi menţine statutul în cadrul vechiului
sistem pe teritoriul regiunii;
 Etno-demografice: tendinţa de a mobiliza şi a angaja în lupta cu autorităţile legale
ale Republicii Moldova colectivele de muncă ale întreprinderilor industriale mari,
de pe malul stâng al Nistrului, formate, în general, ca urmare a migraţiei forţei de
muncă din republicile slave ale URSS.
În concluzie vom menţiona că, nu există absolut nici un fel de premise pentru
autodeterminarea politică a acestui teritoriu, deoarece în această regiune nu există un popor sau o
naţiune distinctă, care ar popula un teritoriu etnic și care în virtutea acestor consecințe ar putea
pretinde la autodeterminare.
Totuși, conflictul deja declanșat de atâția ani, este și acum la etapa de fierbere, iar forțele
diplomatice sunt și până acum, într-un continuu process de negociere și ajustare a tuturor
proceselor acestor teritorii. Implicați în tratarea, dezvoltarea și remedierea acestui conflict, sunt
instituțiile internaționale de prestigiu ca ONU, OSCE, în parallel cu misiunea EUBAM, lasnată
în 2005, toate, accentuănd un scop comun și inevitabil: de a contribui la reglementarea pașnică
a conflictului transnistrean prin măsuri de consolidare a încrederii. Prin prisma acestui
aspect și se evidențiază implicarea și necesitatea resurselor diplomatice, în soluționarea
acestui conflict.
În acest sens, în general, conflictul Transnistrean este analizat și acum prin prisma
Șefului Misiunii OSCE, în calitate de mediator, prin prisma metodei socio-diplomatice de
lichidare a conflictului, acesta folosește rolul de intermediar diplomatic pentru a media între
Chișinău și Tiraspol. La nivel internațional, Președințiile OSCE, în consultare cu mediatorii,
convoacă reuniuni în formatul „5+2” pentru a marca progresele înregistrate de părți pe teren și
pentru a stabili noi obiective și termene pentru avansarea procesului de reglementare.
Formatul „5+2” include Republica Moldova și Transnistria ca părți, OSCE, Federația Rusă
și Ucraina ca mediatori, precum și Uniunea Europeană și Statele Unite ca observatori.
De la reuniunea „5+2” de la Berlin din 2016, părțile au convenit să lucreze la opt măsuri
de consolidare a încrederii, care constituie pachetul „Berlin-plus”. Până în prezent, părțile au
înregistrat realizări majore în cele șase acorduri, care au îmbunătățit viața de zi cu zi a
studenților, profesorilor, fermierilor, antreprenorilor de pe ambele maluri ale râului Nistru. Un
progres substanțial a fost obținut în implementarea acordului privind telecomunicațiile. Este de
competența părților să definească statutul special al Transnistriei în cadrul Republicii Moldova.
Acordurile încheiate în cadrul pachetului „Berlin-plus” au marcat începutul acestui process, dar
până la momentul scrierii acestei lucrări, acesta nu a fost parcurs într-o finalitate absolută.
 CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
În concluzia acestei lucrări, e firesc să nu mai întăresc o data ideea că acest conflict, de
focar închis, va influența încă mulți ani, asupra dezvoltării durabile a societății și asupra
Republicii Moldova în ansamblu. Deoarece, aici și prin prisma acestuia sunt încălcate în mod
deschis drepturile elementare ale omului – dreptul  la libera circulaţie, dreptul constituţional de
a alege şi a fi ales în organele de stat în perioada alegerilor locale şi parlamentare. Până astăzi,
posturile de control ale administraţiei de la Tiraspol zilnic supun unor controale neîntemeiate şi
intimidări mii de cetăţeni ai Republicii Moldova. Nu cred că sunt argumente în susţinerea
acţiunilor ilegale ale structurilor de forţă de la Tiraspol, în cazul perioadelor electorale din
Republica Moldova, când sunt blocate drumurile spre secţiile de votare şi devastate localurile
unde trebuie să se desfăşoare. Drept dovadă pot servi de asemenea miile de oameni din zona
transnistreană care sunt nedreptăţiţi, daţi dispăruţi, răpiţi, judecaţi de către organele
neconstituţionale la zeci de ani de puşcărie, fără a avea la bază dovezi justificate.
Iar ce ţine de întrebarea: conflictul din 1992 este un conflict îngheţat sau altceva? sunt
de părerea că războiul continuă, numai că a luat altă forma, da, nu se împuşcă, dar numărul
victimelor continua să crească. Băştinaşii sunt în continuare supuşi unui genocid cultural și etnic.
Ca rezultat, anual scade numărul copiilor care studiază în şcolile „moldoveneşti” și,
respectiv, a numărului acestor scoli. Pentru a nu-i lipsi pe copii de viitor, mulţi părinţi din
Transnistria sunt nevoiţi sa-i dea la studii  în şcolile cu predare în limba rusă. Iar aceasta deja
face parte din procesul de denaţionalizare, început încă în 1792, adică de aproape 220 ani în
urmă.
Totuși, șirul de ilegalităţi ar putea continua, dar nu acesta este scopul nostru de astăzi.
Am dorit doar să vorbesc cu argumente despre implicarea resurselor diplomatice în cadrul
acestui război, cu focar de arme înghețat. Poporul nostru nu face parte din popoarele care doresc
să-i lipsească de drepturi pe conlocuitori – ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari, polonezi etc.  care
locuiesc pe acest pământ. Dar, totodată, nu putem admite ca în casa proprie să fim umiliţi şi
lipsiţi de drepturile  de care trebuie să se bucure toţi oamenii de pe glob. A venit timpul să
conştientizăm situaţia concretă şi să facem tot ce ne stă în puteri pentru a contribui la
soluţionarea definitivă a diferendului transnistrean, ca în Republica Moldova să poată trăi în
armonie reprezentanţii tuturor etniilor pe care soarta i-a adus pe meleagurile noastre și în acest
sens, ca armă principală, în joc, intră resursele diplomatice prin prisma metodelor sale de
negociere și mediere a conflictelor politice. În același sens, diplomația este reprezentată și de
către resursele diplomatice ale RM și ale instituțiilor internaționale de mare prestigiu, așa ca:
Organizația Națiunilor Unite, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, cât și
Misiunea Uniunii Europene de Asistență la Frontieră în RM și Ucraina, prin prisma
mecanismelor sale politico-diplomatice de lichidare a conflictelor, așa ca tehnicile de conciliere,
negociere, anchetare și mediere.
Totuși, prin prisma consultării bibliografiei propuse, avem 3 prespective din unghiul
diplomației de soluționare a acestui conflict/crize:

Una din variante, ar fi schimbarea acestui teritoriu, la care pretindea Ucraina de mult timp
în schimbul regiunilor istorice - sudul Basarabiei sau nordul Bucovinei. Dar, luând în
considerație ceea ce se întâmplă acum în Ucraina, asta ar fi greu foarte greu de închipuit.
A doua versiune, ar fi acordul rușilor de a nu mai finanța regiunea Transnistreană. Astfel,
cei de la Tiraspol ar putea înțelege că unica soluție de viitor este reintegrarea țării și să termine
cu separatismul. Iar noi să acordăm niște drepturi suplimentare acestei regiuni.
A treia versiune pe care o văd eu viabilă și care a fost menționată și de către diplomați, la
momentul dat este integrarea noastră în Uniunea Europeană și apropierea de România, atât
economic, cât și social - politic. Unica țară care pe noi poate să ne salveze și să ne primească cu
toate păcatele pe care le avem este țara vecină.
Dar, totul este relativ, urmează să urmărim și să analizăm dezvoltare în continuare a
situației acestui conflict!
 BIBLIOGRAFIE
I. LEGI ȘI ACTE NORMATIVE
1. Legea nr. 344-XIII din 23.12.1994 „privind statutul juridic special al Găgăuziei
(Gagauz-Yeri)”. Publicat: 14.01.1995. În: Monitorul Oficial. Nr. 3-4, art Nr. 51
2. Lege Nr. 173 din 22.07.2005 „cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic
special al localităţilor din stînga Nistrului (Transnistria)”. Publicat: 29.07.2005 în Monitorul
Oficial Nr. 101-103, art. Nr: 478.
3.  Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 35 din 21.12.1995 cu privire la
constituţionalitatea articolului 1 alineatul (4) din Legea nr. 344-XIII din 23.12.1994 privind
statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri), Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.
2-3/35 din 11.01.1996.
4. Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova privind retragerea forţelor militare
ruse de pe teritoriul ţării. http://parlament.md/Actualitate/Comunicatedepresa/ tabid/90/
ContentId/3269 /Page/1/language/ro-RO/Default.aspx.
5. Decretul nr. 46 din 15.05.2001 privind soluționarea problemei transnistrene. https://
www.legis.md/cautare/getResults?doc_id=3791&lang=ro;
6. Hotărâre nr.14 din 02.05.2017 privind interpretarea articolului 11 din Constituție
(neutralitatea permanentă). https://www.legis.md/cautare/getResults?doc_id=99297&lang=ro.

II. LUCRĂRI ȘTIINȚIFICE ȘI MONOGRAFII

7. Bramley-Harker E et al., Mind the gap: sustaining improvements in the NHS beyond
2008. London, NERA Economic Consulting, Frontier Economics and BUPA, 2006, p.75.
8. V. Popov., Современная дипломатия: теория и практика. М., 2000, p.12;
9. Monografia cu titlul: DIPLOMATUL de Jean Cambon;
10. Beniuc V. Rusnac Gh. Noţiunile şi conceptele de bază ale diplomaţiei. – Chişinău,
1998.;
11. L. Laur., Problemele diplomaţiei contemporane în contextul transformării sistemului de
relaţii internaţionale // Anuar Ştiinţific. Vol. IV. – Chişinău, 2006, p.39-45.;
12. Oazu Nantoi. Conflictul Transnistrean — anul 2010 
Disponibil: http://www.ipp.md/public/files/Publicatii/2010/1Nantoi_pdf.pdf
13.  Corneliu-Liviu Popescu. Autonomia locală şi integrarea europeană. Bucureşti: Editura
All Beck, 1999, p.159.
14. Andrei Smochină. Consideraţiuni teoretice privind statutul special al localităţilor din
stânga Nistrului. Legea şi viaţa, nr.100, aprilie 1999, p.19.
15. Creangă Ion. Curs de drept administrativ. Volumul II, Chişinău: Editura Epigraf, 2005,
p.305.
16. Andrew Williams, Liberalism and War, Ed. Routledge, Londra, 2006, p. 6;
17. Boţan Igor. Reglementarea transnistreană: o soluţie europeană, Chișinău: Arc, 2009, 88
p., ISBN 978-9975-61-525-9.;
18. Tăbârță Ion. Evaluarea diacronică a documentelor semnate de Chișinău în procesul de
reglementare a problematicii transnistrene, IDIS „Viitorul”, Chișinău, 2018, 46 p.
19. Vasiloi Rosian. Menţinerea trupelor ruse de ocupaţie în regiunea transnistreană: eșec al
diplomaţiei de „caviar” și dispreţ faţă de dreptul internaţional, IDIS „Viitorul”, Chișinău, 2018,
23 p.
20. Vasiloi Rosian. Misiunea EUBAM – de la asistenţa la frontieră la cea de reintegrare a
țării, IDIS „Viitorul”, Chișinău, 2017, 40 p. bază ale statutului juridic special al localităților din
stânga Nistrului (Transnistria).
21. Перепелица Григорий. Конфликт в Приднестровье (причины, прогноз развития и
проблемы урегулирования): монография. Киев: Стилос, 2001, 148 с.
III. WEBOGRAFIE
22. Institutul „Ovidiu Șincai”. Raport de analiză politică, Transnistria. Evoluţia unui
conflict îngheţat şi perspective de soluţionare, septembrie
2005 http://leader.viitorul.org/public/555/ro/raport_romania%20on%20transnistria[1].pdf
23. Cauzele care au stat la baza conflictului transnistrean şi evoluţia
sa http://www.moldovenii.md/md/section/565
24. Planul de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană. –
http://www.delmda.ec.europa.eu/eu_ and_moldova/1_en.html.
25. Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova. https://statistica.gov.md/ (vizitat la
15.05.2020). 8. Constituția Republicii Moldova. http://www.parlament.md/CadrulLegal
/Constitution/ tabid/151/language/ro-RO/Default.aspx.