COLEGIUL ECONOMIC HERMES PETROȘANI

SUPORT DE CURS- CDL- OSPITALITATEA ÎN AGROTURISM

REALIZAT:PROFESOR BĂDESCU MARIA
UC 1 „Comunicare profesională”,
Noţiuni introductive privind comunicarea
Etimologic, cuvântul „comunicare” provine din limba latină; „communis” şi înseamnă „a
pune de acord”, „a fi în legătură cu” sau „a fi în relaţie”. Termenul circula în vocabularul anticilor cu
sensul de „a transmite şi celorlalţi”, „a împărtăşi ceva celorlalţi”.
Ce este comunicarea?

Completaţi cu cuvinte proprii ce înţelegeţi prin comunicare:

...........................................................................................................................
...........................................................................................................................
Păstraţi acest exerciţiu până la sfârşitul acestui capitol şi apoi adăugaţi informaţiile descoperite.
Cu siguranţă că o să descoperiţi multe lucruri, pe care le ştiaţi şi dvs. însă veţi vedea că multe
dintre elementele procesului le folosiţi în mod intuitiv.

Definiţia comunicării
Sunt multe definiţii care pot fi date comunicării. În principiu, comunicarea înseamnă un
schimb de mesaje, informaţii sau interpretări ale unor gesturi sau acţiuni, între una sau mai
multe entităţi.
Scopul principal al procesului de comunicare
Să transmitem mesajul nostru, care să fie receptat aşa cum ne dorim noi, adică să fim
înţeleşi, acceptaşi şi să provocăm o reacţie.
Sunt câteva axiome care definesc comunicarea
Axioma 1: Noncomunicarea este imposibilă când sunt prezente două sau mai multe
persoane. Această axiomă subliniază faptul că noi comunicăm şi prin gesturi, fapte, posturi,
acţiune sau nonacţiune, nu numai prin exprimare verbală; prin urmare, orice comportament
uman poate avea valoare de mesaj;
Axioma 2: "Comunicarea este ireversibilă". Odată pornit, procesul comunicării produce
efecte. Chiar dacă ne retragem cuvintele sau ne dăm seama că am greşit ceva în exprimare,
oricum comunicarea noastră produce efecte;
Axioma 3. Oamenii percep diferit mesajele în funcţie de: experienţele lor, de convingerile
lor, de prejudecăţile lor, de sistemele de referinţă etc.
Factori care influenţează comunicarea
Înţelesul cuvintelor
Fiecare dintre noi asociem unor cuvinte experienţele şi înţelesurile noastre, care s-ar
putea să fie total diferite de experienţele şi înţelesurile pe care interlocutorul nostru le atribuie
înţelesurilor cuvintelor. De aceea, este important să ne asigurăm că cealaltă parte implicată are
aceleaşi înţelesuri ale cuvintelor, pe care le avem şi noi.
Daţi un exemplu, al unei situaţii în care dvs. aţi atribuit un anume înţeles
anumitor cuvinte, iar cealaltă parte a dat alt înţeles.

Contextul sau situaţia

Contextul sau situaţia reprezintă un alt factor care influenţează comunicarea. O persoană
poate atribui înţelesuri diferite aceloraşi cuvinte, la momente şi în contexte diferite.
Poziţia ierarhică a emiţătorului
De multe ori, poziţia superioară sau inferioară a interlocutorului inhibă comunicarea.
Bariere în comunicare
Bariere în calea comunicării sunt: diferenţele de percepţie, concluziile grăbite,
stereotipiile, selectivitatea atenţiei, lipsa de cunoaştere, lipsa de interes, dificultăţile de
exprimare, emoţiile şi personalitatea.
Diferenţele de percepţie reprezintă modul în care noi privim lumea. Acest mod este
influenţat de experienţele noastre anterioare;
Concluziile pripite intervin în situaţiile în care vedem ceea ce dorim să vedem şi auzim
ceea ce dorim să auzim, evitând să recunoaştem realitatea;
Stereotipiile reprezintă situaţiile în care tratăm diferite persoane aparţinând unui grup
ca şi când ar fi una singură (ex: Dacă am cunoscut un mecanic auto, considerăm că toţi
sunt la fel);
Lipsa de cunoaştere în legătură cu un anumit subiect (cunoştinţe puţine sau deloc)
constituie o barieră, des întalnită în comunicare;
Lipsa de înţeles a interlocutorului, faţă de subiectul aflat în discuţie, este una dintre cele
mai mari bariere în calea comunicării. În astfel de situaţii, se acţionează cu abilitate
pentru a capta atenţia celuilalt şi pentru a dirija discuţia astfel încât aceasta să corespundă
şi intereselor interlocutorului;
Dificultăţile de exprimare apar atunci când unul dintre interlocutori, din diverse motive,
are probleme în a-şi găsi cuvintele potrivite, pentru a-şi exprima ideile;
Personalităţile celor aflaţi în procesul de comunicare. Suntem personalităţi diferite, cu
temperamente diferite, şi e important să înţelegem şi să cunoaştem aceste diferenţe,
pentru a putea comunica, în limbajul înţeles de interlocutor.
Dacă ar fi să schematizăm procesul de comunicare, acesta ar putea arăta astfel:

ABILITĂŢI
non-verbală
Comunicare
Comunicare

Ascultare

Adresare

întrebări
verbală

Filtre Filtre

Lumea
Lumea
Interioara
Interioara
(ganduri,
(ganduri,
idei,
idei,
sentimente
Asertivitate
Feed-back
Deschidere

Figura M5.U1.1 – Metaabilităţi

Ce vedem în schema de mai sus? Ce implică un proces de comunicare?

Un proces de comunicare implică:
un emiţător, adică partea care emite un mesaj sau iniţiază o comunicare;
un receptor, adică partea care recepţionează mesajul sau comunicarea (Se observă în
schemă că într-un proces de comunicare, fiecare dintre noi jucăm, pe rând, rolul de
emiţător, respectiv de receptor.);
filtre, prin care fiecare mesaj este filtrat sau interpretat. Aceste filtre pot fi: prejudecăţi,
convingeri, experienţe, poziţia socială sau în organizaţie, sisteme de referinţe etc.;
abilităţi şi metaabilităţi care influenţează procesul de comunicare. Aceste abilităţi le
vom analiza şi dezvolta în cadrul acestei unităţi de învăţare.
Imaginaţi-vă o situaţie de comunicare, în care aţi putea fi implicaţi!
- Identificaţi filtre care ar putea influenţa comunicarea.
- Cum au fost influenţele, pozitive sau negative?
- Refaceţi procesul (dialogul) de comunicare pentru a obţine efectul contrar.
Forme ale comunicării
1. Comunicarea verbală
2. Comunicare nonverbală:
• mesaje corporale;
• comunicare spaţială;
• tonul;
• intonaţia, accentul etc.
Este important de reţinut că, într-un proces de comunicare, de multe ori, comunicarea
nonverbală este mult mai puternică, mai percepută, decât comunicarea verbală. Atunci când
comunicarea verbală nu este în armonie cu comunicarea nonverbală, interlocutorul va percepe
comunicarea nonverbală. Comunicarea nonverbală este un limbaj universal înţeles, în orice
limbă. Atunci când te încrunţi la cineva este înţeles mesajul în orice limbă, chiar dacă să
zicem vorbeşte un francez cu un chinez.

Rezumat
•Comunicarea înseamnă un schimb de mesaje, informaţii sau interpretări, ale
unor gesturi sau acţiuni, între una sau mai multe entităţi;
•Factori care influenţează comunicarea: contextul sau situaţia, înţelesul
cuvintelor,poziţia ierarhică a emiţătorului;
•Un proces de comunicare implică: un emiţător, un receptor, filtre, abilităţi
şi metaabilităţi.
 Test de autoevaluare a cunoştinţelor

a. un schimb de mesaje

b. o întâmplare
1. Comunicarea este:
c. o înţelegere între părţi

d. o înţelegere între consumatori

a. să-i determinăm pe ceilalţi să ne asculte

b. să ne impunem punctul de vedere

Scopul principal al procesului de
2. c. să transmitem mesajul nostru, astfel încât să
comunicare este:
putem fi înţeleşi

d. să demonstrăm că avem dreptate

Temă de control

Identificaţi o situaţie de comunicare, în care aţi simţit bariere în comunicare.

Descrieţi ce aţi simţit şi cum aţi rezolvat situaţia.

Rezolvări test autoevaluare M5.U1.

▪ 1a– 2c
 Principalele tehnici de comunicare

Comunicarea agresivă Comunicarea asertivă Comunicarea pasivă

Îşi apără drepturile şi Îşi apără drepturile şi Nu-şi comunică deloc

punctele de vedere, fără a fi
interesat de drepturile şi
punctele de vedere ale
interlocutorului
Este interesat doar de
apărarea propriilor
interese
Îşi exprimă
agresiv
sentimentele
punctele de vedere, ţinând punctele de vedere
însă cont, şi, de drepturile,
şi, punctele de vedere ale
interlocutorilor
Îşi apără interesele, însă Este interesat în primul
într-o manieră în care rând de ceilalţi
respectă şi interesele
celorlalţi
Îşi exprimă sentimentele Nu-şi exprimă
deschis, într-un mod deloc sentimentele
neagresiv

Care dintre cele 3 tipuri de comunicare consideraţi că este mai eficientă?

O comunicare agresivă naşte resentimente şi tensiuni, iar o comunicare pasivă nu

rezolvă şi nu aplanează conflictele, în mod autentic.
Asertivitatea nu presupune nici renunţare, nici lipsă de combativitate. Răspunsul asertiv
nu este întotdeauna uşor. El reclamă, adesea, o alegere conştientă, un mare grad de flexibilitate
şi abilitate, curaj şi încredere în procesul comunicării.
Comunicarea asertivă este o abilitate şi, ca orice abilitate, ea se poate dezvolta.

Comunicarea asertivă este deci abilitatea:

• de a ne exprima emoţiile şi gândurile într-un mod prin care să obţinem ceea ce dorim,
fără să îl împiedicăm pe interlocutor să obţină şi el ceea ce doreşte;
• de a comunica direct, deschis, onest, astfel încât să avem încredere în noi şi să
câştigăm respectul colegilor şi clienţilor;
• de a exprima o reacţie negativă, fără a te simţi stânjenit sau a-l ataca pe celălalt;
• de a solicita sau de a refuza cereri;
• de a spune NU, fără să te simţi vinovat sau jenat;
• de a exprima reacţii pozitive, de a face complimente şi de a le accepta;
• de a respecta drepturile celorlalte persoane.

Construirea unei comunicări asertive

1. Acţiunea, comportamenul la care fac referire
2. Ce simt faţă de acel comportament, acea acţiune
3. Ce aş vrea (aş prefera) în legatură cu acel comportament, acţiune

1. Acţiunea, comportamenul la care fac referire

 Este important, în comunicare, să facem o distincţie între persoană şi comportamentul
persoanei. Referirea la persoane naşte tensiuni şi determină luarea unor poziţii de apărare de
sine a persoanei vizate, fără a mai auzi restul spuselor, şi astfel se denaturează sau chiar se
blochează procesul comunicării.

Pentru o comunicare asertivă este, deci, important să facem referirela

comportamente şi nu la persoane.

Exemplu:

Când îţi laşi lucrurile împrăştiate pe masa mea.....e o referire personală, ostilă
Când sunt lăsate lucruri împrăştiate pe masa mea.....e o referire impersonală

O formă de referire personală, chiar indirectă, tot o referire personală rămâne şi este de forma:

Când sunt nevoit să îmi fac ordine după altcineva …acel altcineva este, evident,
interlocutorul nostru. şi acest tip de referire dă naştere la reacţii de apărare şi dă naştere la
tensiuni.

2. Ce simt faţă de acel comportament, acea acţiune

Şi în acest caz, este nevoie să nu fac referire directă la persoană (în acest caz la persoana
mea). Exemple de formulări pe care trebuie să le evităm:
• M-ai făcut să greşesc;
• M-a indispus;
• Mă înfurie.
Într-o comunicare asertivă, este important să nu avem nici un reproş deschis sau implicit
pentru că aceasta naşte reacţii ostile de apărare.
Cei care sunt acuzaţi de felul în care ne simţim trec, de obicei, în defensivă şi resping
acuzaţiile cu formule de genul:
Dacă te înfurii, te priveşte!
Nu este vina mea că te supără orice fleac.
Evident că la acest pas spunem ceea ce simţim, însă să fim atenţi, să nu-i învinuim pe
ceilalţi.

3. Ce aş vrea (aş prefera) în legătură cu acel comportament, acţiune

Acţiunea preferată se formulează în termeni neutri, impersonali, şi trebuie să fie o

exprimare clară din partea noastră, asupra lucrurilor şi a modului în care ne-ar plăcea ca acestea
să se întâmple.
Referire personală nerecomandată:
Mi-ar place/aş vrea să mă ajuţi la prepararea aluatului.
Este nerecomandată deoarece atunci când le spunem oamenilor ce ar trebui să facă, de
obicei, se împotrivesc. Dacă nu se simt liberi să aleagă, se opun sugestiei noastre, tocmai pentru
că independenţa este atât de importantă pentru noi toţi
Referinţa impersonală recomandată:
Mi-ar prinde bine o mână de ajutor la prepararea aluatului.
Astfel lăsăm mai multe posibilităţi interlocutorului. Dacă suntem foarte expliciţi în
legătură cu ceea ce am vrea să facem, celălalt va vedea cine ne poate ajuta şi cum anume, chiar
 dacă nu poate el însuşi.
Dacă simţim că este cazul, putem adăuga aici câteva explicaţii suplimentare.
Exemplu Situaţia 1.
Când cineva ţipă la tine:
Când cineva ridică tonul la mine , mă simt umilit. Aş vrea să mă simt bine
când discut o problemă cu tine, pentru a putea să o rezolvăm eficient.
Identificaţi comunicarea asertivă în această situaţie şi completati spaţiile libere:
1. Acţiunea, comportamenul la care fac referire
............................................................................
2. Ce simt faţă de acel comportament, acea acţiune
............................................................................
3. Ce aş vrea (aş prefera) în legătură cu acel comportament, acţiune
............................................................................

Exemplu Situaţia 2
Când vi se aduce la cunoştinţă ceva post-factum, în loc să fi fost avertizat în
prealabil.
Când nu mi se comunică din timp modificări în planurile şi acţiunile noastre
comune, simt că eu nu contez şi aş vrea să aflu despre schimbări, înainte ca ele
să fie hotărâte.

Construiţi 3 exemple de situaţii în care să fie prezentă comunicarea asertivă.

Folosirea feed-back-ului în comunicare

Atunci când vrem să schimbăm un comportament, folosim, în comunicare, critica.

După unele teorii, există critică şi critică constructivă.
„Din punctul meu de vedere, dacă înţelegi cu adevărat ce este şi ce efecte are critica, îţi
dai seama că nu putem vorbi de critică constructivă. Critica întotdeauna este distructivă.”

Exemple

1. Gândiţi-vă la
cea mai îndepărtată, în timp, critică pe care aţi făcut-o cuiva. Când a
fost? Acum o zi? Acum o lună? Acum un an?
2. Acum gândiţi-vă la cea mai îndepărtată, în timp, critică pe care aţi primit-o.
Aş putea pune pariu că vă aduceţi aminte de critici pe care le-aţi primit şi în
copilărie.
De ce se întâmplă aşa? Pentru că, criticile lasă urme adânci în sufletele noastre.
De aceea, consider că o critică nu poate fi decât distructivă.

Dar ce să facem, cum să comunicăm faptul că o acţiune sau un rezultat nu este cel la
care ne- am aşteptat? Folosim feedback-ul. Ce este feedback-ul?
Ca să înţelegem mai bine, îl vom aşeza în comparaţie cu critica
 CRITICĂ FEED-BACK

Este personală Descrie comportamentul

Califică persoana Este obiectiv

Este acuzatoare Îndeamnă la schimbări

Se bazează pe zvonuri Se bazează pe fapte

Generalizează Este concret

Este focalizată asupra Este focalizat pe soluţii

problemei

Exemplu de critică:
„Tu niciodată nu urmezi reţeta întocmai. Eşti un superficial şi un
leneş. Când ai de gând să te schimbi?”
Elementele care ne indică faptul că avem de-a face cu o critică:
✓ Tu niciodată – generalizează.
Această afirmaţie acuzatoare de cele mai multe ori va stârni reacţii de genul:
Cum adică niciodată? Şi va tensiona discuţia
✓ Eşti un superficial şi un leneş. – califică persoana şi nu se referă la comportamente.
Cum am putea să comunicăm astfel încât să transmitem ce ne nemultumeşte şi cum să
încercăm să evităm pe viitor astfel de acţiuni sau comportamente din partea celuilalt?
Pentru asta, să vedem cum arată structura unui feedback corespunzător:

4. Ce se întamplă, dacă nu se întamplă ceea ce am stabilit.

3.Ce e de făcut pe viitor

2.Ce trebuie schimbat

1.Ce este bun

În exemplul de mai sus, structura unui feedback corespunzător arată astfel:

✓ Eşti o persoană de bază a echipei. Nu ai urmat întocmai reţeta şi aş vrea ca pe viitor să
nu se mai întâmple o astfel de situaţie, pentru a nu-ţi afecta imaginea bună pe care o ai
în rândul echipei, prin faptul că nu-ţi ies bine reţetele.
Care dintre cele două moduri de abordare a situaţiei, critica sau feedback-ul, va genera
comportamentele pe care ni le dorim, de la persona care nu şi-a facut sarcina la timp?
Din păcate, de foarte multe ori, se pierde din vedere esenţa, scopul principal al unui
feedback (astfel încât, în viitor, un anumit comportament şi o anumită acţiune să nu se mai
repete). Adesea, ne concentrăm pe problemă, pe lucruri care nu mai pot fi schimbate, în
 detrimentul concentrării pe lucruri care pot fi schimbate, pe soluţii.
În esenţă, atunci când vorbim de feedback sau de critică, ne referim la un comportament
sau la o acţiune care şi-a produs o parte din efecte sau chiar toate efectele, fără ca noi să mai
putem remedia situaţia.

Exemplu

Atunci când un preparat este ars în cuptor de către un coleg, în loc să ne concentrăm
pe soluţiile pe care le putem adopta, pentru ca pe viitor să evităm astfel de situaţii,
ne concentrăm pe problemă (s-a ars ceva) şi începem să-l criticăm pe coleg.
Asta, nu-l va ajuta nici pe el, nici pe noi şi nici nu va remedia situaţia!
Analizaţi comunicările de mai jos, şi, identificaţi elementele care indică faptul
că sunt critici.
Te-am rugat să te ocupi de recepţia mărfurilor, dar, ca întotdeauna, când te rog
să faci ceva, tu nu faci. Eşti o persoană pe care omul nu se poate baza.

Reconstruiţi comunicarea folosind feedback-ul.

Modalităţi de îmbunătăţire a comunicării

• Tăceţi!
• Ascultaţi!
• Admiteţi că ascultatul este un lucru pe care îl faceţi pentru propriul succes!
• Căutaţi să ascultaţi cât mai eficient!
• Exprimaţi-vă propriile opinii şi emoţii fără să atacaţi interlocutorul!
• Fiţi mai puţin egocentrist!
• Nu comandaţi şi nu ordonaţi: adresaţi rugăminţi!

Rezumat
• Principalele tehnici de comunicare sunt: comunicarea asertivă, comunicarea pasivă şi
comunicarea agresivă;
• Cea mai eficientă formă de comunicare este comunicarea asertivă;
• Atunci când vrem să comunicăm, faptul că o acţiune sau un rezultat nu este cel la
care ne-am aşteptat, folosim feedback-ul.
 Test de autoevaluare a cunoştinţelor

a. comunicarea agresivă

Cea mai indicată tehnică de b. comunicarea pasivă

1.
comunicare este: c. comunicarea întâmplătoare

d. comunicarea asertivă

a. califică persoana

b. descrie comportamentul
2. Feed-back-ul
c. este focalizată asupra problemei

d. este focalizat pe soluţii

Temă de control

Enumeraţi metode de îmbunătăţire a comunicării.

Rezolvări test autoevaluare M4.U2.

▪ 1d – 2b,d
 CAPITOLUL II UC 6 „Elemente de montanologie”

Definirea patrimoniului turistic natural

Practicarea turismului presupune existența:
• unor atracții care să motiveze deplasarea unui număr mare de persoane spre
diferite destinații
• unor echipamente care, sub acțiunea forței de muncă, să producă serviciile
necesare satisfacerii nevoilor apărute pe perioada călătoriei și sejurului.
Atracțiile turistice sunt acele elemente naturale sau antropice care pot atrage vizitatorii
într-un loc care produc impresii: plajă, munte, salină, monument de artă, obiectiv istoric etc.
Toate acestea formează oferta turistică reală (efectivă) sau patrimoniul turistic.
Mulţi autori includ în potenţialul turistic şi infrastructura turistică, structurile de primire
şi serviciile complementare, punând semnul egalităţii între potenţialul turistic şi patrimoniul
turistic.
Oferta turistică reală a unui teritoriu dat este reprezentată de potențialul turistic.
Potențialul turistic este definit ca fiind ansamblul elementelor natural și antropice care:
▪ se constituie ca atracții turistice;
▪ se pretează unei amenajări pentru vizitarea și primirea turiștilor.
Natura diferită a componentelor sale face necesară gruparea elementelor potențialului
turistic astfel:
▪ potențial turistic natural;
▪ potențial turistic antropic.
Orice resursă turistică, naturală sau antropică, prezintă pentru turist şi pentru
activitatea turistică în ansamblu o anumită valoare: peisagistică, estetică, recreativă, cognitivă
sau instructiv-educativă.
Un obiectiv turistic prezintă următoarele caracteristici:
• atrage un număr mare de vizitatori/turiști
• este dezvoltat și administrat în scopul de a-i valorifica potențialul
• asigură o experiență placută, un mod agreabil de petrecere a timpului liber
• pentru vizitarea acestuia se poate percepe sau nu o taxă de intrare
• valorificarea acestuia depinde de gradul de dezvoltare a bazei materiale, de calitatea și
diversitatea serviciilor oferite.
2. Elementele componente ale patrimoniului turistic natural: relief și geologie, climă,
hidrografie, vegetație, faună, rezervații naturale.
România - țară “carpato-danubiano-pontică” – din punctul de vedere al patrimoniului
natural, este definită prin cele trei elemente de referință de importanță europeană (2/3 din Munții
Carpați, 38% din lungimea Dunării și 244 km de litoral la Marea Neagră), și toate celelalte
componente (climă, vegetația, faună, rezervațiile) care contribuie la crearea unor condiții
favorabile practicării diferitelor forme de turism.
Potențialul turistic natural în calitatea lui de element de bază a potenţialului turistic se
compune în general din elemente generate de natură, cum ar fi:
▪ forme pitoreşti de relief glaciar, carstic și vulcanic;
▪ văi pitoreşti și văi cu chei;
▪ clima prin temperatura aerului și a apei, precipitaţii, durata de strălucire a soarelui;
▪ lacurile naturale și glaciare;
▪ râuri și în special malurile acestora, litoralele mărilor și oceanelor;
▪ defilee, cascade, peşteri;
▪ păduri, poieni;
▪ faună (fond cinegetic, piscicol);
▪ rezervaţii naturale și monumente ale naturii
 Potențialul turistic natural reprezintă totalitatea obiectivelor turistice pe care le oferă
cadrul natural prin componentele sale: relief, hidrografie, floră, faună, rezervații naturale, climă,
faună, resurse balneare.
Această ofertă turistică reală, alcătuită din componentele naturale de peisaj, reprezintă
potenţiale resurse turistice şi joacă un rol determinant în dezvoltarea turismului. Elementele
care trebuie puse în valoare în mod special sunt:
▪ valoarea recreativă, estetică şi peisagistică (munte, deal, câmpie, litoral sau deltă);
▪ valoarea curativă (balneoclimaterică) a bioclimatului sau a factorilor naturali ai zonei;
▪ cadrul de derulare al unor momente de destindere sau a unor hobby-uri (masive
muntoase, peşteri, torente, resurse cinegetice);
▪ valoarea cognitivă în cazul componentelor desemnate ca parcuri, grădini botanice sau
zoologice, rezervaţii ştiinţifice sau monumente ale naturii.
Structura potențialului turistic natural

2.1. RELIEF ȘI GEOLOGIE

Element esențial al patrimoniului turistic, relieful nu este doar variat, ci și armonios distribut.
Este așezat în trei mari etaje, bine diferențiate:
▪ cel mai înalt reprezentat de Munții Carpați,
▪ cel de mijloc de Subcarpați, dealuri și podișuri,
▪ cel mai jos de câmpii, văile râurilor și Delta Dunării.
Relieful prezintă interes turistic atât prin valoarea sa peisagistică cât și prin multiplele
forme de turism ce pot fi practicate. Relieful constituie suport pentru celelalte elemente de
patrimoniu natural (hidrologie, vegetație, faună etc.).
Valoarea peisagistică este dată de:
▪ treptele de relief: montan, dealuri și podișuri, deltă, litoral
▪ tipurile de relief: glaciar, carstic, vulcanic, eoalian
▪ stâncile cu formă bizară și fenomenele geologice
 ▪ microformele de relief: creste și piscuri alpine, abrupturi, puncte de belvedere,
pante domoale, etc.
Formele de turism generate de relieful montan sunt: drumeția, cunoaștere, științific,
alpinism, speoturism, sporturile de iarnă, odihnă și recreere.
! Caracteristicile reliefului sunt: varietate, proporționalitate, dispunere simetrică și
altitudine medie.

Relieful montan este o componentă a potențialului

turistic și atrage atât prin ineditul peisajului, cât și prin
prezența unor forme de relief variate (relief glaciar,
carstic, vulcanic etc.).
Relieful alpin situat la altitudini de peste 1900 m, pe
platourile munților Godeanu, Țarcu, Cândrel, Parâng,
Rodnei, Șureanu.
Relieful glaciar – formele de relief glaciar: văi,
circuri, creste zimțate, stâncării, grohotișuri, abrupturi,
piscuri. În România se remarcă Munții Făgăraș,
Retezat, Parâng, Bucegi, etc.

Relief vulcanic se caracterizează prin două tipuri majore de forme, munții vulcanici și
podișurile vulcanice.
Munții vulcanici sunt reprezentați de conurile vulcanice care nu au fost intens erodate.
Munții vulcanici apar sub:

▪ formă de catene vulcanice - când conurile vulcanice sunt aliniate pe una sau mai
multe linii de fracturi;
▪ masive vulcanice grupate - cu cratere amplasate pe fracturi concentrice;
▪ masive vulcanice excentrice - caracterizate printr-un complex de conuri ca urmare a
unor zone de fracturi apropiate.

România este reprezentată de Munții Harghitei, Călimani, Gurghiu (cratere vulcanice),

Munții Țibleș și Gutâi (conuri vulcanice). În Munții Metaliferi (Detunata Goală) și Munții Gutâi
(Creasta Cocoșului) pot fi întâlnite forme spectaculoase datorită lavei ce s-a solidificat în
coloane.
!!! Știați că: În lume cei mai periculoși 10 munți vulcanici se află în:

• Japonia- Iwo Jima, Muntele Aso

• Nicaragua - Chiltepe/Apoyeque
• Italia - Campei Flegrei
• Mexic - Siera Nevada - Centura Vulcanică Transmexicană
• Indonesia - Gunung Agung, Gunung Kelud
• Cameroon - Muntele Cameroon (sau Mongo ma Ndemi)
• Filipine - Taal, Mayon

Sursa: https://www.mediafax.ro

Relief carstic – format dintr-o serie de forme și fenomene carstice: chei, defilee, peșteri, doline,
abrupturi, stâncării, izbucuri din Munții Bihor, Pădurea Craiului, Aninei, Cernei, Mehedinți,
Piatra Craiului.
• Chei - formațiune geomorfologică - o porțiune de vale strâmtă, cu versanți înalți,
abrupți, săpați în roci dure. Cheile se formează prin săparea, sau acțiunea de eroziune a
unui curs de apă de suprafață, sau prin acțiunea apei subterane, condiția esențială fiind
existența unor pereți stâncoși alcătuiți dintr-o rocă dură. Această formă geologică de
relief, este frecvent o actracție turistică, sau poate fi ideală pentru construirea barajelor
artificiale pentru o hidrocentrală. În România cele mai cunoscute sunt:
• Cheile Bicazului – situate între Munții Hășmașul Mare și Munții Ceahlău
• Cheile Carașului – situate în Munții Aninei
• Cheile Nerei – situate în Munții Aninei și Banatului
• Cheile Minișului – situate în partea centrală a Munților Aninei
• Defileu - vale îngustă și adâncă, cu versanți abrupți, de obicei creat prin eroziune de
către apele curgătoare ale unui râu sau fluviu, constituind o cale naturală de trecere între
munți. Se formează acolo unde râul traversează un lanț muntos, o culme sau o regiune
de podiș înalt, constituită din roci mai dure.
În România, se regăsec următoarele defilee:
• Defileul Dunării – situat între Baziaș și Gura Văii
• Defileul Oltului – situat între Turnu Roșu și Cozia (al doilea ca mărime după Defileul
Dunării)
• Defileul Jiului – situat între Bumbești și Livezeni
• Defileul Mureșului – include mai multe sectoare:
• Defieul Deda – Toplița este situat în zona centrală a Carpaților Orientali -
Munții Călimani (la nord) și Munții Gurghiu (la sud)
• Culoarul Mureșului între Deva și Lipova – delimitat la nord de o arie montană
de joasă altitudine (Munții Zarand), iar la sud de o altă arie de munți joși
(Munții Poiana Ruscă) și de dealuri (Dealurile Lipovei). Culoarul are o
orientare generală est-vest, având în centru axa fluviatilă a Mureșului, care
practic, separă două lumi.
• Culoarul Orăștiei între Munții Metaliferi la N și Munții Șureanu la S.
 Porta Westfalica defileul situat între munții Wiehengebirge și
Wesergebirge pe valea lui Weser, landul Renania de Nord-
Westfalia din Germania.
În Europa: Cheile Aarului sunt un defileu lung de 1,4 km, al
Aarului lângă Meiringen în districtul Oberhasli, cantonul Berna,
Elveția.

• Canioane - văi adânci și înguste,

cu pereți abrupți și cu fundul îngust,
prin care râurile curg vijelios,
formând vârtejuri.

Ex: Canionul Colca, cel mai adânc canion, se află în sud-estul

statului Peru și a fost tăiat în munte de râul Colca (Rio Colca), are
o înălțime dublă față de celebrul canion american, de 4.160 metri,
fiind considerat cel mai adânc canion din lume.
În România, Canionul Şapte Scări, de o frumusețe rară, este situat
în partea nord-vestică a Masivului Piatra Mare, la o altitudine medie de 995 m, nu departe de
Valea Timişului, (la o distanţă de 2500 de m de Dâmbul Morii) pe pârâul Şapte Scări, afluent
situat pe partea stângă a Văii Şipoaiei.

• Peșteri („cavernă”, „grotă”) - orice cavitate (gol natural) subterană naturală cu ieșire la
suprafață aflată în scoarța Pământului. Peșterile au fost introduse în circuitul turistic
având amenajări complexe (cabluri de susținere, iluminate, poteci marcate).

• peșteri cu amenajări complexe: Peștera Urșilor (Munții Apuseni), Peștera

Ungur (Munții Pădurea Craiului)
• peșteri cu amenajări satisfăcătoare: Peștera Muierilor (Munții Parâng), Peștera
Dâmbovicioara (Munții Piatra Craiului), Peștera Ialomicioara (Munții
Bucegi), Peștera Liliecilor (Munții Căpățânii)
• peșteri cu amenajări limitate: Ghețarul de la Scărișoara (Munții Bihor), Huda
lui Papară (Munții Trascău), Peștera Comarnic (Munții Aninei) etc.

Peșteri din lume:

Peșteră Locație Detalii
Sistemul Mammoth
Kentucky, SUA Cel mai lung sistem de peșteri - 591 km încăperi și galerii
Cave
Voronya (Krubera-
Georgia Cea mai adâncă - 2191 m. Descoperită în 1960
Voronia)
Parcul Național Gunung Cea mai mare încăpere - 600 m lungime, 70 m înălțime, 400
Sarawak Chamber
Mulu Sarawak lățime
Cueva San Martin
Cuba Cea mai înaltă stalagmită - 67,2 m
Infierno
Them Sao Hin Thailanda Cea mai înaltă coloană - 61,5 m
Qumran Marea Moartă, Iordania Descoperirea Manuscriselor de la Marea Moartă
Peștera de jos Chou- Sit arheologic unde a fost descoperit "omul de Pekin", cea mai
Beijing, China
k'ou Tien veche fosilă de Homo erectus
Sursa: https://ro.wikipedia.org
• Stânci cu forme bizare – sunt elemente de mare atractivitate, s-au format ca rezultat al
acțiunii agenților externi (vânturi, ploi) asupra micilor conglomerate. Forme de relief
astfel apărute au aspectul unor coloane, ciuperci, chipuri de oameni/animale, forme
de castele, etc.
În România cele mai cunoscute sunt:
• 12 apostoli din Călimani
• Pietrele Doamnei din Rarău
• Babele și Sfinxul din Munții Bucegi
• Căciula Dorobanțului din Munții Ceahlău
• Tigăile Mari și Tăgăile Mici, Sfinxul de la Bratocea din Munții Ciucaș
În lume, cele mai interesante stânci cu forme bizare se regăsesc în:

Arborele de piatră, Bolivia este un fenomen de eroziune geologică provocat

de vântul puternic a unei formațiuni de rocă vulcanică. Situată la o altitudine de
aproximativ 4600 metri în deșertul Siloli din Bolivia, unicitatea acestei roci
izolate constă în asemănarea ei evidentă cu un copac.

Podul nemuritor, China de pe Muntele Tai din Provincia Shandong, este o

formațiune stâncoasă despre care se crede că ar data din epoca de gheață și este
alcătuit din trei stânci uriașe și altele mai mici. Deoarece Muntele Tai este
considerat un munte sacru în China, această formațiune uimitoare a primit
numele de „podul nemuritor” crezându-se că a fost trecut testul timpului deja.

Stâncă în Balans, Canada. Legenda spune că, stânca în Balans, aflată în Long
Island, Digby Neck, Canada, este în această poziție de sute de ani și face parte
din ansamblul de formațiuni stâncoase din bazalt care au sfidat eroziunea de-a
lungul timpului păstrându-și înălțimea. Stânca în Balans are o înălțime de
aproximativ 9 metri și stă în poziție verticală fără să aibă un suport adecvat, ceea
ce o face o atracție naturală cu adevărat unică.
Potcoava, Arizona, SUA
În imediata apropriere a orașului Page din Arizona, SUA, există un loc incredibil
de frumos numit Horseshoe Bend. Aici există un defileu adânc și o cotitură
uimitoare a râului Colorado care formează o potcoavă uriașă. Schimbările
luminii aduc schimbări dramatice și uimitoare în imaginile capturate acolo și
dincolo de frumusețea sa naturală, acest loc poate fi puțin înfricoșător pentru
turiști deoarece nu există balustrade de siguranță la marginea falezei.
 Piramida lui Ball, Australia este o rămășiță de eroziune a unui vulcan, craterul
s-a format în urma cu aproximativ 7 milioane de ani. Aceasta se află la 20 km
sud-est de Insula Lord Howe în Oceanul Pacific și a fost numită astfel în onoarea
lt. Henry Lidgbird Ball care a descoperit-o în anul 1788. Stânca are 562 de metri
înălțime, 1100 de metri lungime și 300 de metri lățime, ceea ce o face să fie cea
mai înaltă stâncă de origine vulcanică din lume.

Stânca Idol, Brimham, Marea Britanie Această stâncă de gresie a dobândit

această formă datorită eroziunii realizate de apă, vânt și epoca glaciară. Stânca
Idol este foarte populară printre vizitatorii acestei zone datorită formei sale
neobișnuite (stă în echilibru pe o piatră destul de mică în formă de piramidă) și
dimensiunii sale uriașe (se estimează că Stânca Idol cântărește peste 200 de
tone).
Sursa: https://www.qbebe.ro

Fenomene geologice

• emanații naturale de dioxid de carbon – mofete – sunt întâlnite în Băile Tușnad,

Borsec, Balvanyos, Buziaș, Covasna, Vatra Dornei, Sângeorz-Băi, Harghita
Băi
• emanații naturale de hidrogen sulfurat – solfatare - sunt întâlnite la Șugag-Băi,
Sântimbru –Băi
• stâncă sculptată în rocă – „Piatra Broaștei” – rezultată în urma mai multor
procese de eroziune desfășurate de-a lungul timpului: îngheț-dezgheț, vânt,
spălare, șiroire și alcătuită din calcare cretacice; un imens recif coralier cu
resturi fosile de moluște cu branhii în formă de lamelă (lamelibranhiate), corali
și resturi de pești.

Pante domoale – pante ce au generat întise domenii schiabile:

• Postăvarul – stațiunea Poiana Brașov

 • Bucegi – stațiunile Azuga, Sinaia, Bușteni
• Gârbova – stațiunea Predeal
• Rodnei – complexul turistic Borșa
• Vlădeasa – Stâna de Vale
• Cândrel – stațiunea Păltiniș
• Semenic – complexul turistic Semenic

• Creste și piscuri alpine și verticalitatea pereților stâncoși au generat importante

domenii pentru practicarea alpinismului, a escaladei.

În România există peste 1000 de trasee, cu grade diferite de dificultate, destinate alpinismului
de vară și iarnă. Acestea sunt localizate mai ales în masivele în care predomină formele
glaciare și carstice:

• Munții Făgăraș – 11 trasee

• Munții Cernei – 21 de trasee
• Cheile Bicazului – 42 de trasee
• Munții Apuseni – 69 de trasee
• Munții Retezat – 71 de trasee
• Munții Piatra Craiului – 218 de trasee
• Munții Bucegi – 256 de trasee

Dealuri și podișuri prezintă un potențial turistic al reliefului mai modest, a cărui atractivitate
este generată de:

• alternanța dealurilor cu depresiunile și văile care alcătuiesc peisaje pitorești;

• prezența unor fenomene geologice, toate monumente ale naturii, de interes turistic
deosebit de important, precum: forme carstice spectaculoase, peșteri, abrupturi, cheile
din Podișul Mehedinți și din Podișul Dobrogei:

- „pietre care cresc” – „trovanți” – se regăsesc în

județul Vâlcea, Dealul Feleac (Cluj Napoca)
- erupții de gaze – „vulcanii noroioși” – antrenează în
drumul către suprafața pământului nămol și apă – Pâclele
Mici (cei mai întinși), Pâclele Mari (cei mai înalți) și
Pâclele de la Beciu, județul Buzău
 • Focurile Vii de la Andrieșu de Jos - Vrancea și de
la Lopătari - Buzău este un fenomen natural datorat
emanației de gaze naturale care iese la suprafață prin
fisurile scoarței terestre formând flăcări ce ard, aprinse
spontan de razele solare sau de către oameni dacă
flacăra se stinge, formând flăcări de 30-50 cm.

Câmpia dispune de un potențial turistic redus al

reliefului, influențat de:

• prezența unor văi cu lunci largi însoțite de zăvoaie de sălcii și plopi sau de păduri
foioase
• configurația formelor fluviatile (meandre, maluri abrupte, cursuri părăsite de ape).

Delta este o formă de relief rezultată din depunerea de aluviuni, respectiv mâl și nisip, la
vărsarea unei ape curgătoare într-un lac, în mare sau în ocean, pe un teren cu pantă lină, în
condițiile lipsei mareelor și a acțiunii curenților litorali.
Cele mai impresionante delte ale lumii sunt:
• Delta Dunării, România, (3446 km²), aflată în mare parte în Dobrogea, România și
parțial în Ucraina, este a doua ca mărime și cea mai bine conservată dintre deltele
europene. Are trei brațe (Sulina, Sfântu Gheorghe și Chilia), dintre care doar unul
navigabil – Sulina, cele mai înalte suprafețe din deltă – grindurile marine.
Delta Dunării prezintă caracteristici aparte, datorită îmbinării: poțiunilor de
uscat reprezentate de grinduri pe care se găsesc dune de nisip cu peisaj arid (Sărăturile)
sau acoperite cu vegetație (Letea, Caraorman) cu zonele mlăștinoase și cu plajele
litorale cu nisip fin de la Sfântul Gheorghe, Sulina, Perișor, Portița.
• Delta Nilului, Egipt (24.000 km²) este una dintre cele mai mari delte din lume, care se
întinde de-a lungul Mării Mediterane pe o distanță de 240 km, de la Alexandria până la
Port Said. Delta s-a format pe locul unui golf marin dispǎrut, prin umplerea treptatǎ a
acestuia cu sedimentele fluviale, și are forma unei flori de lotus.
• Delta Okawango, Botswana, Africa (20.000 km²) fiind situat în Botswana de nord-
vest la gura de vărsare a fluviului Okavango. Delta este delimitată la sud de crăpătura
tectonică Kunyere și Thamalakane care este continuarea marelui Rif african. Delta
Okavango nu are scurgere ci apele lui se înfiltrează o parte în nisipul bazinului arid
Kalahari, iar altă parte se evaporă. Această deltă este una dintre regiunile cele mai
întinse, umede și bogate în faună din Africa.
• Delta Volgăi, Rusia (27.224 km2) este cea mai mare deltă din Europa, având o lungime
de 160 km. Aceasta se începe prin separarea de la Volga a brațului Buzan (46 km nord
de Astrahan) și are peste 500 de brațe mari și mici, canale și râușoare. Brațele cele mai
mari sunt: Bahtemir, Kamîziak, Staraia Volga, Bolda, Buzan, Ahtuba și Kigaci. Ele
formează un sistem de cursuri mai mici (cu o lățime de 30-40 de metri și o rată a
debitului de cel puțin de 50 m/s), care constituie baza rețelei hidrografice a deltei în
întregime.
Litoral reprezintă o parte din țărmul occidental al Mării Negre și se întinde de la granița cu
Ucraina (Nord, în golful Musura) până la cea cu Bulgaria (Sud, la câteva sute de metri de
localitatea Vama Veche). Partea terestră a litoralului românesc (țărmul) se întinde pe o lungime
de 245 km (între Capul Midia și localitatea Vama Veche) și se compune din trei sectoare
geomorfologice:
 • la nord, Delta Dunării
• la mijloc, complexul Razim-Sinoe cu grindurile care îl despart de mare
• la sud, coasta dobrogeană formată dintr-o alternanță de faleze, de plaje și de limane
înșiruite între sudul grindului Chituc și frontiera bulgară.

Litoralul românesc, în sens turistic, se întinde pe o lungime de aproximativ 100 km pe

care sunt amplasate principalele stațiuni: Năvodari, Mamaia, Eforie Nord, Eforie Sud,
Costinești, Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn, Mangalia-oraș, Doi Mai, Vama
Veche.
Plajele litoralului românesc prezintă o serie de caracteristici:

• sunt late (între 50 și 400 m în Mamaia)

• nisip fin
• orientate spre est, ceea ce permite strălucirea soarelui (medie anuală de 2.500 de ore,
identică cu cea de pe plajele coastei dalmate - Croația și apropiată de cea a coastelor
mediteraneene), de 10-12 ore/zi
• intrare lentă în mare, ceea ce permite băile și jocurile în apă.

Monument al naturii este o arie naturală protejată ce corespunde categoriei a III-a IUCN
(Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii), a cărei valoare deosebit de însemnată sau
unică, este supusă unui regim strict de protecție și conservare, cu scopul de a asigura păstrarea
trăsăturilor naturale specifice.
Lista rezervațiilor naturale din România cuprinde ariile protejate de interes național:
rezervații naturale de tip științific, rezervații naturale declarate monumente ale naturii, rezervații
naturale de tip geologic, floristic, faunistic, peisagistic sau mixt și zone umede.
În România cele mai interesante sunt:

• Rezervația Naturală Cazanele Mari și Cazanele Mici (215 hectare), localizată în

porțiunea în care Dunărea străbate cea mai îngustă și cea mai spectaculoasă zonă a
Defileului Dunării. Cazanele Mici reprezintă porțiunea limitată de bazinetul Dubovei și
Ogradena, având o lungime de 3,6 kilometri. Flora din zona Cazanelor este una variată,
aici găsindu-se numeroase exemplare de arborete de fag, mojdrean și alun turcesc,
plante protejate precum laleaua Cazanelor, stânjenelul de stâncă și șipica de râpă.
• Rezervația marină 2 Mai (5000 de hectare) aflată între localitatea 2 Mai și granița cu
Bulgaria, rezervația naturală adăpostește o varietate largă de specii rare sau aflate pe
cale de dispariție. Se găsesc aproape toate tipurile de habitate prezente pe litoralul
românesc și mai mult de 250 de specii de floră și faună maritimă. Printre obiectivele
principale ale rezervației se numără studierea mediului marin într-o zonă cu impact
antropic redus, protecția habitatelor și a diversității peisajului marin subacvatic și
menținerea interacțiunii armonioase ale omului cu natura. Pe lângă activitățile
științifice, aici sunt permise și activitățile educaționale, recreative și cele de scufundare.
• Rezervația Biosferei Delta Dunării (peste 580 000 de hectare) singura deltă din lume
declarată rezervație a biosferei. Rezervația Biosferei ocupă peste 2,5% din suprafața
României. Delta Dunării este recunoscută pentru că a reușit să păstreze o biodiversitate
mai ridicată, cu numeroase specii care se găsesc foarte rar sau lipsesc cu desăvârșire din
alte zone ale continentului. Se pot găsi exemplare de mistreț, liliac, căprioară, dihor,
bursuc, nutrie, nurcă, vidră, șacal și pisică sălbatică. Pe lângă mamifere, în Deltă se
găsesc numeroase specii de păsări precum pescăruși, lopătari, berze albe, pelicani și rațe
cu ciuf.
Cele mai interesante rezervații din lume sunt:
• USA, Arizona, Grand Canyon National Park, s-a format prin eroziunea fluviului
Colorado, care a săpat în stâncă timp de 6 milioane de ani. Parcul a fost deschis în anul
1919, are peisaje diverse de la paltouri, la păduri superbe, cascade și deșert, adăpostește
peste 1.000 de specii de plante, 300 de specii de păsări și 40 de specii de pești.
• Slovenia, Parcul Național Triglav, este singurul parc național ce poartă numele celui
mai înalt munte din țară, cu o altitudine de 2.864 de metri. Cu o suprafață de 880km2,
rezervația naturală este considerată a fi un adevărat paradis montan, care adăpostește
cascade impresionante, lacuri, păduri și pajiști, dar și 33 de așezări umane.
• Africa de Sud, Kruger National Park, rezervație naturală unde se pot întâlni leul,
elefantul african, buffalo, leopardul și rinocerul. Este unul dintre cele mai grozave parcuri
pentru safari.
• Croația, Parcul Național Lacurile Plitvice, este cel mai vechi parc național din sud-
estul Europei. Numele lui provine de la cele 16 lacuri de pe teritoriul său, care sunt legate
între ele prin cascade.

2.2. CLIMA
În ansamblu, climatul României este temperat-continental moderat, diferențiat în trei etaje de
climă:
• unul montan, răcoros (2-6°C) cu precipitații abundente (700-1200 mm) și vânturi
puternice
• unul de dealuri, mai cald (6-10°C media anuală) cu precipitații mai reduse (500-
700mm), dar suficiente pentru vegetația forestieră
• unul de câmpie, care cuprinde și zona dealurilor mici, cu medii termice ridicate (10-
11°C), cu precipitații reduse și secete frecvente.
În ultimii ani, datorită accentuării efectului de seră, condițiile climaterice au suferit
modificări: au dispărut aproape complet anotimpurile de tranziție (primăvara, toamna) și a
crescut frecvența anotimpurilor extreme (ploi abundente, secete).
Clima, ca element al patrimoniului turistic natural, contribuie la crearea ambianței
favorabile desfășurării călătoriilor prin:
• valorile de temperatură înregistrate
• temperatura și umiditatea aerului
• regimul eolian și pluviometric
• nebulozitatea atmosferei.
În România, temperatura medie anuală scade ușor de la N la S și în altitudine. În
Câmpia Română, luna iulie înregistrează o temperatură medie este 22-23°C, luna iulie fiind
considerată cea mai caldă din an.
În luna ianuarie, luna cea mai rece, media termică variază între -2°C în Câmpia de Vest,
ușor sub 0°C pe litoral, - 3°C în Câmpia Română și -4°C în Câmpia Jijiei din nordul Moldovei.
Precipitațiile atmosferice scad în medie de la E la V.
 Vânturile:
• vântul de vest aducător de precipitații
• crivățul care bate iarna
• austrul (cald și uscat vara, ploios iarna)
• vântul Mare, în depresiunea Făgărașului
• brizele marine
Clima poate constitui în același timp și motiv special de deplasare, în calitatea sa de
factor de cură:
▪ bioclimat excitant de câmpie și litoral
▪ bioclimat sedativ-indiferent, dealuri și podișuri până la 700 m
▪ bioclimat tonico-stimulent la altitudini de peste 800 m până la 2000 m.
Clima constituie o condiție de bază pentru practicarea diferitelor forme de turism:
• sporturile de iarnă (care pot fi practicate doar în condițiile existenței unui strat de
zăpadă de o anumită consistență), schi, snowboard, sărituri cu schiurile, alte sporturi
extreme
• cura heliomarină (pe litoral) prin: durata de însorire, temperatura și umiditatea aerului,
brizele marine
• climatoterapia prin: efectele diferitelor de climat asupra organismului.
2.3. HIDROGRAFIA
Hidrografia sporește atractivitatea zonelor, dar constituie în același timp și atracție turistică,
favorizând practicarea turismului de sfârșit de săptămână, de pescuit, cura heliomarină, de
practicare a sporturilor nautice, a pescuitului sportiv sau de tratament.
Contribuie la sporirea atractivității unei zone turistice prin prezența următoarelor
elemente de atractivitate:

Râuri și fluvii – prin prezența unor sectoare pitorești și a altor obiective turistice aflate în
apropierea lor sunt considerate trasee turistice: Valea Prahovei, Valea Arieșului, Valea Oltului,
Defileul Dunării.
Nilul (6.853 km) este primul fluviu ca lungime din lume, se află în nord-estul Africii.
Izvorăște din munții Rwandei și Burundi și se varsă în Marea Mediterană. La vǎrsarea în mare
formeazǎ o deltǎ întinsǎ cu o suprafațǎ de 24.000 km², în care locuiește 85% din populația
Egiptului.
Dunărea (2860 km) al doilea fluviu din Europa ca dimensiuni și debit (după Volga),
dintre care 1 075 km se află în România. Izvorăște din munții Pădurea Neagră, prin râurile Breg
și Brigach. Dunărea este un important drum fluvial internațional, curgând prin 10 țări
(Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, Bulgaria, România, Republica Moldova
și Ucraina) și are afluenți în alte 7 țări. Trece prin 4 capitale de stat: Viena, Bratislava,
Budapesta și Belgrad.
Dunărea constituie o importantă resursă pentru practicarea unor forme de turism: turismul de
croazieră, turism sportiv.
Apele curgătoare ale României sunt dispuse radial, majoritatea având izvoarele în
Carpați. Cele mai importante râuri interioare din România sunt: Mureș, Olt, Prut, Siret,
Ialomița, Someș, Argeș, Jiu, Buzău.
Cascade - căderi de apă cu înălțimi și volum diferite, sub un unghi de peste 45°, situată
în general pe traseul unei ape curgătoare, care impresionează turiștii prin spectacolul oferit.
Cascadele, prin frumusețea lor, pot constitui și puncte de atracție turistică în cadrul regiunii în
care se situează. Astfel, unele cascade au primit denumiri proprii și sunt însemnate pe hărțile
turistice.
Cascada cu cea mai înaltă cădere de apă din lume este Angel, Venezuela, 979 m.
În România, cea mai înaltă cascadă este Cascada Cailor, având 100 de metri. Cea mai
mare cascadă subterană din România se află în Peștera Găvanului din Podișul Someșan, având
o cădere de 52 de metri.
Lacurile – elemente de mare atractivitate datorită diversității și valorii estetice.
Lacurile se întâlnesc în toate formele de relief și pot fi:
• Lacuri naturale
• Lacuri artificiale - realizate în urma unor activități umane.
▪ Lacuri naturale
• lacuri periglaciare: Viedma și Argentino din Patagonia, Argentina.
• lacuri subglaciare : Lacul Vostok din Antarctica.
• lacuri glaciare :
• America: Marile Lacuri
• România:
• Munții Făgăraș – Bâlea, Avrig, Capra
• Munții Retezat: Bucura, Zănoaga, Pietrele
• Munții Rodnei: Lala, Buhăescu
• Munții Parâng: Gâlcescu, Roșiile
• lacuri de fjord: fiordurile din Norvegia
• lacuri vulcanice
• Italia: lacul Bolsena sau lacul Bracciano
• Israel: Lacul Brikat Ram
• Germania: Laacher See
• România: Munții Harghita - Sfânta Ana
• lacuri tectonice sau lacuri de rift:
• lacurilor din Marele Rift African
• Lacul Baikal din Siberia, Rusia
• Lacul Superior situat între Statele Unite ale Americii și Canada
• lacurile din lungul faliei Great Glenn din Scoția, Regatul Unit
• lacuri de baraj natural
• lacuri formate prin alunecări de teren – România: Lacul Roșu din Munții
Hășmașul Mare
• Franța: Lacul Sylans;
• Elveția: Lacul Brenets
• Italia: Lacul Alleghe
• lacuri meteoritice: lacul Elgâgâtgân din Regiunea Ciukotka, Rusia
• lacuri aluvionare: Italia, lac de Levico, lac de Caldonazzo
• lacuri carstice:
 • România: lacul Ursu de la Sovata, lacul Ighiu din masivul Trascău - Munții
Apuseni
• în Alpii Calcaroși: Audannes, Grand, Mutten, Glarus.
• limanuri fluviatile pe Volga, Dunăre, Don, Nipru
• lacuri în delte: în delta Ronului: Lacul Vaccares; în delta Volgăi
• lagune maritime, pe țărmul:
• Golfului Biscaya: Lacul Carcanas, Lacul Lacanau, Lacul Arcachon
• Mării Nordului: Lacul Ijssel
• Mării Baltice: Lacul Vistula, Lacul Kursk, Lacul Szczecin
• Mării Caspice: Lacul Kara Bogaz-Ghiol
• Mării Mediterane: Lacul Thau
• Mării Negre: Lacul Razim, Lacul Golovița, Lacul Zmeica, Lacul Sinoe
• limanuri maritime, pe țărmul:
• Mării Negre: Lacul Nistrului, Lacul Tașaul, Lacul Techirghiol, Lacul Mangalia
• Mării Azov
• Mării Baltice
• lacuri endoreice:
• Australia centrală: Lacul Eyre
• Asia centrală: Lacul Aral sau Marea Albastră
• lacuri de deflație sau lacuri eoliene: Franța – lacurile din regiunea Languedoc
• braț mort (lac ce s-a format prin separarea unui meandru al unui râu de cursul principal.
Lacul format are o lungime mult mai mare decât lățimea sa): Germania - Kamernscher
See de lângă Havelberg.
Lacuri artificiale
▪ lacuri de baraj
▪ România: Lacul Scropoasa pe Ialomița, Lacul Vidraru pe Argeș, Lacul Izvorul
Muntelui format pe Bistrița și Bicaz
▪ Germania: Lacul Alf, Lacul Bostal, Lacul Harkort
▪ China: Barajul celor trei defileuri, pe cursul fluviului Yangtze
• lacuri excavate:
• Coreea de Sud: Lacul Inimii
• S.U.A., Arizona: Lacul Horseshoe Bend
• Brazilia: Lacul Sao Paulo
În România, cele mai importante lacuri pentru turism, în zona de câmpie, sunt:
• balneare: Amara, Balta Albă, Lacul Sărat
• de agrement și pescuit: Snagov, Breaza, Gruiu, Buda, etc
• de odihnă și recreere: Băneasa, Herăstrău, Tei, etc

Mări și oceane
Mare - întindere de apă stătătoare, adânci și sărate, de pe suprafața Pământului, care de
obicei sunt unite cu oceanul printr-o strâmtoare. Se mai numește mare și o parte a oceanului
de lângă țărm.
!!!Știați că: Aproape toată cantitatea de 1,3 miliarde km de apă sărată se împarte în patru
bazine gigantice: oceanele Atlantic, Pacific, Indian și Arctic. Mările mai mici sunt despărțite
de bazinele principale de apă prin lanțuri insulare, strâmtori sau peninsule.
Marea Mediterană și Marea Caraibilor sunt adiacente Oceanului Atlantic. Multe dintre
aceste suprafețe de apă sunt „mări platformă”, fiind mult mai puțin adânci decât oceanele.
Aici, fundul mării se află la cel mult 200 m de suprafață.
Oceanele și mările diferă în conținutul de sare, temperatura de la suprafață, adâncime și
curenți, dar și în funcție de flora și fauna din interior.
Marea Neagră, prezintă o importanță turistică datorită:

• compoziției chimice bogate și salinității reduse a apei de mare

• prezenței valurilor care favorizează talasoterapia și practicarea sporturilor nautice
• prezenței aerosolurilor rezultați din spargerea valurilor – cu rol în mineralizarea
organismului

!!! Talasoterapia - procedeu de terapie alternativă, adjuvantă, de tratament, care folosește

apa de mare, nămolul marin, climatul marin, algele marine și în anumite afecțiuni chiar
soarele.

Delte și estuare
Delta - formă de relief rezultată din depunerea de aluviuni, respectiv mâl și nisip, la
vărsarea unei ape curgătoare într-un lac, în mare sau în ocean, pe un teren cu pantă lină, în
condițiile lipsei mareelor și a acțiunii curenților litorali.
Exemple: Delta Dunării, România, Delta Nilului, Egipt, Delta Okawango, Botswana,
Delta Volgăi, Rusia.
Estuarul - gură de vărsare, de forma unei pâlnii, a unui fluviu sau a unui râu mai mare
în mare sau în ocean. Se formează la țărmul mărilor și oceanelor cu maree puternice, care
împiedică acumularea aluviunilor; altfel, în zonele cu maree reduse, gura de vărsare ia forma
unei delte sau a unui liman.

Exemple: estuarele fluviilor Amazon din Brazilia, Saint

Lawrence din Canada, Tamisa din Anglia sau Tejo din
Portugalia.
!!! Știați că: Cel mai mare estuar este Río de la Plata (Fluviul
de Argint), format la vărsarea râurilor Paraná și Uruguay în
Atlantic, având o lungime de 290 km și lățimea de 220 km.
2.4. VEGETAȚIA
Vegetația este o atracție turistică în sine, o componentă esențială pentru cercetare, pentru
vizitare parcurilor și rezervațiilor naturale (turismul științific), dar în același timp sporește și
atractivitatea celorlalte componente ale potențialului turistic, prezentând interes deosebit
pentru turismul de recreere și odihnă.
Ca factor natural de cură, plantele medicinale sunt din ce în ce mai solicitate atât în
fabricarea unor medicamente, cât și în cure externe cu băi de plante.
Vegetaţia este influenţată de climă (temperatură, precipitaţii, vânturi), relief, reţeaua
hidrografică şi activităţile omului.
Regiunile montane sunt acoperite de păduri de conifere, mai ales molid, păduri de
amestec: fag, brad și molid, stejar. Pe culmile mai înalte se află pajiști alpine și tufișuri de
jneapăn, ienupăr, afin, merișor, ienupăr și altele.
 În regiunile de deal și podiș, se întâlnesc păduri de foioase în care predomină fagul,
goronul sau stejarul; pe dealurile joase și câmpiile înalte, adesea, principalele specii care
alcătuiesc pădurile sunt cerul și garnița.
Pe văile mari, este o vegetație specifică de „luncă” – stuf, papură, rogoz, adesea pâlcuri
de sălcii, plop, arin, vegetație datorată umezelii persistente;
Vegetația de stepă și de silvostepă, care ocupă zonele cu deficit de umiditate din Podișul
Dobrogei, Câmpia Română, Podișul Moldovei, Câmpia Banatului și Crișanei, a fost, în cea
mai mare parte, înlocuită prin culturi agricole.

2.5. FAUNA
Din punct de vedere turistic, fauna prezintă importanță cinergetică, estetică și științifică.
Fauna este determinată de vegetaţie (unde animalele găsesc adăpost şi hrană) şi de condiţiile de
climă.
Fauna României a fost și este încă una dintre cele mai bogate și variate din Europa,
conținând specii rare sau chiar unice pe continent (circa 3600 de specii).
Există o strânsă legătură între zonele de vegetație (care oferă adăpost și hrană) și
repartiția teritorială a faunei:
• zona stepei și a silvostepei: rozătoare (iepurele, popândăul, hârciogul, orbetele, etc.),
păsări (dropia, potârnichea, prepelița, etc.)
• păduri de foioase: animale (mistrețul, viezurele, lupul, vulpea, iepurele, căprioara,
veverița), păsări (ciocănitoarea, cinteza);
• pădurile de munte: animale de interes cinegetic (ursul, cerbul, etc.), alte animale (râsul),
păsări (cocoșul de munte, găinușa de alun, etc.)
• zona alpină: capra-neagră;
• Delta Dunării: mamifere (vidra, nurca, iepurele, mistrețul, vulpea, lupul, dihorul, pisica
sălbatică), broaște țestoase, reptile, păsări (stârcul, cormoranul mic, vulturul pleșuv,
pelicanul, pescărușul, etc.)
Fauna acvatică se diferențiază și ea tot în funcție de altitudine:
• altitudini înalte - ape de munte: păstrăvul
• altitudini medii: cleanul, mreana și crabul către Dunăre
• Dunărea, Delta Dunării: crapul, carasul, știuca, platica, șalăul și sturionii (morunul,
nisetrul, păstruga, cega), care trăiesc numai în bazinele Mării Negre și Mării Caspice.
• în Marea Neagră se găsesc: scrumbii albastre, calcan și pești mai mici ca: hamsiile,
stavrizii, guvizii etc.
Lectură: Cea mai nordică pădure subtropicală din Europa se află în România şi este caracterizată de o vegetaţie
specifică şi cu o flora şi fauna neobişnuită pentru ţara noastră.

Pădurea Letea este o arie protejată de interes naţional, situată în judeţul Tulcea. Pădurea Letea este cunoscută
pentru frumuseţea ei sălbatică, pădurea se întinde pe aproape 3.000 de hectare de vegetaţie, cu tei, plopi, stejari
brumarii şi frasini, şi este înconjurată de un stufăriş des ce o protejează, îngreunând accesul în pădure. O
caracteristică a pădurii o constituie abundenţa de plante căţărătoare: viţă sălbatică, hameiul, curpenul de
pădure şi nu în ultimul rând liana grecească (Periploca graeca), cea care dă pădurii un aspect mediteranean.
Totodată, aici au fost identificate peste 2.000 de specii de insecte, vipera de nisip (Vipera ursinii), vulturul
codalb (Haliaeetus albicilla) - care cuibăreşte aici specii de şoim, corbul ș a. Pădurea Letea este populată şi de
aproximativ 2.500 de cai sălbatici.

!!!Știați că Pescuitul intens și creșterea poluării (la care s-a adăugat și braconajul în ultimii
ani) au diminuat semnificativ cantitatea de pește în ultimele două decenii. Extinderea zonelor
populate au redus libertatea de mișcare a animalelor și resurselor de vânătoare au scăzut cu
10-20% în ultimii ani.
Prin fondul cinegetic și piscicol, fauna reprezintă principala atracție pentru turismul de
pescuit și vânătoare, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin existența unor specii rare, endemice
sau pe cale de dispariție, prezintă un interes deosebit pentru turismul știintific.
 2.6. RESURSELE NATURALE
România dispune de un excepțional fond balnear, care concentrează o varietate de factori
naturali de cură. Resursele balneare includ următoarele categorii de factori de cură:

• ape minetrale și termominerale

• lacuri terapeutice
• saline
• factori climaterici de cură
• emanații de gaze terapeutice
• aeroionizarea
• plante medicinale

Apele minerale și termominerale din România prezintă o mare complexitate și

diversitate sub aspect mineralogic, termic, fizico-chimic. Sunt localizate la zona de contact
dintre dealuri și podișuri cu arealul montan.
Zona Carpaților Orientali, prin bogăția izvoarelor de ape minerale descoperite acolo,
este zona unde au apărut primele stațiuni balneare. Se estimează că în această zonă există
1500 de izvoare minerale, a căror compoziție chimică este foarte variată; acest lucru și faptul
că pot fi captate ușor (izvoare captate sau aduse la suprafață) explică apariția și dezvoltarea
timpurie a acestor stațiuni balneare.
Principalele stațiuni: Băile Herculane, Lipova, Geoagiu, Sângeorz, Vatra Dornei,
Govora, Borsec, Călimănești, Băile Felix, Căciulata.

Lacuri terapeutice – apele clorurate-sodice (sărate), iodurate sau sulfatate ale acestor
lacuri sunt folosite în tratarea afecțiunilor reumatismale și ginecologice. Pe fundul lacurilor
sărate se întâlnesc nămolurile terapeutice, destinate tratării afecțiunilor reumatismale și
ginecologice.
Există nămoluri sapropelice bogate în hidrosulfură de fier coloidală (Amara, Lacul
Sărat, Techirghiol, Sovata, Ocna Sibiului) şi nămoluri minerale sulfuroase (Săcelu) sau
nesulfuroase (Sângeorz Băi).Valoarea terapeutică a nămolurilor este dată de temperatura,
compoziția chimică, acțiunea mecanică și puterea farmaceutică a acestora.
Din punct de vedere al genezei lacurile terapeutice se împart în trei categorii distincte:

• lacuri de liman
• lacuri de câmpie
• lacuri din masivele de sare.

Lacurile de liman au luat naștere prin bararea gurii de vărsare a unei ape curgătoare cu
un grind fluviatil sau cordon marin: Lacul Techirghiol.
Lacurile de câmpie sunt Amara, Slobozia, Strachina, Jirlău, Balta Amară, Câmpeni,
Movila Miresii, Ianca, Sărat-Brăila.
Lacurile din masivele de sare sunt Sovata (Ursu, Aluniș), Tg. Ocna, Slănic, Ocnele
Mari, Slănic Prahova, Telega, Ocna Șugag ș. a.
Mineralizarea neomogenă a apelor lacurilor sărate şi gradul diferenţiat de încălzire,
explică fenomenul de heliotermie care are caracter terapeutic.
Saline – factor important de cură în tratarea afecțiuilor reparatorii și ORL.
Principalele saline: Slănic Prahova, Parid, Turda, Cacica, Târgu Ocna.
Factori climaterici de cură – pot fi utilizați în menținerea sau ameliorarea stării de
sănătate a organismului prin climatoterapie:
 ▪ bioclimat excitant de câmpie și litoral
▪ bioclimat sedativ-indiferent (de cruțare), din Câmpia de Vest, dealuri și podișuri până
la 700 m
▪ bioclimat tonico-stimulent la altitudini de peste 800 m până la 2000 m.

Lectură: Stațiunea Govora este una din cele mai bogate staţiuni în ape iodurate şi bromurate din Europa. Se
spunecă este a doua în Europa, după Pechelepronne din Alsacia cu 562 mg la mie de brom şi 42 mg la mie iod.
Apele din Govora conţin până la 38,3 mg‰ brom şi iod
până la 41,8 mg ‰. Atât iodul cât şi bromul sunt de origine
organică, rezultate din putrezirea micilor alge. Calciul şi magneziul
pe care aceste ape îl conţin în cantitate destul de mare şi anume:
calciul 15-3,3‰ şi magneziu 0,77-1,05g‰ se datorează nisipurilor
şi gresiilor. Caracteristica apelor de zăcământ este, de asemenea,
prezenţa amoniului. Aceste ape nu conţin hidrogen sulfurat, sunt ape
captate în sonde, la adâncimi de la 90-1860 m. Fiecare debitează
între 40-160 m3 de apă în 24 de ore. Apele clorurate – iodurate –
bromurate din sonde sunt ape vechi, fosile, formând pânze-pungi şi
stau straturi permeabile în nisipuri.
Apele izvorului de cură internă slab mineralizate sunt caracterizate printr-o concentraţie mică de hidrogen
sulfurat şi clor, dar bogate în bicarbonaţi. Ele apar din depozitele sarmatiene destul de abundente pe valea
Hinteu, care sunt formate spre bază din marne negricioase, urmate apoi de bancuri de nisip, cu pachete de
marne şi intercalaţii de gresii. De aceste depozite sunt deci legate apele sulfuroase slab mineralizate precum şi
pânza de apă dulce.

2.7. NATURA OCROTITĂ

Ariile protejate prezintă atât o importanță cognitiv – științifică bază a turismului profesional
și de cunoaștere, cât și una estetică, constituind element de atractivitate.
România are un capital natural foarte divers, existența unor elemente naturale de valoare
excepțională, rare și originale (forme de relief, plante, animale declarate monumente ale naturii)
a impus de-a lungul timpului luarea unor măsuri de protecție a naturii, prin organizarea unor
arii protejate, sub forma parcurilor naționale și naturale și a rezervațiilor.
!!! Știați că: La nivel european, România deţine cel mai diversificat şi valoros patrimoniu
natural; suprafaţa ariilor naturale protejate de interes naţional, raportată la suprafaţa ţării,
este de 7%.
Conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, cu modificările şi
completările ulterioare, categoriile de arii naturale protejate de interes naţional sunt:

• rezervaţii ştiinţifice
• parcuri naţionale: Parcul Naţional Munţii Rodnei, Parcul Naţional Călimani, Parcul
Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş, Parcul Naţional Piatra Craiului, Parcul Naţional
Buila Vânturariţa, Parcul Naţional Defileul Jiului, Parcul Naţional Retezat, Parcul
Naţional Domogled-Valea Cernei, Parcul Naţional Semenic-Cheile Caraşului, Parcul
Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa, Parcul Naţional Munţii Măcinului, Parcul Naţional
Ceahlău, Parcul Naţional, Parcul Naţional Cozia
• monumente ale naturii
• rezervaţii naturale
• parcuri naturale: Parcul Natural Munţii Maramureşului, Parcul Natural Vânători-Neamţ,
Parcul Natural Bucegi, Parcul Natural Putna Vrancea, Parcul Natural Grădiştea
Muncelului-Cioclovina, Parcul Natural Porţile de Fier, Parcul Natural Lunca
Mureşului, Parcul Natural Apuseni, Parcul Natural Balta Mică a Brăilei, Parcul Natural
Comana, Parcul Natural Lunca Joasă Prutului Inferior, Parcul Natural Defileul
 Mureşului Superior, Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului, Geoparcul Platoul
Mehedinţi.

Pentru ţara noastră, au fost declarate arii naturale protejate la nivel internaţional:

• rezervaţii ale biosferei: Delta Dunării (1991), Retezat (1979), Pietrosul Rodnei (1979)
• zone umede de importanţă internaţională: Delta Dunării (1991), Insula Mică a Brăilei
(2001), Lunca Mureşului (2006), Complexul Piscicol Dumbrăviţa (2006), Lacul
Techirghiol (2006)
• situri naturale ale patrimoniului natural universal: Delta Dunării
• geoparcuri: Geoparcul Dinozaurilor - Ţara Haţegului, Geoparcul Platoul Mehedinţi.

Întrebări

1. Identificați elementele componente ale potențialului turistic natural.

2. Enumerați patru defilee din Româia.
3. Prezentați forma de relief „delta”.
4. Hidrografia contribuie la sporirea atractivității unei zone turistice. Precizați elementele
de atractivitate.
5. Enumerați trei arii naturale protejate de interes național și trei arii naturale protejate la
nivel internațional.

Teste
I.1. Încercuiți litera corezpunzătoare răspunsului corect:
1. Printre factorii de cură se numără:
a. bioclimat tonico-stimulent
b. cură heliomarină
c. emanațiile naturale de hidrogen sulfurat
2. Lungimea litoralului românesc cuprins între Capul Midia și localitatea Vama Veche
este:
a. 200 km
b. 245 km
c. 254 km
3. Situate între Munții Aninei și Munții Banatului se află Cheile:
a. Bicazului
b. Carașului
c. Nerei
4. Emanații naturale de dioxid de carbon – mofete – se regăsesc în:
a. Vatra Dornei, Șugag-Băi, Harghita Băi
b. Băile Tușnad, Vatra Dornei, Harghita Băi
c. Șugag-Băi, Sântimbru –Băi, Harghita Băi
5. Vulcanii se întâlnesc la:
a. Andrieșu de Jos
 b. Dealul Feleac
c. Pâclele de la Beciu
I.2. Notați cu litera A, dacă apreciați că enunțul este adevărat sau cu litera F dacă apreciați
că răspunsul este fals:
a. Fauna are o importanță cinergetică, estetică și științifică.
b. Relieful carstic este format din creste zimțate, grohotișuri, piscuri, abrupturi.
c. Plajele litoralului românesc sunt orientate spre est.
d. Regiunile montane sunt acoperite de păduri de conifere, păduri amestec.
e. Austrul este un vânt ploios vara.
I.3. În coloana A sunt indicate componentele potențialului turistic natural, iar în coloana
B elemente ale acestora Stabiliți asocierile corecte dintre cifrele din coloana A și literele
corespunzătoare din coloana B.
A B
1. Relief și geologie a. fond piscicol
2. Climă b. fenomene geologice
3. Hidrografie c. lacuri terapeutice
4. Vegetație d. parcuri naționale
5. Faună e. stratul de zăpadă
f. păduri de interes social-recreativ

II. 1. Răspundeți la următoarele cerințe:

1. Precizați numele a trei peșteri cu amenajări satisfăcătoare și localizarea lor.
2. Menționați patru elemente ale potențialului turistic natural.
3. Enumerați patru pante domoale și localizarea lor.
4. Prezentați două fenomene geologice întâlnite în România.
5. Enumerați elementele de atractivitate ale hidrografiei.
II.2. Completați următoarele enunțuri cu termenii corespunzători astfel încât enunțul să
respecte adevărul științific.
a. Cascadele sunt ...(1)... de apă cu ...(2)... și volum diferite, sub un unghi de peste
...(3)..., care impresionează turiștii prin ...(4)... oferit.
b. Potențialul turistic ...(5)... reprezintă totalitatea obiectivelor turistice pe care le
oferă cadrul natural prin componentele sale.
c. Relieful ... (6).... situat la altitudini de peste ...(7)... pe platourile diferiților munți.
d. Delta Dunării aflată în mare parte în ...(8)..., România și parțial în ...(9)..., este cea
mai bine conservată și a ...(10)... ca mărime dintre deltele europene.
III. Realizați un eseu structurat cu tema “Potențialul turistic natural și rolul elementelor sale
în desfășurarea activității întreprinderii turistice”, ținând cont de următoarele aspecte:
• definirea potențialului turistic natural
• precizarea coordonatele potențialului turistic natural
• prezentarea componentele potențialului turistic natural
• menționarea a două caracteristici ale obiectivele turistice

JOC
A
1
2
3
 4
5
6
7
B
A-B – potențial turistic
1. Chei situate între Munții Aninei și Munții Banatului
2, 5 Factori naturali de cură
3. Element de atractivitate specific hidrografiei
4. Tip de relief
6. Localizarea stâmcii cu formă bizară „Căciula Dorobanțului” din România
7. Cea mai mare deltă din lume (24.000 km²)

Răspunsuri
I.1. 1.– a; 2. – b; 3. – c; 4. – b; 5. – c
I.2. a. – A; b. – F; c. – A; d. – A; e. – F.
I.3. 1. – b; 2. – e; 3. –c; 4. – f; 5. – a
II.2. 1. – căderi; 2. – înălțimi; 3. – 45°; 4. – spectacolul; 5. – natural; 6. – alpin; 7. – 1900m;
8. – Dobrogea; 9. – Ucraina; 10. – doua.

III.
- Potențialul turistic natural – totalitatea obiectivelor turistice pe care le oferă cadrul natural,
care se constituie ca atracții și se pretează unei amenajări pentru vizitarea și primirea turiștilor.
- Coordonatelele: munții Carpați, Dunărea, Delta Dunării și Marea Neagră
- Componentele potențialului turistic natural:

• relief și geologie: trepte de relief, microforme de relief,alte elemente

• climă: temperatura aerului și a apei, precipitații lichide, stratul de zăpadă, durata de
strălucire a soarelui, bioclimatul
• hidrografie: ape freatice și ape minerale, râuri, lacuri naturale și antropice, Marea
Neagră și Delta Dunării
• vegetație: tipuri de păduri, floră specifică, monumente ale naturii și rezervații naturale,
păduri de interes social-recreativ
• faună: fondul cinegetic, fond piscicol, specii faunistice ocrotite, rezervații naturale
• natură ocrotită: parcuri naturale, rezervații ale biosferei

• Caracteristici obiective turistice:

• atrage un număr mare de vizitatori/turiști

• este dezvoltat și administrat în scopul de a-i valorifica potențialul
• asigură o experiență placută, un mod agreabil de petrecere a timpului liber
• pentru vizitarea acestuia se poate percepe sau nu o taxă de intrare
• valorificarea acestuia depinde de gradul de dezvoltare a bazei materiale, de
calitatea și diversitatea serviciilor oferite.
Rezolvare
A
1 N E R E I
2 S A L I N E
3 D E L T E
4 V U L C A N I C
5 A E R O I O N I Z A R E
6 C E A H L A U
7 N I L U L U I
B

Bibliografie

1. Mihai Ș., Capotă V., Ionești C., Ttrrcescu A., Costea F., Capotă V,, Turism și
alimentație: manual pentru clasa a IX-a, Editura CD PRESS, București, 2010;
2. Gabriela S., Florea C., Cristiana G., Cristina I., Ștefania M., Ioana P., Valentina
C., Tehnologia turismului: manual pentru clasele a XI-a și a XII-a, Editura Niculescu,
București, 2016;
3. V. Glăvan, Geografia în România, Editura Institutului de management – Turism Eden,
București, 1996;
4. V. Glăvan, Turismul în România, Editura Economică, Bucureşti, 2002
www.mediafax.ro
ro.wikipedia.org
www.qbebe.ro
www.mturism.ro
 COMPONENTELE PATRIMONIULUI TURISTIC ANTROPIC

Potentialul turistic antropic reuneste creatiile omului de-a lungul timpului,

concretizate in elemente de cultura si istorie, arta si civilizatie, tehnico-economice
si socio-demografice care, prin caracteristicile lor, atrag atentia turistilor.

1. Vestigii arheologice si monumente de arta

Vestigiile arheologice si monumentele de arta din Romania, de o mare varietate, datand
din diferite perioade istorice, sunt importante atat pentru istoria, cultura, civilizatia poporului
roman, cat si pentru cele universale.
Dintre acestea amintim:
 • Cetatile dacice din Muntii Orastiei: Cetatuia (Costesti), Sarmizegetusa Regia
(Gradistea de Munte), Blidare (Costesti), Piatra Rosie (Luncani), Cetatea de la Banita,
Cetatea de la Capalna, au constituit nucleul cetatilor din Muntii Orastiei in lista
patrimoniului mondial, reprezinta unul dintre primii pasi pentru aducerea in atentie a
unei civilizatii, cea geto-daca.
• Cetatile daco - romane : Ulpia Traiana Sarmizegetusa - Capitala Daciei Romane
(Hateg), Napoca (Cluj-Napoca), Potaissa (Turda), Apulum (Alba Iulia ), Tibiscum
(Jupa) .
• Cetatile taranesti fortificate : Biertan (Sibiu), Feldioara, Rasnov, Prejmer (Brasov).
• Cetatile medievale: Brasov, Sibiu, Sighisoara (considerata si astazi a fi cea mai
frumoasa cetate locuita din Europa ), Cluj-Napoca, Bistrita, Sebes, Medias, Vauban-
Alba Iulia, Calnic, Garbova, Coltesti, Vulpar, Sanmiclaus, Aiud.
• Castele si palate:
Castelul Bran a fost intotdeauna inclus in ghidurile turistice ale regiunii,deoarece conform
legendei, Dracula obisnuia adesea savina aici.
Edificiul a fost construit in 1382 de catre locuitorii Brasovului, fiind amplasat pe o stanca inalta,
pentru a permite supravegherea intregii regiuni. In 1395, Mircea cel Batran, printul Valahiei, a
incheiat un tratat de alianta cu Sigismund de Luxemburg, luand in posesie Castelul Bran.
Castelul Peles (Sinaia) construit intre anii 1873-1883 (etajul I) si intre 1896-1914 (etajul II),
de Carol I de Hohenzollern- primul rege al Romaniei - in stilul renasterii germane,este compus
din 160 de camere si are un turn central de 66 m inaltime, fiind resedinta de vara (pana in 1947),
iar astazi adaposteste un muzeu cu colectii de picturi, sculpturi, armuri, covoare, mobila,
tapiserii etc.
Castelul Corvinilor - situat in apropiere de muntii Poiana Rusca, a fost atestat documentar
pentru prima oara de Sigismund de Luxemburg in anul 1409 si, din punct de
vedere arhitectural, combina stilul gotic cu stilurile renasterii si cu cel al barocului.
• Monumente de arta: Ansamblul sculptural al lui Brancusi de la Targu -Jiu
(Masa tacerii, Poarta sarutului, Coloana infinitului), Monumentul de la
Moisei,Monumentul eroilor de la Marasesti, Arcul de triumf (Bucuresti), Turnul
Chindiei (Targoviste), Adamclisi Tropaeum Traiani (jud. Constanta), diferite statui
ecvestre (Mihai Viteazu, Matei Corvin).

2. Obiective religioase

O parte dintre manastirile si bisericile din nordul tarii sunt cuprinse in patrimoniul
UNESCO. Ele sunt unice in lume prin arhitectura lor ce caracterizeaza epoca de glorie a
Moldovei si prin frescele exterioare, construite in sec. XV-XVI, in stilul arhitectonic
moldovenesc, cu influente bizantine si gotice (Arbore, Sucevita, Moldovita, Humor, Voronet –
cunoscuta pentru culoarea predominanta deosebita a frescelor exterioare „albastru de Voronet”,
Probota, Patrauti).
Tot monumente UNESCO sunt declarate: Manastirea Hurezi din judetul Valcea si
Siturile satesti cu biserici fortificate din Transilvania (Calnic, Prejmer, Biertan, etc.).
Ansamblul de biserici de lemn din Maramures (Biserica Nicolae-Budesti, Biserica Sfanta
Paraschiva – Desesti, Biserica Sfantul Arhanghel - Surdesti), construite in secolul al XVIII –
lea in stilul arhitecturii populare specifice zonei.
Exista foarte putine localitati care sa nu aiba cel putin un edificiu sau un monument
religios. In continuarea voi enumera doar o mica parte dintre cele mai cunoscute:
Manastiri: Agapia, Bisericani, Durau, Neamt, Secu, Sihastria din judetul Neamt, Bistrita, Cozia,
Frasinei, Govora din judetul Valcea, Dervent, Dumbraveni, Hagieni din judetul Constanta,
Putna din judetul Suceava. Manastirea Cisterciana - Carta se afla la 17 km de Sibiu, fiind cea
mai veche constructie in stil gotic din Romania, intemeiata de calugarii cistercieni (ordin
calugaresc originar din Franta) in 1202 etc.
Biserici: Biserica Neagra - unul dintre cele mai importante monumente in stil gotic din
Transilvania, Biserica Franciscana - Brasov, Biserica Evanghelica - Cisnadie, Biserica „Curtea
Veche”, Biserica „Radu Voda” – Bucuresti.
Catedrale: Catedrala Romano-Catolica - Alba-Iulia, Catedrala Patriarhala, Catedrala „Sfantul
Iosif” – Bucuresti, Catedrala Evanghelica – Sibiu, Catedrala Mitropolitana - Timisoara ,
Catedrala Ortodoxa Romana – Targu Mures.

3. Etnografie si folclor
Arta si traditia populara, concretizate prin originalitate, bogatie si varietate, reprezinta o atractie
turistica inedita. Printre cele mai importante elemente de acest tip se numara:
- Arhitectura populara, domeniu important al civilizatiei traditionale, se caracterizeaza in
regiunea Moldovei prin case construite in general din lemn, dar si din nuiele impletite pe un
schelet de ,,furic” sau lut sub forma de chirpici. In Maramures principalul material de
constructie folosit este lemnul. Satele maramuresene sunt celebre prin extraordinarele porti ale
curtilor ce par adevarate expozitii de sculptura originala. O alta categorie caracteristica Olteniei
de Sud este cea a caselor ingropate pe jumatate in pamant, denumite ,,bordeie” (Complex
arhitectural Calinesti Berbesti, in jud. Maramures, Gospodariile - atelier de spatar Rasculita,
jud. Hunedoara, Complex arhitectural Stolojani Carbunesti, jud. Gorj - se pot vizita la
Muzeul in aer liber din Dumbrava Sibiului).
- Tehnica populara: mori, pive (Complexul de industrii populare de la Rucar, jud. Arges,
Moara de la Curcani, jud. Constanta, Moara cu 6 ciuturi de la Galesoia, jud. Gorj - se pot
vizita la Muzeul in aer liber din Dumbrava Sibiului), Tiparnita din Ramnic.
- Creatia artistica: productia mestesugareasca si artizanatul - se remarca renumitele centre de
ceramica (Horezu-Valcea, Corund-Harghita, Oboga-Olt, Vama-Sibiu) - centre de prelucare a
lemnului, impletitul in paie, tesutul artistic, prelucrarea artistica a pietrei, prelucrarea artistica a
pielii, prelucrarea artistica a lemnului, crosetare, impletitul cu carligul, confectionarea
instrumentelor populare, impletitul in fibre vegetale, incondeiatul oualor (ocupa un loc deosebit
in arta populara romaneasca).
- Zone cu port popular si folclor literar, muzical si coregrafic cunoscute: Tara Motilor -
Alba, Tara Zarandului - Arad, Tara Dornelor - Suceava, Tinutul Padurenilor - Hunedoara etc.
- Obiceiuri, traditii populare, targuri, festivaluri: Targul de fete de pe Muntele Gaina -
manifestare folclorica traditionala ce reuneste locuitorii din zona Muntilor Apuseni in luna iunie
in comuna Avram Iancu, jud. Alba; Caluserul transilvanean - festival al formatiilor de caluseri
din Transilvania la 21 - 22 decembrie in Orastie, jud. Hunedoara; Sambra oilor, jud. Satu -
Mare; Festivalul Narciselor, jud. Covasna; Festivalul de la Poienita Voinii, jud. Hunedoara;
Targul Ceramicii Populare ,,Cocosul de Hurez”, jud. Valcea.
- Monumente funerare deosebite: Cimitirul vesel de la Sapanta.
- Sate cu traditii folclorice: Camarzana - jud. Satu Mare (comuna in Tara Oasului, renumita
pentru pastrarea portului si a obiceiurilor populare osenesti. Remarcabil este costumul de nunta
la care mireasa poarta o pieptanatura si podoabe imbinate intr-un ansamblu impresionant),
Sibiel - jud. Sibiu, satele situate pe vaile Izei, Marei, Viseului, si Tisei care formeaza un adevarat
muzeu in aer liber - jud. Maramures.

4. Institutii si evenimente cultural - artistice

Reflecta viata cultural - artistica, spititualitatea, modernismul in arta si cultura poporului roman.
Cele mai importante obiective de acest tip sunt:
- Edificiile unor institutii culturale: Ateneul Roman, emblema municipiului Bucuresti inca
de la inaugurarea lui, in 1888, Opera din Bucuresti, Opera Romana din Cluj a luat fiinta la 19
septembrie 1919, fiind cea mai veche institutie din Romania, Opera Roman din Timisoara,
Teatrul National ,,I. L. Caragiale” Bucuresti, Teatrul National ,,Mihai Eminescu” Timisoara.
Pe ruinele Curtii Domnesti din Iasi s-a ridicat, intre anii 1906-1925, Palatul Culturii, monument
devenit emblema capitalei Moldovei.
- Muzee: Muzeul National de Istorie Naturala ,,Grigore Antipa”, Muzeul National de Istorie a
Romaniei, Muzeul Taranului Roman, Muzeul National de Arta al Romaniei, Muzeul Satului
(Bucuresti), Muzeul de Arheologie si Istorie din Targu Mures, Muzeul National Bruckenthal
din Sibiu, Muzeul de Istorie al Moldovei, Muzeul de Arta, Muzeul Etnografic al Moldovei,
Muzeul Stiintei si Tehnicii ,,Stefan Procopiu” (Iasi), Muzeul in aer liber din Dumbrava Sibiului,
etc.
- Case memoriale: Casa memoriala ,,Mihai Eminescu” (Ipotesti), Casa memoriala ,,Ion
Creanga” (Humulesti), Casa memoriala ,,Vasile Alecsandri” (Micesti), Casa memoriala ,,Al.
Vlahuta” (Agapia), Casa memoriala ,, Anton Pann” (Ramnicu Valcea), Casa memoriala
,,Ecaterina Teodoroiu” (Targu – Jiu).
- Biblioteci: Biblioteca Centrala Bucuresti, Biblioteca Centrala Universitara “Mihai Eminescu”
Iasi, Biblioteca Judeteana “Octavian Goga” Cluj.
- Evenimente culturale: festivaluri muzicale (George Enescu, Crizantema de aur, Mamaia,
Cerbul de aur), festivaluri de film, festivaluri de teatru (Sibiu, Piatra – Neamt), concerte
speciale.
- Alte evenimente: targuri (Targul de carte “Gaudeamus” – Bucuresti ROMEXPO), expozitii
(expozitia istorica permanenta – Muzeul de Istorie Nationala a Romaniei, expozitia – Fotografie
de Jurnal – Teatrul National din Bucuresti, 1 – 23 decembrie 2005.

5. Obiective socio-demografice

Obiectivele socio-demografice de tipul centrelor urbane constitue atractii prin

arhitectura specifica sau pentru valorile de arta, cultura, civilizatie pe care le adapostesc, pentru
evenimentele pe care le gazduiesc (expozitii, targuri, festivaluri). In continuare vom prezenta
cateva dintre cele mai importante:
- Bucuresti - primul document ce atesta existenta orasului este datat 20 septembrie 1459 si il
mentioneaza ca fiind a doua resedinta domneasca dupa Targoviste. In 1862 orasul a devenit
capitala Principatelor Unite, iar in 1918 a devenit capitala Statului Unitar Romania. Datorita
influentelor frantuzesti in moda si in stilul arhitectonic, Bucurestiul a fost supranumit ,,Micul
Paris”. Atractii turistice: Casa Poporului (a intrat in Cartea Recordurilor ca fiind a doua
constructie din lume dupa Pentagon din punctul de vedere al suprafetei, si pe locul al treilea ca
volum), Academia Romana, Ateneul Roman- construit intre 1888 si 1896 de arhitectul francez
Albert Galleron in stil neo-clasic, Muzeul Satului, Muzeul Etnografic in aer liber (este unul
dintre primele din lume de acest gen si cel mai vast din Europa), Arcul de Triumf inalt de 27
m, a fost ridicat in 1922, in memoria victimelor primului razboi mondial, Muzeul Curtea Veche,
Muzeul de Arta al Romaniei, Muzeul National Cotroceni, Parcul Herastrau (se afla pe malul
lacului Herastrau si este cel mai mare parc din oras, adapostind Muzeul Satului si Teatrul de
vara), Parcul Cismigiu (este cea mai veche gradina publica, amenajata in centrul orasului intre
1845 – 1860).
- Brasov – important centru industrial, cultural si de afaceri. Datorita numeroaselor monumente
istorice si artistice, el este unul dintre cele mai importante centre turistice ale tarii. Atractii
turistice: Biserica Neagra, cea mai mare cladire in stil gotic din sud – estul Europei, Piata veche
cu Casa Sfatului, cea mai cunoscuta efigie a Brasovului, Scheii Brasovului – Biserica Sfantul
Nicolae, Biserica Bartolomeu – cea mai veche cladire in stil romanic, Bastioane – turnuri –
fortificatii pe laturile de sud – vest ale cetatii.
- Cluj – Napoca – prima atestare documentara: in secolul I sub numele de Napoca, important
centru industrial, comercial si cultural. Atractii turistice: Muzeu de Arta gazduit in palatul
Banffy, Muzeul de Etnografie al Transilvaniei, Ruinele cetatii (sec. XVI) si Bastionul
Croitorilor (sec. XVII), Muzeul de Istorie al Transilvaniei, Gradina Botanica, Biserica romano
– catolica Sfantul Mihai, Catedrala Ortodoxa, Teatrul National si Opera Romana.
- Iasi – situat in N-E tarii, se intinde pe 7 coline domoale, asemenea orasului Roma. Atractii
turistice: Palatul Culturii, Mitropolia Moldovei si Bucovine, Teatrul National, Palatul
Roznovanu, Manastirea „Sf. Trei Ierarhi”, Casa Dosoftei, Biserica „Sf. Nicolae Domnesc”,
Biserica Barboi, Manastirea Golia, Biblioteca Centrala Universitara, Universitatea Al. I. Cuza,
Parcul Copou, Gradina Botanica, Manastirea Cetatuia, Bojdeuca Ion Creanga.
- Sibiu – este considerat, pe buna dreptate, ca fiind unul dintre cele mai frumoase si bine
conservate orase istorice din Romania si Europa, cu un patrimoniu arhitectural care se intinde
pe 80 de hectare. Atractii turistice: Halale macelarilor, Turnul de langa Primaria Veche,
Universitatea Saseasca, Turnul archebuzierilor, Biserica franciscanilor, Turnul dulgherilor,
Turnul Olarilor, Turnul de pulbere, Turnul pilarilor, Muzeul Bruckenthal.
- Timisoara, Arad, Suceava etc.
Asezarile rurale ofera, pe langa arhitectura si arta specifice, si conditii naturale atractive,
propice pentru petrecerea vacantelor (vegetatie abundenta, liniste, aer curat, peisaje originale).

6. Obiective tehnico- economice

Aceste obiective se constitue in atractii turistice care permit practicarea diferitelor forme de
turism cum ar fi: turismul de cumparaturi, de cunoastere, etc.
- Amenajari hidroenergetice: baraje, lacuri de acumulare, centrale hidroenergetice, pot fi
mentionate: Centralele Portile de Fier I si II – pot turbina un debit instalat de 8700 mc/s.
Centrala Portile de Fier I este amplasata la 15 km amonte de orasul Drobeta Turnu - Severin,
iar centrala Portile de Fier II la 60 km in aval. Sistemul Portile de Fier I este una din cele mai
mari constructii hidrotehnice din Europa si cea mai mare de pe Dunare. Lacul sau de acumulare
cu un volum de peste 2200 milioane mc se intinde de la baraj pana la confluenta cu raul Tisa.
Lacul cuprinde in principal zona Defileul Dunarii, cel mai mare defileu din Europa, cuprins
intre localitatile Bazias si Orsova; Vidraru – a fost infiintat in luna martie 1966 si este amplasat
pe raul Arges pe un sector de 28 km lungime. Situat intre muntii Fruntii si Ghitu, lacul aduna
apele raurilor Capra, Buda si ale catorva afluenti directi. A fost, la momentul inaugurarii, al
cincilea in Europa si al noualea in lume intre constructiile similare.
- Canale de navigatie: Canalul Dunare - Marea Neagra este un canal navigabil in judetul
Constanta, Romania, ce leaga porturile Cernavoda de pe fluviul Dunarea si Medgidia de la
Marea Neagra, scurtand drumul spre portul Constanta cu aproximativ 400 km. Canalul este
parte componenta a importantei cai navigabile europene dintre Marea Neagra si Marea Nordului
(prin Canalul Rin-Main-Dunare).
– Drumuri transmontane inalte: Transfagaraseanul, cel mai spectaculos culoar montan din
Romania.
- Diverse unitati economice: complexe industriale, complexe comerciale, ferme agricole.
 ▪ CAPITOLUL III UC 7 Economia zonei montane
Selectarea speciilor de plante din grupele: cereale, leguminoase, plante textile, rădăcinoase
şi tuberculifere, plante medicinale şi aromatice şi plante furajere;
▪ Condiţii de aplicabilitate:
▪ Specii de cereale: grâu, secară, orz, ovăz, porumb;
▪ Specii de leguminoase: mazăre, fasole, soia;
▪ Specii plante textile: cânepă, in pentru fuior;
▪ Specii de rădăcinoase şi tuberculifere: sfeclă pentru zahăr şi cartof;
▪ Specii de plante medicinale şi aromatice: gălbenele, mentă, valeriană ;
SELECŢIA SOIURILOR ŞI HIBRIZILOR LA PRINCIPALELE SPECII DE
CÂMP CULTIVATE ÎN ZONA MONTANĂ
▪ FIŞĂ DE DOCUMENTARE Nr. 1
▪ Selectarea speciilor de plante de câmp din zona montană
GRUPA DE SPECIA SOIUL / HIBRIDUL
PLANTE
CEREALE GRÂU Aniversar, Arieşan, Drobeta, Turda 2000, Suceava 84,
Voroneţ, Crina, Gaşparom
SECARĂ Gloria, Impuls, Suceveana
ORZOAICĂ Daciana, Maria, Narcisa, Romaniţa, Stindard, Suceava
3, Succes, Florina
PORUMB Suceava 95, Suceava 97, Suceava99, Turda 100, Turda
200, Turda Super, Turda SU 181, Turda SU 182, Turda
SU 210
LEGUMINOASE FASOLE Bianca, Liza
MAZĂRE Baccara, Bastille, Eiffel, Dora, Lotto, Mona, Spirit
SOIA Diamant, Safir, Opal, Columna, Stil, Românesc – 99
TEXTILE IN - FIBRĂ Ada, Ermina, Adria, Alin, Carolina, Eliza, Iordan,
Martin
CÂNEPĂ Diana, Denise, Zenit
RĂDĂCINOASE SFECLA Andra, Bogdana, Elba, Florentina, Roma, Forum, Picnic
ŞI PENTRU
TUBERCULIFERE ZAHĂR
CARTOF Ostara, Star, Sante N, Milenium, Desiree, Harghita,
Dumbrava, Moldoviţa, Dragomirna
SELECŢIA SOIURILOR ŞI HIBRIZILOR LA PRINCIPALELE SPECII DE CÂMP
CULTIVATE ÎN ZONA MONTANĂ
FIŞĂ DE DOCUMENTARE Nr. 2
Selectarea speciilor de plante de câmp din zona montană

GRUPA DE SPECIA SOIUL / HIBRIDUL

PLANTE
PLANTE MENTA Columna, Cordial, Cristal, Record
MEDICINALE VALERIANĂ Măgurele 100
ŞI NALBA DE De Suceava
AROMATICE CÂMP
PLANTE TRIFOI Apollo – Tetra, Roxana, Dacia - Tetra
FURAJERE ROŞU
TRIFOI ALB Carmen, Carpatin, Danitim
 LUCERNA Topaz, Sigma, Magnat, Granat, Satelit
SPARCETA Splendid, Mara

Numele şi prenumele elevului......................................Clasa I A T. agromontan

FIŞĂ DE LUCRU NR. 1

COMPETENŢA:
1. Selectează speciile de plante de câmp din zona montană
Sarcina de lucru:
Recunoaşteţi şi clasificaţi următoarele plante de câmp:
Timp de lucru: 15 min.

Specii în imagini Denumirea speciei Grupa de plante

Asolamentul reprezintă succesiunea culturilor în timp şi spaţiu, însoţită de un sistem
corespunzător de lucrare şi fertilizare, care asigură creşterea fertilităţii solului şi sporirea
cantitativă şi calitativă a producţiei.
Asolamentul presupune împărţirea terenului pe categorii de folosinţă, delimitarea solelor
aproximativ egale ca mărime şi repartizarea diferitelor specii pe sole, iar rotaţia culturilor se
referă la succesiunea lor în timp pe aceeaşi solă.
Cultivarea unei specii după ea însăşi, pe aceeaşi solă, timp de mai mulţi ani poartă
denumirea de monocultură.
La elaborarea unui asolament se ţine cont de o serie de factori:
• Cerinţele agrobiologice ale speciilor ce urmează a se cultiva (regimul de hrană şi apă,
cerinţele faţă de climă şi sol)
• Caracteristicile plantei premergătoare
• Posibilitatea atacului de boli şi dăunători comuni, cu cei ai plantei premergătoare
• Necesitatea întreţinerii solului într-o stare fizică cât mai bună, iar pe terenurile în pantă
specifice zonei montane, se vor realiza asolamente de tip antierozional.
Având în vedere cerinţele agrobiologice ale plantelor, deosebim următoarele grupe:
a. Cereale de toamnă: grâu, orz, secară;
b. Cereale de primăvară: orz, secară, ovăz, grâu, mei, hrişcă;
c. Prăşitoare: porumb, sfeclă, cartof, floarea – soarelui, bumbac;
d. Leguminoase anuale: mazăre, fasole, soia, măzăriche pentru boabe şi sub formă de
borceag, linte, năut, bob, lupin;
e. Leguminoase perene: lucernă, trifoi, sparcetă;
f. Plante furajere anuale: Iarba de Sudan, borceaguri, porumb pentru masă verde,etc.
Dintre toate grupele de plante, leguminoasele reprezintă cele mai valoroase plante
premergătoare, având rol ameliorator, îmbogăţind solul cu azot, calciu şi materie organică.
CLASIFICAREA ASOLAMENTELOR

A. După numărul de sole

Asolamente

2 sole 3 sole 4 sole 5 sole 6 sole

 B. După culturile care le cuprind şi locul lor de amplasare

ASOLAMENTE

Agricole
Speciale Furajere Mixte
(de câmp)

Pentru
Pentru Cu scop
Legumicole plante
orezării antierozional
medicinale

Familia Familia
Gramineae Gramineae
Genul Genul Secale
Triticum Secale cereale L.
Triticum
aestivum L.

GRÂUL
SECARA
Familia Familia
Gramineae Gramineae
Genul Genul Avena
Hordeum Avena fatua L.
Hordeum
vulgare L.
 OVĂZUL
ORZUL
Familia Familia
Gramineae Leguminosae
Tribul Genul Phaseolus
Maydeae Phaseolus
Specia Zea vulgaris L.
mays L

PORUMBUL
FASOLEA

Familia Familia SOIA

Leguminosae Leguminosae
Genul Pisum Genul Glycine
Pisum Glycine max L.
sativum L.

MAZĂREA
Familia Familia
Cannabace Chenopodiac
ae eae
Genul Genul Beta
Cannabis Beta vulgaris
Cannabis L.
sativa L.

SFECLA PENTRU ZAHĂR

CÂNEPA

Familia Familia
Solanacea Lamiaceae
e Mentha
Genul piperita L.
Solanum
Solanum
tuberosum
L.
CARTOFUL
MENTA
 Familia Familia
Asteracea Valerianacea
e e
(Composita Valeriana
e) officinalis L.
Calendula
Officinalis
L.

VALERIANA
GĂLBENELE (ODOLEANUL)
Familia Familia
Leguminos Leguminosae
ae Trifolim
Trifolium repens L.
pretense L

TRIFOIUL ALB

TRIFOIUL ROŞU
Clasificarea culturilor după epoca de semănat

I Specii care se cultivă toamna :

1. Cereale păioase:
▪ grâu de toamnă 25 IX – 10 X (S, V ţării), 1-10 X in N ţării
▪ Orz/ orzoaica de toamnă 15IX – 10 X
▪ Secara 15IX – 5 X
▪ Ovăz 1-10 X
2. Plante oleaginoase : Rapiţa de toamnă 1-10 IX –(E, V, N ţării), 5-15 IX (S ţării)
3. Plante medicinale si aromatice : Feniculul (XI), Angelica (IX), Menta (X),
Lavanda (IX-X), Melisa (IX), Salvia (XI), Muşeţelul (IX), Coada şoricelului (IX), Valeriana
(X-XI), Sunătoarea (X-XI), Patlagina (XI), Rostopasca (IX), Brânduşa de toamnă (IX).
II Specii care se cultivă primăvara :
1. Cereale :
Grâu de primăvară
Secara
Orz/orzoaica de primăvară
Ovăz – urgenta I
Porumbul – 1 – 20 aprilie – zona de câmpie ; 15 – 30 aprilie – celelalte zone
2. Leguminoase :
Mazăre – urgenta I
Fasole – 10 -25 aprilie în S,V ţării; 10 -15 mai in N ţării
Soia - I, a II-a decadă a lunii aprilie în S ţării; a II-a şi a III-a decadă în
restul zonelor
Linte – urgenţa I
Lupin – urgenţa I
 Bobul – urgenţa I
3. Plante oleaginoase:
Floarea – soarelui 25 III – 15 IV
In pentru ulei – urgenţa I
Rapiţa de primăvară – urgenţa I
4. Plante textile:
In pentru fibră
Cânepa – prima jumătate a lunii aprilie
Bumbacul sfârşitul lunii aprilie – începutul lunii mai
5. Plante tuberculifere şi rădăcinoase :
Cartoful - 5 – 15 martie în S ţării, luna aprilie, în zonele favorabile
Sfecla pentru zahăr – până la 15 martie în Sud ; până la 25 martie în Nord
6. Plante medicinale şi aromatice : Coriandru – urgenţa I, Anasonul – epoca I,
Gălbenelele –martie, Busuiocul – 1-10 aprilie.
▪ CAPITOLUL IV UC 15 Amenajări pentru agroturism
Agroturismul este o forma de turism - relativ recenta in Romania - ce a aparut din
necesitatea gasirii unor solutii de crestere a veniturilor gospodariilor rurale prin
valorificarea potentialului lor economic. Acest potential se refera atat la excedentul de
cazare existent in gospodaria taraneasca -pregatit si amenajat special pentru primirea de
oaspeti - cat si la bunurile si serviciile oferite de aceasta spre consumul persoanelor care
vin in mediul rural pentru relaxare, odihna si agrement.
In functie de ambientul natural, cultural si folcloric al regiunii, serviciile agroturistice
oferite de gospodariile taranesti pot varia de la servirea mesei, servicii de insotire si calauza
turistica pe anumite trasee sau initiere in anumite mestesuguri traditionale, la posibilitatea
practicarii unor sporturi sau asistarii la o serie de obiceiuri traditionale din gospodarie,
localitate sau zona (sezatori, hore satesti, colinde, hramuri bisericesti, targuri traditionale,
spectacole folclorice, etc).
Ferma agroturistica este o structura de primire pentru gazduire si servirea mesei ce
functioneaza in cadrul unei gospodarii taranesti si care asigura alimentatia turistilor cu
produse proaspete din surse proprii si locale.
Obiectivul principal al organizarii activitatii de agroturism il constituie folosirea
rationala a celor trei resurse importante si anume: pamantul, capitalul si forta de munca.
O organizare eficienta a unei gospodarii agroturistice cuprinde:
Locuinta este situata in partea din fata a cladirii. La parter se afla bucataria, sufrageria
si camera de zi iar la etaj dormitoarele. Dormitoarele, la multe gospodarii taranesti, s-au
transformat in pensiuni turistice.
Anexele gospodaresti In general in zona de mijloc se gaseste un mic atelier
gospodaresc, o magazie, camara de alimente, crama, laboratorul de transare sau prepararea
produselor traditionale, etc.
Grajdul pentru animale are la parter adapostul pentru animale, sala de muls, tancul de
racire iar la etaj fanarul, si turnul de siloz.
Curtea din fata, cuprinde si un spatiu de odihna si unul de joaca pentru copii.
Livada si gradina de legume se amenajeaza separat si este ingradit. Aici trebuie sa
existe sectorul de pomi si arbusti fructiferi, sectorul de legume perene, si sectorul de legume
anuale si succesive grupate intr-un mic asolament.
Fig. 2.4 Gospodaria agroturistica-elemente componente

Gospodaria taraneasca romaneasca reprezinta denumirea spatiului administrativ si

spiritual in care familia restransa sau extinsa romana traieste si isi desfasoara activitatea
spirituala si materiala.[4] Se stie ca structura unei gospodarii este determinata de anumiti
factori: conditiile de relief, ocupatiile, starea sociala, gustul estetic si experienta constructorului.
La inceput, locuinta taranului era rudimentara: case mici, facute din barne de lemn de
stejar, lipite cu pamant galben, varuite si acoperite cu paie; pe jos - pamant galben batatorit.
Casele erau compuse dintr-o camera si tinda in care se intra din pridvor. In tinda existau
cuptorul pentru copt painea si vatra; mobilierul era sarac: scaunele mici, un blidar pentru vase,
„tronece” cu faina de mamaliga, „vredite” cu mancarea animalelor.
Camera de locuit avea pe peretele median cuptorul cu cahle. Ca mobilier, totul era
simplu: masa, blidar, scaune, pat, lada de zestre pentru haine, laita. De tavanul din grinzi de
lemn se agatau leaganul, lampa, farfurii si ulcioare din lut ars, frumos ornamentate cu motive
populare.
Pe pereti se aflau icoane pe sticla, iar pe pat cuverturi tesute in razboi si perine. Tot
mobilierul era din scandura nevopsita; abia in a doua jumatate a secolului al XlX-lea va patrude
in lumea satului, sub influenta saseasca, mobilierul pictat.
Gospodaria taraneasca mai cuprindea sopronul din stalpi de lemn, acoperit cu tigla, sura
din lemn (aici se depozitau nutreturile si se tineau carul si plugul), grajdul pentru vite, cotetul
pentru porci si cel pentru pasari, cuptorul. Vis- a -vis de casa, la nivelul solului, se construia o
casuta, locul unde se faceau cele mai multe treburi gospodaresti. Nefiind pivnite, multe produse
se tineau in tinda, in camara sau in pod.
Casele mai recent construite, in unghi, sunt mai inalte, mai voluminoase, mai bine
aerisite si insorite. Sunt construite din caramida si acoperite cu tigla, iar structura lor este
bucataria si trei camere. Organizarea interiorului nu mai respecta aceleasi reguli, suferind
puternice influente urbane si renuntandu-se la
folosirea textilelor, cele care au individualizat
interiorul.
Locuinta agroturistica trebuie sa dispuna
de urmatoarele incaperi destinate turistilor:

Fig. 2.5 Locuinta agroturistica

1. Un hol la intrare in locuinta in care sa fie

primiti turistii;
2. Camere de dormit pentru turisti;
3. Sufrageria;
4. Bucataria (in cazul in care turistii opteaza
pentru prepararea resurselor);
5. Grupul igienico-sanitar pentru turisti.
 In construirea, reamenajarea sau rearanjarea casei (fermei agroturistice) trebuie pastrat
specificul rural si arhaic. Din aceasta cauza specificul manifestat prin materialele de constructii,
tehnicile de lucru, arhitectura, decoratiuni, mobilier, trebuie redescoperit si identificat ca atare
fiind ferit de contaminarile civilizatiei oraselor.
In general ceea ce este autentic este simplu, frumos si functional. Tehnicile traditionale
nu numai ca determina specificul si personalitatea locului, dar nu sunt cu nimic mai prejos decat
solutiile oferite in prezent de tehnica moderna.
Uneori, fie din sinceritate, fie din snobism, orasenii apreciaza si confirma valorile
satului romanesc traditional. Traiul aparent usor din mediul urban este platit adesea cu stres si
poluare.
Casa si gradina trebuie sa se incadreze armonios in mediul rural fara sa atraga atentia
trecatorului prin stridenta.
Fatada si intrarea casei trebuie amenajata si decorata cu gust inspirandu-se din
arhitectura locala si asigurandu-se o armonie intre constructie si vegetatia din jur.
In cadrul gospodariei locuinta este o constructie formata din incaperi de dormit si din
dependente separate din punct de vedere functional cu intrare din strada sau din curte fie
destinata adapostirii omului in conditii civilizate. In acest ansamblu gospodaria trebuie sa
dispuna de acces in locuinta, de cazare si alimentatie, de conditii igienico-sanitare, de mijloace
de informare si de alte elemente adiacente confortabile care sa constituie o atractie pentru turisti.
Conditia principala a unei ferme agroturistice este ca locuinta sa dispuna de incaperi
suficiente pentru propria familie si de capacitati suplimentare de cazare disponibile si
confortabile pentru turisti. Aceasta conditie presupune separarea optima a spatiilor destinate
turismului in cadrul locuintei familiale pe intreg parcursul anului.
In conformitate si cu reglementarile legale, locuinta agroturistica trebuie sa raspunda
unui set de criterii generale pentru a fi apta in acordarea ofertei de cazare pentru turisti. Aceste
criterii sunt urmatoarele:
spatiile si accesul destinat turistilor trebuie sa fie separate de cele ale gazdei;
camerele de cazare trebuie sa fie decomandate cu acces direct din hol sau din
casa scarii, sa fie spatioase, luminoase si insorite, cu posibilitate de incalzire,
mobilate strict corespunzator normelor, de preferat cu mobilier simplu,
traditional si rustic, eliminand obiectele lipsite de utilitate pentru turisti;
sa existe balcoane si terase la camere sau la holurile destinate turistilor dotate cu
sezlonguri, fotolii de rachita, mese si lumina electrica;
sa aiba o camera de zi destinata turistilor pentru servitul mesei, petrecerea
timpului liber, lectura, jocurilor de societate, vizionare TV si altele;
sa dispuna de grupuri sanitare dotate cu apa rece si eventual cu apa curenta, sa
fie bine intretinute si intr-o perfecta stare de curatenie;
sa existe posibilitatea de pregatire a mesei de catre turisti intr-un spatiu separat
cu toate dotarile necesare prepararii sau in bucataria gazdei cu posibilitatea
separarii compartimentelor si echipamentelor pentru turisti;
pentru locuinte cu mai multe camere destinate cazarii turistilor sa existe
posibilitatea primirii grupurilor de copii insotiti de un supraveghetor asigurandu-
le si pensiune completa in propria ferma sau in localitate precum si locuri si
obiecte de joaca si de sport.
Ergonomia concepe modele de dimensionare a spatiului, a mobilierului si a obiectelor,
referindu-se la folosirea acestora pe plan vertical si orizontal la scara umana asigurand o
legatura directa intre omul turist si dotarile necesare odihnei si recreerii.
Toate acestea se subordoneaza la posibilitatile si comportamentele umane, la
dimensiunile si limitele functionale ale omului pentru a permite o pozitie normala, odihnitoare,
un minim de deplasari, evitarea miscarilor incomode si de prisos in timpul sederii turistice.
 In Romania exista mai multe tipuri de stabilimente de primire turistica,
particularizate dupa modul in care au fost construite initial. Astfel putem deosebi:
a) Gospodarii realizate pentru satisfacerea nevoilor proprii care nu au fost construite
pentru oferta turistica dar care permit amenajari suplimentare care sa ofere conditii minime
pentru practicarea agroturismului sau agroturismului. Astfel de gospodarii se intalnesc in multe
din localitatile montane din Moldova, fiind proprietatea rezidentilor sau a unor persoane
provenind din marile centre urbane ale tarii si care au vrut sa-si construiasca o casa (vila ) la
tara.
b) Gospodarii construite pentru nevoile proprii si pentru alternativa agroturismului
si agroturismului. Acestea sunt intalnite, in general in zonele limitrofe marilor statiuni
(montane, de pe litoral, balneoclimaterice) sau in zonele cu traditie turistica. In general
gospodariile pastreaza arhitectura locala si asigura conditiile minime de confort pentru
practicarea agroturismului iar turistii apreciaza autenticitatea gazduirii si ambiantei.
c) Gospodarii construite special, cu destinatie agroturistica. La construirea lor sunt
asistate de specialisti (arhitecti); dispun de toate echipamentele si utilitatile necesare pentru a
raspunde cerintelor agroturistice. De regula sunt proiectate pentru o anumita clasificare si
permit modernizari pentru cresterea acesteia.
Relatia intre spatiile destinate turistilor si cele in folosinta privata este un important
element in ceea ce priveste clasificarea pensiunilor agroturistice. Se pot intalni mai multe
variante. Una dintre aceasta este ca spatiile pentru turisti sa fie amplasate in aceeasi cladire cu
spatiile private ale proprietarului. Se pot intalni mai multe situatii in cadrul acestei variante si
anume:
intrarea comuna pentru turisti si proprietari este situatia cel mai des intalnita in
cazul amenajarii unor constructii existente la care s-au adus modificari
functionale. Aceasta situatie genereaza un anumit disconfort determinat de
intersectarea activitatilor de intretinere, cu fluxul de circulatie al gazdelor.
intrare separata si exclusiva a turistilor prezinta avantajul ca elimina disconfortul
generat de intersectarea traseelor de activitate a proprietarului cu cele ale
turistilor, asigura un grad de intimitate mai mare pentru turisti, spatiile destinate
turistilor sunt amplasate intr-o cladire independenta fata de locuinta
proprietarului si anexele gospodaresti si se asigura conditii optime de confort
pentru turisti.

▪ CAPITOLUL V UC 16 Promovarea tradiţiilor locale prin agroturism

PRELUCRAREA LAPTELUI ÎN PRODUSE LACTATE
Smîntâna
Este un produs cu o compoziție asemănătoare laptelui,
având un conținut mai mare de grăsime, în mod obișnuit
între 20 și 40%. În afară de grăsime, smîntâna mai conține:
proteine 2,4-3%, lactoză 2,5-3,5%, săruri minerale 0,2-
0,5%. Conținutul în apă al smîntânii este de 50-68%.
Smîntâna se obține prin smîntânirea laptelui, operație în
urma căreia rezultă două produse: smîntâna și laptele
smîntânit. Smîntânirea laptelui se poate realiza pe cale
naturală sau mecanică.
Smîntânirea natu rală
 Laptele, lăsat un anumit timp, separă la suprafață un strat de grăsime care este smîntîna.
Această separare este un fenomen natural de
stratificare sub acțiunea forței gravitaționale,
datorită diferenței de densitate între grăsime și
apa și celelalte componente care formează laptele
smîntânit.
Temperatura scăzută de 7-8°C
accelerează procesul de smîntânire. În
gospodărie, laptele proaspăt muls, strecurat, se
pune în vase de pămînt smălțuite sau de aluminiu,
de obicei cu capacitatea de 1,5-3 l. Vasele cu
lapte se așează în anotimpul cald într-un loc
răcoros (pivniță), iar în timpul iernii într-o
încăpere cu temperatura de 10-14°C. Se lasă 1-2
zile, timp în care la suprafață se separă stratul de smîntână, iar laptele devine puțin acru, putând
coagula.
Smîntâna se strînge de la suprafață cu ajutorul unei linguri. Smîntâna obținută se
consumă imediat, proaspătă sau se folosește la prepararea untului. Smîntânirea naturală prezintă
dezavantaje, deoarece în lapte rămâne destul de multă grăsime (cca. 10%), durează mult timp,
iar smîntâna obținută este acrișoară.
Smîntânirea mecanică
Separarea totală a grăsimii din lapte se realizează prin centrifugare, folosind un aparat
numit separator de lapte. Rezultă o smîntână dulce, care poate fi folosită ca atare pentru frișcă
sau pasteurizată și fermentată cu culturi speciale de bacterii lactice pentru obținerea smîntînii
fermentate.
Untul
În unele gospodării, se mai practică procedeul
vechi, casnic, de preparare a untului, obținîndu-se așa-
zisul unt țărănesc din smîntîna rezultată prin smîntînirea
naturală a laptelui. Untul se obține prin baterea smîntânii
în putinei, un vas înalt de cca. 70 cm, de formă
tronconică, cu diametrul mai mare la partea inferioară,
la partea superioară avînd un capac. Putineiul are un
bătător de lemn, format dintr-un disc cu orificii și o tijă
de care se ține cu mîna. Baterea smîntînii se realizează
printr-o mișcare ritmică pe verticală a bătătorului, cca.
100 bătăi/minut.

Baterea durează 20-30 minute și se consideră

terminată cînd apar la suprafață aglomerari de unt de
diferite mărimi, de la bobul de porumb pînă la o nucă.
Untul se adună cu o lingură de lemn și se scoate într-un
vas smălțuit unde se frămîntă ușor cu lingura, în vederea
eliminării unei cantități cît mai mari de lichid (zara). Se
spală de mai multe ori cu apă rece, la temperatura de 10-
14°C framîntând ușor, pînă ce apa care se elimină este
limpede.
Untul obținut în acest mod are un conținut mare de apă, între 30-40% deci, un conținut
de grăsime mai redus. Deoarece în masa untului rămîne o cantitate relativ mare de zăr și de
substanțe proteice, produsul are o aromă mai evidentă însă cu tendință de gust acru și
conservabilitate redusă. Produsul trebuie păstrat la rece și consumat cît mai repede.
Untul topit de vacă
Untul cu anumite defecte de gust, impropriu pentru consumul ca atare, se topește și
poate fi utilizat la prepararea diferitelor produse culinare. Pentru topirea untului se folosește un
vas smălțuit în care se toarnă apa fierbinte la temperatura de 70-80°C, cca. 10-15% din volumul
vasului și apoi se introduc bucățile de unt. Vasul se menține la temperatură ridicată timp de o
oră, pe o baie de apă.
Pentru ca precipitarea substanțelor proteice să se facă cît mai complet și rapid, se adaugă
3-5% sare față de cantitatea de unt. Precipitatul format, împreună cu eventualele impurități din
unt se depun pe fundul vasului separîndu-se de grăsime. După un repaus de 3-4 ore, stratul
superior de grăsime limpede se trece în borcane, unde are loc răcirea untului. Borcanele se
acoperă cu celofan pentru a împiedica contactul cu aerul și se păstrează în încăperi răcoroase
cu o temperatură de 10-12°C sau în frigider.
Untul topit are conținut redus de apă, substanțe proteice și lactoză (2-3 %) și un conținut
ridicat de grăsime (97-98%), ceea ce îi conferă un grad ridicat de conservabilitate.
Untul topit de oai e
Untul de oaie se prepară mai puțin în gospodărie, fiind un produs caracteristic stânelor.
Acesta valorifică grăsimea din zerul gras care rezultă de la prepararea cașului. Zerul se păstrează
într-un ciubăr și cînd se adună în cantitate suficientă se bate pentru a obține untul - în mod
obișnuit o dată la două săptămâni. Baterea se face într-un putinei de formă cilindrică, prevăzut
cu un bătător tot din lemn.
Untul de oaie se depozitează apoi într-un burduf din piele, care se păstrează în camera
de depozit a stînei. De fiecare dată cînd se adaugă unt în burduf, se pune și sare în proporție de
2-3%. Cînd burduful s-a umplut se presară deasupra o cantitate mai mare de sare și se coase
pielea, păstrîndu-se în aceleași condiții pînă toamna. Pentru topire se folosește un cazan în care
se pune apa, cca. 10% din volum. Se încălzește și apoi se adaugă untul pentru topire. Amestecul
se încălzește pînă la 80°C și se menține o oră-o oră și jumătate. Se lasă apoi în repaus cîteva
ore.
Stratul de unt topit care se separă la suprafață este cules, trecut în vase de păstrare și
lăsat să se răcească în aceste recipiente bine închise, de obicei în bidoane metalice, acestea
depozitîndu-se la rece.
Produse lactate fermentate sau acidofile
Prin fermentarea laptelui sub acțiunea bacteriilor lactice se obțin diferite produse
cunoscute sub denumirea de produse lactate fermentate sau acidofile. Pentru fermentare se
introduc în lapte maiele specifice, care se obțin din culturi pure de bacterii lactice. Acestea
fermentează lactoza din lapte formînd acid lactic, care determină coagularea laptelui. De
asemenea, sub influența bacteriilor lactice, substanțele proteice din lapte suferă anumite
transformări fizico-chimice, care le fac mai ușor digestibile și asimilabile de către organismul
uman. Pentru obținerea produselor lactate fermentate se poate folosi lapte de vacă, de oaie și la
anumite sortimente laptele de bivoliță (iaurt).
Laptele din care se prepară aceste produse trebuie să fie proaspăt, de bună calitate,
provenit de la animale sănătoase, cu grad de încărcare bacteriană cît mai redus. În condiții de
gospodărie, laptele se fierbe, se răcește la temperatura de însămînțare, după care se adaugă
maiaua. Laptele astfel pregătit se menține la o anumită temperatură, funcție de produs. După
fermentare, produsul obținut este răcit pentru oprirea fermentației și păstrat la temperaturi sub
8°C, pînă la consum. Aceste produse se consumă în timp mai îndelungat decît laptele.
Iaurtul
Se prepară din lapte de oaie, de vacă, de bivoliță sau din amestecul acestora. Din punct
de vedere al compoziției sale microbiologice, iaurtul este produsul rezultat din dezvoltarea în
lapte a două bacterii specifice: Lactobacillus bulgaricus și Streptococcus termophilus.
Laptele proaspăt, după ce a fost strecurat se fierbe pentru distrugerea microorganismelor
și eliminarea unei părți din apă, în vederea obținerii de produs cu o consistență mai fermă,
cremoasă. În condiții casnice, fierberea laptelui se face în vase de aluminiu.
Laptele de oaie și bivoliță se fierbe cîteva minute, iar cel de vacă timp mai îndelungat,
pînă cînd volumul inițial al laptelui se reduce cu 20-25%, adică dintr-un litru de lapte rămîne
cca 750-800 ml. După fierbere, laptele este răcit pînă la 45-48°C (mâna aplicată pe vasul cu
lapte poate suporta căldura), cînd se introduce
maiaua ce provine dintr-un iaurt proaspăt
preparat în casă, în ziua precedentă sau provenit
din rețeaua comercială.
Este foarte important ca iaurtul folosit ca
maia să fie un produs de calitate, cu gust și aromă
specifice, fără defecte. Cantitatea de maia care se
adaugă laptelui trebuie să fie în proporție de 1-
2%, practic 2-4 lingurițe de maia în perioada
caldă, iar în perioada rece 4-6 lingurițe maia la
un litru de lapte. După însămînțare, laptele se repartizează în borcane ușor încălzite în prealabil
și se acoperă cu capac sau cu tifon curat. Totul se acoperă cu un material din lînă și se așează
lîngă o sursă de căldură (sobă, calorifer) pînă ce laptele se coagulează, normal 4-6 ore.
Iaurtul coagulat se răcește imediat cu apă rece și se păstrează la frigider timp de 8-12 ore,
interval în care se formează aroma și gustul specific de iaurt. Un iaurt de bună calitate prezintă
un coagul compact, omogen, fără eliminare de zer, fără bule de gaz, cu gust plăcut, acrișor și
aromă specifică. Prin amestecare capătă consistență densă, asemănătoare cu consistența
smîntînii.
Cercetările științifice au identificat numeroase antibiotice naturale în iaurt capabile să
omoare numeroșii microbi ce cauzează bolile intestinale-inclusiv Salmonella și E COLLI.
Iaurtul consumat în timpul sau după un tratament cu antibiotice(care omoară total flora
bacteriană din intestin) va ajuta la refacerea echilibrului natural al florei prezente în intestin.
Pentru aceasta, bacteriile prezente în iaurt trebuie să fie vii, iar nivelul minim al bacteriilor din
iaurt necesar pentru ca ele să fie eficiente este de un milion bacterii vii/gram de iaurt. Bacteria
iaurtului, acidophilis , scade în număr o dată cu trecerea timpului, iar mediul necesar pentru
această bacterie trebuie să fie obținut dintr-un produs natural de calitate!
Chefirul
Este un produs lactat obținut în urma unui dublu proces fermentativ: fermentație lactică
și fermentație alcoolica. Maiaua folosită la prepararea chefirului se obține cu ajutorul granulelor
de chefir, care sunt aglomerări de cazeină de culoare albă cu consistența spongioasă, elastică,
cu diametrul de 2-5 mm. Ele conțin mai multe specii de microorganisme care trăiesc în
simbioză; bacteriile lactice fermentează lactoza și coagulează laptele, iar drojdiile produc
fermentația alcoolică. În urma fermentației alcoolice se formează alcool și bioxid de carbon,
imprimînd produsului gust ușor de înțepător și spumos.
Prepararea chefirului cuprinde două faze: - cultivarea granulelor de chefir; - prepararea
propriu-zisă. Cultivarea granulelor de chefir se face în lapte fiert și răcit la 20-22°C. Raportul
dintre cantitatea de lapte și granule este de 20/1. Vasul se acoperă cu tifon sterilizat prin fierbere
și se ține într-o încăpere cu temperatura de cca. 20°C, pînă cînd laptele coagulează. Pentru
separarea granulelor de chefir, care în timpul fermentării se ridică la suprafață, amestecul este
agitat și apoi trecut pe o sită de bucătărie sau pe un tifon sterilizat în prealabil. Granulele rămase
pe sită se introduc din nou într-o cantitate corespunzătoare de lapte fiert și răcit, reluîndu-se
astfel operația zilnic sau cel mult la două zile pentru întreținerea culturii. Coagulul obținut prin
filtrare constituie maiaua de chefir. La o saptămînă, granulele se spală cu apă fiartă și răcită la
20°C; o dată cu spălarea se face și o triere a granulelor, prin îndepărtarea celor îmbătrînite,
mucilaginoase. Prin cultivarea granulelor în condițiile menționate și în stare perfectă de igienă,
acestea se pot înmulți și întreține permanent în stare activă.
La prepararea chefirului se folosește lapte de vacă. Laptele după fierbere timp de 10-15
min. este răcit la temperatura de 20-22 grade C și se însămînâțează cu maia în proporție de 5-
8%, folosind 5-8 linguri de maia la un litru de lapte. După însămînțare vasul cu lapte se acoperă
cu un capac și se trece într-o cameră unde se pot realiza temperaturi de 22-24 grade C. Aici se
menține timp de 8-12 ore, pînă cînd laptele coagulează și ajunge la gradul de aciditate dorit
(fermentație lactică). Urmează răcirea coagulului pînă la o temperatură de cca. 14°C folosind
apă rece și agitînd masa de coagul cu o lingură. Vasul cu coagulul mărunțit se menține în
continuare la o temperatură de 13-15 grade C, timp de 6-12 ore, perioadă în care se produce
fermentația alcoolică. La terminarea acestei fermentații, coagulul cu o consistență asemănătoare
smîntînii este trecut în sticle care sînt depozitate la temperaturi de 6-10*C, cel puțin 10 ore.
Sticlele pot avea capacități de 1/4 sau 1/2 l și se închid cu dopuri de cauciuc. Chefirul se
consumă rece, caracterizîndu-se printr-un coagul fin, omogen, cu o consistență fluidă, gust ușor
acrișor și slab înțepător, răcoritor.
Laptele acru (bătut)
Acest produs poate fi preparat în gospodărie prin două metode, pe care le prezentăm în
continuare.
Prepararea laptelui acr u din lapte cru d (nefiert)
Laptele proaspăt muls se toarnă în vase de pămînt smălțuite, bine spălate și se lasă la
temperatura camerei (cca 20"C). După 1-2 zile, laptele ca urmare a acririi naturale coagulează,
grăsimea se ridică la suprafață, formînd un strat de smîntînă, care se poate aduna cu o lingură.
Laptele coagulat, după ce a fost smîntînit, se poate consuma ca atare sau se bate cu o
lingură de lemn pănă capată consistența smîntînii (lapte batut). Acest procedeu este simplu,
ușor de aplicat în condiții casnice, însă prezintă dezvantajul că laptele nefiert poate conține
microorganisme patogene (bacterii coliforme, ale tuberculozei, febrei aftoase etc), care pot fi
transmise omului dacă laptele nu este recoltat în condiții igienice sau provine de la vaci bolnave.
Din această cauză, se recomandă obținerea acestui produs din lapte praf sau pasteurizat.
Prepararea laptelui acru din lapte fiert sau pasteu rizat
Fierberea laptelui sau pasteurizarea lui se face la 90°C, cu menținere 10-20 minute. Urmează
răcirea laptelui la 25-28°C, cînd i se adaugă maiaua în proporție de 2-4% (1-2 linguri maia/litru
lapte). Maiaua poate proveni dintr-un produs obținut în ziua precedentă sau se poate folosi
smîntîna fermentată proaspat. Pentru fermentarea laptelui se pot folosi sticle, borcane sau vase
smălțuite de diferite capacități, funcție de cantitatea de lapte. Laptele se ține la temperatura de
cca. 20°C, timp de 14-18 ore. Fermentarea se consideră terminată cînd se obține un coagul
compact, bine legat. Păstrarea produsului se face la rece. În condiții naturale se ține în cămară
sau în pivniță la temperaturi de 8-10°C, dar mai indicat este în frigider la 4-8°C, deoarece se
poate păstra în aceste condiții 3-6 zile.
Laptele de putină (laptele gras)
Este un produs specific de stînă și se obține din laptele de oaie recoltat la sfîrșitul
perioadei de lactație cînd are conținut ridicat de grăsime și substanțe albuminoase, fapt care
împiedică coagularea normală.
Laptele proaspăt muls se toarnă într-un cazan de cupru, pe fundul căruia se pun pietricele
rotunde de rîu, de mărimea alunelor; se pune la fiert și se potrivește focul astfel încît fierberea
laptelui să înceapă după 45-60 minute. Se lasă să fiarbă cca. 30 min., timp în care se amestecă
cu o matură de nuiele de mesteacăn, decojite sau cu o lopațică de lemn, astfel încît să nu se
prindă de cazan și să nu se afume.
După fierbere, laptele se lasă în cazan să se răcească, amestecînd continuu, pînă ajunge
la temperatura de 50°C. La această temperatură laptele se toarnă în putini de lemn de formă
tronconică, se astupă cu capac și se acoperă cu o pătură, menținîndu-se la temperatura camerei
4-5 zile, interval în care începe să se înnăcrească și coagulează. După ce a fermentat, laptele se
păstreaza la rece, amestecîndu-se în fiecare zi. Păstrarea îndelungată a laptelui gras se asigură
prin ambalarea în putini de lemn curate, bine astupate și turnarea unui strat de unt topit la
suprafață, pentru a împiedica contactul cu aerul. În acest mod, produsul se poate păstra la rece
un an sau mai mult. Laptele de putină este de culoare alb-gălbuie, avînd consistența
asemănătoare mierii de albine. Are gust și miros plăcut, puțin acrișor.
Jintița
Este un produs lactat specific românesc, ce se
obține din zerul rezultat la prelucrarea laptelui de
oaie în caș sau brînză telemea. Zerul, imediat după
obținere, se trece într-un vas unde se încălzește
treptat, amestecînd cu o lopățică din lemn. Cînd se
ajunge la 80-85°C lactalbumina precipită și se
ridică la suprafață. Cu ajutorul unui căuș, se culege
urda de la suprafață împreună cu zerul, punîndu-se
într-un vas să se răcească; se ia atîta zer cît să dea
cu albumina un amestec omogen. După ce s-a răcit la 40-45°C, se toarnă într-un vas de
lemn, în care înainte a mai fost jintiță și se lasă la temperatura camerei să se acidifice
timp de 24 ore. După acidifiere, jintița se păstrează la temperatura de 10-12°C. Jintița
are consistența asemănătoare laptelui acru, cu gust acid, caracteristic, plăcut.
Cașul este un fel de branză obtinut din lapte închegat și scurs de zer. Există caș dulce, făcut din
lapte de vacă, de capră sau de oaie, care se prepară destul de ușor. În laptele proaspăt, cald, la
o temperatură ușor peste cea a camerei (dar nu mai mult de 30-40 de grade Celsius) se pune
cheag (două-trei linguri de cheag la cinci litri de lapte, de exemplu), se amestecă și se lasă
linistit o ora, timp în care se coagulează (se încheagă). Se toarnă apoi într-un tifon așezat într-o
strecuratoare, iar după ce cea mai mare parte din zer s-a scurs, se răsucește tifonul și se mai lasă
înca 4-5 ore.
Cașul astfel preparat se poate consuma proaspăt (rezistă la frigider mai multe zile), dar
poate constitui și bază pentru prepararea altor brânzeturi – telemea, cașcaval sau branză de
burduf. Cheagul, care se gasește în comerț, se prepară pe baza unui ferment extras din sucul
gastric al rumegătoarelor, din intestine puse la fermentat în zer sau în apă cu oțet și sare, care
are proprietatea de coagula o proteina din lapte, numită cazeina, partea cea mai importantă din
brânzeturi. În timpurile moderne, s-au găsit și alternative la cheagul natural – calciul lactic,
zeama de lămâie, oțetul, dar rezultatele nu sunt chiar la fel în privința gustului.
Cașul este cunoscut înca din preistorie, când oamenii obișnuiau să transporte și să
păstreze laptele în bașici (burți de animale), descoperind, astfel, ca asemenea « recipiente »
ținute la soare făceau ca laptele să se îngroașe, dobândind o consistență asemănătoarei brânzei,
și sa dureze mai mult timp. Până în Evul Mediu, brânza a rămas un produs de lux, accesibil
doar celor bogați, chiar dacă se cunoșteau, la vremea respectivă, peste 30 de feluri de brânză.
În timp, produsele lactate s-au diversificat și au început să fie fabricate la scară industrială.
Cașul « Nasal » – unic în lume
În Romania există o îndelungată tradiție legată de prepararea brânzeturilor. Un fel de caș, numit
« Nasal », de la denumirea localității din Ardeal, de unde provine, este unic în lume. Este o
brânză cu o consistență moale, sarată, făcută din lapte de vacă, având un gust caracteristic, ușor
picant, foarte potrivită ca aperitiv, în combinație cu legume proaspete, cu vin, whisky sau
coniac. Ceea ce face ca acest caș să fie unic în lume și cu gust inconfundabil este faptul ca
fermentarea se face în condițiile naturale ale grotei Taga, din județul Cluj.
Legenda spune că, în timpurile vechi, satul Taga și regiunile din jur se aflau sub
stăpânirea unui boier foarte bogat și puternic, proprietar al tuturor terenurilor agricole din zonă,
precum și al animalelor care se creșteau aici. Țăranii care îl slujeau erau exploatați la maximum,
până într-atât încât nu aveau nici cu ce să se hrănească. Nemaiputând să îndure, la un moment
dat, ei s-au gândit să ascundă niște bucăți de brânză în grota din apropierea satului, cea de la
Nasal.
Nu au umblat la bucațile de brânză ascunse mai multa vreme, pentru a nu da de bănuit.
Săptămânile au trecut și când s-au dus să vadă în ce stare mai sunt, așteptându-se să le găsească
mucegăite, țăranii au fost surprinși să constate ca bucațile dobândiseră o culoare roșcat-
portocalie.
Au gustat brânza și au sesizat ca avea un miros specific, dar un gust foarte bun. Boierul
a aflat, i-a pedepsit pe țărani, dar a decis ca, de la momentul respectiv înainte, să își păstreze și
el brânza în grota, toți cei care au gustat din caș fiind încântați de savoarea lui.
Grota Taga, inițial, avea aproximativ 20 de metri lungime, era foarte îngustă, neputând
intra o dată decât o singură persoană, iar solul se păstra umed în permanență. În anii ’50 ai
secolului trecut, țăranii din regiune își vindeau cașul la intrarea în grota. Mai tarziu, spațiul a
fost mărit, la 100 de metri lungime, amenajat, s-a turnat beton pe jos, s-a introdus iluminatul
electric. În rest, grota nu are nevoie nici de stabilizatori de atmosferă, nici de umezeală,
temperatura rămânând constantă tot timpul anului, în jur de 14 grade Celsius.
Ceea ce este însă interesant este ca bacteria datorită căreia se produce fermentația, care
dă gustul extraordinar al brânzei, acționează numai într-o parte a peșterii și orice încercare de
extindere a eșuat. Nici condițiile similare create în laborator nu au dat nici un rezultat. Într-o
astfel de situație, cantitățile de brânză obținute nu sunt foarte mari, deși cerințele, pe piața
internă și externă, sunt enorme. În prezent, dreptul de comercializare a cașului « Nasal »
aparține societății Napolact, care produce și brânza « Huedin » și « Baciu », de foarte bună
calitate, și alte brânzeturi tradiționale românești, precum brânza « Alpina », cașcavalul
« Bobalna », iaurtul « Cedra » etc.
Alte branzeturi obținute din caș
Inconfundabile, printre produsele lactate tradiționale românești, sunt și « brânza de
burduf », în special cea din Transilvania, din zona Bran, învelită în piele de oaie sau în coaja
de brad, aceasta din urma conferindu-i o aroma excepțională. Pentru obținerea brânzei de
burduf, cașul se mărunțește (prin mașina de tocat), se potrivește de sare, se frământă, se pune
în burduf și se păstrează la rece, pe nisip, rezistând chiar și până la următoarea coborâre a oilor
de la munte, toamna.
Cașcavalul se obține având ca bază tot cașul. Pentru
prepararea cașcavalului de casă, ca în gospodăriile
tradiționale, există rețete, cu lapte, caș, ouă și unt, iar
rezultatul este un cașcaval ecologic, sănătos și gustos.
Telemeaua este o brânză a cărei origine se află tot
spațiul nostru « mioritic », tot mai apreciată și de
străini, și care se prepară din caș (din lapte de vacă,
oaie sau capră), care trebuie să stea, pentru maturare,
în saramură. Începand cu 2004, telemeaua
românească este marca protejată, recunoscută pe plan
internațional.
Urda este o brânză tot specific românească, obținută din fierberea zerului scurs de la
prepararea cașului, originea ei pierzându-se în negura timpului. Are o consistența ușor
granuloasă și este plăcută la gust. Un kilogram de urdă se obține din 10-12 litri de zer.
Valoarea brânzeturilor românești, de multă vreme recunoscută intern și international, ar trebui
să fie un argument suficient pentru ca producția să fie încurajată, inclusiv prin opțiunea
cumpărătorului pentru brânzeturile autohtone, incomparabil mai bune la gust decât cele de
import. În plus, oricine poate prepara, în propria gospodărie, oricare dintre sortimentele
menționate anterior, spre bucuria tuturor membrilor familiei, care vor savura alimente fără
conservanți, fără e-uri, așa cum altădată găseam oricând în casa bunicilor de la țara Transilvania
- paradisul amatorilor de brânzeturi „bio”.
Brânza de burduf, candidată la titlul de regină
Brânza de burduf, cunoscută în unele regiuni și ca brânză frământată, este un produs preparat
cel mai adesea în stânile din sudul Transilvaniei. Sortimentul se face din caș de oaie, maturat
(dospit) timp de aproape două săptămâni. Maturarea are loc în cutii confecționate din scânduri
de lemn (între care se lasă spații pentru ventilare),
acoperite.
După dospire, cașul se toacă prin mașina de
tocat, se amestecă cu sare și se îndeasă în burdufurile
confecționate din piele de oaie. Un burduf poate conține
până la 20 de kilograme de caș sărat.
Gustul produsului rezultat (o brânză cremoasă,
picantă) seamănă în oarecare măsură cu cel al kaymakului (gaymarului), o brânză onctuoasă
produsă în Balcani și în Turcia. Kaymakul este însă produs din lapte de bivoliță sau de vacă,
după o altă metodă, având un conținut de grăsime mult mai ridicat decât brânza de burduf
românească (peste 60 de procente).
Telemea de bivoliță, în loc de mozzarela
Pe pajiștile transilvănene pasc încă turme numeroase de bivolițe, brânza acestora fiind apreciată
atât de consumatorii români, cât și de cei din țările care importă acest produs. Bivolița este un
animal devenit raritate în alte țări europene, deoarece creșterea ei necesită anumite condiții
speciale. Transilvania reprezintă însă un mediu potrivit pentru dezvoltarea optimă, iar creșterea
bivolului indian de apă este tradițională în comunitățile de sași, români și maghiari.
Drept urmare, în această zonă există o cantitate suficient de mare de lapte bivoliță, care este
transformat într-o telemea picantă. Aceasta este destul de diferită față de mozzarela, produsul
obținut de fermierii italieni din același sortiment de lapte.
Telemeaua transilvăneană de bivoliță are un gust unic, mai ales când este topită la cuptor,
stropită apoi cu ulei de măsline și presărată cu ierburi aromate (oregano sau rozmarin).

Brânză artizanală de la familia Schuster din Moșna

În gospodăria familiei Schuster din Moșna se prepară delicioase
brânzeturi și produse lactate: cașcaval, smântână proaspătă
tradițională din lapte crud, brânză cremă de vaci din lapte degresat,
pasteurizat, simplă sau cu verdeață, cu hrean sau cu diferite fructe.
Toate provin din gospodăria proprie, care este certificată bio. Zilnic,
60-100 de litri de lapte sunt transformați în brânzeturi și diverse
lactate.
Delicii în coajă de brad
După telemeaua de Sibiu, probabil cea mai cunoscută
specialitate preparată de oierii din această arie geografică este
brânza fermentată în coajă de brad. Aceasta seamănă la gust
cu brânza de burduf de oaie, dar procesul de producție este
diferit.
Astfel, prima etapă a fabricației este prepararea unei paste iuți
de brânză. Pasta este introdusă apoi într-un cilindru
confecționat din coajă de brad sau de molid, proaspăt
desprinsă de pe copac. După ce pasta este bine îndesată în
cilindru, acesta este închis cu un capac făcut tot din coajă de conifere. Ulterior, brânza este
lăsată să fermenteze timp de câteva luni. În acest răstimp, rășina din scoarța de brad sau de
molid trece în compoziția acesteia, conferindu-i o aromă deosebită și ajutând la conservarea ei
pentru un timp îndelungat.
Urda, sora românească a ricottei
Privită ca un fel de rudă săracă a brânzeturilor cu
pretenții, urda este preparată de oieri din zerul rămas de
la producerea cașului. Mai precis, zerul se pune pe foc
timp de o oră, la o temperatură potrivită. Secretul
obținerii unui produs de calitate este amestecarea
continuă cu o paletă de lemn, pentru a evita lipirea urdei
de fundul ceaunului și afumarea produsului. În cele din
urmă, urda se ridică la suprafață, este culeasă și lăsată la scurs cel puțin o zi. Un kilogram de
urdă se prepară din minimum 10 litri de zer.
Sora italiană a urdei, ricotta, se fabrică mai ales din zerul de la laptele de oaie folosit la
producerea unor sortimente de brânză precum mascarpone sau provolene. Ricotta are o
consistență diferită de a urdei neaoșe, însă gustul celor două produse este asemănător.

Legumele şi fructele
Legumele şi fructele sunt produse alimentare necesare hranei oamenilor, ele putând fi
consumate în stare proaspătă sau după
o prealabilă prelucrare sub formă de
conserve. Aceste produse aduc în
alimentaţie o parte din necesarul de
substanţe zaharoase, substanţe
proteice, săruri minerale, grăsimi
vegetale, vitamine etc.
Legumele care se cultivă în ţara
noastră şi care se pretează pentru
industrializare sub formă de conserve
sunt: mazărea, fasolea, tomatele,
vinetele, ardeii, bamele, dovleceii, varza etc. De asemenea, se mai folosesc: tarhonul, mărarul,
pătrunjelul, usturoiul, ceapa etc., ca sortimente independente sau alături de celelalte.

Fructele deţin o pondere însemnată în producţia de conserve. Cele mai importante sunt:
cireşele, vişinele, căpşunile, prunele, piersicile, strugurii, merele, fructele de pădure etc., care
în procesul de fabricaţie sunt transformate în compoturi, gemuri, dulceţuri, sucuri etc.
Aceste două grupe de produse reprezintă materia primă pentru industria conservelor. Există,
însă, o diferenţiere între părţile anatomice ale legumelor şi fructelor, care prezintă interes
pentru hrană şi, respectiv, pentru industrializare.
 Astfel, în funcţie de părţile comestibile, legumele pot fi clasificate pentru:
• fruct: mazărea, fasolea, roşiile (tomatele);
• frunze: varza, salata, pătrunjelul;
• inflorescenţă: conopida;
• bulbi: ceapa, usturoiul;
• rădăcină: morcovul, pătrunjelul;
• tuberculi: cartofii;
• rizomi: hreanul;
• tulpini îngropate: sparanghelul.
Fructele pot fi clasificate după aceleaşi criterii în:
• sâmburoase: vişinile, cireşile, prunele
• seminţoase: merele, perele, gutuile
simple: strugurii, afinele;
- bace: compuse: zmeura;
false: căpşunile, fragii.
• poliachene: fructe
Compoziţia chimică a legumelor şi fructelor. Compoziţia legumelor şi fructelor este alcătuită
din apă şi substanţă uscată.
Apa este componentul care se găseşte in proporţia cea mai mare (72-95%).
Substanţa uscată este alcătuită din zaharuri, substanţe azotoase, grăsimi vegetale, acizi
organici, vitamine, coloranţi, substanţe minerale, enzime, substanţe aromate etc.
Zaharurile care se găsesc în legume şi fructe sunt: glucoza, fructoza, zaharoza şi, mai puţin,
galactoza.
În fructe, zahărul se găseşte în cantităţi mai mari decât în legume. Merele, perele, gutuile şi, în
general, fructele cu seminţe conţin multă fructoză şi foarte puţină zaharoză. În fructele
sâmburoase (cireşe şi vişine) fructoza şi glucoza se găsesc în cantităţi aproape egale, iar
conţinutul în zaharoză este foarte mic. Zaharoza se găseşte în cantităţi mai mari în caise, piersici
şi prune.
În compoziţia chimică a legumelor un loc important îl ocupă polizaharidele (amidonul şi
celuloza).
Cantitatea cea mai mare de amidon o conţine cartoful. Amidonul se mai află în mazăre, fasole
şi morcovi.
Cantitatea de amidon din fructe este mult mai mică, în general, la fructele incomplet coapte.
Astfel, merele de iarnă în momentul recoltării conţin 1-1,5% amidon.
Celuloză este polizaharidul nelipsit din compoziţia membranei celulare a plantelor. Fructele
conţin 0,2-2% -celuloză, iar legumele, mai ales rădăcinoasele, până la 2,8% celuloză.
Substanţele azotoase, ca: proteinele, aminoacizii, amidele şi alţi compuşi amoniacali, care se
găsesc atât în compoziţia legumelor, cât şi a fructelor.
Proteinele se găsesc în proporţie mai ridicată în spanac, în salată şi în mazărea boabe, atingând,
în medie, 6,7% din compoziţia lor chimică, în seminţele fructelor de pădure, proteinele pot
ajungă până la l,5%.
Substanţele grase intră în cantităţi mici în alcătuirea compoziţiei seminţelor de fructe şi de
legume: de exemplu, fasolea - boabe uscată conţine 1,8%, ardeiul gras 1,0%, zmeura şi
căpşunile 0,6%.
Acizii organici se găsesc în stare liberă sau sub formă de săruri, în compoziţia fructelor se
găsesc acizi: malic, citric şi tartric. Acidul malic predomină în mere, pere, gutui, caise şi piersici.
Acidul citric predomină în căpşuni, fragi, zmeură şi fructe citrice. Lămâile conţin 6-8% acid
citric. Acidul tartric, mai ales sub formă de tartrat acid de potasiu, se găseşte în struguri.
Conţinutul în acizi al fructelor determină, în mare măsură, însuşirile gustative ale acestora.
Substanţele colorante.Culoarea fructelor şi a legumelor este dată de substanţele colorante
solubile sau insolubile în sucul celular.
Clorofila este pigmentul verde aflat în cantităţi mai mari în spanac.
Carotenul este colorantul galben-portocaliu din morcovi şi pătlăgele roşii.
Licopenul, un colorant roşu, este prezent în pătlăgele roşii coapte.
Capsantinul este pigmentul galben din ardei.
Antocianinele sunt materiile colorante care imprimă fructelor culoare violetă până la roşu.
Sfecla conţine colorantul betanină.
Vitaminele, în fructele ajunse la maturitate so găsesc cantităţii mai mari de vitamina C. Sunt
bogate în vitamina C: măceşele, coacăzele negre, fructele citrice, iar dintre legume: ardeiul gras,
conopida, varza şi pătlăgelele roşii.
Vitamina C este mai rezistentă în mediu acid şi foarte puţin rezistentă la încălzire, în mediu
alcalin şi în prezenţa oxigenului din aer.
Complexul vit. B. Dintre acestea, vitaminele B1 se găsesc în cantităţi foarte mici în spanac,
cartofi, morcovi, varză, sfeclă, mazăre şi vinete.
Vitaminele liposolubile, ca vitamina A, D, E şi K se găsesc în cantităţi foarte mici in legume şi
în fructe. Cea mai răspândită vitamină liposolubilă este vitamina A, prezentă sub formă de
provitamină A sau β-caroten în morcovi, pătlăgele roşii şi în spanac.
Vitamina E se găseşte mai ales în salată. Vitamina K a fost identificată în părţile verzi ale unor
legume, ca; spanac, varză, conopidă; în fructe se găseşte în fragi şi în căpşuni.
Substanţele minerale, în compoziţia fructelor şi a legumelor, un loc important îl ocupă sărurile
minerale. Substanţele minerale servesc la menţinerea echilibrului acidobazic din sânge.
Elementele mai importante în compoziţia legumelor şi a fructelor sunt:
- potasiul în fructele sîmburoase şi în fructele de pădure;
- calciul în fragi, portocale, zmeură, prune, cireşe, pere, mere, conopidă, ţelină, salată şi spanac;
- sodiul în rădăcinoase, sfeclă, roşii;
- fierul în fragi, afine, struguri, zmeură, coacăze, prune, pere, mere, cireşe, mazăre, spanac,
salată, castraveţi, hrean, ridichi, varză roşie şi pătlăgele roşii;
- fosforul în cantităţi mici în castraveţi, spanac, mazăre verde, cartofi şi fructe de pădure;
- cuprul, plumbul, arsenul şi iodul sunt în cantităţi foarte mici în legume.
Substanţele pectice. Protopectina, pectina şi acizii pectici se găsesc atât în legume, cât şi în
fructe. Merele, gutuile, fructele citrice şi sfecla sunt foarte bogate în substanţe pectice.
Dintre substanţele pectice un rol important în industrializare îl are pectina, pentru că participă
la formarea gelului din marmeladă, gem şi jeleu.
Enzimeleau rol de catalizatori în transformările suferite de fructe şi legume, atât în timpul
coacerii, cât şi în timpul depozitării după recoltare.
Substanţele aromate, sub formă de uleiuri eterice, imprimă aromă legumelor şi fructelor. Unele
dintre uleiurile eterice, ca cele din ceapă, usturoi şi hrean, au acţiune fitoncidă, adică distrug
microor-ganismele.
Substanţele tanantese găsesc în vinete, gutui, coacăze şi
piersici şi dau acestora un gust astringent. Din reacţia
substanţelor tanante cu fierul rezultă compuşi de culoare
închisă, care depreciază valoarea materiilor prime şi a
produselor finite.
Strugurii
Aceste fructe constituie un aliment care se caracterizează
printr-un conţinut bogat de zaharuri, săruri minerale,
aminoacizi, vitamine etc.
Structura strugurelui. Principalele părţi ale strugurelui
sunt: ciorchinele şi boabele.
 Ciorchinele este alcătuit din axa centrală cu ramificaţii şi peduncule, de care atârnă bobiţele.
La început ciorchinii sunt ierbosi şi conţin peste 91% apă. În timpul creşterii şi dezvoltării
strugurelui, ciorchinii pierd cea mai mare parte din apă, iar la maturitatea tehnologică conţinutul
în apă al ciorchinelui scade sub 40%. Conţinutul în acid tartric şi acid malic variază în raport
cu gradul de coacere al strugurilor. Cu cât strugurii sunt mai copţi, cu atât conţinutul în aceşti
acizi scade.
Având un conţinut mare de substanţe azotoase, ciorchinii fără boabe se folosesc în furajarea
animalelor. Uscaţi, ciorchinii pot fi folosiţi drept combustibil, întrucât au o putere calorică
apropiată de cea a lemnului de salcie.

CLASIFICAREA LEGUMELOR ŞI FRUCTELOR

Clasificarea legumelor după partea comestibilă
Nr. Grupa de legume Reprezentanţi
crt.
1. Legume bulboase Ceapa, usturoi, praz
2. Legume curcubitacee (bostanoase) Castravete, dovlecel, pepene verde, pepene galben
3. Legume solano - fructoase Ardei, gogoşar, tomate, vinete
4. Legume frunzoase Salata, spanac, loboda
5. Legume pastăioase Fasole pastăi, mazare, bame
6. Legume rădăcinoase Morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelina, ridiche, sfecla
7. Legume tuberculifere Cartof
8. Legume vărzoase Varza roşie, conopida, varza de Bruxelles, gulie
9. Legume condiment Cimbru, hrean, leuştean, mărar, pătrunjel, tarhon
10. Alte legume Ciuperci, sparanghel

Clasificarea fructelor după partea comestibilă

Nr. Grupa de fructe Reprezentanţi
crt.
1. Fructe seminţoase (pomacee) Mere, pere, gutui
2. Fructe sâmburoase Caise, piersici, prune, cireşe, vişine
3. Fructele arbuştilor fructiferi Struguri, afine, căpşuni, fragi, zmeura, mure, agrişe
4. Fructe nucifere Nuci, alune, castane comestibile, migdale
5. Fructe subtropicale Citrice, smochine, măsline
6. Fructe tropicale Ananas, banane, curmale

Tipuri de conserve de legume şi fructe

Metoda de conservare
Conserve realizate prin
tratament termic
Exemple de conserve
conserve sterilizate şi pasteurizate de legume
− în apă: mazare, fasole păstăi, spanac, zarzavat pentru supe,
foi de viţă;
− în soluţie de sare: mazare, fasole păstăi, dovlecei, ciuperci
− în soluţie de oţet: castraveţi, gogoşari;

Conserve realizate prin
reducerea umidităţii
Conserve obţinute prin
uscare (deshidratare şi
liofilizare)
Conserve realizate prin
congelare
Conserve obţinute prin
adăugare de zahăr
Conserve realizate cu ajutorul fermentaţiei legume şi fructe murate
− în ulei: vinete, tomate, bame, ghiveci în ulei, tocană de
legume;
− în bulion: vinete, bame, ghiveci de gătit, roşii compoturi de
fructe, crème de fructe, nectaruri, suc de roşii , sucuri de
fructe/legume
pasta de tomate, sucuri de fructe concentrate
fructe şi legume deshidratate: rădăcinoase, ceapă, varză, boia de
ardei , fulgi de cartofi, de fasole
fructe şi legume congelate: ardei, dovlecei, fasole verde, mazăre,
roşii, vinete, căpşuni, caise, piersici, prune, vişine, zmeură, etc
siropuri, gemuri, jeleuri, marmelada, dulceţuri

AMBALAJE
Condiţii de calitate
Ambalarea conservelor de legume se face în recipiente metalice sau din sticlă, de capacităţi
diferite cuprinse între 0,420 -5 litri.
Ambalajele trebuie să corespundă condiţiilor de calitate impuse de standardele în vigoare.
Recepţia
Verificarea calitativă a ambalajelor la recepţie se execută pe loturi conform documentelor
tehnice normative de produs în vigoare.
Calitatea ambalajelor condiţionează în mare măsură calitatea produselor finite şi rentabilitatea
întreprinderilor producătoare. Una din cauzele producerii de rebuturi şi bombaje este calitatea
inferioară a ambalajelor. De aceea, recepţia ambalajelor este o fază deosebit de importantă în
activitatea productivă a fabricilor de conserve.
Principalele verificări obligatorii la recepţia ambalajelor sunt:
A. Pentru cutii metalice
• Pentru verificarea dimensiunilor se folosesc instrumente de măsurat (şublere, micrometre)
şi calibre.
• Capacitatea cutiilor se verifică prin măsurarea în cm3 a volumului cu apă la temperatura de
200C.
• Aspectul interior si exterior se urmăreşte cu ochiul liber sau lupa pentru a se observa
continuitatea lacului.
• Îmbinarea reală se verifică cu ajutorul unui proiector, metodă ce se utilizează şi la faza de
închidere a recipientelor.
• Etanşeitatea se verifică prin introducerea de aer comprimat în cutii închise şi scufundarea
în apă; în cazul neetanşeităţii apare un flux continuu de bule de aer.
• Calitatea lăcuirii se verifică vizual concomitent cu aspectul recipientului. Pelicula de lac
trebuie să fie aderentă, netedă, lucioasă, elastică, continuă, fără fisuri, exfolieri, aglomerări,
bule de aer, pori. Rezistenţa lacului la temperaturi ridicate şi la acţiunea diferiţilor agenţi se
verifică prin probe la sterilizare a recipientelor închise cu soluţii standard ce conţin oţet şi
ulei în proporţiile înscrise în metoda de analiză din standard. Prezenţa porilor mici, care nu
 se disting cu ochiul liber, se identifică cu ajutorul soluţiei de control (5% sulfat de cupru si
5% acid clorhidric) care formează puncte de culoare roşu cărămiziu pe locurile porilor.
• Calitatea litografierii se determină vizual şi prin proba de sterilizare. Desenul şi culorile
tehnice să fie clare în peliculă îinuă, fără fisuri sau bule.
B. Pentru borcane

•Dimensiunile borcanelor şi grosimea pereţilor verifică cu

instrumente de măsurat (şublere, micrometre).
• Capacitatea se măsoară în cm3, cu apă la temperatură de
+20°C.
• Examinarea aspectului (culoare, transparenţă) se face
vizual, iar bulele de aer încorporate în sticlă se încearcă cu un
vârf metalic ascuţit.
• Planeitatea se verifică atât pentru suprafaţa de sprijin, cât
şi pentru gura borcanului, conform metodei indicată în
standarde tip ,, Borcane de sticlă pentru conserve sterilizate. Condiţii tehnice generale de
calitate".

• Ovalitatea gurii borcanului se verifică prin măsurarea diametrelor

perpendiculare şi compararea acestora.
• Profilul gurii borcanului se verifică cu ajutorul unor şabloane din
tablă cu dimensiuni identice cu cele ale borcanelor.
• Rezistenţa la spargere în timpul tratamentelor termice se
determină prin efectuarea probei de şoc termic.
• Pentru borcanele ce provin din recuperări recepţia se face prin
control individual.
C. Pentru capace
Verificarea calităţii capacelor pentru cutii se efectuează concomitent cu
cutiile.
Recepţia capacelor pentru borcane se face verificându-se în principal
caracteristicile următoare:
 Aspectul capacelor se examinează vizual.
 Dimensiunile se verifică cu instrumente de măsurat (şubler, micrometru).
• Calitatea peliculei de lac şi prezenţa eventualelor porozităţi se verifică prin tratare cu soluţie de
5% sulfat de cupru şi 5% acid clorhidric.

 Rezistenţa la tratamentele termice şi la

acţiunea componen telor din produs se verifică prin
probe la sterilizare in diferite medii (soluţie de sare,
soluţie de acid, soluţie de zahăr şi amestec din
aceste soluţii cu şi fără adaos de ulei vegetal),
conform metodei indicată în STAS 5261-82.
"Capace de aluminiu pentru borcane cu conserve,
tip omnia".
 Ermeticitatea închiderii se verifică prin
probe de sterilizare a borcanelor închise, cu produse
sau soluţii şi măsurarea vidului creat în recipiente după 24 de ore, care trebuie să fie
de minim 200 mm Hg, în funcţie de modul de sterilizare.
 Calitatea masei de etanşare şi modul de aplicare a acesteia pe capac, inelul de
etanşare trebuie să fie aplicat uniform, aderent la capac, să nu prezinte întreruperi
 sau bule, înainte şi după tratamentul termic trebuie să fie elastic pentru a putea
asigura închiderea corectă.
 Grosimea tablei de aluminiu se verifică cu şublerul.
Transport
Cutiile metalice şi capacele se transportă ambalate în lăzi din carton, cu mijloace de transport
acoperite. Cutiile se pot transporta şi pe palete în folie termocontractibilă.
Borcanele se transportă ambalate pe palete de uz general (1200 X 800 mm) aranjate până la
înălţimea maximă de 1800 mm, cu mijloace de transport acoperite (vagoane sau autocamioane).
Depozitare
Recipientele pentru conserve se depozitează în ambalajele de transport originale, prin stivuire
în spaţii corespunzătoare.
Recipientele metalice (cutii, capace) se depozitează în spaţii închise, uscate cu umiditatea
relativă a aerului de maxim 70%, ferite de substanţe dăunătoare, surse de căldură.
În spaţiile de depozitare nu se admit variaţii bruşte de temperatură, pentru a se evita ruginirea.
Recipientele de sticlă pot fi depozitate sub copertine sau pe platforme betonate neacoperite.
Manipularea şi stivuirea se efectuează cu grijă ferindu-se de lovituri, care ar putea provoca
deprecieri, spargeri şi fisurări la borcane, deformări la cutii şi capace, zgârierea peliculei de lac
sau deteriorarea masei de etanşare. Aşezarea lăzilor cu cutii în stivă, se face numai în poziţia
indicată prin marcare.

PRODUSELE DIN CARNE

Produsele din carne cuprind
➢ mezeluri,
➢ preparatele din carne afumată,
➢ specialităţile din carne,
➢ conservele şi semiconservele de carne.
➢ Preparatele din carne (mezeluri).
Mezelurile sunt preparate obţinute din carne tocată şi condimentată maturată, introdusă în
membrane naturale sau artificiale şi supusă unor tratamente termice (pasteurizare, afumare sau
uscare) care diferă în funcţie de tipul şi sortimentul fabricat.
După calibrul membranelor folosite şi după particularităţile compoziţiei, mezelurile se clasifică
în: salamuri la care se folosesc membrane cu diametrul mare, cârnaţi la care se utilizează
membrane subţiri, tobe, rulade, caltaboşi şi sângerete.
În funcţie de tratamentele aplicate, mezelurile se clasifică în:
➢ preparate pasteurizate (tobe, leber, caltaboş şi sângerete);
➢ preparate afumate la cald şi pasteurizate (parizer, crenwuşti, salam Bucureşti, Bihor,
Mioriţa, cârnaţi trandafir, Harghita etc.);
➢ preparate afumate la cald şi pasteurizate şi afumate la rece (salam de vară, salam Prahova,
cabanos),
➢ afumate la cald (cârnaţi de porc),
➢ preparate crude (salam de Sibiu şi tip Sibiu, cârnaţi cruzi, babic, ghiudem) care comportă
tratament de afumare şi uscare-maturare sau numai uscare maturare.
Preparate pasteurizate.
Sortimentul preparatelor pasteurizate cuprinde: tobele, produsele tip caltaboş, sângeretele şi
leberul.
Tobele se obţin din carne de pe căpăţâni de porc, slănină şi şoriciul aferent, organe şi alte
subproduse de abator comestibile, supă, condimente şi eventual alte adaosuri (derivate proteice,
arpacaş, orez etc.).
Componentele reţetei se fierb, se toacă în bucăţi mai mari, se introduc în membrane naturale
largi, se pasteurizează la temperatura de 75-80°C, timp de 1,5-3 h, în funcţie de grosime şi se
răcesc cu apă. Tobele prezintă în secţiune bucăţi de componente, înglobate în aspic sau într-o
masă formată din sânge şi arpacaş pastificat. Componentele nu se separă la o tăiere atentă.
Produsele tip caltaboş şi sângeretele se obţin din organe şi subproduse de abator (carne cap
porc, inimă, rinichi, splină, şorici, urechi, ficat, plămâni, sânge şi altele) fierte şi tocate cu
maşina Volf prin site cu ochiuri între 3 şi 8 mm; supă de la fierberea capului de porc, slănină,
arpacaş, ceapă, usturori şi condimente.
Produsele tip leber se obţin din carne cap porc, slănină, ficat şi alte organe sau subproduse
fierte, arpacaş hidratat sau amidon pregelificat, ceapă şi condimente tocate prin maşina Volf şi
pastificate la cuter.
Compoziţia omogenizată se introduce în membrane ccu grosimi de cel mult 60 mm, se
pasteurizează la temperaturi cuprinse între 75-80°C şi se răceşte cu apă. Preparatele pasteurizate
conţin apă între 70-75%, grăsimi 30-36%, substanţe proteice 8-10%, clorură de sodiu 3% şi
azotiţi 7 mg/100 g produs.
Preparatele afumate la cald şi pasteurizate se clasifică în preparate cu structură omogenă şi
preparate cu structură eterogenă. Din grupa preparatelor afumate la cald şi pasteurizate cu
structură omogenă, fac parte:
➢ parizerul,
➢ salamul polonez,
➢ cremwuştii,
➢ cârnăciorii pentru bere etc.
Preparatele afumate la cald şi pasteurizate cu structura omogena, se obţin prin
prelucrare la cuter din brat, slănină moale, adaosuri, condimente, apă şi fulgi de gheaţă.
Compoziţia astfel pregătită se introduce în membrane, batoanele se supun zvântării, se afumă
la cald şi se pasteurizează (temperatura în centru trebuie să atingă 68-69°C). Datorită
omogenizării la cuter, produsele se prezintă în secţiune ca o pastă fină de culoare roz, compactă
şi uniformă.
Preparatele de carne cu structură eterogenă se obţin din brat, şrot tocat la Volf, slănină
cuburi şi în unele cazuri subproduse de abator. Compoziţia omogenizată în malaxoare se supune
în continuare aceloraşi operaţiuni tehnologice ca şi produsele omogene. Deoarece
componentele nu sunt tocate fin, la cuter, preparatele eterogene din carne, afumate la cald şi
pasteurizate prezintă în secţiune un aspect mozaicat determinat de prezenţa bucăţilor de slănină
sau a bucăţilor de carne.
Sortimentele de produse se diferenţiază între ele după calitatea şi natura cărnii din care se
obţin, după formă sau dimensiuni şi natural, după caracteristicile lor nutritive şi organoleptice.
Salamurile fierte, afumate şi uscate se produc în cantităţi mici datorită randamentului
scăzut. Ele se obţin din brat, şrot şi slănină prin afumare la cald, pasteurizare şi afumare la rece
(uscare).
Preparatele crude, uscate – maturate.
Preparatele din carne crude, uscate-maturate (salamuri şi cârnaţi) sunt produse cu valoare
nutritivă mare, la obţinerea cărora nu intervin tratamente termice. Comestibilitatea şi
caracteristicile gustative superioare se obţin în urma proceselor de maturare la care sunt supuse.
La maturare contribuie enzimele secretate de microflora naturală sau de culturile de
microorganisme utile (bacterii, mucegaiuri, drojdii) adăugate.
Salamurile şi cârnaţii cruzi se clasifică după particularităţile tehnologice în următoarele
categorii:
– salamuri crude, afumate la rece şi maturate cu mucegaiuri (salam de Sibiu, salam
Carpaţi);
 – – salamuri şi cârnaţi care se obţin prin etuvare, afumare la rece, uscare şi maturare,
fără mucegaiuri;
– – salamuri crude, uscate şi maturate (ghiudem, babic) obţinute din carne de oaie şi
vită la care nu se aplică etuvarea şi afumarea la rece.
Materiile prime pentru preparatele crude sunt: carnea de porc, vită, oaie şi slănina; pentru
anumite sortimente carnea de vânat în amestec cu cea de porc şi slănina; amestec de carne de
vită şi porc; carnea de oaie în amestec cu cea de vită pentru babic şi ghiudem. Carnea trebuie
să provină de la animale adulte cu stare medie de îngrăşare. Pentru dirijarea şi controlarea
proceselor care au loc la maturarea salamurilor crude se folosesc culturi pure de bacterii şi spori
de mucegaiuri nobile. Membranele care se utilizează pot fi naturale (de cal, bovine), dar mai
ales artificiale (naturin, cutizin) datorită uniformităţii lor şi rezistenţei mecanice ridicate.

2.OBŢINEREA SEMIFABRICATELOR PENTRU MEZELURI(BRADT ŞI SROT)

Materiile auxiliare utilizate sunt urmatoarele:
- sare alimntara- condimente naturale ( mixuri de condimente si adjuvanti)
- adjuvanti
- proteina vegetala din soia
- conservanti (pe suport de sare)
- coloranti naturali
NOTA:Materiile auxiliare sunt cantarite in conformitate cu retetele aprobate / fiecare sortiment

Bradtul este substanţa de legătură a compoziţiei mezelurilor, ce se obţine prin tocarea

mecanică, fină a cărnii, cu ajutorul utilajelor de tocat fin (cuttere), după o prealabilă mărunţire
la Wolf prin sita cu ochiuri de 3 mm. Pentru
bradt se preferă carnea de taur, care are mai
mult colagen, cea din regiunea gâtului de la
celelalte animale şi carnea de mânzat.
Carnea poate fi caldă, zvântată, refrigerată
sau congelată.
Pentru asigurarea caracteristicilor
optime ale pastei, la prelucrarea mecanică a
cărnii se adaugă apă răcită, NaCl, polifosfaţi şi azotiţi. Bradtul obţinut se depozitează pentru
maturare în tăvi de aluminiu în strat de 15 cm, la 24°C, până la 48 de ore.
Particularităţile specifice bradtului, vâscozitatea şi adezivitatea, vor fi determinate de
compoziţia şi gradul de mărunţire ale cărnii, de umiditatea pastei, de capacitatea cărnii de a
lega apa .
Şrotul este tocătura mare din mezeluri, care se prepară
din carne de vită şi de porc tocată la maşina Wolf cu site mari,
corespunzătoare sortimentului respectiv. După sărare, şrotul se
aşează în tăvi, apoi este supus maturării la 4°C, până la 48 de ore.

3 .PREGĂTIREA COMPOZIŢIEI
Compoziţia fiecărui preparat este specifică. La pregătirea
compoziţiei se folosesc: bradtul, şrotul, slănina tare, slănina
moale şi condimentele. Slănina se toacă, fie la Wolf, fie la maşina
specială de tocat slănină. Se amestecă şrotul de porc sau de vită de calitate corespunzătoare (I,
II,III) cu bradt de calitatea cerută de sortiment, slănina tocată şi condimentele măcinate.
Amestecul se omogenizează la malaxor sau la cutter.
 Materiile prime (carnea) se toaca grosier, (prin dispozitivul de tocare carnuri congelate),
si apoi la volf prin site cuprinse cu ochiuri cuprinse intre 3-8 m, in functie de sortiment, si se
depoziteaza in vagoneti separati, identificati cu eticheta.
NOTA: Vagonetii se cantaresc pentru a determina pierderea la tocare a materiilor prime.
Materiile prime astfel tocate se introduc in cutter, unde se adauga conform retetei / sortiment
materiile auxiliare. Se cuterizeaza pana la obtinerea
granulatiei dorite.

4.UMPLEREA MEMBRANELOR
Compoziţia este introdusă cu ajutorul maşinii de
umplere cu paleţi şi vacuum (şpriţ) în membrane. Umplerea
membranelor se face cu grijă, pentru a nu se forma goluri de
aer,
ochiuri de apă sau să se producă baterea compoziţiei, ce duce
la expulzarea grăsimii în timpul tratamentelor termice.
Batoanele rezultate se leagă la ambele capete, cele mari se pot
întări prin legături şi pe corp.
Vagonetii se descarca automat in cuva spritei. Echipamentele se regleaza pentru
efectuarea umplerii corecte si pe teava spritei se ataseaza membrana ce va fi umpluta conform
retetei de fabricatie.
Umplerea salamurilor se efectueaza in membrane cu calibrul de 45-60 mm si batoanele
se clipseaza prin intermediul instalatiei Poyclip ce regleaza si intinderea acestora, clipsareala
ambele capete si prinderea slingului necesar agatarii batoanelor pe betele carucioarelor.
Umplerea carnatilor se realizeaza in membranele naturale cu calibre de :19-32 mm ,iar
rasucirea se efectueaza manual.Dupa umplere, salamurile si carnatii se insira pe betele
carucioarelor astfel incat batoanele sa nu se atinga intre ele si siragurile sa nu se suprapuna.
Pentru salamuri se pot utiliza carucioare mari, cu 4-5 randuri de bete, pentru carnati
suntindicate carucioarele mici, cu 2-3 randuri de bete .
Fiecare carucior va fi inscriptionat cu eticheta pe care sunt mentionate: sortimentul ,
datafabricatiei, schimbul.

5 .PRELUCRAREA TERMICĂ -AFUMAREA ŞI

PASTEURIZAREA

Afumarea şi pasteurizarea se pot realiza în aceeaşi instalaţie

- în celulele de fierbere şi de afumare sau în
instalaţii separate.
Fazele tratamentului termic sunt:
- zvântarea - aşezarea batoanelor pe stelaje speciale în spaţii
reci, cu umiditatea relativă scăzută (85%), timp de 2-6 ore,
- afumarea caldă (hiţuirea) - se aplică prospăturilor şi semi
afumate lor. Temperatura fumului cald este de 75-85°C,
pentru a realiza în interiorul batonului temperatura de 45-
60°C,
- pasteurizarea - imersia batoanelor în bazine cu apă caldă
de 72-74°C. Pasteurizarea este eficientă, când în interiorul
batonului se ating 70°C, menţinute timp de 10 minute.
- răcirea - previne înmulţirea florei reziduale după
pasteurizare şi evită încreţire a membranelor. Răcirea se
face, la o temperatură mai mică de 37°C, prin duşarea cu apă rece a batoanelor timp de 30
de minute. Prospăturile vor fi depozitate, iar semiafumatele sunt supuse afumării la rece de 35
- 40°C, timp de 20 -120 de minute, în funcţie de sortiment.
în urma proceselor de afumare şi de pasteurizare se obţine culoarea roşie plăcută a mezelurilor,
se îmbunătăţeşte aroma şi se împiedică oxidarea grăsimilor.
Carucioarele sunt transferate in celule si fazele tratamentului termic sunt urmatoarele:

Faza 1- Zvantare Temperatura: 50°C -60°C Umiditate la minim:30-40%

Faza 2- Afumare Temperatura: 50°C 70°C Umiditate la jumatate :50-
70%
Faza 3- Fierbere Temperatura: 70°C -75°C Umiditate la maxim :80-90%
Faza 4- Afumare Temperatura: 45°-50° C Umiditate la maxim30-40%
NOTA:temperatura in centrul geometric:70° C , timp de 2 minute

6.RACIREA SORTIMENTELOR
Racirea sortimentelor finite se face in
depozite tampon, dotate cu instalatii frigorifice care
permit mentinerea unei temperaturi constante si pot fi
reglate in functie de cantitatea introdusa.
Racirea produselor se realizeaza in cca. 12
ore, pana la temperatura de + 6C. Ulterior,acestea
sunt cantarite si transferate in depozitul de produs
finit.

7.DEPOZITAREA SORTIMENTELOR
Depozitarea produselor se realizeaza in spatii
frigorifice, dotate cu instalatii frigorifice care permit
mentinerea unei temperaturi constante si pot fi reglate in functie de cantitatea introdusa
8. ETICHETAREA / AMBALAREA SORTIMENTELOR
Produsele finite din depozit, salamurile se eticheteaza astfel, fiecare baton cu eticheta aferenta
sortimentului iar la cererea clientilor, etichetarea se poate efectua si cu etichete tip bizerba
/ fiecare sortiment
Pentru produsele care se livreaza vrac, ambalarea se realizeaza in navete de plastic, curate,
tapetate cu hartie alba.
9.LIVRAREA SORTIMENTELOR
Livrarea sortimentelor se realizeaza pe baza comenzilor primite.
Produsele finite sunt cantarite, lotizate / comenzi. Se intocmeste nota de cantar, avizul
de expeditie si declaratie de conformitate si se transporta paletul cu navetele in care se afla
produsele la rampa de livrare. Transportul se realizeaza prin intermediul transpaletelor
hidraulice.
Mijloacele de transport cu care se efectueaza livrarea trebuie sa fie igienizate, curate
si izolatetermic pentru a asigura mentinerea temperaturii necesare pastrarii
calitatilor organoleptice,fizico-chimice si microbiologice ale sortimentelor.
 OBICEIURI SI TRADITII ROMANESTI
Obiceiuri folclorice de crăciun în satele hunedorene
PREZENTARE OBICEIURI
În zilele de Crăciun 25, 26 şi 27 decembrie, majoritatea satelor hunedorene
abundă în obiceiuri folclorice tradiţionale. Cele mai întâlnite obiceiuri sunt:
 caluşarii - dans popular fecioresc, cu origine pre-romană, fiind cel mai vechi şi mai
spectaculos dintre dansurile tradiţionale româneşti. Ceata de caluşari este formată din 8
până la 20 de feciori (în funcţie de tradiţia locală şi de numărul feciorilor din sat)
îmbrăcaţi în costum popular tradiţional.

 irozi sau crai - - obicei folcloric tradiţional de Crăciun, vechi de 2000 de ani, ce
interpretează "sceneta" în care este vorba de Naşterea lui Isus, venirea Magilor urmărind
steaua călăuzitoare şi întâlnirea lor cu Irod. Ceata de irozi (crai) este formată din 4-8
baieţi (în funcţie de tradiţia fiecarui sat) cu vârste cuprinse între 12 şi 14 ani, îmbrăcaţi
în costum popular tradiţional.

 stelari - obicei folcloric tradiţional de Crăciun, vechi de 2000 de ani, ce vesteşte

Naşterea Mântuitorului. Ceata de stelari este formată din 7-10 copii (în funcţie de
tradiţia fiecărui sat) cu vârste cuprinse între 7 şi 10 ani. Au ca semn particular steaua
împodobită, în unele sate copii fiind îmbrăcaţi în costum popular tradiţional.
 Cetele de căluşari, irozi (crai) şi stelari prezentate mai sus, merg în zilele de Crăciun în
satele hunedorene de la o casă la alta, dansul (sceneta) având loc atât în curţile gospodarilor cât
şi pe stradă. După dansul (sceneta) din curte, ceata intră în casa gospodarului colindându-l.
Acest eveniment face ca atât locuitorii satului cât şi invitaţii aflaţi în sat să urmeze cetele. În
casele unde sunt fete de vârste apropiate baieţilor din cete, aceştia le"joacă", formând perechi
mixte.
LOCALITĂŢILE ÎN CARE OBICEIURILE POT FI VĂZUTE
Obiceiurile prezentate mai sus pot fi văzute "pe viu" de către turiştii interesaţi în
următoarele sate (cele mai reprezentative recomandate):
▪ Chitid, Boşorod, Ocolişu Mic, Luncani. Căluşari, irozi (crai), stelari în data de
25, 26 şi 27 decembrie începând cu orele 14.30-15.00 şi până seara târziu. În
această zonă se ajunge astfel: Pensiunea Magic-Hunedoara-Călan (din centru
oraşului nou) se face dreapta, se merge aproximativ 1 km iar apoi se face stânga
(spre Cetatea dacică Piatra Roşie şi Peştera Cioclovina-a se vedea indicator). La
aproximativ 4-5 km este primul sat Chitid ;celelalte sate fiind în continuare
Boşorod, Luncani sau la stânga, la 2-3 km dupa localitatea Chitid se face o
ramificaţie spre Ocolişu Mic. Şoseaua este asfaltată, distanţa aproximativă de la
Pensiunea Magic până la prima localitate (Chitid) este de 35 km.
▪ Dâncu Mare, Dâncu Mic, Tămăşasa. Căluşari în data de 25,26 şi 27 decembrie
începând cu orele14.00-14.30 şi până seara târziu. În această zonă se ajunge
astfel: Pensiunea Magic-Hunedoara-Călan (din centru oraşului nou) se face
stânga înspre satul Valea Sângeorgiului urmându-se drumul asfaltat. După
aprox.5 km se ajunge în satul Dâncu Mare. Celelalte sate fiind în continuare
Dâncu Mic şi Tămaşasa. Soseaua este asfaltată, distanţa aproximativă de la
Pensiunea Magic până la prima localitate (Dâncu Mare) este de 38 km.
▪ Căstău, Beriu, Orăştioara de Jos, Bucium, Orăştioara de Sus, Costeşti (zona
cetăţilor dacice din M-ţii Orăştiei). Căluşari în toate localităţile enumerate, irozi,
stelari în satele Beriu şi Orăştioara de Sus. În această zonă se ajunge astfel:
Pensiunea Magic-Hunedoara-Simeria-Oraştie-centru de unde se urmează
indicatoarele rutiere de Costeşti (Cetăţile dacice din M-ţii Oraştiei). Prima
localitate după Oraştie este Căstău după care urmează localităţile enumerate cu
distanţa de 2-4 km între ele. Şoseaua este asfaltată, distanţa aproximativă de la
Pensiunea Magic până la prima localitate (Căstău) este de 55 km.
Din păcate nu prea sunt indicatoare rutiere dar turiştii pot întreba localnicii, majoritatea
fiind extrem de prietenosi.
COLINDUL MOMÂRLANILOR
În spatele culmilor abrupte ale Văii Jiului, la adapostul unei adevărate fortificaţii
naturale, s-a dezvoltat o spiritualitate unică, din care răzbate o puternică amprentă dacică.
Baştinaşilor li se spune momârlani, iar numele li se trage de la şocul pe care l-au avut
cei care au ajuns în Valea Jiului la sfârşitul veacului trecut, când venind pentru prima oara în
aceste ţinuturi au găsit nişte grămezi de pietre şi pământ făcute de locuitorii acestor locuri, care
poartă numele de momia.
O populaţie arhaică cu obiceiuri şi tradiţii proprii. Multi dintre ei prefera si acum sa
traiasca izolati pe culmile muntoase,intr-un spatiu fara virsta, in conditii comparabile cu cele
ale vremurilor mitologice. Azi, momirlanii se amesteca printre cei veniti dupa carbunele din
Valea Jiului, dar ramin reprezentanti ai unui neam uitat intre timpuri.
 Festivalul Piţărăilor, manifestare care se desfăşoară anual, în perioada sărbătorilor de
Cărciun, în comunităţile de momârlani din Valea Jiului, este un obicei transmis din generaţie în
generaţie încă de pe vremea dacilor, în care tinerii pleacă la colindat.
Îmbrăcaţi în straie populare şi cu steaguri cu clopoţei, cete de tineri şi copii pleacă
la colindat prin gospodăriile din localitate, gazdele oferindu-le daruri pentru colindul oferit.

Obiceiul piţărăilor este păstrat în comunităţile de momârlani din Valea Jiului încă de
pe vremea dacilor şi are ca semnificaţie sacrificiul adus divinităţii ca mulţumire pentru rodnicia
holdelor şi a pomilor.
Adunaţi în cete, copiii şi tinerii din sat îmbracă straie populare şi în noaptea de Ajun
împodobesc steaguri cu clopoţei, năframe multicolore, ciucuri şi coroniţe de flori, pe care le
agaţă pe prăjini, iar a doua zi dimineaţă pornesc, călare, la colindat. Cetele de piţărăi sunt
primite în gospodării cu strigăte de veselie şi daruri. Tradiţia spune că nimeni nu are voie să
ceară mai mult decât primeşte. În caz contrar, riscă să fie exclus din ceată. După împărţirea
darurilor, în ogradă se încinge dansul piţărăilor, denumit ”învârtita jienească”, în
acompaniament de fluiere. „Cât îi Soarele de sus / Piţărăi ca-n Jieţ nu-s / Cu feciori înalţi-
frumoşi / Şi la minte sănătoşi / Cât îi Soarele de mare / La Jieţ întâi răsare”, strigă cetele de
piţărăi. Tinerii au învăţat versurile de la cei mai în vârstă. Potrivit credinţei populare, piţărăii
pot umbla liberi prin casele şi curţile oamenilor, pentru că ei sunt purtători de noroc şi fericire.

Momârlan la stâna de oi ( pictură de Vasile Vasinc)