PARTICULARITĂȚI DE STRUCTURĂ, COMPOZIȚIE ȘI DE LIMBAJ/

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME ÎN ROMANUL TRADIȚIONAL, REALIST

BALTAGUL de Mihail Sadoveanu
Romanul românesc interbelic urmează mai multe direcții, între care și cea a
realismului social și psihologic. O abordare particulară a acestei formule este reprezentată de
Baltagul, roman al maturității artistice sadoveniene, apărut în 1930.
Baltagul ilustrează perfect formula tradițională a romanului realist de observație
socială și de problematică morală. Reconstituind monografic viața oamenilor de la munte
din Moldova începutului de secol XX, romanul Baltagul este o sinteză a prozei sadoveniene.
Perspectivele asupra operei sunt multiple, romanul fiind definit de critica literară drept unul
care are caracter mitic, simbolic și baladesc, un roman al transhumanței, roman filosofic
(ilustrează o concepție despre lume și om bazată pe legi nescrise, pe rânduieli ancestrale), un
roman de dragoste, de familie, al formării unui adolescent și chiar un roman cu intrigă
polițistă.
Roman realist fiind, Baltagul propune un univers ficțional construit după
coordonatele realității obiective, veridicitatea fiind conferită de prezența toponimelor
împrumutate din lumea concretă (Bicaz, Suha, Sabasa, Dorna etc). În plus, personajele sunt
produse ale lumii în care trăiesc (familia Lipan este reprezentativă pentru comunitatea
patriarhală a oierilor), ilustrează tipologii (Vitoria este tipul soției și mamei devotate,
Nichifor –personajul absent, Gheorghiță-tânărul în formare), naratorul este omniscient
(narațiunea este la persoana a III-a, se realizează prin înlănțuire, perspectiva este ”din spate”).
Tema vieții și a morții și cea a căutării adevărului își construiesc semnificațiile pe
motivul ordonator al călătoriei explorative și inițiatice a Vitoriei Lipan, având drept scop
cunoașterea, restabilirea echilibrului și realizarea justiției după o crimă.
Relevantă pentru temă și viziunea despre lume este și secvența-incipit a romanului,
reprezentată de o legendă/parabolă spusă de Nichifor Lipan la cumătrii și la nunți. Această
secvență coagulează sensul tuturor faptelor narate și surprinde coordonatele existenței aspre a
muntenilor trăitori ”în locuri strâmte, între stânci de piatră”, unde ”bat puhoaiele”. Tenta
tragică a incipitului este atenuată de portretizări umoristice, precum și de postura de bătrân
înțelept, dar cu puteri limitate, a lui Dumnezeu. Această secvență inițială dezvăluie faptul că
destinul muntenilor este ineluctabil (implacabil, inevitabil, prestabilit), că suferința și bucuria
intră laolaltă, într-o proporție indistinctă, în rânduiala lor eternă. Incipitul creează atât un
interesant orizont al așteptării, cât și o ambiguizare a vocii narative. La o primă impresie, cel
care povestește pare a fi naratorul. Apoi aflăm că legenda era spusă de Nichifor și, mai târziu,
că este, de fapt, rememorată de Vitoria Lipan. Introducerea în lumea eroilor, a ficțiunii este
căutată, realizată magistral.
O altă scenă ilustrativă este cea a praznicului, când are loc demascarea criminalilor
și înfăptuirea dreptății. Vitoria susține un adevărat spectacol, o punere în scenă extraordinară
prin care dezvăluie scenariul crimei în cele mai mici detalii. Reușind să strîngă informații
prețioase înaintea marii demascări, folosindu-se de intuiție și de cunoașterea legilor nescrise
care guvernează lumea oierilor, Vitoria îl determină pe Calistrat Bogza să-și piardă stăpânirea
de sine și să se dea de gol. În plus, intervine justițiar animalul credincios, câinele Lupu, și fiul
care trebuie să răzbune moartea tatălui, îndeplinind Legea Talionului: ”Ochi pentru ochi și
dinte pentru dinte!”. Scena este construită cu o excepțională gradare a tensiunii, limbajul
femeii fiind marcat de tonalități diferite: simulat naiv sau ironic, aforistic ori aluziv, aspru sau
mieros. Interesantă este și notarea gestului semnificativ, care punctează dramatismul
dezvăluirii.
Reprezentative pentru tema și viziunea despre lume sunt elementele de
compoziție și structură. Astfel, titlul romanului pune întregul univers al cărții sub
simbolul dualității: baltagul, topor cu două tăișuri, e în același timp unealtă și armă,
figurând simbolic viața și moartea. Călătoria Vitoriei este drum de viață (își inițiază fiul în
tainele lumii, asumându-și postura de mentor, în absența tatălui) și de moarte (scopul este de
a găsi osemintele defunctului soț și de a le îngropa conform tradiției, răzbunând în același
timp moartea acestuia), desfășurîndu-se nu numai într-un spațiu geografic real, ci și într-un
spațiu lăuntric, un adevărat labirint interior.
De asemenea, ilustrativă pentru temă și viziune, în spiritul romanului tradițional,
este și construcția epică: narațiune obiectivă, realizată la persoana a III-a, cu un narator
căruia îi corespunde focalizarea zero. Arhitectura compozițională este caracterizată prin
echilibru perfect, prin compoziție închisă. Cele 16 capitole ale cărții pot fi grupate în trei
părți. Primele șase capitole surprind așteptarea plină de neliniște și presimțiri a Vitoriei și
pregătirile în vederea hotărâtei plecări în căutarea soțului, următoarele șapte capitole, partea a
doua, se referă la călătoria Vitoriei și a lui Gheorghiță pentru a afla adevărul și se încheie cu
descoperirea osemintelor lui Lipan. În ultima parte, capitolele XIV-XVI, care conține și
punctul culminant și deznodământul, se dezvăluie adevărul despre moartea lui Nichifor Lipan
și se înfăptuiește dreptatea.
În plus, discursul se organizează în trei planuri narative distincte. Primul este cel al
existenței comunității, monografic, definit printr-un conflict de natură morală generat de
încălcarea normelor etice ale comunității tradiționale. Al doilea vizează existența familiei
Lipan, un plan epic ce urmărește călătoria Vitoriei, fiind dezvoltat un conflict exterior, de
interse care a dus la moartea lui Nichifor. Nu în ultimul rînd, se poate vorbi despre un plan
mitic și simbolic, definit printr-un conflict ontologic determinat de moartea violentă a unui
om, al cărui suflet nu poate avea odihnă până când nu este încredințat pământului prin ritualul
funerar specific.
Evoluând într-o lume ”omogenă, coerentă și plină de sens”, personajele sadoveniene
ilustrează ”miturile luptei, vigorii și cuceririi” (Nicolae Manolescu), așa cum întregul roman
ilustrează formula tradițională a prozei românești. Chiar dacă romanul tradițional ca tipar și
formulă narativă pare să fi pierdut în lupta cu romanul modern, în perioada interbelică,
Balatagul lui Sadoveanu impune un model etic și estetic care impresionează cititorul și după
ce cartea s-a închis.