Lecția 5.

Formele educaţiei

3.2.1. Formele educaţiei. Repere conceptuale. Clasificări

Cel mai des utilizat criteriu de clasificare a formelor educaţiei este cel al gradului de
instituţionalizare. Din acest punct de vedere se disting: educaţia formală, educaţia
nonformală, educaţia informală.
Educaţia, formală cuprinde: „totalitatea influentelor intenţionate şi sistematice
elaborate în cadrul unor instituţii specializate (şcoală, universitate), în vederea formării
personalităţii uman.
Organizarea activităţii educative
- se face pe trepte şi niveluri de studii;
-procesul de instruire se realizează riguros, eşalonat în timp şi spaţiu (pe ore, zile,
săptămâni, luni, semestre etc. în clase, laboratoare etc.)
- şi se reflectă în documente specifice: planuri, programe, manuale, cursuri,
materiale pentru învăţare etc.; educaţia formală se realizează prin procesul de
învăţământ.
- Activitatea este desfăşurată sub conducerea personalului specializat – personalul
didactic; educaţia formală „este încredinţată unor educatori formaţi ca specialişti şi ca
pedagogi şi metodişti ai predării disciplinelor de învăţământ [...]; marja de libertate acordată
profesorilor este în funcţie de caracteristicile sistemului, mai mare sau mai mică”1.
Finalităţile sunt predilect orientate spre parcurgerea programelor şi „asigurarea succesului
unui număr cât mai mare de elevi şi studenţi”2.
Educaţia nonformală reprezintă „ansamblul acţiunilor pedagogice proiectate şi
realizate într-un cadru instituţionalizat extradidactic sau/şi extraşcolar constituit ca «o
punte între cunoştinţele asimilate la lecţii şi informaţiile acumulate informal» (G.
Văideanu, 1988)”.
Termenul de „nonformal” are o încărcătură psihosociologică desemnând o realitate
pedagogică formalizată sau nu dar totdeauna cu efecte formative3.
Educaţia nonformală se realizează prin activităţi extra/para/perişcolare şi satisface
o gamă de nevoi/cerinţe de învăţare mult mai mare şi mai diversificată a indivizilor. Dar
ea sprijină direct/indirect influenţele educative ale sistemului de învăţământ4.
Printre obiectivele specifice acestei forme de educaţie enumerăm:
- sprijinirea elevilor, studenţilor, adulţilor cu şanse speciale/minime/maxime de
reuşită şcolară/profesională;
- stimularea dezvoltării personalităţii şi a comunităţii educative locale pentru
performanţă şi competenţă superioare;
- valorificarea adecvată a strategiilor de proiectare-realizare, a acţiunilor de
formare şi perfecţionare profesională;
- valorificarea modalităţilor optime de organizare a timpului liber;
- alfabetizarea funcţională a grupurilor sociale defavorizate;
- educarea pentru sănătate;
- susţinerea celor care doresc să-şi dezvolte sectoare particulare de activitate
comercială, agricolă, industrială etc.;
1
E. Istrate, Formele educaţiei şi interdependenţa lor; în I. Jinga (coord.), Manual de pedagogie, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 153
2
G. Văideanu, Educaţia la .frontiera dintre milenii, Editura Politică, Bucureşti, 1988, p. 49
3
T. Cozma, op. cit., p. 36
4
Sunt două circuite prin care se realizează aceasta: a) un circuit pedagogic situat în afara clasei (cercuri ştiinţifice, ansambluri
sportive/artistice (culturale, concursuri, competiţii) şi b) un circuit pedagogic situat în afara şcolii (activităţi perişcolare – organizate
pentru valorificarea educativă a timpului liber, activităţi paraşcolare – organizate în mediul socioprofesional); ele sunt
complementare (S. Cristea, 1998)
 - sprijinirea populaţiei pentru a exploata mai bine resursele locale ş.a.5
Educaţia nonformală poate fi „complementară” (paralelă cu cea şcolară şi
adresându-se elevilor), „suplimentară” (pentru cei care şi au întrerupt prematur
studiile), „de substituţie” (pentru analfabeţi)6.
Această educaţie se realizează prin intermediul instituţiilor tradiţionale – familia,
muzeele, casele de cultură, cinematografele, bibliotecile etc. – şi/sau (mai ales) prin mass-
media.
Educaţia nonformală are următoarele trăsături (remarcabile cel puţin la nivelul
vârstelor şcolare):
- activităţile sunt opţionale;
- elevii sunt implicaţi direct/coparticipanţi nemijlociţi în raport cu aceste activităţi;
- conţinuturile acestor activităţi sunt deschise spre interdisciplinaritate/ educaţie
permanentă;
- nu se operează evaluări decât în limitele nevoii de stimulare şi susţinere ale
elevilor;
- educatorii sunt „actori discreţi”, mai mult moderatori ai acestor activităţi ş.a.
Astfel educaţia nonformală are numeroase avantaje dar implicit şi limite – relevate în
planul validării sociale (recunoaşterii) a rezultatelor (V. de Landsheere).
Această mare flexibilitate dar variabilitate, libertatea la nivelul organizării-desfăşurării-
evaluării sunt dimensiuni cu duble valenţe (pozitive/negative)7. De altfel educaţia nonformală
a existat mereu; cu timpul ea va intra tot mai mult în zona controlabilităţii sociale devenind,
astfel, tot mai intens complementară (în sens tare) celei formale.
Educaţia informală include toate influenţele – pozitive şi/sau negative, spontane şi
permanente, neintenţionate, difuze, eterogene, voluminoase cantitativ – pe care individul
le suportă din mediul existenţial.
Este neinstituţionalizată şi, prin urmare, extrem de subtil controlată social sau
necontrolată. Cel mai adesea este aleatoare, e asimilată inconştient Şi chiar practicată
fără discernământ.
Ea e produsul experienţei de viaţă a individului. Specificul educaţiei se relevă la
nivelul a două tendinţe contradictorii:
a) diminuarea funcţiei formative în condiţiile inexistentei unei acţiuni pedagogice
organizate sistematic, la nivel funcţional structural;
b) accentuarea funcţiei informative, în condiţiile extinderii (re)surselor de influenţă
pedagogică, dezvoltate în societatea modernă şi postmodernă contemporană”8.
Astăzi, cele mai puternice influenţe educative, informale le exercită mass-media (în
majoritatea cazurilor). Ascensiunea ei generalizează fenomenul „suprainformării” şi
„hiperstimulării senzoriale” greu controlabile şi adesea cu efecte negative importante. Este de
remarcat o situaţie paradoxală9: paralel cu extensia temporală a educaţiei informale (ea
precede şi urmează educaţiile formală/nonformală), rămâne în limitele unui aleatoriu adesea
deplorabil. Este evident că sursa unor disonanţe educative este pregnantă aici. Fără îndoială că
experienţa de viaţă (mai ales cea dobândită direct, activ) este esenţială în formarea
personalităţii, explorările individuale fiind nesubstituibile, posibilitatea de autogestionare a
acestora fiind marcantă; dar fără aportul eficient al influenţelor educaţiei formale şi al celei
nonformale, şansele unei dezvoltări armonioase a personalităţii, ale unei coerente evolutive
sunt minime.
5
S. Cristea, op. cit., p. 136; T. Coma, op. cit., p. 36; E. Istrate, op. cit., p. 155
6
E. Istrate, Formele educaţiei şi interdependenţa lor; în I. Jinga, E. Istrate (coord.), op. cit., p. 156
7
C. Cucoş, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 36
8
S. Cristea, op. cit., p. 127
9
C. Cucoş, op. cit., p.35; S. Cristea, ibidem