Politici sanitare în România

între anii 1996 – 2000

Curs: Politici sanitare. Servicii de sănătate

Autori: Ionescu Carla, Ivan

Laura, Istrare Laura, Manea Denisa,
Mănăilă Neli, Mușat Livia, Nicoară
Alexandra
Coordonator:
Conf.Univ.Dr.Med.Gabriel Leasu
 1. Introducere
Domeniul de cercetare a politicilor publice reprezintă un domeniu de graniță
între mai multe științe fundamentale, precum știința politică, economia
sociologică, psihologia socială. Politicile publice cuprind măsuri care se răsfrâng
asupra aspectelor care formează contextul social în care ne desfășuram viețile.
Nivelul de dezvoltare al unei societăți este strâns legat de angajamentul membrilor
săi ca orice individ să beneficieze de un minim elementar de dezvoltare și de
supraviețuire. Transpunerea în practică a acestor angajamente cu privire la
bunăstarea membrilor societății se realizează prin intermediul politicilor publice.
(Bondar F., 2007)

Organizația Mondială a Sănătății definește starea de sănătate ca o stare de bine

fizic, psihic și social, nelimitând-o la lipsa bolii sau infirmității. (Constituţia WHO,
1946). Starea de sănătate a populației este puternic influențată de multiple
dimensiuni socio-economice, cum ar fi nivelul venitului, condițiile de locuit și
utilitățile, situația pe piața muncii, calitatea serviciilor de sănătate și de educație
etc. Politicile de sănătate contribuie la modificarea stării de sănătate, atât la nivel
de individ, cât și la nivel societal. Prin politicile publice, statul intervine în
activitatea economică și socială a cetățenilor. El modifică realitatea identificată,
într-o direcție dictată de necesitățile societății civile. (Alber, J., Köhler, U., 2004)

2. Ministerul Sănătății 1996-2000 – Legislație

La 30 mai 1997 ( Hotărîrea nr. 244) Guvernul României hotărăște:

(1) Ministerul Sănătăţii este organul administraţiei publice centrale de specialitate care
aplica strategia dezvoltării şi politica Guvernului în domeniul asigurării sănătăţii
populaţiei şi al realizării procesului de reforma în sectorul sanitar. În exercitarea
atribuţiilor sale, Ministerul Sănătăţii colaborează cu celelalte ministere şi organe
 centrale de specialitate din subordinea Guvernului, cu autorităţile publice locale şi
cu alte organisme interesate.
(2) În realizarea obiectului sau de activitate, Ministerul Sănătăţii are următoarele
atribuţii:
1. asigura şi răspunde de organizarea activităţii de asistenţa medicală preventivă,
de urgenta, curativă şi de recuperare medicală ce se acordă prin unităţile sanitare;
2. stabileşte principalele obiective de etapa şi pe termen lung în domeniul
asigurării sănătăţii populaţiei şi al reformei în sectorul sanitar;
3. îndrumă şi controlează modul de aplicare a normelor de igiena şi sanitare-
antiepidemice în mediul de viaţa al populaţiei şi la locul de muncă; îndeplineşte,
prin organele sale de specialitate, funcţia de inspecţie sanitară de stat; dispune, în
situaţii deosebite, măsuri antiepidemice;
4. stabileşte şi urmăreşte, împreună cu organele competente, folosirea energiei
nucleare în scopuri medicale;
5. coordonează, îndrumă şi controlează activitatea unităţilor de ocrotire şi asistenţa
medicală a mamei şi copilului, asistenţa medicală de urgenta şi la locul de muncă;
6. colaborează la utilizarea raţională a factorilor naturali de mediu; îndrumă şi
controlează activitatea de asistenţa medicală din staţiunile balneoclimaterice;
7. coordonează şi îndrumă, împreună cu organele competente, activitatea de
medicina a culturii fizice;
8. autorizeaza producerea, înregistrarea, introducerea şi folosirea, în practica
medicală, a medicamentelor, a produselor biologice de uz uman şi a reactivilor, a
plantelor medicinale şi a cosmeticelor, precum şi a echipamentelor medicale;
9. organizează, îndrumă şi controlează, prin Inspecţia de farmacie, activitatea în
reţeaua farmaceutica; organizează şi răspunde de controlul calităţii
medicamentelor; coordonează importurile de medicamente, aparatura medicală şi
alte produse necesare reţelei sanitare, prin agenţi economici;
10. coordonează şi supraveghează în unităţile sanitare regimul substanţelor şi a
produselor stupefiante, psihotrope şi toxice, în conformitate cu prevederile legale;
 11. întocmeşte anual Nomenclatorul de medicamente şi produse biologice de uz
uman; coordonează şi urmăreşte aprovizionarea cu medicamente, echipamente
medicale, reactivi, în unităţile sanitare de stat;
12. organizează, în situaţii deosebite, asistenţa medicală, asigurind rezerva de
mobilizare cu medicamente şi materiale sanitare;
13. organizează şi elaborează, împreună cu Academia de Ştiinţe Medicale,
strategia şi orientarea activităţii de cercetare ştiinţifică. (GOV. Hotararea nr. 244
din 30 mai 1997.)

3. Sistemul de asigurări de sănătate 1996-2000

Scurt istoric :

Până la apariția Legii asigurărilor de sănătate nr. 145/1997, sistemul de ocrotire a

sănătății a fost coordonat în mod centralizat de către Ministerul Sănătății prin cele 41 de
direcții sanitare județene și direcția sanitară a municipiului București, constituit dintr-o
rețea de spitale, policlinici, dispensatre și alte unități sanitare. În plus existau și rețele
medicale paralele, în subordinea Ministerului Transporturilor, Ministerul Apărării
Naționale, Minsiterului de Interne, Ministerlului Muncii și Protecției Sociale și Serviciul
Roman de Informații, care furnizau servicii medicale și răspundeau de ocrotirea sănătății
pentru o anumita categorie de populație.

În perioada 1990 – 1998, s-a utilizat un sistem de tipul finanțare de la buget de stat/
finanțare complementară – fond special de sănătate ( Ordonanța Guvernului nr.
22/1992) , precum și finanțarea externă – împrumuturi de la Banca Mondială ( Legea nr.
79/1991), cât și donații. . [1]

Iulie 1997: a fost adoptată de Parlamentul României și promulgată de Președintele

țării Legea Asigurărilor Sociale de Sănătate – Legea nr. 145/1997. Aceasta a urmat
modelul de asigurare de tip Bismark, cu asigurarea de sănătate obligatorie. Ea a intrat în
vigoare, cu toate prevederile, începând cu 1 ianuarie 1999 dar a existat o perioadă de
tranziție în anul 1998. În consecință, de la 1 ianuarie 1999 conform legii au funcționat și
casele de asigurări ca instituții publice autonome, conduse de reprezentanții asiguraților și
patronatului prin consiliile de administrare, deci Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Casele de asigurări sociale de sănătate trebuie să aibă, potrivit Legii nr. 145/1997 organe
proprii de conducere alese prin vot secret pe o perioadă de 5 ani și cuprindeau
reprezentanți ai asiguraților și ai patronatului. Asigurații și angajatorii îșî alegeau câte 2
reprezentanți pentru fiecare 10.000 de asigurați, pe grupe representative pentru: salariați,
liber profesioniști, agricultori, pensionary, șomeri, elevi și studenți.( CNAS. Prezentare
generală – Scurt istoric)

4. Serviciile de sănătate și dezvoltare

În dinamică, în anii 1996-2000 se constată:

 dispariţia cazurilor de bruceloză, febră Q şi rabie, precum şi a poliomielitei la care

s-au constatat numai cazuri de poliomielită acută flască asociate vaccinărilor.
 scăderea accentuată a morbidităţii prin hepatita virală de tip A (deşi aflat încă la
valori mari) şi B, precum şi prin tuse convulsivă.
 menţinerea la nivele mici a morbidităţii prin: botulism, febră tifoidă, tetanos şi tuse
convulsivă.
 creşterea accentuată a morbidităţii prin tuberculoză până în anul 2002, când a fost
atins un maxim de 116,2 cazuri noi/100.000 locuitori, sifilis în prezent în scădere,
parotidita epidemică şi trichineloză.
 menţinerea la nivele crescute a morbidităţii prin angina cu streptococi, boli
diareice, dizenterie, gripă, hepatită virală, deşi în scădere cum s-a menţionat
anterior, rubeola,rujeola,toxiinfecţii alimentare,salmoneloze. (Ministerul Sănătății.
Strategia Națională de raționalizare a spitalelor. Anexa 1)

Fig. 1 Incidența tuberculozei

Fig 1. Incidența sifilisului

Fig 3. Incidența Hepatitei A
Bibliografie

1. Alber, J., Köhler, U., Health and care in an enlarged Europe, Luxembourg,
Office for Official Publications of the European Commission, 2004 [Electronic
version]. Disponibil online la
http://www.eurofound.europa.eu/pubdocs/2003/107/en/1/ef03107en.pdf
2. Bondar F. Politici publice și administrație publică, Ed. Polirom, București,
2007, p. 20
3. CNAS. Prezentare generală – Scurt istoric. Available from :
http://www.casan.ro/cassam/page/prezentare-generala.html
4. Constituţia WHO, 1946, disponibil la
http://www.who.int/trade/glossary/story046/en/index.html.
5. GOV. Hotararea nr. 244 din 30 mai 1997. Available from:
https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/12199
6. Ministerul Sănătății. Strategia Națională de raționalizare a spitalelor. Anexa 1
Available from: https://www.srcv.ro/pgs/strategia%20nationala%20de
%20rationalizare%20a%20spitalelor.pdf