Relațiile sociale ca relații interpersonale

Relatiile sociale
1 Relatiile interpersonale - forma principala a relatiilor sociale
Relatiile sociale desemneaza toate tipurile de interatiuni dintre componentele unui
sistem social : persoane, grupuri, organizatii, institutii, precum si dintre acestea si formele
obiectivate ale activitatii (norme, modele, ideologii, credinte, teorii). Ele exprima una din
caracteristicile fundamentale ale fiintei umane, aceea de a se forma si manifesta printr-un
ansamblu de legaturi cu ceilalti membri ai comunitatii. Relatiile sociale sunt legaturi, raporturi
intre unitatile sociale indiferent de structura acestora; avand o semnificatie paradigmatica,
definitia lor depinde de modelul teoretic in care a fost formulata. Aceste legaturi au o mare
diversitate, clasificarea lor impunand folosirea unei game largi de criterii. Din punct de vedere
al naturii elementelor si a formei raportului dintre acestea, relatiile sociale pot fi impartite in:
relatii sociale impersonale si relatii sociale interpersonale.
In categoria vasta a relatiilor sociale, relatiile interpersonale ocupa o pozitie cu totul
speciala, datorita functiei lor constitutive in raport cu toate celelalte forme de relatii, structuri,
procese si fenomene sociale. Baza unei relatii interpersonale poate fi oferita de apartenenta la
un grup. Relatiile interpersonale, caz particular al relatiilor sociale, reprezinta un fel de
"aliaje" sau "mixturi" intre social si psihologic, intre obiectiv si subiectiv (Zlate, 1991). Ele
sunt legaturi psihologice (doua surse ce participa cu toata personalitatea); constiente (surse
psihice constiente); directe, (necesitatea relatiei de tip "fata in fata", presupun un minim de
contact perceptiv, nefiind mediate). Aceste trei caracteristici (cu pondere diferita) sunt
concomitente, constituind specificul relatiilor interpersonale; lipsa uneia conduce la existenta
unor relatii interumane sau interindividuale, dar nu si interpersonale.
Prin definitie, relatiile interpersonale desemneaza interactiunile nemijlocite si
reciproce dintre persoane, in care exista o implicare psihologica directa si constienta. Datorita
caracterului nemijlocit, bilateral si emotional, relatiile interpersonale se constituie ca o
categorie distincta si fundamentala de relatii sociale, cu manifestari si influente la toate
nivelurile existentei sociale: psihoindividual, psihosocial si sociocultural. Relatiile
interpersonale au un pronuntat caracter etic, moral si, in consecinta, un important caracter
formativ. Relatia interpersonala este in primul rand o relatie interpsihologica, directa,
constienta si reciproca, fara sa fie insa si simetrica sub aspectul factorilor psihologici
implicati, al intensitatii si semnificatiei acestora pentru fiecare subiect. Studiul relatiilor
interpersonale a fost considerat un domeniu aflat intr-o permanenta stare de "echilibru
instabil", "penduland in mod periculos la limita extrema" dintre psihologie si sociologie,
respectiv dintre psihologia personalitatii si psihologia sociala.

2 Relatiile interpersonale : formare si functionare

Elemente care contribuie la formarea, stabilitatea, functionarea si persistenta relatiilor
interpersonale sunt : atractia interpersonala, similitudinea si complementaritatea partenerilor.
Atractia interpersonala poate fi inteleasa ca orientarea directa a unei persoane catre alta
persoana, orientare ce poate fi descrisa in functie de directie - ca fiind pozitiva sau negativa, si
de intensitate (Th. Newcomb, 1961). Ca atitudine, atractia interpersonala, include o
componenta evaluativa, referitoare la calitatea si forta sentimentelor, una cognitiva, vizand
ceea ce crede un partener despre celalalt si, in fine, o componenta comportamentala,
manifestata prin tendinta unei persoane de a intra in relatie sau a evita o alta persoana. Daca in
formarea relatiilor interpersonale componenta cognitiva detine un rol preponderent,
componenta evaluativa conditioneaza stabilitatea si persistenta sa in timp.
Complementaritatea in relatiile interpersonale, presupune existenta unei heterofilii
caracteriale si are la baza derularea unor comportamente care se completeaza reciproc
(atractia extremelor). Relatiile interpersonale functioneaza corespunzator numai atunci cand
trasaturile psihologice ale partenerilor sunt complementare, de tipul dominanta-supunere.
Indivizii pot fi "similari" in ceea ce priveste unele aspecte ale personalitatii lor. Similitudinea
psihologica este esentialmente un concept organizational, iar responsabilitatea partenerilor din
relatie este de a intelege reciproc organizarea personalitatilor lor, precum si continuturile lor
specifice in domenii punctuale (S. Duck, 2000, 134). Cu toate acestea, nici "similitudinea",
nici "complementaritatea" trasaturilor psihice nu explica satisfacator mecanismul constituirii
diadelor. Se poate spune ca similitudinile corespund unei motivatii de securitate, de protectie,
in timp ce complementaritatea raspunde unei nevoi de implinire.
Procesul prin care oamenii isi formeaza impresii despre altii sunt similare proceselor
prin care isi formeaza impresii despre ei insisi (auto-perceptie). Perceptia interpersonala sau
intercunoasterea este "procesul de comunicare interpersonala extralingvistica, pregatind si
sprijinind permanent raporturile interpersoanle, in care se manifesta tendinta de a reflecta in
mod deosebit, nu atat structura si dinamica comportamentelor in grup, cat mai ales
intentionalitatea si semnificatia acestor comportamente, obiectivele lor" (C. Mamali, in P.
Popescu-Neveanu, 1978, pp. 529-530). Perceptia interpersonala se structureaza in functie de
trasaturile centrale de personalitate, aflate in interrelatie, care tind sa se integreze unui intreg,
chiar si atunci cand informatiile sunt lacunare.
David C. Funder subliniaza ca este esential ca psihologia sociala sa se intereseze de
perceptia interpersonala, de modul in care pornind de la combinatiile dintre "stimuli externi"
(atribute sau trasaturi de personalitate), pe care autorul le numeste "etichete" si informatiile
relativ reduse provenite de la ceilalti, oamenii ajung sa-si formeze impresii unii despre ceilalti
si sa se aprecieze intre ei (D. C. Funder, 1997, pp. 115). Insa psihologia sociala nu se
intereseaza de corelatiile reale dintre informatii si aprecieri si, in plus, nu insista asupra
modului, a mecanismului psihologic intim, care genereaza aceste aprecieri, responsabilitate
care astfel, vrand-nevrand, revine psihologiei personalitatii. In viata cotidiana, un bun
evaluator al personalitatii, trebuie sa fie capabil sa identifice acele etichete cu rol de "agent
informational" care sunt valide si permit predictii corecte despre comportamentul celorlalti
(Funder & Sneed, 1993). Conceperea aprecierii interpersonale conform acestui model
deschide o cale pentru a re-conceptualiza procesul de perceptie corecta a personalitatii unui
individ, si in egala masura constituie un fundament teoretic pentru elaborarea unor potentiale
tehnici sau instrumente psihosociologice, care sa creasca acuratetea aprecierilor
interpersonale. Studiul aprecierilor interpersonale si stabilirea unui tip de personalitate
interpersonala este un punct de origine pentru o abordare integrata a psihologiei personalitatii
si psihologiei sociale (Sneed, 1993; Funder, 1995).
In lucrarea Structura si dezvoltarea personalitatii, Gordon Allport sublinia importanta
perceptiei corecte a celuilalt si faptul ca "aceasta trebuie sa constituie scopul esential in
relatiile interpersonale". De corectitudinea perceptiei celuilalt depind in mare masura
stabilirea, functionarea si evolutia relatiilor interpersoanale. Cunoasterea personalitatii este o
conditie sine qua non a unei functionari normale a relatiilor interpersonale. In contextul
relatiilor interpersonale tabloul personalitatii se intregeste, iar trasaturile psiho-morale
individuale dobandesc relevanta.
Este greu de precizat care sunt cele mai valide criterii de evaluare a corectitudinii
perceptiei celuilalt; exista tendinta de a compara imaginea pe care ne-o formam despre altii cu
imaginea de sine pe care respectivele persoane si-o fac despre ele insele sau confrunta
impresiile personale cu impresiile altora. In ciuda acestor dificultati, mecanismele psihologice
ale corectitudinii si erorii in perceptia interpersonala sunt reflectate de o serie de teorii
psihosociologice, cum ar fi de exemplu: 1. teoria atribuirii; teoria congruentei cognitive; 3.
teoria balantei cognitive sau a echilibrului cognitiv si; 4. teoria disonantei cognitive.
3 Locul si rolul relatiilor interpersonale in structura personalitatii
Relatiile interpersonale constituie o puternica sursa mobilizatoare si dinamizatoare a
intregii vieti psihice a individului, ocupand un loc central in structura personalitatii. Relatiile
interpersonale reprezinta cadrul, contextul de formare si de cristalizare treptata a trasaturilor
personalitatii, care sunt relatii interumane interiorizate. Din acest punct de vedere, relatiile
interpersonale nu constituie doar continutul personalitatii, ci si esenta ei. La randul sau
personalitatea influenteaza relatiile interpersonale. Relatiile interpersonale sunt puternic
saturate psihologic, ele vehiculand si manifestand intreaga gama a componentelor psihice ale
sistemului personalitatii, de la cele emotionale pana la atitudini si trasaturi de personalitate
(M. Golu, 1993, pp. 119). Sistemul relatiilor interpersonale defineste dinamica personalitatii
individuale, personalitatea existand, formandu-se si manifestandu-se in si prin relationare.
influentarea reciproca dintre relatiile interpersonale si personalitate constituie o conditie
esentiala, care asigura atat formarea personalitatii, cat si actiunea ei adecvata in diferite
contexte sociale.
Personalitatea interpersonala, nivelul sau dimensiunea interpersonala a personalitatii se
defineste ca fiind personalitatea individului asa cum este ea perceputa de catre toti membrii
grupului si cum se releva ea grupului in ansamblul sau, in functie de natura si structura
acestuia, de statutele si rolurile membrilor, de tipurile de interactiune dintre ei, de contributia
adusa de fiecare la realizarea scopurilor grupului. Personalitatea interpersonala este rezultat si
produs al actiunilor si interactiunilor individului in cadrul grupului, o sinteza a tot ceea ce este
tipic pentru individul respectiv, a ceea ce este comun despre el in opinia membrilor grupului.
In perceperea celorlalti, ca si in cazul autoevaluarii, un rol fundamental il detine
formarea si utilizarea unui sistem propriu de constructe personale. Cunoasterea stilului
apreciativ propriu sau identificarea stilului apreciativ al celorlalti, furnizeaza informatii despre
propria personalitate, dar si despre natura relatiilor interpersonale potentiale. Stilurile
apreciative reflecta structura personalitatii, intrucat atitudinile, emotiile, cognitia se
intrepatrund in evaluarile interpersonale (S. Chelcea, 1983, pp.247).
Stilul de relationare interpersonala reprezinta o dimensiune importanta a personalitatii,
avand valoarea unui invariant functional, alaturi de imaginea de sine, structura caracteriala si
stilul cognitiv (intelectual). Stilul interpersonal are ca nucleu modelul relatiilor primare, insa
configuratia sa finala depinde de o serie de alti factori, cum ar fi: trasaturile de personalitate
ale subiectului, structura Eului si a imaginii de sine, inteligenta sociala, experienta de viata,
statutul socio-economic, caracteristicile principalelor grupuri de apartenenta, modelele si
normele socio-culturale care regleaza raporturile sociale.