SPECIALIZAREA: AGRICULTURĂ

Invățământ cu Frecvență
Anul III

FITOTEHNIE II

2023
 Sorgul - Sorghum bicolor

Importanță. Sorgul este o plantă cu întrebuinţări multiple:

⇨ boabele sunt folosite în furajarea animalelor, dar şi ca aliment de bază în anumite zone din
Africa şi Asia, în care sorgul oferă avantaje prin toleranţa la secetă şi adaptabilitatea la
condiţiile tropicale de cultivare. Boabele de sorg reprezintă şi materie primă în industrie,
pentru producerea de amidon, dextrine, alcool etilic, bere;
⇨ inflorescenţele sorgului tehnic sunt utilizate pentru confecţionarea de mături, perii,
împletituri. Aceste utilizări au tradiţie în zona Balcanilor, inclusiv pe teritoriul ţării noastre;
⇨ întreaga masă vegetală a plantelor de sorg zaharat este folosită în furajarea animalelor
(vacile cu lapte), sub formă de siloz sau masă verde sau poate reprezenta materia primă pentru
producerea de bioetanol. Din tulpini se poate extrage sucul bogat în glucide, din care se
produce un sirop cu valoare alimentară deosebită;
⇨ importanţa agronomică a sorgului este conferită de rezistenţa la secetă şi la temperaturi
ridicate, vitală pentru zonele tropicale şi subtropicale, dar şi în contextul actualelor tendinţe de
aridizare a climatului. Sorgul manifestă toleranţă moderată la salinitate şi alcalinitate, fiind una
dintre culturile agricole care poate valorifica solurile cu aceste deficienţe. Sorgul poate fi
cultivat pe nisipuri, aşa cum sunt nisipurile din sudul Olteniei. În plus, a dat bune rezultate pe
terenurile în pantă, cu scopul combaterii eroziunii solului.
Pe plan mondial, în anul 2019 sorgul a fost cultivat pe 40.074 mii ha şi producţia medie
mondială a fost de 1.447 kg boabe/ha. Producţiile obţinute în zonele tropicale şi subtropicale sunt
destul de scăzute (în jur de 1.000 kg/ha); acestea sunt mai ridicate în America de Nord şi în America
Centrală şi de Sud (în medie 3.360 kg/ha); în condiţii favorabile, în SUA producţiile ajung la 4.000 -
5.000 kg/ha.
Continentul African deţine 70,9% din suprafaţa mondială cu sorg, Asia 14,1%. Europa a
cultivat cu sorg 322 mii ha în anul 2019.
În România, statisticile au înregistrat: o suprafaţă cu sorg pentru boabe de 13,0 mii ha în anul
1965; creşterea suprafeţelor la 21,3 mii ha în 1980; restrângerea suprafeţelor după anul 1990 la 3,8 mii
ha în 1991. Extinderea suprafeţelor la 13 mii ha în 2011 și 15,7 mii ha în 2019 poate fi interpretată ca
o reacţie la tendinţele de aridizare a climei. Prin tradiţie, în România, ca de altfel și în celelalte ţări din
sud-estul Europei, se cultivă sorg pentru mături, îndeosebi în sistem gospodăresc.
Sistematică
- genul Sorghum aparţine familiei Poaceae şi include toate formele cultivate pentru boabe,
furaj, sirop etc., grupate în specia Sorghum bicolor (L.) Moench. (sin. S. vulgare Pers.).
 Specia Sorghum bicolor cuprinde 4 varietăţi de interes economic:
- sorgul pentru boabe (S. bicolor var. eusorghum),
- sorgul tehnic sau sorgul pentru mături (S. bicolor var. technicum);
- sorgul zaharat (S. bicolor var. Saccharatum);
- iarba de Sudan (S.bicolor var. sudanense), o valoroasă plantă furajeră, caracterizată prin
producţii ridicate de furaj şi rezistenţă accentuată la secetă.
Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări
Compoziţia chimică a boabelor de sorg este, în mare, asemănătoare cu cea a boabelor de
porumb (tab. 1);
- principalele proteine depozitate în boabele de sorg sunt deficitare în unii aminoacizi
esenţiali, cum sunt lizina, triptofanul, metionina;
- boabele de sorg nu conţine gluten, şi nu poate fi preparată pâine propriu-zisă. Pentru
consumul uman, boabele sunt măcinate în făină, care este gătită sub formă de terci sau turte (pâine
necrescută) sau chiar pâine crescută (cu adaos de drojdie). Boabele de sorg pot fi măcinate uscat şi
fermentate pentru a produce bere şi alte băuturi alcoolice; utilizările industriale ale sorgului includ
producerea de amidon, sirop, plăci aglomerate din tulpini, ş.a. Există şi sorguri din care se prepară
floricele, similar cu porumbul;
- o caracteristică a sorgului este prezenţa taninurilor şi a pigmenţilor în straturile externe ale
bobului. Boabele de culoare închisă, brun-roşcată, au un conţinut mai ridicat în tanin, comparativ cu
boabele albe sau galbene. Taninurile imprimă amăreală, scade digestibilitatea proteinelor. Ca urmare,
boabele galbene sau albe sunt mai potrivite pentru produse alimentare. Cultivarele cu endospermul
galben au un conţinut ridicat în pigmenţi carotenoizi;
- principala utilizare a boabelor de sorg în ţările dezvoltate este pentru furajarea diferitelor
speciile de animale (cu prioritate, porci şi păsări).
- sorgul, cultivat ca plantă furajeră, poate produce recolte ridicate, de 10 - 20 t s.u./ha, prin mai
multe coase pe an. Cele mai bune rezultate se obţin la sorgul zaharat şi la iarba de Sudan. Plantele
verzi de sorg, mai ales plantele tinere, frunzele şi lăstarii tineri, conţin „durină”, un glicozid
cianogenetic solubil în apă, o substanţă extrem de toxică, îndeosebi pentru bovine şi ovine. Substanţa
dispare practic în faza de înspicat, precum şi în plantele ofilite. Problema a fost rezolvată prin crearea
de cultivare lipsite practic de glicozizi, precum şi prin evitarea utilizării plantelor nemature şi
folosindu-le ca fân sau siloz;
- sorgul zaharat poate fi utilizat pentru extragerea siropului, deoarece tulpinile conţin 20 - 48%
suc, în care sunt concentrate substanţe dulci, conţinând 8 - 20% zaharoză în suc;
- sorgul tehnic (pentru mături) este un tip de sorg cu inflorescenţa laxă; tulpinile sunt tăiate, se
înlătură boabele şi apoi ramificaţiile sunt folosite pentru a confecţiona mături, perii, ş.a.
 Tabelul 1

Compoziţia chimică a boabelor de sorg

Componente Valoarea (%)
Proteină 11,6
Lipide 3,4
Celuloză brută 2,7
Săruri minerale 2,2
Glucide 79,5
Amidon 74,1
Lizină 2,1-5,4
Leucină 7,0-14,2

Fenilalanină 5,1

Valină 5,0-5,4
Triptofan 1,0
Metionină 1,0
Treonină 3,3-4,0
Histidină 2,1
Izoleucină 4,1

Particularităţi morfologice şi biologice

- sorgul este o plantă cu metabolism C4, ceea ce îi conferă o productivitate ridicată; are
plasticitate ecologică mare şi poate fi cultivat în condiţii mai dificile, de la climate aride până la
semiumede.
Rădăcina - formează o singură rădăcină embrionară. Sistemul radicular este foarte bine
dezvoltat, ajungând până la 150 - 200 cm adâncime, iar masa principală a rădăcinilor
este dispusă pe stratul de sol 0 - 90 cm. Rădăcinile prezintă perişori radiculari foarte
deşi, de 2 ori mai mult decât porumbul; această caracteristică imprimă o mare
rezistenţă la secetă şi capacitatea de a valorifica solurile mai puţin fertile.
Tulpina - este plină cu măduvă, de 1 până la 4,5 m înălţime. Formele de sorg pentru boabe
care sunt extinse în prezent în cultură, au portul pitic (1 - 1,2 m), prin comparaţie cu
sorgul tehnic şi sorgul zaharat, care au talie înaltă;
- plantele de sorg se caracterizează prin capacitate mare de lăstărire, caracteristică
favorabilă la sorgul pentru furaj şi nefavorabilă la sorgul pentru boabe şi la cel zaharat.
Frunzele - sunt asemănătoare celor de porumb, sunt ceroase şi se rulează pentru a diminua
evaporaţia, ajutând astfel la suportarea stresului hidric.
Inflorescenţa - este un panicul cu ramificaţii scurte (panicul compact) la sorgul pentru boabe
şi mai lungi (panicul răsfirat) la sorgul tehnic. La sorgul zaharat, inflorescenţele sunt
compacte sau mijlocii;
- polenizarea este autogamă, dar cu cazuri frecvente de alogamie. Realizarea seminţei
hibride de sorg în loturi de hibridare se bazează pe fecundarea alogamă a formelor
parentale.
Bobul - este o cariopsă golaşă, dar unele forme de sorg reţin glumele după treierat (bobul
rămâne îmbrăcat); mărimea şi forma boabelor variază mult în funcţie de varietatea de
sorg. La sorgul pentru boabe acestea au o formă sferică cu baza plată, cu 4 - 8 mm
diametrul, MMB=20 - 60 g, MH=70 - 76 kg/hl.
Relaţii cu factorii de vegetaţie
⇨ sorgul are o mare capacitate de adaptare la condiţii de cultivare, sub aspectul regimului
precipitaţiilor, lungimii zilei, factorilor biotici şi abiotici;
⇨ sorgul este o cereală a regiunilor aride, cu prea puţine precipitaţii pentru cultivarea altor
cereale. Interesul crescând pentru sorg se datorează în primul rând rezistenţei la secetă, dar şi
capacităţii de a valorifica terenuri mai puţin potrivite pentru alte cereale;
⇨ are cerinţe mari faţă de temperatură: seminţele germinează la minimum 10 oC, iar optimum
este de 21oC; temperatura minimă pentru dezvoltarea plantelor este de 15 oC, optimum 27 -
28oC; sub 15oC vegetaţia încetează; temperaturile de -1...-2 oC, timp de câteva ore distrug
vegetaţia;
⇨ are rezistenţă mare la secetă, imprimată de dezvoltarea sistemului radicular şi de
posibilitatea reducerii ritmului proceselor biologice în perioadele de secetă şi arşiţă. Sorgul
reuşeşte şi în zone sărace în precipitaţii (chiar sub 350 mm precipitaţii anual), dar pentru
recolte bune de boabe sunt necesare cantităţi anuale de precipitaţii peste acest nivel;
⇨ sorgul are pretenţii reduse faţă de sol, suportând pH=4,5-6,5, dar poate fi cultivat şi pe
terenuri cu reacţie alcalină. Cele mai bune producţii rezultă pe soluri mijlocii, profunde.
Valorifică mai bine decât alte culturi, terenurile nisipoase, solurile slab şi moderat salinizate şi
alcalizate. Nu suportă solurile grele, mlăştinoase, cu apă freatică la suprafaţă.
Zone de cultivare a sorgului în România
- sorgul prezintă interes pentru cultivare în primul rând în Dobrogea, Bărăgan, zone de câmpie
din Crişana, Banat, Oltenia, sudul Moldovei;
- se recomandă să fie cultivat cu prioritate în zonele şi pe solurile unde produce mai mult decât
porumbul, cu alte cuvinte: soluri nisipoase, erodate, sărăturate, zonele cu perioade de secetă
şi arşiţă frecvente;
- sorgul tehnic preferă solurile fertile, pentru a forma inflorescenţe cu ramificaţii lungi. În mod
 asemănător, productivitatea ridicată a sorgului zaharat poate fi valorificată corespunzător pe
solurile fertile şi în condiţii de irigare.

Paticularităţi ale tehnologiei de cultivare

Amplasarea culturii (rotaţia)
∙ sorgul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare şi suportă monocultura, dar cultura
repetată duce la înmulţirea bolilor şi dăunătorilor specifici şi la sărăcirea exagerată a solului în
elemente nutritive. Pentru a realiza producţii bune, sorgul trebuie încadrat într-un asolament şi
amplasat îndeosebi după plante care lasă solul curat de buruieni, deoarece creşte lent la începutul
vegetaţiei şi cultura se îmburuienează;
∙ cele mai bune premergătoare pentru sorg sunt considerate: cerealele păioase, leguminoasele
pentru boabe, floarea-soarelui, sfecla pentru zahăr.

! ! La amplasarea sorgului trebuie evitate terenurile pe care au fost aplicate, la planta premergătoare,
erbicide antigramineice puternice, din cauza efectului remanent, precum şi terenurile îmburuienate cu
costrei (Sorghum halepense).

! ! ! Sorgul este considerat o premergătoare dificilă, deoarece se apreciază că poate avea o acţiune
deprimantă asupra recoltei plantei postmergătoare, din cauze multiple: deficitul mare de apă şi unele
substanţe nutritive în sol; activitatea intensă a microorganismelor care descompun resturile vegetale
celulozice rămase pe teren după sorg, blocând o parte din azotul din sol. Ca urmare, după sorg se
recomandă să fie semănată o cultură de primăvară, de dorit o leguminoasă pentru boabe, pentru
refacerea fertilităţii terenului.

După sorg pot urma şi alte culturi semănate primăvara, cum sunt floarea-soarelui şi porumbul,
pentru siloz sau pentru masă verde.
Administrarea îngrăşămintelor
- sorgul este o plantă care foloseşte bine elementele nutritive din rezervele solului, precum şi
efectul remanent al îngrăşămintelor aplicate la planta premergătoare;
- dozele de îngrăşăminte recomandate diferă în funcţie de tipul de sorg:
∙ la sorgul pentru boabe se recomandă aplicarea a 70-150 kg N/ha şi 60-100 kg
P2O5/ha; pe nisipuri trebuie administrate şi 20 - 40 kg K2O, şi chiar gunoi de grajd;
∙ pentru sorgul tehnic sunt recomandate doze moderate şi echilibrate de îngrăşăminte,
pentru a nu întârzia vegetaţia;
 ∙ la sorgul zaharat sunt recomandate doze moderate de azot, şi anume 50-80 kg N/ha
(nu mai mult pentru a nu favoriza căderea plantelor, sorgul zaharat fiind sensibil la
cădere), împreună cu 40-80 kg P2O5/ha şi 60-80 kg K2O/ha, pentru a preveni căderea
şi a favoriza acumularea glucidelor în tulpini;
- epocile de administrare a îngrăşămintelor sunt cele precizate la porumb. Pe nisipuri este
obligatorie fracţionarea azotului, pentru a împiedica, pe cât posibil, pierderile de azot prin levigare.
Lucrările solului
- sistemul de lucrări ale solului este cel precizat la porumb; sorgul cere un pat germinativ mai
bine mărunţit, aşezat, nivelat, curat de buruieni, deoarece sămânţa este mică, semănatul se realizează
mai târziu şi este superficial;
- trebuie avut în vedere că un număr mai mare de lucrări ale solului din dorinţa de a pregăti
foarte bine patul germinativ, poate favoriza formarea crustei şi poate conduce, prin vânturarea repetată
a solului, la pierderea umidităţii. Ultima lucrare înainte de semănat trebuie realizată superficial, cu
combinatorul, pentru a nu încorpora prea adânc sămânţa.
Sămânţa şi semănatul
- Sămânţa - trebuie să aibă puritatea minimum 97% şi germinaţia minimum 85%. Sămânţa de
sorg se caracterizează prin capacitate redusă de germinaţie în câmp, care poate reprezenta doar 50%
comparativ cu germinaţia în laborator.
- Este obligatorie tratarea seminţei înainte de semănat. De asemenea, este obligatorie tratarea
cu un insecticid contra atacului de răţişoara porumbului şi viermi sârmă.
Epoca de semănat - tradiţional, se recomandă ca sogul să fie semănat când în sol se realizează
13 - 15oC (chiar 12oC) la adâncimea de 10 cm în sol, la ora 7 dimineaţa şi vremea este în curs de
încălzire; în principiu, se poate începe semănatul după 20 aprilie.
Densitatea culturii - depinde de tipul de sorg şi de scopul culturii:
- la sorgul pentru boabe sunt recomandate densităţi de 200 - 300 mii b.g./ha, pentru a
se realiza 150 - 200 mii plante recoltabile/ha; pe nisipuri şi pe sărături densităţile
trebuie să fie mai mici, de 100 - 150 mii plante recoltabile/ha;
- la sorgul pentru mături, la care trebuie favorizată dezvoltarea plantelor şi formarea
de ramificaţii lungi, sunt recomandate densităţi mai mici, de 40 - 60 mii plante
recoltabile/ha;
- la sorgul zaharat este de dorit să se realizeze densităţi mai mari, de 150 mii plante
recoltabile/ha, prin care este împiedicată lăstărirea exagerată a plantelor.
Cantitatea de sămânţă - depinde de tipul de sorg şi de valoarea culturală a seminţei; mai
frecvent se seamănă 10 - 15 kg sămânţă/ha.
Adâncimea de semănat - sorgul este seamănat superficial, la 3 - 5 cm adâncime sau chiar
 5 - 6 cm pe nisipuri.
Distanţele între rânduri - sunt de 50 cm la sorgul pentru boabe şi la cel zaharat, iar la
sorgul tehnic de 70 cm. Semănatul se efectuează cu semănătorile pentru semănat în
cuiburi.

Lucrările de îngrijire
◆ Combaterea buruienilor - sorgul se caracterizează prin ritm lent de creştere la începutul

vegetaţiei, răsărit împiedicat de formarea crustei şi îmburuienare frecventă; ca urmare,

trebuie aplicată o strategie complexă de control al buruienilor;
- în tehnologia clasică, sunt recomandate 2 - 3 praşile mecanice şi 1 - 2 praşile
manuale.
◆ Combaterea dăunătorilor - se realizează prin tratamente la sămânţă contra răţişoarei şi

viermilor sârmă, similar cu cele prezentate la porumb.

- păduchele verde al cerealelor - Schizaphis graminum, este un dăunător specific al
sorgului, care atacă puternic încă de la începutul vegetaţiei. Simptomele atacului sunt:
frunzele sunt pigmentate şi se răsucesc în formă de cornet; suprafaţa frunzelor prezintă
pete roşii, care se înmulţesc şi se măresc treptat; plantele atacate stagnează în creştere,
iar unele se usucă.
◆ Răritul culturii - este recomandat la sorgul tehnic, realizat în faza de 4 - 5 frunze.

◆Copilitul (îndepărtarea lăstarilor) - este recomandat la sorgul zaharat deoarece pentru

dezvoltarea lăstarilor planta consumă din glucidele care sunt depozitate în tulpină.
◆ Irigarea - este o lucrare de îngrijire la care sorgul reacţionează foarte bine, deşi are

rezistenţă mare la secetă. Reacţia la irigare este favorabilă îndeosebi pe nisipuri şi pe

sărături, precum şi în zonele aride.

Recoltarea
► la sorgul pentru boabe, coacerea este eşalonată din cauza inflorescenţei de tip panicul şi a
formării fraţilor; recoltarea trebuie să înceapă când boabele sunt uscate (17% umiditate) şi se
efectuează, de regulă, la sfârşitul lunii septembrie şi în luna octombrie, cu combina universală;
trebuie acordată atenţie ultimei frunze de sub panicul, care este încă verde, şi care este tăiată
de combină, împiedicând treieratul. Productivitatea este frecvent de 5.000 - 6.000 kg/ha, chiar
8.000 - 10.000 kg boabe/ha. Păstrarea boabelor este dificilă deoarece acestea se încing şi se
alterează uşor din cauza porozităţii reduse a masei de boabe. Ca urmare, boabele trebuie
depozitate în strat subţire, lopătate şi uscate cât se poate de repede, până la 12 - 13% umiditate;
► sorgul pentru mături poate fi recoltat la maturitatea în lapte (renunţându-se la recolta de
boabe); în această fază, ramificaţiile sunt flexibile. Se poate recolta şi mai târziu, la maturitatea
în pârgă, putând fi valorificate şi boabele, dar ramificaţiile sunt mai rigide. La recoltare se taie
inflorescenţele cu secera, cu 1 - 2 internodii, apoi se usucă la umbră şi se desprind boabele.
Productivitatea este de 1 - 1,5, chiar 4 t panicule/ha;
► sorgul zaharat se recoltează la maturitate în lapte, când are în tulpini cantitatea cea mai
mare de substanţă uscată, glucide totale şi glucide reducătoare. Pentru furaj sau pentru biogaz
și bioetanol, recoltarea se poate realiza cu combine speciale, de exemplu prin adaptarea
combinelor destinate recoltării trestiei de zahăr. Pentru tulpini, în sistem gospodăresc,
recoltarea se poate efectua manual, cu diferite unelte (seceri), după care urmează operaţiunile
de desfrunzit, şi înlăturarea ultimelor internoduri, mai sărace în substanţe dulci. Recoltele pot
ajunge în condiţii obişnuite la 20 - 60 t tulpini proaspete/ha şi 2 - 4 t boabe/ha, din care se pot
obţine 50 - 60 l sirop/tona de tulpini sau 3.000 l etanol din fitomasa totală.
 Meiul - Panicum miliaceum

Importanță. Meiul este una dintre cele mai vechi plante cultivate. În climatele mai calde a
fost înlocuit în mare măsură de porumb, iar în climatele umede şi răcoroase, de cartof.
Suprafaţa mondială semănată cu diferite specii de mei (majoritatea aparţinând genurilor
Setaria, Pennisetum, Eragrostis, Eleusine), este de 31.654 mii ha, din care specia caracteristică zonei
temperate (Panicum miliaceum), ocupă circa 10.000 mii ha. Meiurile sunt cultivate cu precădere în
zonele aride ale Asiei şi Africii. Producţia medie mondială se situează în jur de 896 kg boabe/ha.
Producţii de peste 2.000 kg/ha sunt consemnate în SUA – 2.002 kg/ha, Franţa – 2.704 kg/ha, Ungaria –
2.471 kg/ha, China – 2.556 kg/ha. În Europa (457 mii ha în 2019) şi în SUA (188 mii ha), meiul este
semănat pe suprafeţe limitate, mai mult pentru furaj. Comerţul mondial cu mei atinge 350 mii tone
anual, exportatori importanţi fiind India, SUA, Ucraina, iar principalul importator este Uniunea
Europeană.
În România, meiul a fost cultivat din vechime, jucând un rol foarte important în alimentaţie;
treptat, suprafeţele s-au restrâns, meiul fiind înlocuit în cultură şi în alimentaţie, de porumb. În anii
1930 - 1939 se cultivau cu mei 47,5 mii ha (812 kg boabe/ha), iar până în 1965 suprafeţele s-au redus
la 20 - 30 mii hectare, concentrate în zonele secetoase ale ţării. În condiţiile ţării noastre, în ultima
perioadă producţiile medii au fost de 800 - 1.666 kg/ha, dar se apreciază că se pot obţine producţii de
1.000 - 2.500 kg boabe/ha şi 2.000 - 4.000 kg paie/ha. În prezent, meiul a devenit o cultură de interes
secundar (3 mii ha în intervalul 2005 - 2019), prezentând o oarecare importanţă, mai ales în cultură
succesivă, pentru fân sau chiar pentru boabe, datorită rezistenţei la secetă şi perioadei scurte de
vegetaţie. De altfel, şi în perioada interbelică, meiul era considerat o plantă de completare, destinată
înlocuirii, primăvara târziu, a semănăturilor nereuşite, precum şi pentru terenurile care au fost
inundate.
Boabele de mei conţin: 10,6 - 18,0% proteine; 61,1 - 68,9% glucide; 3,6% lipide; 8,1%
celuloză; 3,4% săruri minerale. Boabele decorticate pot fi prelucrate sub formă de făină, utilizată în
alimentaţie pentru prepararea de mămăligă, crupe sau păsat. Prin decorticare se pierd 20 - 40% din
masa boabelor. Mămăliga de mei este hrănitoare, dar ceva mai greu de digerat. Boabele pot fi destinate
şi furajării animalelor (rumegătoare, păsări). Planta întreagă poate fi folosită sub formă de masă verde
sau fân, oferind un furaj de bună calitate.
Sistematică. Meiul (Panicum miliaceum L.) aparţine familiei Poaceae şi cuprinde mai
multe varietăţi, diferenţiate după culoarea bobului: album (meiul alb, extins în cultură în Europa),
luteum, nigrum şi bicolor (cultivate în climatele calde şi aride ).

Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice

 Meiul este o plantă erbacee anuală. Are pretenţii ridicate faţă de căldură (seminţele
germinează la 10 - 12°C) şi este sensibil la temperaturi scăzute în toate fazele de vegetaţie (la -2°C
plantele mature sunt distruse). Este o plantă cu creştere rapidă; perioada de vegetaţie este scurtă, de
numai 60 - 90 zile, interval în care trebuie să se acumuleze 800 - 850°C, temperaturi mai mari de
10°C. Coeficientul de transpiraţie este de 190 - 250 şi reflectă cerinţele reduse faţă de umiditate.
La germinat rezultă o singură rădăcină embrionară. Sistemul radicular este fasciculat,
puternic dezvoltat, ceea ce imprimă o rezistenţă deosebită la secetă. Pentru germinat necesită numai 25
- 30% apă din masa seminţei. Prezenţa perişorilor pe întreaga plantă, numărul mic de stomate,
structura anatomică apropiată de a plantelor de deşert şi semideşert îi conferă o mare rezistenţă la
secetă şi arşiţă. Tulpina este un pai plin cu măduvă, păros, cu înălţime de 80 - 120 cm şi capacitate
mare de înfrăţire. Frunzele sunt înguste, cu limbul şi teaca păroase, cu număr mic de stomate, care
conferă rezistenţă mare la secetă şi arşiţă. Inflorescenţa este un panicul lung de 20 - 25 cm şi
ramificat, cu înflorire şi maturare a boabelor foarte neuniforme. Fecundarea este alogamă. Boabele
sunt îmbrăcate în palei de culori diferite (galbene, roşii-verzui, brune). MMB=4 - 7 g; MH=70 kg;
procentul de pleve este de 17 - 20%.
Meiul dă rezultatele cele mai bune pe soluri mijlocii, cu reacţie neutră şi fertilitate ridicată,
cum ar fi cernoziomurile sau aluvisolurile; suportă pH până la 5,5 - 5,8.
Zonarea culturii în România. În cultură principală pentru boabe, meiul este recomandat
pentru cultivare în zonele de câmpie din sud, Câmpia Transilvaniei şi în Moldova. În cultură succesivă
pentru furaj, se recomandă să fie semănat în câmpiile din sud şi vest; pentru a realiza culturi reuşite şi
producţii bune trebuie să fie amplasat cu prioritate pe terenurile amenajate pentru irigat.

Particularităţi ale tehnologiei de cultivare

Amplasarea culturii (rotația)
Pentru a da recolte mari, meiul este foarte exigent faţă de starea de fertilitate a solului şi faţă
de gradul de îmburuienare. Din aceste motive, în cultură principală pentru boabe este de dorit ca meiul
să fie amplasat după cereale păioase de toamnă sau de primăvară, plante furajere anuale sau
prăşitoare (floarea-soarelui, porumb, sfeclă sau cartof). În cultură succesivă pentru furaj, poate fi
cultivat cu bune rezultate după cereale de toamnă, în primul rând orz şi grâu, dar şi după secară
pentru furaj sau pentru boabe, borceag, cartofi timpurii.
Administrarea îngrăşămintelor. Azotul este principalul element nutritiv care trebuie
aplicat în cultura meiului; se recomandă doze moderate, de 50 - 70 kg N/ha în cultură neirigată şi de
60 - 80 kg N/ha în cultură irigată.
Fosforul se administrează în funcţie de aprovizionarea solului şi de îngrăşămintele aplicate la
planta premergătoare. De regulă, se recomandă 50 - 80 kg P2O5/ha. Pe solurile cu reacţie acidă (pH =
5,5 - 5,8) se pune problema aplicării îngrăşămintelor cu potasiu (50 - 60 kg K2O) şi a amendamentelor
calcaroase.
Lucrările solului. Meiul cere să fie semănat într-un teren bine mărunţit, curat de
buruieni, fără resturi vegetale. Pentru meiul în cultură principală, lucrările de pregătire a terenului sunt
cele recomandate pentru plantele care sunt semănate primăvara. Pentru meiul în cultură succesivă se
efectuează lucrări superficiale cu grapa cu discuri, eventual ultima lucrare cu tăvălugul inelar.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa folosită la semănat trebuie să aibă puritatea de
minimum 93% şi germinaţia totală de minimum 80%.
În cultură principală, se recomandă ca meiul să fie semănat atunci când temperatura solului a
ajuns la 10 - 12°C, în mod normal în intervalul 15 - 25 aprilie în zonele de câmpie şi 25 aprilie - 5
mai în zonele colinare. Semănatul se efectuează la 25 cm între rânduri (chiar la 50 cm între rânduri pe
terenurile îmburuienate), folosind o cantitate de 10 - 25 kg sămânţă/ha. Se seamănă superficial, la 2 -
2,5 cm adâncime.
În cultură succesivă, trebuie semănat imediat după recoltarea premergătoarei. Se seamănă la
distanţe mai mici între rânduri, de 12,5 - 15 cm, la 3 - 4 cm adâncime, cu o cantitate de sămânţă de
circa 25 kg/ha.
Lucrările de îngrijire. După semănat, se recomandă să se efectueze o lucrare de
tăvălugit pentru grăbirea răsăritului. Cea mai importantă lucrare de îngrijire este combaterea
buruienilor.
Meiul este atacat de puţine boli. Importanţă prezintă tăciunele, care se combate prin tratarea
seminţei.
Meiul reacţionează favorabil la aplicarea udărilor, îndeosebi în cultură succesivă. În această
situaţie, se recomandă să se aplice o udare imediat după semănat, cu 300 - 350 m 3 apă/ha, urmată de
udări cu norme mai mari, de 400 - 500 m 3/ha, la intervale de 15 - 18 zile (în funcţie de evoluţia
umidităţii solului).
Recoltarea. Meiul are o coacere neuniformă, existând pericolul scuturării boabelor. În
plus, boabele se sparg uşor la treierat. Faza optimă de recoltare este atunci când boabele de la vârful
paniculului au căpătat culoarea caracteristică şi 85 - 90% din boabe s-au întărit, iar cele din mijlocul
paniculului sunt în pârgă.
Se recoltează cu combina de cereale, printr-o singură trecere. În anumite situaţii, meiul poate
fi recoltat şi divizat; în prima fază, când 70 - 75% dintre boabe s-au întărit, se taie plantele cu
vindroverul, la 20 - 25 cm înălţime şi numai pe rouă, pentru a nu se scutura boabele; după 2 - 4 zile de
la cosire se treieră cu combina, prevăzută cu ridicător de brazdă. Trebuie reţinut că meiul are paiul plin
cu măduvă, cu umiditate mai ridicată şi, ca urmare, se usucă mai greu. Raportul boabe:paie este de
1:1,3 - 1,5.
 Pentru furaj, meiul poate fi recoltat în faza de lapte-ceară (pentru însilozare) sau chiar mai
devreme (pentru masă verde sau fân).