TACHE BOCĂNIALĂ

DREPT INSTITUŢIONAL
AL UNIUNII EUROPENE

NOTE DE CURS
2
 CUPRINS

Dicţionar de abrevieri ................................................................................. 7

1. PREMISELE INTEGRĂRII EUROPENE .................................... 11

1.1. Rădăcini istorice şi culturale convergente............................ 11
1.2. Ideea europeană în modele istorice, proiecte şi
acţiuni politice ..................................................................... 12
1.3. Structuri europene protointegrative ..................................... 13

2. CREAREA ŞI EVOLUŢIA SISTEMULUI EUROPEAN ......... 15

2.1. Înfiinţarea Consiliului Europei ............................................ 15
2.2. Înfiinţarea Comunităţilor Europene ..................................... 16
2.3. Extinderea Comunităţilor Europene .................................... 19
2.4. Perfecţionarea instituţională a Comunităţilor Europene....... 20
3.1. Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE)-Tratatul de la
Maastricht............................................................................ 22
3.2. Tratatul de la Amsterdam .................................................... 23
3.3. Tratatul de la Nisa ............................................................... 24
3.4. Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa-
„Constituţia europeană"....................................................... 25
3.5. Tratatul de la Lisabona ........................................................ 26
3.6. Sistemul instituţiilor Uniunii Europene ............................... 27

4. PARLAMENTUL EUROPEAN........................................................ 32
4.1. Constituirea şi componenţa Parlamentului European .......... 32
4.2. Organizarea Parlamentului European .................................. 35
4.3. Funcţionarea Parlamentului European ................................. 40
4.4. Funcţiile şi competenţele Parlamentului European .............. 41

5. CONSILIUL EUROPEAN ................................................................. 43

5.1. Constituirea, componenţa şi organizarea
Consiliului European ........................................................... 43
5.2. Desfăşurarea reuniunilor Consiliului European ................... 45
3
 5.3. Competenţele Consiliului European .................................... 46

6. CONSILIUL ........................................................................................... 48
6.1. Constituirea şi componenţa Consiliului UE ......................... 48
6.2. Organizarea Consiliului UE................................................. 50
6.3. Funcţionarea Consiliului UE ............................................... 51
6.4. Competenţele Consiliului UE .............................................. 55

7. COMISIA EUROPEANĂ ................................................................... 58

7.1. Constituirea şi evoluţia Comisiei Europene ......................... 58
7.2. Componenţa Comisiei Europene şi statutul membrilor
acesteia ................................................................................ 59
7.3. Organizarea Comisiei Europene .......................................... 62
7.4. Funcţionarea Comisiei Europene ......................................... 63
7.5. Atribuţiile Comisiei Europene ............................................. 64

8. CURTEA DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE .................... 67

8.1. Evoluţia în timp a Curţii de Justiţie ..................................... 67
8.2. Compunerea şi organizarea Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene ............................................................................. 68
8.2.1. Curtea de Justiţie ....................................................... 68
8.2.2. Tribunalul de Primă Instanţă...................................... 70
8.2.3. Tribunalul Funcţiei Publice ....................................... 71

9. CURTEA DE CONTURI EUROPEANĂ ....................................... 73

9.1. Constituirea şi componenţa Curţii de Conturi ...................... 73
9.2. Organizarea Curţii de Conturi ............................................. 74
9.3. Funcţionarea Curţii de Conturi ........................................... 76
9.4. Competenţele Curţii de Conturi ........................................... 77

10. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ ........................................... 78

10.1. Constituira şi componenţa BCE......................................... 78
10.2. Organizarea BCE............................................................... 78
10.3. Atribuţii şi competenţe ale BCE ........................................ 80

4
11. ORGANELE CONSULTATIVE ŞI CELE
INTERINSTITUŢIONALE ALE UNIUNII EUROPENE ..... 82
11.1. Comitetul Economic şi Social European ........................... 82
11.2. Comitetul Regiunilor ......................................................... 83
11.3. Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene.................... 83
11.4. Oficiul European pentru Selecţia Personalului .................. 84
11.5. Şcoala Europeană de Administraţie ................................... 85

12. AGENŢIILE UNIUNII EUROPENE ............................................ 86

12.1. Aspecte generale................................................................ 86
12.2. Agenţiile executive ale Uniunii Europene ......................... 86
12.3. Agenţiile de reglementare ale Uniunii Europene ............... 87

13. PROCESUL DECIZIONAL ÎN CADRUL UNIUNII

EUROPENE ........................................................................................ 90
13.1. Aspecte generale privind procedura legislativă la nivelul
Uniunii Europene ................................................................ 90
13.2. Procedura consultării ......................................................... 91
13.3. Procedura cooperării .......................................................... 91
13.4. Procedura de codecizie (procedura legislativă ordinară) .... 92
13.5. Procedura avizului conform ............................................... 92

14. IZVOARELE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE ............... 93

14.1. Definrea dreptului UE şi clasificarea normelor acestuia .... 93
14.2. Izvoarele primare ale dreptului Uniunii ............................. 94
14.3. Izvoarele derivate ale dreptului Uniunii............................. 95
14.4. Aplicabilitatea dreptului Uniunii în dreptul intern al statelor
membre ............................................................................... 96

BIBLIOGRAFIE ........................................................................................ 99

5
6
 Dicţionar de abrevieri

art. - articolul
al. - alineatul
AUE - Actul Unic European
BCE - Banca Centrală Europeană
BCN - băncile centrale naţionale
BERD - Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
BEI - Banca Europeană de Investiţii
CCMI - Comisia consultativă pentru mutaţii industriale
CE - Comunitatea europeană
CECA - La Communaute europeene du charbon et de l'acier
CECO - Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului
CEDO - Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
CEDS - Comitetul european al drepturilor sociale
CEE - Comunitatea economică europeană
CEEA - Comunitatea europeană a energiei atomice
CEPOL - European Police College
CES - Comitetul economic şi social
CIG - Conferinţă interguvernamentală
CJCE - Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene
C.J.U.E - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
COREPER - Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi
CR - Comitetul Regiunilor
CSCE - Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa
CVC - Codul Vamal Comunitar
7
DAE - Departamentul pentru Afaceri Europene
e.n. - era noastră
EMCDDA - European Monitoring Centre for Drugs and Drug
Addiction / Centrul European de Monitorizare a
Drogurilor şi a Dependenţei de Droguri
EUROJUST - The European Union's Judicial Cooperation Unit
EUROPOL - European Police Office
FDP - Fondul de Dezvoltare a Proiectelor
FEOGA - Fondul de Orientare şi de Garanţie Agricolă
FEP - Fondul European pentru Pescuit
FMI - Fondului Monetar Internaţional
GATT - General Agreement on Tarrifs and Trade / Acordul General
asupra Tarifelor Vamale şi Comerţ
GNSS - Global Navigation Satellite Systems / Sistemului Global de
Navigaţie prin Satelit
IFAC - International Federation of Accountants / Federaţia
Internaţională a Contabililor
INTOSAI - International Organisation of Supreme Audit Institutions /
Organizaţia Internaţională a Instituţiilor Supreme de Audit
î.e.n. - înaintea erei noastre
JA1 - Justiţie şi Afaceri Interne
JOCE - Jurnalul Oficial al Comunităţilor europene
LPS - Liberatatea de a presta servicii
LS - Libertatea de stabilire
MDC - Mecanismul de dezvoltare a capacităţilor
MNE - Măsuri Naţionale de Execuţie
NC - Nomenclatorul combinat
OCDE - Organizaţia de cooperare şi dezvoltare economică
OLAF - Oficiul European de Luptă Antifraudă
8
OMC - Organizaţia mondială a Comerţului
op.cit. - opera citată
p. - pagina
PAC - Politica agricolă comună
PA EC - Planul de acţiune european privind capacităţile
par. - paragraful
PCC - Politica comercială comună
PCI - Programul-cadru pentru competitivitate şi inovare 2007-2013
PCP - Politica comună de pescuit
PCT - Politica comună de transporturi
pct. - punctul
PE - Parlamentul European
PESA - Politica Europeană de Securitate şi Apărare
PESC - Politica externă şi de securitate comună
PIB - Produsul Intern Brut
pp. - paginile
PSC - Pactul de stabilitate şi creştere
Rec. - Recomandarea
SEBC - Sistemul European al Băncilor Centrale
SEE - Spaţiul Economic European
SEN - Sistemul Electronic de Notificare
SME - Sistemul Monetar European
TAm - Tratatul de la Amsterdam
T CECA/CECO - Tratatul constituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului
TCE - Tratatul constituind Comunitatea Europeană
TCEE - Tratatul constituind Comunitatea Economică Europeană

9
TCEEA - Tratatul constituind Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice
TFUE - Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
TL - Tratatul de la Lisabona
TUE - Tratatul privind Uniunea Europeană
TVC - Tariful Vamal Comun
UE - Uniunea Europeană
UEM - Uniunea Economică şi Monetară
UEO - Uniunea Europei Occidentale

10
 1. PREMISELE INTEGRĂRII EUROPENE

1.1. Rădăcini istorice şi culturale convergente

1.2. Ideea europeană în modele istorice, proiecte şi acţiuni politice
1.3. Structuri europene protointegrative

1.1. Rădăcini istorice şi culturale convergente

Componenţa geografică, demografică şi spirituală a Europei

Deşi este cea mai mică (10, 5 milioane Km2) dintre cele cinci părţi ale
Pământului, Europa are cea mai mare densitate demografică (710
milioane locuitori).
Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) numără
astăzi 52 state europene.
Din punct de vedere demografic, Europa cuprinde popoare de origine
romană, germană şi slavă, aparţinând, toate, marii familii indo-
europene, cu excepţia câtorva populaţii, precum acelea laponă, ugro-
finică ori bască.
Cât priveşte apartenenţa religioasă, Europa este, cu excepţii care
confirmă regula, un areal spiritual creştin.
Istoria continentului a fost o neîntreruptă confruntare armată, în care
egoismele etnice şi pretenţiile etatice imperialiste au produs dezastre
umane. Conform istoricului francez Jean-Baptiste Duroselle, în
decursul timpului au fost încercate patru tipuri de proiecte cu relevanţă
comunitară, respectiv: unitatea prin forţă, unitatea după un principiu,
unitatea în diversitate şi unitatea prin acord reciproc, acestea
întrepătrundu-se pe alocuri.

11
1.2. Ideea europeană în modele istorice, proiecte şi acţiuni politice

Ideea Europei unite şi necesitatea unei strânse colaborări între statele

din această zonă a lumii s-a conturat prin numeroase evenimente şi
situaţii care au arătat că europenii ar putea avea un destin comun mai
bun decât fiecare dintre ei separat, priviţi ca naţiuni independente şi
total autonome.

Uniunea cu caracter militar a polis-urilor(Elada).

Mundus romanus era atât o ordine geopolitică, precum şi una
civilizatorie
Imperiul Carolingian, o uniune creată cu sabia şi în numele Crucii în
Europa de Vest sub Carol cel Mare (768-814). Acesta, în încercarea sa
de a reînvia Imperiul Roman de Apus, a dus numeroase campanii de
cucerire împotriva longobarzilor (773-774), saxonilor (772-804),
maurilor (785-812) şi a avarilor (791-797) în urma cărora a pus bazele
unui imperiu care a cuprins între hotarele sale Galia, nordul şi central
Peninsulei Italice, nord-estul Peninsulei Iberice, precum şi întinse
ţinuturi la est de Rhin, fapt pentru care mai este văzut uneori ca părintele
fondator atât al Franţei cât şi al Germaniei.
Carol Quintul (sec. al XVI-lea), a fost preocupat de formarea unei
„monarhii universale". Au fost publicate o serie de lucrari:
Dante Alighieri în lucrarea „De Monarchia“.
Hugo Grotius, celebrul autor al lucrării De jure belli ac pacis.
„Le projet de paix perpetuelle" (1713), elaborată de abatele francez
Saint-Pierre.
Economistul englez Jeremy Bentham -proiectul „Pacea eternă“
Immanuel Kant - “Spre pacea eternă” Zum ewigen Friede – 1794.
Acesta a elaborat ideea unui pact internaţional, menit să elimine
războiul pentru totdeauna din viaţa popoarelor. Mijlocul preconizat în
acest scop era ieşirea statelor din starea de ilegalitate (care reprezenta
principala sursă a războaielor) şi instituirea unui nou tip de societate
12
internaţională, a unui „stat al naţiunilor", de tip federativ, care să
garanteze securitatea şi protecţia pentru toate ţările, indiferent de
mărimea lor. Această societate ar fi urmat să se realizeze în mod treptat,
pornind de la un nucleu puternic, asigurat de un popor cu sistem de stat
republican, extinzându-se apoi la nivel continental şi, în final, la
întreaga lume.
Napoleon a încercat pentru prima oară făurirea unei Europe deopotrivă
politice şi economice.
În 1919, contele austriac Richard Nikolas Coudenhove-Kalergi a iniţiat
Uniunea Paneuropeană-proiectul „Statele Unite ale Europei“
A.Briand, la Adunarea Generală a Societăţii Naţiunilor, în septembrie
1929, a propus să se creeze o Uniune Federală Europeană.
In perioada celui de-al doilea război mondial, în mai multe ţări europene
au apărut manifestări ale unor idei de unificare europeană. în 1944,
reprezentanţii mişcărilor europene de rezistenţă, reuniţi la Geneva
(Elveţia), au elaborat un program european care statua că realizarea unei
Europe prospere, democratice şi pacifice sub forma unei reuniuni de
state suverane, separate prin frontiere politice şi vamale este imposibilă,
afirmând că doar o federaţie europeană ar putea îniătura cauzele celor
două războaie mondiale.
Nicolae Titulescu într-un astfel de context, în calitatea sa de preşedinte
al Societăţii Naţiunilor, a contribuit major la consolidarea tezei
„unificării europene", dar şi la îndepărtarea pericolului unui nou
conflict mondial.

1.3. Structuri europene protointegrative

Actiuni pentru unitatea continentului:

-prin cooperare -
viza consolidarea solidarităţii vest-europene datorită ivirii războiului
rece şi a virtualei ameninţări militare din partea blocului sovietic
-prin integrare europeană
13
-pe terenul apărării
Adunarea Uniunii Europei Occidentale (UEO) cu rol consultativ
-Cooperarea economică
Organizaţia Europeana de Cooperare Economica (OECE) - aprilie
1948.
Obiectivele OECE erau: gestionarea ajutorul financiar acordat statelor
europene de catre Statele Unite ale Americii, concretizat în Planul
Marshall; coordonarea politicilor economice naţionale; compensarea
lipsei de convertibilitate a monedelor şi suprimarea restricţiilor
cantitative în privinţa comerţului între statele implicate, precum şi
realizarea unei uniuni vamale şi a unui spaţiu de liber schimb.
Organizaţia de cooperare şi dezvoltare economică (OCDE)-1961
-Unificarea politică
Consiliul Europei(CE), în baza Tratatului de la Londra din 9 mai 1949.
Consiliul Europei -structură de cooperare internaţională
Unitate construită pe diversitate, are urmatoarele principale structuri:
-Comitetul de Miniştri-organ de dialog interguvernamental-compus din
reprezentanţi direcţi ai fiecărui stat
-Adunarea Parlamentară-face recomandări Comitetului în probleme de
interes comun pentru statele membre .
Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale (CEDO).

14
2. CREAREA ŞI EVOLUŢIA SISTEMULUI EUROPEAN

2.1. Înfiinţarea Consiliului Europei

2.2. Înfiinţarea Comunităţilor Europene
3.3. Extinderea Comunităţilor Europene
4.4. Perfecţionarea instituţională a Comunităţilor Europene

2.1. Înfiinţarea Consiliului Europei

În perioada celui de-al doilea război mondial, în mai multe ţări europene
au apărut manifestări ale unor idei de unificare europeană .
O importanta serie de personalitati ale vremii s-a pronuntat in mod
public in acesta directie . Winston Churchill prin declaraţia sa din 1946
de la Universitatea din Zurich reiterează ideea unităţii europene si
pledeza pentru crearea unei Uniuni a Statelor Europene şi crearea unui
congres.
La 21 septembrie 1946, a avut loc la Hertenstein (Elveţia) o reuniune a
reprezentanţilor mişcărilor federaliste europene, încheiată cu o rezoluţie
de aprobare a unui program de formare a unei uniuni europene.
În perioada 27 - 31 august 1947, s-a organizat la Montreux (Elveţia),
Congresul de constituire a Uniunii Federaliştilor Europeni (Union of
European Federalists - UEF) în timpul căruia s-a adoptat proiectul
Statelor Federale ale Europei.
Acesta a fost preludiul Congresului Europei din anul 1948.
Congresul Europei (cunoscut şi sub denumirea de Congresul de la
Haga), desfăşurat în perioada 7-11 mai 1948, la Haga (Olanda), a avut
drept scop discutarea modalităţilor de unificare a Europei şi a constituit
primul pas al procesului care a dus la formarea Uniunii Europene. Acest
process a vizat doua tendinte:
15
-tendinţa federalistă;
-tendinţa unionistă .
Au urmat alti pasi in evolutia procesului comunitar:
Comitetul Internaţional pentru Coordonarea Mişcărilor pentru Unitatea
Europeană s-a transformat în „ Mişcarea Europeană”
„Uniunea Occidentală", s-a născut în urma Tratatului de cooperare în
materie economică, socială şi culturală şi de apărare colectivă legitimă,
semnat la Bruxelles, la 17 martie 1948, de Belgia, Franţa,
Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie.
OECE (Organizaţia Europeană de Cooperare Economică), care a fost
creată prin Tratatul de la Paris din 16 aprilie 1948.
La 26 octombrie 1948, Consiliul de la Bruxelles a decis constituirea
unui „Comitet pentru studiul şi dezvoltarea unităţii europene“
O propunere franco-belgiană a solicitat crearea unei Adunări
Parlamentare Europene.
Delegaţia britanică a prezentat o contra-propunere preconizând un
Consiliu European(Comitet de miniştri).
La 27 şi 28 ianuarie 1949 cei cinci miniştri de externe au ajuns la un
consens privind înfiinţarea unui Consiliu al Europei compus dintr-un
comitet ministerial, care se întâlnea cu uşile închise, şi un corp
consultativ, ale cărui reuniuni erau publice.
Au fost invitate alte cinci state (Danemarca,Irlanda, Italia, Norvegia şi
Suedia) să participe la negocieri. Această conferinţă trebuia să
elaboreze statutul Consiliului Europei.
La 5 mai 1949, la Londra a fost semnat Statutul Consiliului Europei,
care a intrat în vigoare la 3 august 1949.
Primele sesiuni ale Comitetului Miniştrilor şi ale Adunării Consultative
au avut loc imediat după această dată, la Strasbourg.

2.2. Înfiinţarea Comunităţilor Europene

16
Comunităţile pot fi definite ca fiind organizaţii internaţionale de tip nou,
bazate pe integrarea economică a statelor membre, adică, pe apartenenţa
acestora la un ansamblu unitar, integrat, depăşind cu mult sfera relaţiilor
de cooperare, parteneriat şi acţiuni comune, care caracterizează
activitatea organizaţiilor internaţionale de tip clasic.
În decembrie 1949, Michel Debre a propus un proiect de pact pentru
Uniunea Statelor Europene, bazat pe un sistem prezidenţial şi federalist
care să aibă un arbitru ales prin vot universal pe o perioadă de cinci ani,
un senat format din miniştii statelor membre, o Adunare Europeană
formată din delegaţi naţionali aleşi, ponderea acestora fiind în funcţie
de numărul de locuitori şi o Curte formată din judecători.
Declaraţia lui Robert Schuman (ministru de Externe al Franţei) - 9 mai
1950, preluând o idee mai veche a lui Jean Monnet, a propus punerea
în comun a producţiei de cărbune şi oţel din Franţa şi Germania, şi
crearea unei pieţe a cărbunelui şi oţelului care să fie condusă potrivit
metodelor supranaţionale.
La Conferinţa din18 aprilie 1951, prezidată de Jean Monnet s-a semnat
Tratatul de la Paris(şase state semnatare: Franţa, Republica Federală
Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg) prin care s-a creat
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO/CECA/ECSC)
Tratatul (TCECO) afirma crearea unei Pieţe comune a cărbunelui şi
oţelului, care antrena suprimarea drepturilor vamale şi restricţiilor
cantitative la libera circulaţie a produselor, interzicerea măsurilor
discriminatorii şi a subvenţiilor sau ajutorului acordat de către stat.
Prin Tratatul CECO s-a prevăzut crearea a patru organe ale comunităţii,
şi anume:
- Înalta Autoritate, ca un organ comunitar care avea o poziţie de
independenţă faţă de guvernele statelor membre ale CECO;
- Consiliul Special de Miniştri, care era un organ interguvernamental;
- Adunarea Comună, care avea sarcina controlului democratic şi care
era formată din reprezentanţii parlamentelor din statele membre, aleşi
prin vot universal direct;
17
- Curtea de Justiţie, ca organ jurisdictional care avea misiunea de a
asigura respectarea normelor juridice instituite prin Tratat.
Principii Tratatul CECO care constituie baza construcţiei comunitare
actuale sunt:
-superioritatea instituţiilor;
-independenţa instituţiilor comunitare;
-colaborarea între instituţii şi egalitatea între state.
La 25 martie 1957, la Roma, au fost semnate Tratatele instituind
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice(TCEEA) şi
Comunitatea Economică Europeană (TCEE)precum şi Convenţia
privind unele instituţii comune Comunităţilor Europene (Adunarea
Parlamentară şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene)
Comunitatea Economică Europeană presupunea:
a) eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale şi a restricţiilor
cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor, precum şi a oricăror altor
măsuri cu efect echivalent;
b) stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale
comune în raport cu statele terţe;
c) eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea
liberei circulaţii a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor;
d) adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii;
e) adoptarea unei politici comune în domeniul transporturilor;
f) instituirea unui regim care să împiedice denaturarea concurenţei pe
piaţa comună;
g) aplicarea unor proceduri care să permită coordonarea politicilor
economice alestatelor membre şi împiedicarea dezechilibrelor în
balanţele de plăţi ale acestora;
h) apropierea legislaţiilor interne în măsura necesară funcţionării pieţei
comune;

18
i) crearea unui Fond Social European pentru a îmbunătăţi posibilităţile
de angajare a lucrătorilor şi pentru a contribui la ridicarea nivelului de
trai;
j) instituirea unei Bănci Europene de Investiţii, destinată facilitării
extinderii economice a Comunităţii prin crearea de resurse noi;
k) asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări în vederea creşterii
schimburilor comerciale şi continuării în comun a efortului de
dezvoltare economică şi socială.

2.3. Extinderea Comunităţilor Europene

Asadar, ţările fondatoare ale celor trei Comunităţi:

-Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO )
-Comunitatea Economică Europeană (CEE)
-Comunitatea Europeană a Energiei Atomice(TCEEA)
au fost in numar de 6 respectiv Franţa, Republica Federală Germania,
Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
A urmat o perioada de evolutie a acestor comunitati prin aderarea mai
multor state europene:
Primul val de aderare a avut loc la 1 ianuarie 1973, când Danemarca,
Irlanda şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord au semnat
actul de aderare la Comunităţile europene, ducand numarul de state
component la 9.
Următoarea cerere de aderare a fost depusă de Grecia în anul 1975,
aceasta devenind cea de-a zecea membra a Comunitatilor Europene.
Alte două ţări, Spania şi Portugalia, au aderat în anul 1985astfel ca
numarul membrilor Comutatilor Europene a ajuns la 12.
Apoi Turcia (14 aprile 1987); Austria (17 iulie 1989); Cipru (4 iulie
1990); Malta (16 iulie 1990); Suedia (1 iulie 1991); Finlanda (18 martie
1992); Elveţia (20 mai 1992); Norvegia (25 noiembrie 1992 au depus
cereri.
19
La 4 mai 1994, Parlamentul European şi-a dat acordul pentru admiterea
ca membri a Austriei, Finlandei, Norvegiei şi Suediei. Intrucat
parlamentul Norvegiei a respins aderarea, urmare acestui val de aderare
numarul membrilor Comutatilor Europene a ajuns la 15.
La 1 mai 2004, zece noi state au aderat la Comunităţile Europene,
respectiv: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria, numărul statelor membre ridicându-se la
25.
Următorul val de extindere a avut loc la 1 ianuarie 2007, când România
şi Bulgaria au devenit membre cu drepturi depline ale Comunităţilor
Europene, urmate la 01.07.2013 de Croatia.
Acordul de asociere a fost ratificat de Parlamentul României prin Legea
nr. 20 / 1993, publicată în M.Of.nr. 73 din 12 aprilie 1993.
In prezent Uniunea Europeana numara 28 de state membere. Marea
Britanie se afla in proces de negociere a iesirii din Uniunea Europeana.

2.4. Perfecţionarea instituţională a Comunităţilor Europene

„Planul Fouchet", publicat în noiembrie 1961, propunea crearea unei

Uniuni Politice Europene : un Consiliu de Şefi de State, o Comisie
Politică Europeană compusă din înalţi oficiali ai afacerilor externe şi o
Adunare Parlamentară Europeană.
Un al doilea „Plan Fouchet“ publicat la 18 ianuarie 1962 adauga
elaborarea în comun a politicii externe a statelor membre, a politicii de
apărare şi a celei culturale.
Un pas important in directia realizarii Uniunii Europene a fost facut
prin adoptarea, la 8 aprilie 1965, a „Tratatului instituind un Consiliu
unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene", cunoscut şi sub
numele de „Tratatul de la Bruxelles"sau „Tratatul de fuziune”.
Tratatul a avut ca obiectiv unificarea instituţiilor de structură a celor trei
Comunităţi Europene, aceasta fiind expres prevăzută în Preambulul
Tratatului.
20
La nivel decizional rezulta un organism unic, Consiliul de Miniştri, care
a înlocuit Consiliile celor trei comunităţi.
La nivel executiv a rezultat o singură instituţie - Comisia europeană,
care înlocuia înalta Autoritate a CECO, precum şi Comisia CEE şi
Comisia CEEA.
Prin acest Tratat s-a creat entitatea „Comunităţile Europene“ - o fuziune
instituţională care a condus la crearea unu buget unic al Comunităţilor
şi la apariţia unei administraţii comunitare unice.
La 27 octombrie 1970 a fost adoptat „Raportul Davignon", care era un
acord în formă simplificată ce nu constituia o modificare a Tratatelor
constitutive, ci presupunea doar o obligaţie morală pentru statele
membre.
Următorul pas major în evoluţia Comunităţilor europene a fost
adoptatea Actului Unic European-1986 (AUE) prin care s-au revizuit
unele dispoziţii ale tratatului care a instituit Comunităţile.

21
 3. INSTITUIREA UNIUNII EUROPENE

3.1. Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE)-Tratatul de la Maastricht

3.2. Tratatul de la Amsterdam
3.3. Tratatul de la Nisa -Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
3.4. Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa-„Constituţia
europeană”
3.5.Tratatul de la Lisabona
3.6. Sistemul instituţiilor uniunii europene

3.1. Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE)-Tratatul de la

Maastricht

Tratatul de la Maastricht, denumit şi Tratatul asupra Uniunii

Europene (TUE) a fost semnat la 7 februarie 1992. Acesta a marcat o
nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse
între popoarele Europei, în care deciziile să fie luate cât mai aproape
posibil de cetăţeni
Prin Tratatul de la Maastricht s-a creat o Uniune Europeană fondată pe
Comunităţile Europene şi completată prin formele de cooperare şi
politicile prevăzute de tratat. Astfel, in concepţia tratatului, Uniunea
Europeană era o construcţie care se sprijinea pe trei piloni:
Comunitatea Europeană, Politica Externă şi de Securitate Comună
(PESC) şi Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI).
Obiectivele Tratatului asupra Uniunii Europene (TUE) :
-promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, în
special prin crearea unui spaţiu lipsit de frontiere naţionale, prin

22
întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin instituirea unei uniuni
economice şi monetare bazată pe o monedă unică;
- afirmarea identităţii acesteia pe plan internaţional, în special
promovarea unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv prin
definirea unei politici de apărare comună;
- întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor
membre prin instituirea unei cetăţenii unionale;
- dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne;
- menţinerea integrală a realizărilor comunitare şi dezvoltarea acestora.

3.2. Tratatul de la Amsterdam

Adopatrea Tratatului de la Amsterdam, la 2 octombrie 1997, reprezintă

un moment important care a adus elemente semnificative în reforma
instituţiilor comunitare, în ceea ce priveşte integrarea statelor şi
cooperarea acestora din perspectiva extinderii comunităţilor prin
primirea de noi state, în special din centrul şi estul Europei.
Denumirea completă este de „Tratatul de la Amsterdam care modifică
Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatele constituind Comunităţile
Europene şi alte acte conexe". Tratatul a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
Cerinte ale Tratatului de la Amsterdam:
- necesitatea creşterii rolului Parlamentului European în procesul
decizional;
- necesitatea perfecţionării sistemului de funcţionare a doi importanţi
piloni ai Uniunii Europene: Politica externă şi de securitate comună
(PESC) şi Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI);
- necesitatea înlăturării tehnocraţiei care domina activitatea instituţiilor
comunitare şi care avea ca efect distanţarea acestora de cetăţeni;
- necesitatea reducerii disensiunilor dintre statele mici şi cele mari,
membre ale Uniunii Europene, în legătură cu diferitele aspecte ale
23
activităţilor comunitare, în special în sfera realizării viitoarei uniuni
politice.
La Tratatul de la Amsterdam au fost anexate 13 protocoale privind:
Uniunea Europei Occidentale şi crearea unei politici comune de
apărare, integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene,
poziţiile adoptate de către Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie
referitor la unele aspecte, aplicarea principiului subsidiarităţii şi a
principiului proporţionalităţii, protecţia şi bunăstarea animalelor, rolul
parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană, etc.
Tratatul de la Amsterdam a vizat:
- o mai mare flexibilitate în ceea ce priveşte conceperea procesului de
integrare a noilor state candidate în funcţie de nivelul lor de dezvoltare;
- posibilitatea oferită Consiliului Uniunii Europene ca prin unanimitate
de voturi, la propunerea Comisiei sau a unei treimi din statele membre
şi cu avizul Parlamentului European să poată dispune suspendarea unor
drepturi ale statului care a violat grav şi persistent drepturile omului;
- creşterea competenţelor Comunităţilor în unele domenii (ex. protecţia
mediului înconjurător);
- precizarea raportului dintre cetăţenia naţională şi cea a Uniunii, în
sensul că ultima o completează pe cea naţională şi nu o înlocuieşte;
- precizări privind competenţa unor instituţii comunitare în perspectiva
extinderii Uniunii (maxim 700 parlamentari) şi în ceea ce priveşte votul
cu majoritate calificată;
- reglementări noi privind regimul de vize, libera circulaţie a
persoanelor şi regimul vamal;
- noi reglementări în ceea ce priveşte politica socială şi forţa de muncă.

3.3. Tratatul de la Nisa

Consiliul European de la Nisa, desfăşurat în perioada 7-11 decembrie

2000 a decis accelerarea negocierilor de aderare cu statele candidate şi

24
s-a apreciat în mod pozitiv efortul acestora de a îndeplini condiţiile
pentru adoptarea şi aplicarea acquis-ului comunitar.
„Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului privind Uniunea
Europeană, a Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi a
anumitor acte conexe“.
Un moment important l-a constituit adoptarea Cartei drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene - însumează în cadrul unui singur
document, pentru prima dată în istoria Europei, întreaga arie a
drepturilor civile, politice, economice şi sociale.

3.4. Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa-

„Constituţia europeană"
Cunoscut şi sub numele de „Tratatul constituţional" sau „Constituţia
europeană“, acest tratat a fost semnat la 29 octombrie 2004, la Roma.
Tratatul urma să intre în vigoare când toate statele membre ar fi depus
instrumentele de ratificare, fixându-se ca dată limită 1 noiembrie 2006.
Ca urmare a referendumului organizat în Franţa (29 mai 2005) şi în
Olanda (1 iunie 2005), Tratatul a fost respins.
Conceptul constituţional, care consta în abrogarea tuturor tratatelor
existente şi înlocuirea acestora cu un text unic intitulat „Constituţie".
Constituţia europeană viza:
• definirea Europei ca Uniune de state şi de cetăţeni ;
• depăşirea structurilor stufoase instituite prin precedentele tratate;
• atribuirea de personalitate juridică internaţională Uniunii;
• integrarea Cartei drepturilor fundamentale în textul constituţional;
• introducerea unei ierarhii a textelor legislative care cuprind legile
cadru şi legile europene adoptate în comun de către Parlamentul
European şi Consiliu ;
• introducerea mecanismelor care să asigure cu adevărat
respectarea principiului subsidiarităţii ;
• ameliorarea prevederilor privind politica externă, de securitate şi
apărare;
25
 • consolidarea spaţiului unic de libertate, securitate şi justiţie;
• prevederea unui drept de ieşire din Uniune.

3.5. Tratatul de la Lisabona

Dupa esecul inregistrat cu „Tratatul constituţional", la 13 decembrie

2007 la summitul de la Lisabona (Portugalia) a fost semnat Tratatul de
la Lisabona, numit oficial „Tratatul de la Lisabona de amendare a
Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului instituind
Comunitatea Europeană".
Începând cu 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în
vigoare.
Conform art. 1, pct.2 din Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană,
(întemeiată pe Tratatul privind Uniunea Europeană şi pe Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene, ambele având aceeaşi valoare
juridică) se substituie Comunităţii Europene şi îi succede acesteia.
Reforme propuse deTratatul de la Lisabona:
-Acordarea statutului juridic obligatoriu Cartei Drepturilor
Fundamentale prin introducerea acesteia în dreptul primar european;
-Întărirea rolului cetăţenilor;
-Consiliul European va avea un preşedinte stabil;
-Creşterea rolului Parlamentului European;
-Păstrarea principiului reprezentării în Comisia Europeană în condiţiile
„un stat, un comisar" până în 2014;
-Rol întărit acordat parlamentelor naţionale ;
-Includerea unei clauze de solidaritate între statele membre pentru o
serie de ameninţări;
-Acordarea personalităţii juridice internaţionale unice Uniunii
Europene.

26
3.6. Sistemul instituţiilor Uniunii Europene

Sistemul instituţiilor Uniunii Europene, conform Tratatului de la

Lisabona, este format din urmatoarele institutii principale:
-Parlamentul European
-Consiliul European
-Consiliul
-Comisia Europeană
-Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
-Banca Centrală Europeană
-Curtea de Conturi
Principiile care stau la baza sistemului instituţional al Uniunii
Europene sunt:
Principiul reprezentării intereselor - nu este consacrat în mod expres
în tratatele pe care se întemeiază Uniunea Europeană dar reiese din
analiza atribuţiilor fiecărei institutii în parte.
Principiul atribuirii competenţelor - în conformitate cu prevederile art.
13, al.2 TUE, fiecare institute acţionează în limitele atribuţiilor care li
sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi
scopurile prevăzute de acestea.
Principiul echilibrului instituţional - fiecare institute sau organ
comunitar trebuie să-şi exercite competenţele fără a împiedica în niciun
fel exercitarea competenţelor ce au fost atribuite celorlalte instituţii.
Principiul cooperării instituţionale - sau principiul cooperării loiale a
fost enunţat în mod expres în art. 13, al.2 TUE, unde se arată că
instituţiile Uniunii Europene au obligaţia de a coopera în mod loial cu
celelalte instituţii.
Principiul autonomiei instituţionale - recunoaşte dreptul instituţiilor
comunitare de a se organiza liber în limitele stabilite prin tratate, această
autonomie permitand fiecărei dintre acestea să-şi adopte regulamentul

27
interior şi să-şi organizeze propria activitate în scopul realizării
sarcinilor care le-au fost atribuite prin tratate.

Funcţile instituţiilor Uniunii Europene

Principalele functii, atributii sau competente ale institutiilor Uniunii
Europene sunt:
-Funcţia legislativă - presupune adoptarea actelor juridice ale Uniunii,
în exercitarea acestei funcţii instituţiile Uniunii Europene acţionând fie
individual, fie în colaborare, potrivit competenţelor atribuite de tratate.
-Funcţia executivă- constă în activitatea de executare a legislaţiei
Uniunii Europene şi de organizare a aplicării şi executării la situaţii
concrete a acesteia, precum şi de asigurare a bunei funcţionări a
structurii organizatorice a Uniunii.
-Funcţia bugetară - potrivit art. 314 TFUE, Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specials,
adoptă bugetul anual al Uniunii pe baza unei propuneri care cuprinde
proiectul de buget prezentat de către Comisie.
-Funcţia de control - implică mai multe instituţii ale Uniunii şi poate fi
analizată prin prisma controlului politic(dreptul de petiţionare al
cetatenilor, anchetele, dreptul Parlamentului la o cale de atac în faţa
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, controlul financiar) şi a
controlului jurisdictional exercitat de Curtea de justiţie a Uniunii
Europene, Tribunalul şi tribunalele specializate, care asigură
respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor.
-Funcţia de reprezentare în plan internaţional - potrivit art. 21 din TUE
(versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului de la Lisabona), în
acţiunea sa pe scena internaţională Uniunea depune toate eforturile
pentru a dezvolta relaţii şi a construi parteneriate cu tarile terţe şi cu
organizaţiile internaţionale, regionale sau globale care împărtasesc
principiile care au inspirat crearea, dezvoltarea şi extinderea Uniunii şi
pe care aceasta intenţionează să le promoveze în lumea întreagă.

28
Principiile delimitarii competenţelor între Uniunea Europeană şi statele
membre:
Principiul cooperării loiale - Uniunea şi statele membre se respectă şi
se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate, în
acest sens statele membre angajându-se să adopte orice măsură generală
sau specials pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din
tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii.
Principiul atribuirii - Uniunea acţionează numai în limitele
competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate
pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate, orice altă
competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţinând statelor
membre
Principiul subsidiarităţii - în domeniile care nu sunt de competenţa sa
exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele
acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele
membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar datorită
dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine
la nivelul Uniunii.
Principiul proporţionalităţii - acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu
depaseşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.

Competenţe exclusive ale Uniunii Europene

Conform art. 3 TFUE, competenţa Uniunii este exclusivă în
următoarele domenii:
- uniunea vamală;
- stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei
interne;
- politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
- conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune
privind pescuitul;

29
- politica comercială comună.
Competenţe comune sau partajate cu statele membre
Potrivit art. 4 TFUE, competenţele partajate între Uniune şi statele
membre se aplică în următoarele domenii principale:
- piaţa internă;
- politica socială (pentru aspectele definite în TFUE);
- coeziunea economică, socială şi teritorială;
- agricultură şi pescuit (cu excepţia conservării resurselor biologice ale
mării);
- mediul;
- protecţia consumatorilor;
- transporturile;
- reţelele transeuropene;
- energia;
- spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;
- obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică.

Personalitatea juridică a UE
Prin art. 47 TUE, Uniunii Europene i s-a reconoscut în mod expres
personalitatea juridică proprie, distinctă de cea a statelor membre.
Personalitatea juridică internă a UE- conform art. 335 TFUE, în fiecare
dintre statele membre, Uniunea are cea mai largă capacitate juridică
recunoscută persoanelor juridice de către legislaţiile interne.
Personalitatea juridică internaţională a UE – art. 216 TFUE stabileşte
că Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau
organizaţii internaţionale.

30
31
 4. PARLAMENTUL EUROPEAN

4.1. Constituirea şi componenţa Parlamentului European

4.2. Organizarea Parlamentului European
4.3. Funcţionarea Parlamentului European
4.4. Funcţiile şi competenţele Parlamentului European

4.1. Constituirea şi componenţa Parlamentului European

Apariţia Parlamentului ca instituţie politico - juridică fundamentală

într-o societate organizată s-a dovedit de fapt o reacţie împotriva
despotismului şi tiraniei specifice absolutismului feudal. Ulterior,
printre alte motivaţii în ceea ce priveşte constituirea unei asemenea
instituţii politice s-a detaşat respectarea cu stricteţe a principiului
separaţiei puterilor în stat şi participarea poporului la exercitarea puterii
în cadrul statului.
Istoria Parlamentului European se confundă cu cea a Uniunii Europene.
Parlamentul European există încă de la înfiinţarea Comunităţilor şi a
cunoscut un proces evolutiv original – câteva schimbări succesive ale
denumirii (Adunare Comună, Adunare Parlamentară Europeană şi din
1962 – Parlamentul European ), dar mai ales extinderi succesive ale
competenţelor, simultan cu o creştere a legitimităţii democratice odată
cu alegerile prin vot universal direct.
Odată cu semnarea Tratatelor de la Roma (25 martie 1957) - în loc de
trei „Adunări" urma să existe una singură, comună celor trei
Comunităţi Europene.
„Adunarea Parlamentară Europeană" s-a întrunit pentru prima dată în
perioada 19-21 martie 1958 la Strasbourg.
Denumirea „Parlamentul European” a fost oficializată prin Actul Unic
European (art.4).

32
Utilizarea formulei de „Parlament European" s-a generalizat odată cu
Tratatul de la Maastricht.
Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor
Uniunii, membrii Parlamentului European fiind aleşi prin vot universal
direct, liber şi secret pentru un mandat de cinci ani.
Primele alegeri pentru Parlamentul European prin vot universal, direct
s-au desfăşurat în anul 1979, fapt ce a constituit un pas important în
legitimarea democratică a parlamentului.
Până în anul 1979, Parlamentul European era mai ales un forum, fiind
consultat doar cu privire la o serie restrânsă de propuneri legislative
înainte de adoptarea acestora de către Consiliu.
Mandatul membrilor Parlamentului European este:
− reprezentativ;
− irevocabil ;
− personal
− netransmisibil
Mandatul de europarlamentar are o durată de cinci ani.
Incompatibilităţile mandatului de parlamentar european privesc:
calitatea de membru în guvernele naţionale ale statelor membre sau de
membru al Comisiei, Consiliului, Curţii de Justiţie ori a grefei Curţii de
Justiţie, Curţii de Conturi, Consiliului Economic şi Social sau de oficial
sau funcţionar administrativ al unei instituţii comunitare sau al unui
organ de pe lângă aceasta.
Imunităţile şi privilegiile stabilite prin Protocolul nr. 7 anexat la
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE): libera
circulaţie, imunitate personală pe durata mandatului, scutiri de taxe
vamale, imunitate de jurisdicţie penală privind cercetarea, reţinerea şi
anchetarea datorită opiniilor şi voturilor exprimate în exercitarea
funcţiilor lor.
Imunitatea nu poate fi invocată în caz de flagrant delict şi poate fi
ridicată de PE.

33
In ce priveste componenta , Raportul Severin-Lamassoure prezentat în
plenul PE, în luna octombrie 2007 propunea:
„proporţionalitatea degresivă“
principiul „solidarităţii la nivel european“
principiul „flexibilităţii justificate“
principiul „reprezentării naţionale“
În art.l, pct. 15 din Tratatul de la Lisabona se arăta că: parlamentul
European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii. Numărul
acestora nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele.
Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional
descrescător, cu un prag minim de şase membri pentru fiecare stat
membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi
şase de locuri".
În urma alegerilor pentru Parlamentul European care au avut loc în anul
2014, Parlamentul European are 751 de membri astfel: Germania – 96;
Franţa- 74; Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord - 73 de
locuri; Italia – 70; Spania- 54; Polonia - 51 de locuri; România - 32;
Olanda - 26; Belgia, Grecia, Ungaria, Portugalia şi Republica Cehă -
câte 21; Suedia - 20; Austria- 18, Bulgaria - 17; Danemarca, Finlanda
şi Slovacia – câte 13; Irlanda, Croatia şi Lituania - câte 12; Letonia - 8;
Slovenia -8; Cipru, Luxemburg, Malta şi Estonia - câte 6 parlamentari.

34
4.2. Organizarea Parlamentului European

Regulamentul de procedură prevede următoarea componenţă a

Parlamentului European:
− organele de conducere
− comisiile şi delegaţiile interparlamentare
− grupurile politice
− serviciile administrative
Structura organeleor de conducere ale Parlamentului European este
formata din:
-Preşedintele Parlamentului European
-Biroul Parlamentului European
-Conferinţa preşedinţilor- Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii
grupurilor politice
-Conferinţa preşedinţilor de comisie
-Conferinţa preşedinţilor de delegaţie .
Principalele două organisme decizionale în cadrul Parlamentului sunt
Conferinţa Preşedinţilor (care include Preşedintele Parlamentului şi pe
cei ai grupurilor politice) şi Biroul (format din Preşedinte şi cei 14
vicepreşedinţi).

Atributiile Preşedintelui Parlamentului European

-conduce toate activităţile Parlamentului şi ale organelor sale şi dispune
de toate competenţele pentru a prezida dezbaterile Parlamentului şi
pentru a asigura buna desfăşurare a acestora;
- deschide, suspendă şi închide şedinţele Parlamentului;
- hotărăşte asupra admisibilităţii amendamentelor, asupra întrebărilor
adresate Consiliului şi Comisiei şi asupra conformităţii rapoartelor cu
Regulamentul de procedură;
35
- asigură respectarea Regulamentului de procedură, menţine ordinea, dă
cuvântul vorbitorilor, declară închise dezbaterile, supune la vot
chestiunile şi anunţă rezultatele votului;
- adresează comisiilor comunicările care sunt de resortul acestora;
- reprezintă Parlamentul în relaţiile internaţionale, la ceremonii, în
chestiunile administrative, judiciare sau financiare.

Biroul Parlamentului European

Este compus din Preşedinte, cei paisprezece vicepreşedinţi ai
Parlamentului şi 5 chestori (care sunt membri ai Biroului cu funcţie
consultativă).
Durata mandatului Preşedintelui, al vicepreşedinţilor şi al chestorilor
este stabilită la doi ani şi jumătate.
Cu ocazia fiecărei noi alegeri a Parlamentului, Biroul aflat la sfârşit de
mandat rămâne în funcţie până la prima şedinţă a noului Parlament.
Atributiile Biroului Parlamentului European sunt:
- reglementează chestiunile financiare, organizatorice şi administrative
privind deputaţii, organizarea internă a Parlamentului, Secretariatul şi
organele Parlamentului;
- reglementează chestiunile privind desfăşurarea şedinţelor;
- adoptă dispoziţiile cu privire la statutul şi drepturile parlamentare ale
deputaţilor neafiliaţi;
- numeşte Secretarul General şi stabileşte organigrama Secretariatului
General şi normele privind situaţia administrativă şi financiară a
funcţionarilor şi a altor agenţi;
- stabileşte un proiect preliminar de estimare a bugetului Parlamentului:
- adoptă orientările pentru chestori;
- este organul competent pentru autorizarea reuniunilor comisiilor în
afara locurilor obişnuite de desfăşurare a activităţii, a audierilor, precum
şi a călătoriilor de studiu şi de informare efectuate de raportori;

36
- stabileşte modalităţile de aplicare a Regulamentului (CE) nr.
2004/2003 al Parlamentului European şi al Consiliului privind statutul
şi finanţarea partidelor politice la nivel european;
Comisiile şi delegaţiile interparlamentare
O mare parte din activitatea detaliată a Parlamentului European se
desfăşoară în cadrul comisiilor parlamentare. Comisiile Parlamentului
European îşi au sediul la Bruxelles
În cadrul Parlamentului Uniunii Europene, membrii lucrează în comisii
permanente, dar mai pot fi înfiinţate şi subcomisii, comisii temporare
specialecare se ocupă de probleme specifice, precum şi comisii de
anchetă.
Fiecare comisie are un preşedinte, un birou şi un secretariat. Din biroul
fiecărei comisii fac parte un preşedinte şi trei vicepreşedinţi.
Preşedintele prezidează reuniunile comisiei, ia cuvântul în numele
acesteia în şedinţele plenare atunci când votul vizează chestiuni sau
decizii delicate şi totodată reprezintă comisia la întrunirile regulate ale
preşedinţilor de comisie.
Majoritatea activităţilor unei comisii vizează examinarea şi adoptarea
proiectelor de raport şi a avizelor, îndeplinind funcţiile legislativă,
bugetară şi de întocmire a ordinii de zi ale Parlamentului. Acestea
includ, de obicei, examinarea proiectelor de lege sau a altor texte ale
Comisiei sau Consiliului, dar pot fi şi din propria iniţiativă a comisiei.
Când Parlamentul primeşte o propunere oficială din partea Comisiei sau
Consiliului, acestea este transmisă comisiei corespunzătoare, în calitate
de „comisie competentă” şi adesea unei sau unor alte comisii, care
trebuie să îşi dea „avizul”. Comisiile pot solicita să fie sesizate pentru
avizarea unei propuneri sau pot sugera ca o altă comisie să emită un
astfel de aviz.
Comisiile permanente

Comisiile permanente ale Parlamentului Uniunii Europene sunt:

-Comisia pentru afaceri externe
37
-Comisia pentru dezvoltare
-Comisia pentru comerţ internaţional
-Comisia pentru bugete
-Comisia pentru control bugetar
-Comisia pentru afaceri economice şi monetare
-Comisia pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale
-Comisia pentru mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară
-Comisia pentru industrie, cercetare şi energie
-Comisia pentru piaţa internă şi protecţia consumatorilor
-Comisia pentru transport şi turism
-Comisia pentru dezvoltare regională
-Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală
-Comisia pentru pescuit
-Comisia pentru cultură şi educaţie
-Comisia pentru afaceri juridice
-Comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne
-Comisia pentru afaceri constituţionale
-Comisia pentru drepturile femeii şi egalitatea de gen
-Comisia pentru petiţii.
Comisiile mixte – membrii Parlamentului Uniunii Europene pot forma
comisii mixte, impreuna cu membrii parlamentelor nationale.
Delegaţiile interparlamentare – reprezinta Parlamentul Uniunii
Europene in raporturile cu alte institutii.

38
Grupurile politice
În conformitate cu prevederile articolului 30 din Regulamentul de
procedură al Parlamentului European: „Deputaţii se pot organiza în
grupuri pe baza afinităţilor politice”.
Un grup politic este constituit din deputaţi aleşi în cel puţin un sfert din
statele membre, numărul minim necesar de deputaţi pentru a constitui
un grup politic fiind de douăzeci şi cinci, un deputat putând aparţine
unui singur grup politic.
Declaraţia de constituire a unui grup politic se publică în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene.
Importanţa constituirii grupurilor politice este dată şi de rolul decisiv pe
care îl joacă în alegerea Preşedintelui, a vicepreşedinţilor şi a
preşedinţilor de comisii.
Membrii grupurilor politice sunt cei care stabilesc ordinea de zi, numesc
raportori şi decid asupra alocării timpului de luare a cuvântului.
Membrii grupurilor politice au angajaţi proprii, primesc fonduri
considerabile din partea Parlamentului şi de cele mai multe ori
influenţează alegerea oficialilor de seamă ai Parlamentului.
Lipsa de putere a membrilor independenţi scoate şi mai mult în evidenţă
importanţa existenţei şi funcţionării grupurilor politice, în cazul
membrilor independenţi fiind puţin probabil să ocupe poziţii cheie în
cadrul Parlamentului sau să devină raportori importanţi.
Preşedinţii de grup asigură preşedinţia politică a grupului lor fiind
purtătorul de cuvânt al acestuia în cadrul dezbaterilor importante, dar şi
în relaţiile cu publicul. Ei sunt reprezentanţii grupului în cadrul
partidului lor, în cadrul Conferinţei Preşedinţilor şi la negocierile cu
celelalte grupuri, în special în cadrul reuniunilor informale ale
preşedinţilor de grupuri unde se ajunge la multe acorduri.
In prezent, grupurile politice parlamentare din Parlamentul European
sunt în număr de şapte şi anume:Grupul Partidului Popular European
(Creştin Democrat), Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi
Democraţilor, Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru
Europa, Grupul Verzilor-Alianţa Liberă Europeană, Grupul
39
Consevatorii şi Reformiştii Europeni, Grupul Confederal al Stângii
Unite Europene-Stânga Verde Nordică, Grupul Europa Libertăţii şi
Democraţiei.
Serviciile administrative
Parlamentul European este asistat de un Secretar General care conduce
un secretariat.
Secretarul General este cel mai înalt funcţionar din cadrul
Parlamentului.
In subordinea Secretariatului General îşi desfăşoară activitatea zece
direcţii generale:Direcţia Generală Preşedinţie, Direcţia Generală
Infrastructură şi Logistică, Direcţia Generală Politici Interne, Direcţia
Generală Traducere, Direcţia Generală Politici Externe, Direcţia
Generală Interpretare şi Conferinţe, Direcţia Generală Informare,
Direcţia Generală Finanţe, Direcţia Generală pentru Inovare şi
Asistenţă Tehnică.
Secretariatul General al Parlamentului European şi serviciile acestuia
îşi au sediul la Luxemburg.

4.3. Funcţionarea Parlamentului European

Parlamentul European îşi are sediul la Strasbourg, unde au loc cele

douăsprezece sesiuni plenare lunare.
Perioadele sesiunilor plenare suplimentare se ţin la Bruxelles.
Funcţionarea Parlamentului European este reglementată prin
Regulamentul său interior, care este permanent actualizat.
Legislatura Parlamentului are o perioadă de 5 ani şi coincide cu durata
mandatelor parlamentarilor.
În conformitate cu prevederile articolului 133 alineat 3 din
Regulamentul Parlamentului European „perioada de sesiune reprezintă
reuniunea pe care Parlamentul o organizează lunar, ca regulă generală.
Aceasta se împarte în şedinţe.”

40
Parlamentul European se întruneşte în sesiune anuală ordinară, în
fiecare a doua zi de marţi din luna martie.
Se poate reuni şi în sesiuni extraordinare mai scurte datorate, în
principal, problemelor de buget.
Dezbaterile sunt publice.
Toţi deputaţii au dreptul să se exprime în limba oficială pe care o aleg,
intervenţiile într-una dintre limbile oficiale interpretându-se simultan în
fiecare dintre celelalte limbi oficiale.
Potrivit art. 149 din Regulamentul de procedură, niciun deputat nu
poate lua cuvântul dacă nu a fost invitat de Preşedinte.
Ca regulă generală, Preşedintele dă cuvântul deputaţilor pentru cel mult
un minut.
Cvorumul este întrunit în cazul în care în sala de şedinţe se află o treime
dintre membrii care compun Parlamentul.
Amendamentele pot fi depuse pentru examinare în plen de către
Comisia competentă, un grup politic sau un număr de cel puţin 40 de
deputaţi.
Conform art. 164 din Regulamentul de Procedură, deputaţii votează
individual şi personal.

4.4. Funcţiile şi competenţele Parlamentului European

Parlamentul European se impune ferm în calitatea sa de colegislator,

are competenţe bugetare şi exercită un control democratic asupra
tuturor instituţiilor Uniunii Europene.
Parlamentul exercită, împreună cu Consiliul, fucţiile legislativă şi
bugetară având, totodată,funcţii de control politic şi consultative.
Cele patru proceduri legislative în vigoare sunt: cooperarea,
consultarea, codecizia şi avizul conform.
Procedura obişnuită de adoptare a legislaţiei comunitare este codecizia.

41
Funcţia de control asupra celorlalte instituţii comunitare:
Dreptul de petiţionare al cetăţenilor
Anchetele
Dreptul la o cale de atac în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Alte competenţe ale Parlamentului European
Competenţă în materie de relaţii externe
Competenţă în numirea unor persoane în diferite funcţii în cadrul
instituţiilor Uniunii

42
 5. CONSILIUL EUROPEAN

5.1. Constituirea, componenţa şi organizarea Consiliului European

5.2. Desfăşurarea reuniunilor Consiliului European
5.3. Competenţele Consiliului European

5.1. Constituirea, componenţa şi organizarea Consiliului

European
Într-o primă fază, reuniunile şefilor de state sau de guverne din tarile
membre ale Comunităţilor Europene au avut un caracter neregulat, fiind
de fapt conferinţe diplomatice multilaterale obişnuite. Tncepând cu
anul 1969, aceste reuniuni au dat impulsul politic necesar depăşirii unor
momente de criză şi, totodată, au făcut posibilă adoptarea unor decizii
esenţiale pentru viitorul construcţiei comunitare.
Denumirea de Consiliu European a fost introdusă oficial în urma
adoptării Declaraţiei solemne asupra Uniunii Europene (Stuttgart, 19
iunie 1983) .
Acesta reunea şefii de state sau de guverne şi preşedintele Comisiei,
asistaţi de miniştrii afacerilor externe din ţările membre ale
Comunităţilor Europene .
Actul Unic European (AUE) a conferit Consiliului European
fundamentul juridic prevăzând în art. 2 din Titlul 1 (conţinând
dispoziţiile comune) înfiinţarea acestuia, compunerea sa şi
periodicitatea reuniunilor .
Potrivit art. 13 TUE (versiunea consolidată în urma adoptării Tratatului
de la Lisabona), Consiliului European i-a fost conferită în mod expres
calitatea de instituţie a Uniunii Europene, cu rolul de a oferi impulsurile
necesare dezvoltării acesteia şi de a-i defini orientările şi priorităţile
politice generale.
Conform art. 15 TUE (versiunea consolidată în urma adoptării
Tratatului de la Lisabona), Consiliul European este compus din şefii de
43
stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi din preşedintele său şi
preşedintele Comisiei Europene.
Potrivit art. 15, al.6 din TUE, preşedintele Consiliului European are
următoarele competente: prezidează şi impulsionează lucrările
Consiliului European; asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor
Consiliului European, în cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza
lucrărilor Consiliului Afaceri Generale; acţionează pentru facilitarea
coeziunii şi a consensului în cadrul Consiliului European; prezintă
Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului
European. Preşedintele Consiliului European asigură, de asemenea, la
nivelul său şi în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în
probleme referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără a
aduce atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate. Preşedintele Consiliului
European nu poate exercita un mandat naţional.
La lucrările Consiliului European participă şi Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.
Fiecare membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de
un ministru şi, în ceea ce îl priveşte pe preşedintele Comisiei, de un
membru al Comisiei.
Preşedintele Consiliului European este ales cu majoritate calificată,
pentru o durată de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii
mandatului o singură dată.

Organizarea Consiliului European

Preşedintele Consiliului European are următoarele competenţe:
- prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European;
- asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în
cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului
Afaceri Generale;
- acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul
Consiliului European;

44
- prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a
Consiliului European.
Consiliul European şi preşedintele acestuia sunt asistaţi de Secretariatul
General al Consiliului, sub autoritatea Secretarului General al acestuia.

5.2. Desfăşurarea reuniunilor Consiliului European

Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru la convocarea

preşedintelui său, în conformitate cu prevederile art. 15, al.3 din TUE
şi art. 1, al. 1 din Regulamentul de procedură.
Consiliul European se întruneşte la Bruxelles.În situaţii excepţionale,
preşedintele cu acordul Consiliului Afaceri Generale şi al Comitetului
Reprezentanţilor Permanenţi, hotărând în unanimitate, poate decide ca
o reuniune a Consiliului să se desfăşoare în alt loc.
Pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European este
asigurată de preşedintele Consiliului European în cooperare cu
preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri
Generale, care pregăteşte reuniunile Consiliului European şi urmăreşte
aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu
preşedintele Consiliului European şi cu Comisia.
Pentru desfasurarea în condiţii optime a reuniunilor, Preşedintele
Consiliului European stabileşte o strânsă cooperare şi coordonare cu
preşedinţia Consiliului şi cu preşedintele Comisiei, în special prin
reuniuni periodice.
Preşedintele Consiliului European, în strânsă cooperare cu membrul
Consiliului European care reprezintă statul membru care asigură
preşedinţia semestrială a Consiliului şi cu preşedintele Comisiei,
pregăteşte un proiect de orientări pentru concluziile Consiliului
European şi, după caz, proiectele de concluzii şi proiectele de decizii
ale Consiliului European.

45
Fiecare reuniune ordinară a Consiliului European se desfăşoară pe o
perioadă de maxim două zile, cu excepţia cazului în care Consiliul
European sau Consiliul Afaceri Generale decide altfel.
Cvorumul necesar pentru adoptarea deciziilor - este necesară prezenţa
a două treimi dintre membrii Consiliului European pentru ca acesta să
poată trece la vot, preşedintele Consiliului European şi preşedintele
Comisiei neintrând în calculul cvorumului.
Conform art. 15 al. 4 din TUE Consiliul European se pronunta prin
consens, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel. În cazurile
în care, în conformitate cu tratatele, Consiliul European adoptă o
decizie şi trece la vot, votarea are loc la iniţiativa preşedintelui acestuia.
De asemenea, preşedintelui i se solicită să iniţieze o procedure de vot la
iniţiativa unui membru al Consiliului European, cu condiţia ca
majoritatea membrilor săi să se pronunţe în acest sens.
Deciziile adoptate de Consiliul European sunt semnate de preşedintele
acestuia şi de Secretarul General al Consiliului. În cazul în care nu
indică destinatarul, acestea se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, iar în cazul în care au un destinatar, deciziile se aduc la
cunoştinţa acestuia de către Secretarul General al Consiliului.
Cu ocazia fiecărei reuniuni a Consiliului European se întocmeşte un
proces-verbal, al cărui proiect este pregătit de Secretarul General al
Consiliului în termen de cincisprezece zile. Acest proiect este supus
spre aprobare Consiliului European, apoi semnat de Secretarul General
al Consiliului. Procesul-verbal cuprinde: menţionarea documentelor
transmise Consiliului European; menţionarea concluziilor aprobate;
deciziile adoptate; declaratiile făcute de Consiliul European şi cele a
căror includere a fost solicitată de un membru al Consiliului European.

5.3. Competenţele Consiliului European

Competenţele originale ale Consiliului European, aşa cum au fost

definite prin Comunicatul Final al reuniunii şefilor de state şi de

46
guverne de la Paris din 10 decembrie 1974 şi Declaraţia Solemnă asupra
Uniunii Europene de la Stuttgart din 19 iunie 1983 sunt:
-orientarea construcţiei comunitare prin stabilirea liniilor directoare de
ordin politic general;
-impulsionarea şi relansarea politicilor comunitare;
-coordonarea politicilor comunitare şi definirea noilor sectoare de
activitate.
Urmare a adoptării Tratatului de la Lisabona, potrivit art. 13 TUE
(versiunea consolidată), Consiliului European i-a fost conferită în mod
expres calitatea de instituţie a Uniunii Europene, cu rolul de a oferi
impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi de a-i defini orientările şi
priorităţile politice generale.

47
 6. CONSILIUL

6.1. Constituirea şi componenţa Consiliului UE

6.2. Organizarea Consiliului UE
6.3. Funcţionarea Consiliului UE
6.4. Competenţele Consiliului UE

6.1. Constituirea şi componenţa Consiliului UE

Consiliul Uniunii Europene a luat fiinţă pe cale convenţională fiind

prevăzut în cele trei tratate institutive ale Comunităţilor Europene.
Prin Tratatul de Fuziune, semnat la Bruxelles în anul 1965, s-a realizat
fuziunea celor trei Consilii, noua entitate purtând denumirea de
„Consiliul de Miniştri al Comunităţilor Europene".
Odată cuTratatul de la Maastricht din 8 noiembrie 1993, Consiliul
Comunităţilor Europene şi-a schimbat denumirea în „Consiliul Uniunii
Europene.“
Conform art. 203 TCE şi art. 16, al. (2) din TUE (versiunea consolidată
în urma adoptării Tratatului de la Lisabona), Consiliul este costituit din
câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru,
împuternicit să angajeze guvernul respectiv şi să exercite dreptul de vot.
Membrii Consiliului nu acţionează în mod independent, ci sunt
exponenţii intereselor naţionale ale fiecărui stat membru al Uniunii.
În prezent Consiliul se reuneşte în cadrul a zece formaţiuni:
- Afaceri Generale (structură instituită prin art. 16 din TUE);
- Afaceri Externe (structură instituită prin art. 16 din TUE);
- Afaceri Economice şi Financiare (inclusiv Bugetul);
- Justiţie şi Afaceri Interne (inclusiv Protecţia civilă);
- Ocuparea Forţei de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi Consumatori;

48
- Competitivitate (piaţă internă, industrie şi cercetare, inclusiv
Turismul);
- Transporturi, Telecomunicaţii şi Energie;
- Agricultură şi Pescuit;
- Mediu;
- Educaţie, Tineret şi Cultură (inclusiv domeniul audiovizualului).
Consiliul Afaceri Generale asigură coerenţa lucrărilor diferitelor
formaţiuni ale Consiliului. Acesta pregăteşte reuniunile Consiliului
European şi urmăreşte aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în
colaborare cu preşedintele Consiliului European şi cu Comisia. Printre
responsabilitatile sale se numără coordonarea generală a politicilor, a
chestiunilor instituţionale şi administrative, a dosarelor orizontale care
afectează mai multe politici ale Uniunii, cum ar fi cadrul financiar
multianual şi extinderea, precum şi a oricărui dosar care i-a fost
încredinţat de Consiliul European, ţinând seama de regulile de
funcţionare ale Uniunii economice şi monetare. Totodată, Consiliul
Afaceri Generale asigură, în colaborare cu Comisia, coerenţa şi
continuitatea lucrărilor diferitelor formaţiuni ale Consiliului în cadrul
unui program multianual.
Consiliului Afaceri Externe îi revine răspunderea pentru întreaga
acţiune externă a Uniunii Europene, şi anume politica externă şi de
securitate comună, politica de securitate şi de apărare comună, politica
comercială comună cooperarea în scopul dezvoltării şi ajutorul
umanitar. Preşedinţia Consiliului Afaceri Externe este asigurată de
înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, care poate să fie înlocuit, în caz de necesitate, de membrul
acestei formaţiuni care reprezintă statul membru care exercită
preşedinţia semestrială a Consiliului.

49
6.2. Organizarea Consiliului UE

Consiliul este ajutat în activitatea sa de Secretariatul General şi

Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi, precum şi de o serie de
comitete şi grupuri de lucru.
Secretariatul General este un suport logistic care reuneşte mai mulţi
funcţionari şi care asigură permanenţa şi stabilitatea Consiliului,
asigură pregătirea reuniunilor, redactează rapoarte, note, procese-
verbale şi alte documente şi pregăteşte proiectele de ordine de zi a
reuniunilor.
Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) constituit din
reprezentanţii permanenţi ai guvernelor statelor membre răspunde de
pregătirea lucrărilor Consiliului şi de executarea mandatelor care îi sunt
încredinţate de către acesta. Conform art. 19 din Regulamentul de
procedură al Consiliului, în toate situaţiile, COREPER asigură
consecvenţa politicilor şi acţiunilor Uniunii Europene şi veghează la
respectarea următoarelor principii şi norme:
− principle legalitatii, subsidiaritatii, proporţionalitatii şi al
justificării actelor;
− normele de stabilire a competenţelor instituţiilor, organelor,
oficiilor şi agenţiilor Uniunii;
− dispoziţiile bugetare;
− normele privind procedura, transparenţa şi calitatea redactării.
Toate punctele înscrise pe ordinea de zi a unei reuniuni a Consiliului
fac obiectul unei examinări prealabile a COREPER, cu excepţia
cazurilor în care acesta din urmă hotăraste contrariul. COREPER
depune toate eforturile pentru a ajunge la un acord la nivelul său, care
este prezentat Consiliului în vederea adoptării.
Preşedinţia COREPER este asigurată, în funcţie de punctele de pe
ordinea de zi, de reprezentantul permanent sau de reprezentantul
permanent adjunct al statului membru care deţine preşedinţia
Consiliului Afaceri Generale

50
Comitete şi grupuri de lucru:
− Grupurile de experţi ai statelor membre precum si desemnati de
Comisia Europeană;
− Comitetul special pentru agricultură ;
− Comitetul pentru vize ;
− Comitetul monetar;
− Comitetul politic şi de securitate

6.3. Funcţionarea Consiliului UE

Preşedinţia formaţiunilor Consiliului (cu excepţia celei a Consiliul

Afaceri Externe) este asigurată de reprezentanţii statelor membre în
cadrul Consiliului după un sistem de rotaţie egal, potrivit unei ordini
prestabilite(grupuri prestabilite de trei state membre).
Potrivit art. 1, al. (4) din Regulamentul de procedură al Consiliului,
preşedinţia Consiliului, cu excepţia formaţiunii Afaceri Externe, este
asigurată, pe o perioadă de 18 luni, de grupuri prestabilite de trei state
membre. Aceste grupuri sunt formate în baza unui sistem egal de rotaţie
a statelor membre, avându-se în vedere diversitatea acestora şi
echilibrul geografic al Uniunii. Fiecare membru al unui grup asigură,
prin rotaţie, pentru o durată de şase luni, preşedinţia tuturor
formaţiunilor Consiliului, cu excepţia formaţiunii Afaceri Externe.
Ceilalţi membri ai grupului sprijină preşedinţia în îndeplinirea tuturor
responsabilitatilor acesteia, pe baza unui program comun.
Consiliul Afaceri Externe este prezidat de către Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate care este şi
vicepreşedintele Comisiei Europene.
Potrivit tratatelor şi a Regulamentului de procedură al Consiliului,
reprezentantul statului care asigură preşedinţia are următoarele
atribuţii:
- convoacă şi conduce reuniunile Consiliului;

51
- având în vedere programul pe 18 luni al Consiliului, preşedintele
stabileşte ordinea de zi provizorie pentru fiecare reuniune pe care o
comunică cu cel puţin 14 zile înainte de reuniune celorlalţi membri ai
Consiliului şi ai Comisiei, precum şi parlamentelor naţionale şi statelor
membre;
- semnează actele adoptate de Consiliu şi cele adoptate în comun de
către Consiliu şi Parlamentul European conform procedurii legislative
ordinare;
- reprezintă Consiliul în faţa Parlamentului European, putând interveni
în oricare dintre dezbaterile din cadrul şedinţelor plenare.
Conform art. 16, al. (8) din TUE (versiunea consolidată în urma
adoptării Tratatului de la Lisabona), Consiliul se întruneşte în şedinta
publică atunci când deliberează şi votează un proiect de act legislativ.
În ceea ce priveşte modul în care se exercită votul în cadrul Consiliului,
conform art. 11 din Regulamentul de procedură, iniţiativa votului
aparţine preşedintelui, acesta trebuind să iniţieze o procedură de vot şi
la iniţiativa unui membru al Consiliului sau al Comisiei, cu condiţia ca
majoritatea membrilor Consiliului să se pronunţe în acest sens.
Membrii Consiliului votează în ordinea statelor membre conform listei
de succesiune a preşedinţiilor, începând cu membrul care, în
conformitate cu ordinea menţionată, urmează membrului care exercită
funcţia de preşedinte.
Potrivit art. 239 TFUE, în caz de vot, fiecare membru al Consiliului
poate primi mandat din partea unui singur alt membru.
Consiliul poate vota numai în prezenţa majorităţii membrilor
Consiliului care au drept de vot în conformitate cu tratatele. Atunci când
se votează, preşedintele, asistat de Secretariatul General, verifică dacă
este întrunit cvorumul.
În procesul de votare, Consiliul poate utiliza procedura scrisă obişnuită
şi procedura tacită. Astfel, actele Consiliului privind o problemă
urgentă pot fi adoptate printr-un vot exprimat în scris, în cazul în care
Consiliul sau COREPER decid în unanimitate să folosească procedura
menţionată. În împrejurări speciale, preşedintele poate propune, de
52
asemenea, utilizarea acestei proceduri, în acest caz, putând fi utilizat
votul exprimat în scris dacă toţi membrii Consiliului sunt de acord cu
această procedură.
La iniţiativa preşedinţiei, Consiliul poate acţiona prin intermediul unei
proceduri scrise simplificate, denumite „procedura tacită" care poate fi
utilizată:
-în scopul adoptării textului unui răspuns la o întrebare cu solicitare de
răspuns scris sau, după caz, la o întrebare cu solicitare de răspuns oral
înaintată Consiliului de un membru al Parlamentului European, după ce
proiectul de răspuns a fost examinat de COREPER;
-în scopul numirii membrilor Comitetului Economic şi Social şi a
membrilor
Comitetului Regiunilor, precum şi a supleanţilor acestora, după ce
proiectul de decizie afost examinat de COREPER;
-în scopul luării deciziei de consultare a altor instituţii, organe, oficii
sau agenţii, oride câte ori consultarea este impusă de tratate;
Secretariatul General constată finalizarea procedurilor scrise.
Pentru adoptarea deciziilor Consiliului sunt necesare majoritatea
simplă, calificată sau unanimitatea voturilor exprimate.
Actuala repartizare a voturilor în cadrul Consiliului este următoarea:
Germania, Franţa, Italia, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord - 29 voturi, fiecare; Spania, Polonia - 27 voturi; România - 14;
Olanda - 13; Belgia, Republica Cehă, Grecia,Portugalia şi Ungaria -
câte 12 voturi; Austria, Bulgaria şi Suedia - câte 10 voturi; Danemarca,
Irlanda, Lituania, Slovacia şi Finlanda - câte 7 voturi; Cipru, Estonia,
Letonia, Luxemburg şi Slovenia - 4 voturi; Malta - 3 voturi.
Votul cu majoritate simplă este utilizat de Consiliu pentru:
-adoptarea Regulamentului său interior şi în privinţa organizării
Secretariatului General (art. 240 TFUE);
-solicitarea adresată Comisiei de a efectua toate studiile pe care
Consiliul le considers oportune pentru realizarea obiectivelor comune
şi de a prezenta propuneri corespunzătoare (art. 241 TFUE);

53
-adoptarea, după consultarea Comisiei, a statutului comitetelor
prevăzute de tratate (art. 242 TFUE);
-fixarea condiţiilor şi a limitelor în care Comisia poate solicita şi primi
toate informaţiile şi poate proceda la toate verificările necesare (art. 337
TFUE).
Votul cu majoritate calificată este procedura cel mai fregvent folosită,
acesta reprezentând un sistem de vot ponderat, pe criterii demografice
şi economice, combinate cu reguli de echilibru politic. Dealtfel,
conform art. 16, al.3 din TUE (versiunea consolidată astfel cum a fost
modificat prin Tratatul de la Lisabona) Consiliul hotărăşte cu majoritate
calificată, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel.
Potrivit dispoziţiilor înscrise în TUE, începând cu 1 noiembrie 2014,
majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu eel puţin 55% dintre
membrii Consiliului, cuprinzând eel puţin cincisprezece dintre aceştia
şi reprezentând state membre care întrunesc eel puţin 65% din populaţia
Uniunii Europene.
Unanimitatea este o procedure de vot restrânsă, aceasta fiind necesară
în domeniile prevăzute în mod expres de tratate şi aplicându-se în
cazurile în care se impune luarea unor decizii majore privind Uniunea
Europeană.
Conform art. 238, al.4 TFUE, pentru ca o hotărâre a Consiliului să fie
adoptată în unanimitate nu este necesar ca toate statele membre să
voteze în favoarea acesteia, abţinerile membrilor prezenţi sau
reprezentanţi neîmpiedicând adoptarea hotărârilor Consiliului pentru
care este necesară această procedură.
In prezent votul cu unanimitate este utilizat pentru:
- deciziile referitoare la politica de securitate şi apărare comună (art. 42
TUE);
-autorizarea statelor membre de a recurge la o formă de cooperare
consolidată într-unui dintre domeniile prevăzute de tratate, cu excepţia
domeniilor de competenţă exclusivă şi a politicii externe şi de securitate
comune (art. 329 TFUE);

54
-stabilirea măsurilor privind dreptul familiei ce au implicaţii
transfrontaliere (art. 81, al.3 TFUE);
-sabilirea măsurilor privind cooperarea poliţienească (art. 87 şi 89
TFUE);
-înlocuirea membrilor Comisiei care au demisionat sau au decedat (art.
246 TFUE);
-stabilirea dispoziţiilor privind normele şi procedura pentru asocierea
ţărilor şi
teritoriilor la Uniune (art. 203 TFUE);
-stabilirea regimului lingvistic al instituţiilor Uniunii (art. 342 TFUE);
-mărirea numărului de avocaţi generali care asistă Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene (art. 252 TFUE)
-stabilirea dispoziţiilor necesare care să permită alegerea membrilor
Parlamentului European prin vot universal direct in conformitate cu o
procedura uniformă în toate statele membre sau în conformitate cu
principii comune tuturor statelor membre (art. 223 TFUE).

6.4. Competenţele Consiliului UE

-Competenţe legislative - Puterea legislativă în cadrul Uniunii este

deţinută de către Consiliu alături de Parlamentul European. Procedure
obişnuită de adoptare a legislaţiei comunitare este codecizia (devenită
„procedura legislativă ordinară" în urma adoptării Tratatului de la
Lisabona), aceasta aplicându-se la o gamă largă de domenii.
-Competenţe bugetare - Conform art. 314 TFUE, Parlamentul European
şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă
specială, adoptă bugetul anual al Uniunii, cu precizarea ca votul final
apartine Parlamentului.
-Competenţe de definire a politicilor şi coordonare – pe baza
prevederilor art. 121 TFUE, statele membre isi consideră politicile
economice ca fiind o chestiune de interes comun şi le coordonează în
cadrul Consiliului. Drept urmare, Consiliul, la recomandarea Comisiei,
55
elaborează un proiect privind orientările generale ale politicilor
economice ale statelor membre şi ale Uniunii şi prezintă Consiliului
European un raport în acest sens. Consiliul European, pe baza raportului
Consiliului, dezbate concluziile privind orientările generale ale
politicilor economice ale statelor membre şi ale Uniunii. In temeiul
acestor concluzii, Consiliul adoptă o recomandare care stabileste aceste
orientări generale.
-Competenţe în materie de acorduri internaţionale - În temeiul art. 216
TFUE, Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe tari terţe
sau organizaţii internaţional, acestea fiind obligatorii pentru instituţiile
Uniunii şi pentru statele membre. Conform art. 218 TFUE, Consiliul
autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de negociere,
autorizează semnarea şi încheie acordurile.
-Competenţe în domeniul politicii externe şi de securitate comună -
Conform art. 24 TUE, Componenţa Uniunii în materie de politică
externă şi de securitate comună include toate domeniile politicii
externe, precum şi toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii,
inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare comune care
poate conduce la o apărare comună. Potrivit art. 26 TUE, Consiliul este
instituţia care, pe baza orientărilor generale şi a liniilor strategice
definite de Consiliul European, elaborează politica externă şi de
securitate comună şi adoptă deciziile necesare pentru definirea şi
punerea în aplicare a acesteia.
- Competenţe în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie -
Conform art. 67 TUE, Uniunea constituie un spaţiu delibertate,
securitate şi justiţie cu respectarea drepturilor fundamental şi a
diferitelor sisteme de drept şi sisteme juridice ale statelor membre.
Orientările strategice ale planificării legislative şi operaţionale în cadrul
acestui spaţiu sunt definite de către Consiliul European, Consiliul având
competenţa de a adopta (la propunerea Comisiei) măsurile de stabilire
a condiţiilor în care statele membre, în colaborare cu Comisia,
realizează o evaluare obiectivă şi imparţială a punerii în aplicare, de
către autoritătile statelor membre, a politicilor Uniunii prevăzute în

56
acest domeniu, în special în scopul de a favoriza aplicarea deplinS a
principiului recunoaşterii reciproce.

57
 7. COMISIA EUROPEANĂ

7.1. Constituirea şi evoluţia Comisiei Europene

7.2. Componenţa Comisiei Europene şi statutul membrilor acesteia
7.3. Organizarea Comisiei Europene
7.4. Funcţionarea Comisiei Europene
7.5. Atribuţiile Comisiei Europene

7.1. Constituirea şi evoluţia Comisiei Europene

Comisia Europeană este instituţia comunitară care promovează

interesul general al Uniunii Europene, revenindu-i totodată sarcina,
printre altele, de a aplica politicile Uniunii, de a coordona programele
acesteia şi de a asigura aplicarea corespunzătoare a tratatelor în vigoare,
motiv pentru care mai este numită şi „gardianul tratatelor".
Denumirea de „Comisie Europeană" a fost consacrată prinTratatul de
Fuziune de la Bruxelles din 1965 care a prevăzut unirea celor trei
Comisii existente la acel moment într-o singură instiţutie, Comisia
Comunităţilor Europene.
Odată cu Tratatul de la Maastricht a fost adoptat şi Tratatul instituind
Comunitatea Europeană, în virtutea căruia Comisia Europeană primea
competenţe şi puteri sporite în mai multe domenii.
Potrivit art. 17, al. (1) din TUE (versiunea consolidată):
Comisia promovează interesul general al Uniunii şi ia iniţiativele
corespunzătoare în acest scop;
Asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de instituţii
în temeiul acestora;
Supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene;
Execută bugetul şi gestionează programele;

58
 Exercită funcţii de coordonare, de executare şi de administrare, în
conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate;
Cu excepţia politicii externe şi de securitate comune şi a altor cazuri
prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii.

7.2. Componenţa Comisiei Europene şi statutul membrilor

acesteia

În cuprinsul art. 17 TUE (versiunea consolidată), s-a stabilit că între

data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi 31 octombrie 2014,
Comisia este compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru,
inclusiv preşedintele şi înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de securitate, care este unul dintre vicepreşedinţii
acesteia.
Potrivit principiului rotaţiei egale între statele membre, începând din
2014, Comisia va fi formata dintr-un număr de comisari egal cu două
treimi din numărul statelor membre (adică 18, în cazul unei Uniuni cu
27 de ţări, incluzând preşedintele şi înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politica de securitate), corespunzător cu două
treimi din numărul statelor membre. Numărul membrilor Comisiei va
putea fi modificat de Consiliul european cu unanimitate de voturi.
Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune
Parlamentului European un candidat la funcţia de preşedinte al
Comisiei.
Consiliul, de comun acord cu preşedintele ales, adoptă lista celorlalte
personalităţi pe care le propune pentru a fi numite membri ai Comisiei.
Alegerea acestora se efectuează, pe baza sugestiilor făcute de statele
membre.
Preşedintele, înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt supuşi, în
calitate de organ colegial, unui vot de aprobare al Parlamentului
European.

59
Iniţial, comisarii erau numiţi pentru un mandat de 4 ani. De la 23
ianuarie 1995 acest mandat a fost prelungit la 5 ani (cu posibilitatea
reînnoirii) pentru a face să coincidă activitatea fiecărei Comisii cu cea
a Parlamentului European, care, sub aspectul mandatului
parlamentarilor, durează tot 5 ani. Acest fapt permite Parlamentului
European să acorde un vot de învestitură Comisiei, înainte de a-şi
începe activitatea, consolidându-i, astfel, legitimitatea democratică.
În ceea ce priveşte numirea comisarilor, trebuie să se ţină cont de cel
puţin trei criterii foarte importante:
- primul criteriu este acela că membrii Comisiei trebuie să fie naţionali
ai statelor membre;
- cea de-a doua regulă limitează numărul membrilor care au
naţionalitatea unui stat membru. În acest sens, , în prezent, fiecare stat
are câte un membru în Comisie. Astfel, numărul membrilor Comisiei
este de 28.
În ceea ce priveşte statutul membrilor Comisiei, acesta vizeaza:
a. independenţa – reprezintă primul element al regimului juridic al
membrilor acestei instituţii comunitare cu statut de instituţie executivă
a Uniunii.
Referitor la independenţă, art. 245 TFUE arată că: „Membrii Comisiei
se abţin de la orice act incompatibil cu natura funcţiilor lor. Statele
membre respectă independenţa acestora şi nu încearcă să îi influenţeze
în îndeplinirea sarcinilor lor.
Pe durata mandatului lor, membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă
activitate profesională, remunerată sau nu. La instalarea în funcţie,
aceştia se angajează solemn să respecte, pe durata mandatului şi după
încetarea acestuia, obligaţiile impuse de mandat şi, în special, obligaţia
de onestitate şi prudenţă în a accepta, după încheierea mandatului,
anumite funcţii sau avantaje. În cazul nerespectării acestor obligaţii,
Curtea de Justiţie, sesizată de Consiliu, hotărând cu majoritate simplă,
sau de Comisie, poate hotărî, după caz, destituirea persoanei în cauză
în condiţiile articolului 247 sau decăderea din dreptul la pensie ori la
alte avantaje echivalente”.

60
b. membrii Comisiei au obligaţia să-şi respecte statutul şi să nu comită
nici un act sau acţiune care ar fi incompatibile cu acest statut.
Din această normă de principiu, trebuie înţeles că ea acoperă orice
formă de concretizare a acţiunii persoanei respective, comisă în viaţa sa
publică sau privată‚ care ar putea fi calificată ca o încălcare a statutului
de comisar european.
c. regimul incompatibilităţilor.
Membrilor Comisiei le este interzis ca pe perioada exercitării funcţiilor
lor să desfăşoare vreo activitate profesională remunerată sau nu.
Aşadar, există o incompatibilitate absolută între funcţia de comisar
european, pe de o parte, şi orice altă funcţie publică sau privată,
remunerată sau nu, pe de altă parte.
d. mandatul.
Prin articolul 158 TCE, mandatul comisarilor a crescut de la patru la
cinci ani, pentru a-l face să coincidă cu durata mandatului
Parlamentului.
Acest mandat este reînnoibil.
Prin excepţie, mandatul poate înceta înaintea expirării duratei lui, prin
două moduri:
- în mod individual şi
- în mod colectiv.
În primul caz (încetarea în mod individual), mandatul poate înceta din
următoarele cauze:
- prin demisie;
- prin demiterea din oficiu. Astfel, în cazul în care nu mai îndeplineşte
condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau în care a comis o
abatere gravă, orice membru al Comisiei poate fi destituit de Curtea de
Justiţie, la plângerea Consiliului hotărând cu majoritate simplă sau a
Comisiei;
- prin intervenţia unui fapt natural - decesul.

61
Membrul Comisiei care a demisionat sau a decedat este înlocuit pe
perioada rămasă până la încheierea mandatului de un nou membru
având aceeaşi cetăţenie, numit de Consiliu, de comun acord cu
preşedintele Comisiei, după consultarea Parlamentului European.
Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea preşedintelui
Comisiei, poate decide că nu este necesară înlocuirea, în special în cazul
în care, durata rămasă până la încheierea mandatului membrului
Comisiei este scurtă.
În caz de demisie, de destituire sau de deces, preşedintele este înlocuit
pentru restul mandatului.
În caz de demisie, de destituire sau de deces, Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate este înlocuit, până
la încheierea mandatului.
e. obligaţia de a depune angajamentul solemn.
f. privilegiile şi imunităţile comisarilor europeni:
- deplasarea fără nicio îngrădire;
- facilităţi de vamă şi de control;
- imunitatea de jurisdicţie pentru actele săvârşite în exercitarea
atribuţiilor ce le revin;
- scutirea de impozite pe salarii şi alte drepturi băneşti acordate.

7.3. Organizarea Comisiei Europene

Organizarea Comisiei este „în esenţă o structură de mini-ministere

numite Direcţii Generale”. Direcţiile Generale(DG) au responsabilităţi
(competenţe, în terminologia Comisiei) pentru anumite domenii de
politică europeană, dar în general sunt în serviciul adevăraţilor
antreprenori de politici, comisarii şi cabinetele lor. Mărimea şi
organizarea internă a DG variază, în general, DG au între 400 şi 900 de
angajaţi, dar există şi multe excepţii (de exemplu, DG Informatică, care
are peste 2000 de angajaţi ).

62
Sediul Comisiei este la Bruxelles. Un număr de servicii (enumerate la
art. 7, 8, 9 din Decizia Consiliului European de la Edinbourg din 8
aprilie 1965) rămân stabilite la Luxemburg.
Secretariatul General (SG) este un serviciu special cu rang de direcţie
generală, având o structură complexă cu un secretar general (cu rang de
director general) asistat de un adjunct şi având 7 direcţii în subordine.
SG ocupă o poziţie centrală în cadrul Comisiei Europene şi al sistemului
mai larg al guvernării UE.
În vederea îndeplinirii atribuţiilor sale, preşedintele Comisiei este
sprijinit de secretarul general, care îl asistă pe preşedinte la pregătirea
lucrărilor şi la conducerea şedinţelor Comisiei.
Activitatea curentă a Comisiei este asigurată de un număr de direcţii
generale şi servicii asimilate care formează un singur serviciu
administrativ.
Pentru a se asigura eficienţa activităţii Comisiei, serviciile lucrează în
strânsă cooperare şi coordonat pentru elaborarea sau punerea în aplicare
a deciziilor.

7.4. Funcţionarea Comisiei Europene

Comisia este un organ colegial cu activitate permanentă, care

acţionează colectiv în conformitate cu regulile sale de procedură şi în
îndeplinirea orientărilor politice stabilite de preşedintele ei.
Comisia Europeană este convocată de preşedintele său (şedinţa ţinându-
se cel puţin o dată pe săptămână şi ori de câte ori este necesar). Membrii
Comisiei sunt obligaţi să fie prezenţi la toate şedinţele.
Potrivit art. 250 TFUE (fostul art. 219 TCE), hotărârile Comisiei sunt
valabil adoptate cu majoritatea membrilor săi, cvorumul fiind stabilit
prin regulamentul de procedură al acesteia.
Comisia ia decizii pe baza propunerilor unuia sau mai multor membri
ai săi. Comisia procedează la vot la cererea oricărui membru. Acest vot

63
are ca obiect propunerea iniţială sau o propunere modificată de către
membrul sau membrii iniţiatori, sau de către preşedinte.
Deciziile Comisiei se adoptă cu majoritatea numărului membrilor
prevăzut de tratat. Această majoritate este cerută, oricare ar fi sensul şi
natura deciziei.
Şedinţele Comisiei nu sunt publice. Dezbaterile sunt confidenţiale.
Sub rezerva unei decizii contrare a Comisiei, secretarul general asistă
la şedinţe.
În caz de absenţă a unui membru al Comisiei, şeful său de cabinet poate
asista la şedinţă şi, la invitaţia preşedintelui, poate să exprime opinia
membrului absent.
Comisia poate decide să asculte orice altă persoană.
Comisia este instituţia care reuneşte ansamblul funcţiilor executive în
cadrul Uniunii Europene.

7.5. Atribuţiile Comisiei Europene

-Funcţia de iniţiativă legislativă

Comisia îşi îndeplineşte obligaţia de a contribui la transpunerea
principiilor tratatelor UE în politici şi legislaţie prin intermediul funcţiei
de iniţiativă legislativă. Consiliul Miniştrilor şi Parlamentul - având
doar în situaţii excepţionale, drept de iniţiativă - nu pot legifera în
chestiuni ce ţin de interesele comunitare decât în baza unei propuneri
venite din partea Comisiei, fapt care conferă acestei instituţii un cvasi-
monopol al iniţiativei legislative în cadrul Uniunii Europene.
Comisia îşi îndeplineşte atribuţiile care decurg din funcţia de iniţiativă
prin formularea de recomandări, prezentarea de opinii şi propunerea
unor noi acte normative. Majoritatea propunerilor legislative ale
Comisiei sunt inspirate din textele tratatelor fondatoare sau din cele ale
amendamentelor la aceste tratate. Surse ale acestor propuneri pot fi însă
şi legislaţia comunitară în vigoare, sentinţe ale Curţii Europene de
Justiţie, precum şi iniţiative ale Consiliului de Miniştri sau ale
64
Parlamentului, care pot să ceară Comisiei să studieze anumite probleme
care îi sunt supuse atenţiei şi să formuleze propuneri. Guvernele statelor
membre, grupurile de interese şi chiar şi companiile private pot exercita
de asemenea presiuni directe sau indirecte asupra Comisiei pentru a le
fi luate în considerare sugestiile.
- Funcţia de execuţie
Responsabilităţile executive ale Comisiei se referă în principal la
elaborarea de directive, regulamente, decizii, recomandări şi opinii, la
asigurarea execuţiei bugetului Uniunii Europene, la supravegherea
implementării politicilor UE şi la urmărirea respectării principiului
liberei concurenţe.
În exercitarea funcţiei de execuţie, Comisia este supravegheată de către
Consiliu, prin intermediul comitetelor consultative, de gestiune şi de
reglementare. Comitetele sunt compuse din reprezentanţi ai statelor
membre şi pot să retragă - în anumite cazuri - dreptul de decizie al
Comisiei, pentru a-1 reda Consiliului
-Funcţia de decizie
Conform dispoziţiilor art. 288 TFUE, pentru exercitarea competenţelor
Uniunii, Comisia are competenta decizionaiă proprie, în acest sens
putând adopta regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize.
- Funcţia de supraveghere
Misiunea de supraveghere a tratatelor comunitare constituie cea dintâi
funcţie formulată de articolul din Tratat relativ la funcţiile Comisiei. În
exercitarea funcţiilor de control, Comisia posedă puteri eficiente de
informare şi prevenire. Astfel, statele au obligaţia de a-i comunica
informaţii, de a modifica măsuri sau proiecte de măsuri, de a semnala
situaţii de fapt şi de drept, rezultând atât din datoria generală de
colaborare, cât şi din dispoziţiile particulare ale tratatului.
Prin exercitarea acestei funcţii de supraveghere a mandatului de
respectare a dispoziţiilor tratatelor comunitare, Comisia a fost denumită
şi „gardian al tratatelor”.
În exercitarea funcţiei de control, Comisia beneficiază şi de o putere
generală de recomandare şi avizare.
65
Comisia beneficiază şi de o putere de aplicare a unor sancţiuni (amenzi
sau plata unor penalităţi) în special întreprinderilor care încalcă regulile
concurenţei.
Comisia are atribuţii de control şi impunere a legislaţiei comunitare atât
faţă de state membre cât şi de resortisanţii lor, persoane fizice şi
juridice, putând să interzică sau să impună o anumită conduită.
- Funcţia de reprezentare
Comisia exercită funcţii de dublă reprezentare a Uniunii Europene, atât
în plan internaţional cât şi în plan intern.

66
 8. CURTEA DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE

8.1. Evoluţia în timp a Curţii de Justiţie

8.2. Compunerea şi organizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
8.2.1. Curtea de Justiţie
8.2.2. Tribunalul de Primă Instanţă
8.2.3. Tribunalul Funcţiei Publice

8.1. Evoluţia în timp a Curţii de Justiţie

Constituirea, organizarea şi funcţionarea Curţii de Justiţie sunt

prevăzute în tratatele institutive, atât în Tratatul de la Paris (1951) cât
şi în Tratatele de la Roma (1957).
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a elaborat, în martie 1953,
propriul Regulament de procedură .
Curtea a pronunţat primele sale hotărâri la 21 decembrie 1954: Franţa
împotriva înaltei Autorităţi (1/54) şi Italia împotriva înaltei Autorităţi
(2/54).
Deoarece numărul acţiunilor a crescut , a apărut necesitatea, pe de o
parte, de a descongestiona activitatea Curţii şi, pe de altă parte, de a
instaura un al doilea grad de jurisdicţie prin crearea unei jurisdicţii de
primă instanţă.
Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene a fost creat la
solicitarea Curţii prin decizia Consiliului din 24 octombrie 1988.
Datorită creşterii volumului de muncă al Tribunalului de Primă Instanţă
şi în conformitate cu Tratatul de la Nisa, Consiliul, prin decizia sa din
2 noiembrie 2004, a alăturat Tribunalului de Primă Instanţă şi
Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene.
Cel mai recent document prin care s-a reglementat organizarea şi
funcţionarea Curţii de Justiţie este Tratatul de la Lisabona, care a stabilit

67
ca denumirea acestei instituţii să fie „Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene"

8.2. Compunerea şi organizarea Curţii de Justiţie a Uniunii

Europene

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă instituţia

jurisdicţională a Uniunii Europene şi este compusă din trei instanţe:
-Curtea de Justiţie
-Tribunalul de Primă Instanţă
-Tribunalul Funcţiei Publice
Misiunile esenţiale ale acestor instanţe sunt:
-examinarea legalităţii actelor juridice ale Uniunii
-asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului Uniunii

8.2.1. Curtea de Justiţie

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este compusă din câte un
judecător pentru fiecare stat membru, de unde rezultă că în prezent
Curtea reuneşte 28 de judecători.
Este asistată de opt avocaţi generali, numărul acestora putând fi mărit
de către Consiliu.
Judecătorii şi avocaţii generali sunt desemnaţi de comun acord de către
guvernele statelor membre, pentru o perioadă de 6 ani.
Înainte de a intra în funcţie, fiecare judecător depune, în faţa Curţii de
Justiţie reunită în şedinţă publică, jurământul.
Judecătorii beneficiază de imunitate de care poate fi ridicată de Curtea
de Justiţie întrunită în şedinţă plenară.
Judecătorii nu pot exercita nici o funcţie politică sau administrativă şi
nici o activitate profesională.

68
Funcţia de judecător încetează în mod individual prin demisie,
schimbarea ordinară ori deces.
Organizarea şi funcţionarea Curţii de Justiţie sunt reglementate în
cuprinsul tratatelor, în Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
(anexat la TFUE), precum şi în Regulamentul său de procedură.
La fiecare trei ani are loc o înlocuire parţială a judecătorilor şi avocaţilor
generali în condiţiile prevăzute de Statutul CJUE.
Imediat după înlocuirea parţială prevăzută mai sus, judecătorii aleg
dintre ei pe preşedintele Curţii, pentru o perioadă de trei ani.
La nevoie, preşedinţia este asigurată de către unul dintre preşedinţii
camerelor de cinci judecători sau de către unul dintre preşedinţii
camerelor de trei judecători.
În conformitate cu art. 16 din Statului CJUE, Curtea înfiinţează în
cadrul ei camere formate din trei şi din cinci judecători, aceştia alegând
dintre ei preşedinţii camerelor.
Curtea se poate întruni în următoarele formule:
-Şedinţa plenară, compusă din toţi judecătorii;
-Marea Cameră, compusă din 13 judecători ;
-Camerele compuse din cinci sau din trei judecători.
Curtea se întruneşte în şedinţă plenară în cazurile speciale prevăzute de
Statutul Curţii (printre altele, atunci când trebuie să pronunţe destituirea
Ombudsmanului sau să dispună din oficiu demiterea unui comisar
european care nu a respectat obligaţiile ce îi revin) şi atunci când
apreciază că o cauză prezintă o importanţă excepţională.
Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau
a unei instituţii care este parte într-un proces, precum şi în cauzele
deosebit de complexe sau de importante.
Cvorumul prevăzut:
Şedinţă plenară - cincisprezece judecători
Marea Cameră - nouă judecători
Camere de cinci sau de trei judecători - trei judecători
69
Indiferent de natura cauzei, procedura include o fază scrisă şi o fază
orală care, în general, este publică.
Unul dintre judecători poate fi numit raportor care poate fi ajutat de un
adjunct.
Curtea deliberează în camera de consiliu, la deliberări luând parte
numai judecătorii care au participat la faza orală a procedurii şi,
eventual, raportorul adjunct însărcinat cu studierea cauzei.
Curtea are atribuite competenţe jurisdicţionale bine definite, pe care le
exercită în cadrul procedurii întrebărilor preliminare şi al diferitelor
categorii de acţiuni.
Procedura întrebărilor preliminare
Curtea de Justiţie colaborează cu instanţele judecătoreşti din statele
membre (care sunt instanţele de drept comun în materia dreptului
comunitar) privind interpretarea dreptului comunitar. Răspunsul Curţii
de Justiţie nu ia forma unui simplu aviz, ci a unei hotărâri sau a unei
ordonanţe motivate. Instanţa naţională destinatară este ţinută de
interpretarea dată atunci când soluţionează litigiul aflat pe rolul său.
Fiecare cetăţean european poate să obţină precizarea normelor
comunitare care îl privesc, cu toate că această cerere nu poate fi
formulată decât de o instanţă judecătorească naţională.

8.2.2. Tribunalul de Primă Instanţă

Cvorumul :
-Şedinţă plenară - cincisprezece judecători ;
-Marii Camere este de nouă judecători ;
-Camerei compusă din trei sau din cinci judecători este de trei judecători
.
Procedura în faţa Tribunalui de Primă Instanţă este reglementată de
aceleaşi dispoziţii care reglementează procedura în faţa Curţii de
Justiţie.

70
Procedura în faţa Tribunalui de Primă Instanţă urmează cele două faze
principale :
-faza scrisă
- faza orală.
Nu toate procedurile speciale întâlnite în faţa Curţii se regăsesc şi în
faţa Tribunalului.
Competenţa Tribunalulului de Primă Instanţă:
-acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva
actelor instituţiilor comunitare;
- acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
- acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire
la actele adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de
protecţie comercială („dumping") şi la actele prin care Consiliul
exercită competenţe de executare;
- acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru
prejudiciile cauzate de instituţiile comunitare sau de funcţionarii
acestora;
- acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Uniune, prin care se
atribuie în mod expres Tribunalului competenţa de judecare;
- acţiuni în materia mărcilor comunitare;
- recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice, limitate
la chestiuni de drept".

8.2.3. Tribunalul Funcţiei Publice

Consiliul a decis constituirea unei jurisdicţii specifice pentru
contenciosul funcţiei publice competentă să judece în primă instanţă cu
privire la aceste litigii.
Tribunalul Funcţiei Publice este alcătuit din şapte judecători numiţi de
Consiliu (hotărând cu unanimitate)

71
Judecătorii sunt numiţi pentru o perioadă de şase ani, cu posibilitatea
reînnoirii mandatului.
Judecătorii aleg dintre ei pe preşedintele Tribunalului, pentru o
perioadă de trei ani, mandatul acestuia poate fi reînnoit.
Cauzele aflate pe rolul Tribunalului sunt judecate în şedinţă plenară, în
camera de cinci judecători, în camere de trei judecători sau de către
judecătorul unic.
În activitatea sa Tribunalul Funcţiei Publice este ajutat de grefă şi de o
serie de servicii.
Şedinţele Tribunalului se pot desfăşura numai cu respectarea
cvorumului de cinci judecători în cazul şedinţei plenare şi trei judecători
în cazul camerei compuse din cinci judecători şi al camerelor compuse
din trei judecători.
Ca şi în cazul celorlalte instanţe, procedura de judecată cuprinde o fază
scrisă şi una orală.
Competenţe în litigiile dintre Uniune şi funcţionarii săi, în litigiile dintre
orice organe, oficii sau agenţii şi funcţionarii acestora.
Tribunalul nu poate soluţiona litigiile dintre administraţiile naţionale şi
agenţii lor.
Incepand cu 1 septembrie 2016, Tribunalul Functiei Publice a fost integrat in
Tribunal, acesta din urma redevenind la functia sa initial de Tribunal de Prima
Instanta.

72
 9. CURTEA DE CONTURI EUROPEANĂ

9.1. Constituirea şi componenţa Curţii de Conturi

9.2. Organizarea Curţii de Conturi
9.3. Funcţionarea Curţii de Conturi
9.4. Competenţele Curţii de Conturi

9.1. Constituirea şi componenţa Curţii de Conturi

Curtea de Conturi Europeană a fost instituită prin Tratatul de revizuire

a dispoziţiilor bugetare (Bruxelles, 22 iulie 1975) şi şi-a început
activitatea în 1977.
Are sediul propriu în Luxemburg din anul 1988.
Prin Tratatul de la Maastricht, Curţii de Conturi i s-a conferit calitatea
de instituţie a Comunităţilor Europene, consolidând astfel independenţa
şi autoritatea acesteia.
Curtea de Conturi Europeană are misiunea de a publica în fiecare an o
Declaraţie de asigurare (DAS) cu privire la corectitudinea conturilor
comunitare şi la legalitatea şi regularitatea operaţiunilor care stau la
baza acestora.
Prin Tratatul de la Nisa s-a decis ca fiecare stat membru să fie
reprezentat de câte un membru la Curtea de Conturi.
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) atribuie Curţii
de Conturi Europene ca sarcină principală auditarea conturilor Uniunii.
Membrii Curţii de Conturi sunt numiţi de către Consiliu după o
consultare prealabilă a Parlamentului European, pe baza propunerilor
făcute de fiecare stat membru. Ei sunt aleşi dintre personalităţi care fac
parte sau au făcut parte în ţările lor, din cadrul unor instituţii de audit
extern, sau care deţin o calificare specială pentru această funcţie. pentru
un mandat de şase ani care poate fi reînnoit.

73
Membrilor Curţii de Conturi le revin aceleaşi privilegii, imunitaţi şi
restricţii ca şi judecătorilor Curţii de Justiţie a UE.

9.2. Organizarea Curţii de Conturi

Organizarea are la bază Regulamentul de procedură propriu al Curţii de

Conturi.
Membrii Curţii de Conturi se reunesc în colegiu, care reprezintă
principalul organ decizional al instituţiei.
Curtea de Conturi Europeană colaborează pe deplin cu Oficiul
European de Luptă Antifraudă (OLAF).
Membrii Curţii de Conturi desemnează dintre ei un preşedinte pentru o
perioadă de trei ani, mandatul acestuia putând fi reînnoit.
Preşedintele prezidează reuniunile Curţii şi urmăreşte aplicarea
deciziilor acesteia.
Curtea de Conturi este organizată în jurul a cinci grupuri de audit: patru
grupuri de audit cu caracter vertical, denumite grupul I, grupul II,
grupul III şi grupul IV şi un grup de audit cu caracter orizontal, denumit
grupul CEAD (Coordonare, comunicare, evaluare, asigurare şi
dezvoltare).
Repartizarea ariilor de competenţă între grupuri este efectuată astfel:
- Grupul I: Conservarea şi gestionarea resurselor naturale
- Grupul II: Politici structurale, transport, cercetare şi energie
- Grupul III: Acţiuni externe
- Grupul IV: Venituri, activităţi bancare, cheltuieli administrative,
instituţii şi organisme ale Uniunii şi politici interne
- Grupul CEAD: Coordonare, comunicare, evaluare, asigurare şi
dezvoltare.

74
Membrii grupului aleg dintre ei un decan al grupului, care este ales cu
majoritate membrilor grupului pentru un mandat de doi ani care poate
fi reînnoit.
Curtea de Conturi decide, la propunerea grupurilor de audit, organizarea
în unităţi a fiecărui grup.
Decanul asigură coordonarea sarcinilor şi buna funcţionare a grupului,
participă la activităţile grupului şi le coordonează, mai ales în ceea ce
priveşte următoarele responsabilităţi:
- pregătirea proiectului de program de lucru anual al grupului;
- propunerea de repartizare a sarcinilor de audit între membrii grupului,
precum şi reprezentarea grupului în cadrul altor organisme;
- propunerile de repartizare a resurselor umane şi bugetare între
membri, directori şi unităţi;
- supravegherea modului de monitorizare a îndeplinirii sarcinilor din
programul de lucru;
- punerea în aplicare a activităţilor necesare de control al calităţii;
- pregătirea deciziilor grupului;
-supravegherea unităţilor grupului la nivel organizational şi
administrativ.
Participarea la şedinţele grupurilor de audit este deschisă pentru toţi
membrii Curţii.
Cvorumul membrilor prezenţi necesar pentru deliberare este de două
treimi din numărul de membri ai grupului.
Deciziile sunt adoptate cu majoritatea membrilor grupului.
Comitetul administrativ a fost creat în baza art. 11 din Regulamentul de
procedură al Curţii de Conturi şi este format din câte un membru din
flecare grup de audit.
Comitetul administrativ este responsabil de toate dosarele de natură
administrativă a căror soluţionare necesită decizia Curţii.

75
Secretarul general al Curţii de Conturi este membrul de personal cu cele
mai înalte funcţii din instituţie şi este numit de Curte pentru un mandat
de şase ani.

9.3. Funcţionarea Curţii de Conturi

Proiectul ordinii de zi a şedinţei Curţii indică documentele care urmează

a fi adoptate fără dezbatere şi cele care urmează a fi adoptate prin
dezbatere.
Sunt clasate ca documente care urmează a fi adoptate fără dezbatere
(documente A) următoarele:
- capitolele sau o parte (părţi) din capitolele raportului anual pentru
adoptarea oficială;
- documentele sau o parte (părţi) din documentele prezentate de un grup
de audit atunci când două treimi din membrii grupului respectiv,
inclusiv raportorul, sunt de acord cu această clasificare;
- documentele sau o parte (părţi) din documentele emise de Comitetul
administrativ atunci când două treimi din membrii Comitetului sunt de
acord cu această clasificare.
Toate celelalte documente sunt clasificate ca documente care urmează
a fi adoptate prin dezbatere (documente B)
Curtea publică rezultatele activităţilor sale de audit în următoarele tipuri
de rapoarte:
- Rapoartele anuale, care prezintă rezultatele activităţilor de audit
financiar sub forma unor declaraţii de asigurare cu privire la bugetul
general şi la Fondurile europene de dezvoltare (aceste două rapoarte se
publică împreună, în luna noiembrie);
- Rapoartele anuale specifice, care prezintă rezultatele auditurilor
financiare efectuate cu privire la agenţiile şi organismele Uniunii;

76
- Rapoartele speciale, care prezintă rezultatele anumitor audituri ale
performanţei şi ale anumitor audituri de conformitate. Rapoartele
speciale se pot publica în orice moment al anului.
Auditul Curţii privind conturile Uniunii se desfăşoară în conformitate
cu Standardele internaţionale de audit (International Standards on Audit
- ISA)

9.4. Competenţele Curţii de Conturi

Curtea de Conturi Europeană verifică totalitatea conturilor de venituri

şi cheltuieli ale Uniunii şi, de asemenea, verifică totalitatea conturilor
de venituri şi cheltuieli ale oricărui organ, oficiu sau agenţie înfiinţată
de Uniune.
Deasemenea, Curtea de Conturi Europeană examinează legalitatea şi
corectitudinea veniturilor şi cheltuielilor şi asigură buna gestiune
financiară.
Controlul se efectuează asupra actelor justificative şi, dacă este cazul,
la faţa locului, la celelalte instituţii ale Uniunii, în sediile oricărui organ,
oficiu sau agenţie care administrează venituri sau cheltuieli făcute în
numele Uniunii şi în statele membre, inclusiv
În imobilele oricărei persoane fizice sau juridice care beneficiază de
vărsăminte provenite de la buget.
Curtea de Conturi nu are putere juridică şi, drept urmare, rapoartele şi
opiniile sale nu au un caracter obligatoriu din punct de verdere juridic.

77
 10. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

10.1. Constituirea şi componenţa BCE

10.2. Organizarea BCE
10.3. Atribuţii şi competenţe ale BCE

10.1. Constituira şi componenţa BCE

Conform Tratatului de la Maastricht , Crearea Uniunii economice şi

monetare (UEM) era prevăzută să se desfăşoare în trei etape, cea de-a
treia dintre acestea constând în crearea unei monede unice la 1 ianuarie
1999 şi înfiinţarea Băncii Centrale Europene.
Art. 8 TCE, care instituia un Sistem European de Bănci Centrale
(SEBC) şi o Bancă Centrală Europeană (BCE), însărcinată cu
implementarea acordurilor SEBC şi care dispunea de personalitate
juridică în conformitate cu dreptul public internaţional.
În urma adoptării Tratatului de la Lisabona, Banca Centrală Europeană
a fost inclusă în cadrul instituţiilor Uniunii Europene
Structura organizatorică a Băncii Centrale Europene conţine trei organe
decizionale, respectiv: Consiliul guvernatorilor, Comitetul executiv şi
Consiliul general.

10.2. Organizarea BCE

Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene este principalul

organ de decizie al BCE şi, în temeiul art. 283 TFUE, este constituit din
membrii Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene şi din
guvernatorii băncilor centrale naţionale ale statelor membre a căror
monedă este euro.

78
Conform art. 10.5 din Protocolul privind Statutul Sistemului European
al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene (anexat la TFUE),
Consiliul guvernatorilor se întruneşte de cel puţin zece ori pe an.
Respectă principiul independenţei.
Consiliul guvernatorilor defineşte politica monetară a Uniunii, inclusiv,
dacă este cazul, deciziile privind obiectivele monetare intermediare,
ratele dobânzilor de referinţă si constituirea rezervelor în cadrul SEBC,
şi stabileşte orientările necesare aplicării lor.
În cadrul şedinţelor fiecare membru al Băncii Centrale Europene
dispune de un vot.
Numărul guvernatorilor cu drept de vot este de cincisprezece, stabilit
prin rotaţie, după anumite reguli specifice.
Consiliul guvernatorilor poate înfiinţa sau desfiinţa comitete.
Comitetul executiv este constituit din preşedinte, un vicepreşedinte şi
alţi patru membri numiţi de Consiliul European, hotărând cu majoritate
calificată, la recomandarea Consiliului şi după consultarea
Parlamentului European şi a Consiliului guvernatorilor Băncii Centrale
Europene.
Mandatul acestora este pe termen de opt ani şi nu poate fi reînnoit.
Pot fi membri ai Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene doar
resortisanţii statelor membre.
Comitetul executiv stabileşte datele reuniunilor sale la propunerea
preşedintelui.
La cererea preşedintelui, Comitetul executiv poate lua decizii prin
intermediul teleconferinţei, dacă nu se opun cel puţin doi membri ai
Comitetului executiv.
Comitetul executiv este responsabil pentru administrarea curentă a
Băncii Centrale Europene.
De asemenea, Comitetul executiv al Băncii Centrale Europene are şi
alte responsabilităţi, respectiv:
- pregăteşte reuniunile Consiliului guvernatorilor;

79
- aplică politica monetară pentru zona euro, în conformitate cu
orientările şi deciziile adoptate de Consiliul guvernatorilor;
- exercită anumite competenţe care i-au fost delegate de către Consiliul
guvernatorilor.
Unele dintre acestea au caracter de reglementare.
Consiliul general al Băncii Centrale Europene se constituie ca cel de-al
treilea organ de decizie al BCE şi este format din preşedintele şi
vicepreşedintele BCE, precum şi din guvernatorii băncilor centrale
naţionale.
Participarea la reuniunile Consiliului general este deschisă numai
membrilor acestuia, celorlalţi membri ai Comitetului executiv,
preşedintelui Consiliului Uniunii Europene şi unui membru al Comisiei
Europene.
Pentru a vota, Consiliului general trebuie să întrunească un cvorum de
două treimi din membrii săi sau supleanţii acestora.

10.3. Atribuţii şi competenţe ale BCE

Atribuţiile Consiliului General al Băncii Centrale Europene sunt:

-contribuie la funcţiile consultative ale BCE
-contribuie la sarcinile statistice ale BCE
-contribuie la îndeplinirea angajamentelor de raportare ale BCE
-contribuie la standardizarea normelor contabile şi raportarea
operaţiunilor băncilor centrale naţionale
-contribuie la elaborarea Condiţiilor de angajare a personalului Băncii
Centrale Europene
Atribuţii şi competenţe ale BCE
Banca Centrală Europeană este singura abilitată să autorizeze
emisiunea de monedă euro.

80
Este independentă în exercitarea competenţelor şi în administrarea
finanţelor sale.
În special, Banca Centrală Europeană este responsabilă pentru:
-Definirea politicilor Eurosistemului
-Adoptarea de decizii privind operaţiunile de politică monetară,
coodonarea şi monitorizarea acestora.
-Adoptarea de acte juridice
-Autorizarea emiterii de bancnote
-Intervenţii pe pieţele valutare
-Cooperarea la nivel internaţional şi european
-Rapoarte statutare
-Monitorizarea riscurilor financiare.

81
 11. ORGANELE CONSULTATIVE ŞI CELE
INTERINSTITUŢIONALE ALE UNIUNII EUROPENE

11.1. Comitetul Economic şi Social European

11.2. Comitetul Regiunilor
11.3. Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene
11.4. Oficiul European pentru Selecţia Personalului
11.5. Şcoala Europeană de Administraţie

11.1. Comitetul Economic şi Social European

Comitetul Economic şi Social este un organ consultativ înfiinţat prin

Tratatele de la Roma din 1957.
Potrivit art. 300 al. (2) din TFUE, Comitetul Economic şi Social este
format din reprezentanţi ai organizaţiilor patronale, salariale şi ai altor
reprezentanţi ai societăţii civile, în special din domeniile economic şi
social, civic, profesional şi cultural.
Misiunea fundamentală a Comitetului Economic şi Social constă în
consilierea celor trei mari instituţii (Parlamentul European, Consiliul
Uniunii Europene şi Comisia Europeană).
Comitetul Economic şi Social emite avize din proprie iniţiativă
Potrivit art. 301 TFUE, numărul de membri ai Comitetului Economic şi
Social nu poate depăşi trei sute cincizeci, la propunerea statelor,
mandatul fiind de cinci ani cu posibilitatea reînnoirii.
Membrii Comitetului Economic şi Social sunt împărţiţi în 3 grupuri:
- grupul angajatorilor (sectoare publice şi private din industrie, comerţ,
finanţe etc. - întreprinderi mari);
- grupul salariaţilor (confederaţii sindicale naţionale);
- grupul pentru activităţi diverse.
Sediul Comitetului Economic şi Social se afla la Bruxelles.
82
Potrivit art. 2 din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi
Social este format din organele următoare: Adunarea, Biroul,
preşedintele şi secţiunile specializate.

11.2. Comitetul Regiunilor

Comitetul Regiunilor este un organ creat în urma adoptării tratatului de

la Maastricht, cadrul legislativ fiind stabilit iniţial în cuprinsul art. 263-
265 TCE.
Instituirea Comitetului Regiunilor a fost un pas semnificativ în
„procesul creării unei Uniuni şi mai apropiate de cetăţenii Europei, în
care deciziile sunt luate pe cât posibil de apropiat de cetăţean în
conformitate cu principiul subsidiarităţii“.
Comitetul Regiunilor este unul dintre principalii apărători ai
principiului subsidiarităţii.
Repartizarea locurilor între statele membre este identică cu cea stabilită
pentru Comitetul Economic şi Social.
Organele Comitetului sunt Adunarea Plenară, preşedintele, Biroul şi
comisiile.
Comitetul este asistat de un Secretariat General, care este condus de un
secretar general.

11.3. Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene

Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene este un oficiu

interinstituţional care are drept obiect de activitate să asigure, în cele
mai bune condiţii posibile, editarea publicaţiilor instituţiilor Uniunii
Europene.
Oficiul, pe de o parte, permite instituţiilor îndeplinirea obligaţiilor ce le
levin în ceea ce priveşte publicarea textelor legislative şi, pe de altă

83
parte, contribuie la concepţia tehnică şi la punerea în aplicare a
politicilor de informare şi comunicare în domeniile sale de competenţă.
Oficiul este condus de un director, care este responsabil pentru buna
funcţionare a Oficiului şi îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea
comitetului de conducere.
Oficiul furnizează instituţiilor Uniunii consiliere şi asistenţă privind
domeniile de competenţă.
Oficiul îşi exercită competenţele în domeniile următoare:
- editarea Jurnalului Oficial al Uniunii Europene şi garantarea
autenticităţii lui;
- editarea altor publicaţii obligatorii;
- editarea sau coeditarea altor publicaţii;
- dezvoltarea, menţinerea şi actualizarea serviciilor sale de editare
electronică destinate publicului;
- punerea la dispoziţia publicului a întregii legislaţii şi a altor texte
oficiale;
- conservarea şi punerea la dispoziţia publicului, sub formă electronică,
a tuturor publicaţiilor instituţiilor;

11.4. Oficiul European pentru Selecţia Personalului

Oficiul European pentru Selecţia Personalului organizează concursuri

deschise cu scopul de a asigura angajarea funcţionarilor în condiţii
profesionale şi financiare optime în instituţiile Uniunii Europene.
Este administrat de un director numit de către Comisie (pe o perioadă
de cinci ani care poate fi reînnoită cu un nou mandat).
Consiliul de administraţie al Oficiului European pentru Selecţia
Personalului are în alcătuirea sa un membru numit de fiecare instituţie
şi trei reprezentanţi ai personalului cu statut de observatori, numiţi de
comun acord de către comitetele pentru personal ale instituţiilor
Uniunii.
84
La cererea fiecărei instituţii, oficiul organizează procedura de selecţie
pentru alte categorii de personal.

11.5. Şcoala Europeană de Administraţie

Şcoala Europeană de Administraţie a fost înfiinţată prin Decizia

(2005/118/CE) şi din motive de economie şi eficienţă a fost afiliată
Oficiului pentru Selecţia Personalului Uniunii Europene.
Şcoala concepe, organizează şi evaluează, în numele instituţiilor
Uniunii, următoarele acţiuni de formare:
- cursuri de management pentru funcţionarii şi agenţii care trebuie sau
ar trebui să exercite funcţii de conducere;
- cursuri de începere a activităţii pentru noii membri ai personalului;
- formarea obligatorie prevăzută la articolul 45a din Statutul
funcţionarilor în cadrul trecerii de la o grupă de funcţii la alta.
Şcoala Europeană de Administraţie este singura competentă să
organizeze formarea obligatorie prevăzută la articolul 45a din Statutul
funcţionarilor.

85
 12. AGENŢIILE UNIUNII EUROPENE

12.1. Aspecte generale

12.2. Agenţiile executive ale Uniunii Europene
12.3. Agenţiile de reglementare ale Uniunii Europene

12.1. Aspecte generale

Termenul „agenţii" acoperă toate organizaţiile, indiferent de denumirile

oficiale ale acestora (care pot include termeni precum agenţie, fundaţie,
observator etc.).
Agenţiile europene sunt organizaţii descentralizate create printr-un act
legislativ special şi cărora li s-a încredinţat o misiune specifică.
Comisia face distincţie între două tipuri de agenţii ale Uniunii:
agenţiile executive şi agenţiile aşa-numite „de reglementare".
Agenţiile executive sunt instituite printr-o decizie a Comisiei şi au ca
misiune punerea în aplicare de programe sectoriale de asistenţă
financiară ce aparţin Comisiei, finanţate prin credite care rămân înscrise
în bugetul general.
Agenţiile de reglementare sunt instituite prin regulamente ale
Consiliului sau în codecizie cu Parlamentul European şi sunt organisme
independente şi specializate, care răspund de punerea în aplicare a
anumitor aspecte ale politicilor comunitare sectoriale.

12.2. Agenţiile executive ale Uniunii Europene

Agenţia Executivă a Consiliului European pentru Cercetare a fost

instituită pentru perioada 1 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2017, sediul
său fiind stabilit la Bruxelles.
Agenţia Executivă pentru Cercetare
86
Agenţia Executivă pentru Competitivitate şi Inovare
Agenţia Executivă pentru Educaţie, Audiovizual şi Cultură
Agenţia Executivă pentru Reţeaua Transeuropeană de Transport
Agenţia Executivă pentru Sănătate şi Consumatori

12.3. Agenţiile de reglementare ale Uniunii Europene

În prezent există 30 de agenţii de reglementare, trei dintre acestea

încadrându-se în politica externă şi de securitate comună şi alte trei
agenţii care se ocupă de aspecte privind cooperarea poliţienească şi
judiciară în materie penală.
Unele agenţii pot adopta decizii individuale cu efect direct, aplicând
standardele convenite la nivelul Uniunii, altele oferă expertiză tehnică
suplimentară pe baza căreia Comisia îşi poate întemeia o decizie şi
altele pun accentul mai mult pe crearea unei reţele între autorităţile
naţionale.
Agenţiile nu sunt abilitate să adopte măsuri generale de reglementare.
Competenţele acestora se limitează la adoptarea de decizii individuale
în domenii specifice în cazul cărora este nevoie de o expertiză tehnică
determinată, în condiţii stricte şi precis definite şi fară o competenţă
discreţionară veritabilă.
a) agenţii care adoptă decizii individuale obligatorii din punct de vedere
juridic faţă de terţi:
- Oficiu Comunitar pentru Soiuri de Plante (CVPO);
- Oficiul pentru armonizare în piaţa internă (OHIM);
- Agenţia Europeană de Siguranţă a Aviaţiei (AESA);
- Agenţia Europeană pentru Produse Chimice (AEPC);
b) agenţii care oferă asistenţă directă Comisiei şi, după caz, statelor
membre, sub forma consultanţei tehnice şi ştiinţifice şi/sau a rapoartelor
de inspecţie:

87
- Agenţia Europeană pentru Siguranţă Maritimă (EMSA);
- Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentară (EFSA);
- Agenţia Feroviară Europeană (ERA);
- Agenţia Europeană pentru Evaluarea Medicamentelor (EMEA);
- Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor şi a Informaţiei
(ENISA);
c) agenţii însărcinate cu activităţi operaţionale:
- Autoritatea Europeană de Supraveghere a Sistemului Global de
Navigaţie prin Satelit (GSA);
- Agenţia Comunitară pentru Controlul Pescuitului (CFCA);
- Agenţia europeană pentru gestionarea cooperării operaţionale la
frontierele exterioare (FRONTEX);
- Unitatea de Cooperare Judiciară a Uniunii Europene (EUROJUST);
- Oficiul European de Poliţie (EUROPOL);
- Colegiul European de Poliţie (CEPOL);
d) agenţii responsabile de colectarea, analizarea, transmiterea sau
introducerea în reţea de informaţii obiective, fiabile şi uşor accesibile:
- Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale
(CEDEFOP);
- Fundaţia Europeană pentru îmbunătăţirea Condiţiilor de Viată şi
Muncă (EUROFOUND);
- Agenţia Europeană a Mediului (EEA);
- Fundaţia Europeană pentru Formare Profesională (ETF)
- Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi a Dependenţei de
Droguri (EMCDDA);
- Agenţia Europeană pentru Securitate şi Sănătate în Muncă (OSHA);
- Centrul European pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor (ECDC);
- Agenţia pentru Drepturile Fundamentale a Uniunii Europene (FRA);

88
Institutul European pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi
(EIGE;
e) organe ale Uniunii care furnizează servicii altor agenţii şi instituţii:
- Centrul de Traduceri al Organelor Uniunii Europene (CDT).
Totodată, având în vedere că Politica externă şi de securitate comună
face obiectul aplicării unor norme şi proceduri speciale, agenţiile create
pentru coordonarea activităţilor din acest domeniu vor fi tratate separat.
Astfel, avem:
- Agenţia Europeană de Apărare (AEA);
- Centrul Satelitar al Uniunii Europene (CSUE);
- Institutul pentru Studii de Securitate al Uniunii Europene (ISS).

89
 13. PROCESUL DECIZIONAL ÎN CADRUL UNIUNII
EUROPENE

13.1. Aspecte generale privind procedura legislativă la nivelul Uniunii

Europene
13.2. Procedura consultării
13.3. Procedura cooperării
13.4. Procedura de codecizie (procedura legislativă ordinară)
13.5. Procedura avizului conform

13.1. Aspecte generale privind procedura legislativă la nivelul

Uniunii Europene

Spre deosebire de sistemele naţionale unde Parlamentul este forul

legislativ, în cadrul Uniunii Europene elaborarea deciziei este un proces
care implică mai multe instituţii.
Principiul echilibrului instituţional, conform căruia toate instituţiile
participă la procesul legislativ .
Instituţiile Uniunii care interacţionează în cadrul procesului decizional
sunt: Consiliul European, Parlamentul European, Consiliul, Comisia
Europeană sau alte organe cu rol consultativ, precum Comitetul
Economic şi Social sau Comitetul Regiunilor.
Consiliul Uniunii Europene este principalul for legislativ al Uniunii
Europene, singur sau împreună cu Parlamentul European.
Comisia Europeană are iniţiativa legislativă în virtutea căreia pregăteşte
şi prezintă Consiliului şi Parlamentului European proiecte de acte
normative.

90
13.2. Procedura consultării

Iniţial, Consiliul (în calitatea sa de for decizional) era obligat ca înaintea

adoptării unor acte legislative să consulte Parlamentul European, care
nu era învestit cu puteri legislative.
Obligaţia de consultare rezultă din dispoziţiile specifice ale tratatelor,
procedura consultării prepresupunând adoptarea unui act normativ după
consultarea Parlamentului European, a Comisiei, a Curţii de Justiţie sau
a Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor.
Conform art. 295 TFUE, Parlamentul European, Consiliul şi Comisia
se consultă reciproc şi organizează, de comun acord, condiţiile
cooperării lor.
Procedura consultării presupune mai multe etape:
- Elaborarea unei propuneri. Comisia este cea care elaborează o
propunere referitoare la ceea ce se doreşte a se legifera.
- Etapa consultării(Parlamentul)
- Decizia(Consiliul)
- Publicarea
Procesul elaborării actului legislativ depinde, în mare măsură, de
cooperarea eficientă dintre cele trei instituţii.

13.3. Procedura cooperării

Cooperarea între Consiliu şi Parlamentul European a fost introdusă prin

art.6 din Actul Unic European (AUE).
După adoptarea Tratatului de la Maastricht, procedura de cooperare a
constituit una dintre pricipalele proceduri legislative.
Odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona, procedura de consultare
a fost reformulată. Astfel, conform art. 295 TFUE, Parlamentul
European, Consiliul şi Comisia se consultă reciproc.

91
13.4. Procedura de codecizie (procedura legislativă ordinară)

Procedura de codecizie a fost introdusă odată cu adoptarea Tratatului

de la Maastricht.
Parlamentul European a devenit asociat Consiliului, beneficiind de
competenţe legislativă efectivă.
După Tratatul de la Nisa, procedura codeciziei a devenit cea mai
importantă procedură din practica legislativă a UE.
Parlamentul European, Consiliul şi Comisia au adoptat la 4 mai 1999 o
„Declaraţie comună asupra modalităţilor practice ale noii proceduri de
codecizie“
Odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona, procedura de codecizie a
fost redenumită „procedura legislativă ordinară“.
Procedura legislativă ordinară este reglementată în art. 294 TFUE şi
cuprinde trei etape. Astfel: prima lectură; a doua lectură; a treia lectură.

13.5. Procedura avizului conform

A fost introdusă prin Actul unic european (art.8 şi art.9) şi reprezintă o

modalitate de aprobare a unei propuneri a Consiliului.
Presupune nu doar obligaţia Consiliului de a cere părerea Parlamentului
European înainte de luarea unei decizii, dar şi de a respecta poziţia
exprimată de acesta , în caz contrar fiind în imposibilitate de a adopta
actul normativ aflat în discuţie.
În cadrul acestei proceduri, PE are la dispoziţie doar exprimarea
acordului sau opoziţiei faţă de actul respectiv, neputând propune sau
impune amendamente.

14. IZVOARELE DREPTULUI

92
 UNIUNII EUROPENE

14.1. Definrea dreptului UE şi clasificarea normelor acestuia

14.2. Izvoarele primare ale dreptului Uniunii
14.3. Izvoarele derivate ale dreptului Uniunii
14.4. Aplicabilitatea dreptului Uniunii în dreptul intern al statelor membre

14.1. Definrea dreptului UE şi clasificarea normelor acestuia

Conform doctrinei, dreptul Uniunii cuprinde normele juridice incluse

în tratatele institutive ale Comunităţilor Europene împreună cu
convenţiile şi protocoalele anexate lor, tratatele modificatoare (inclusiv
tratatele privind aderarea de noi state), precum şi regulile conţinute în
actele adoptate de instituţiile Uniunii de-a lungul timpului.
Dreptul Uniunii mai include şi acele reguli nescrise aplicabile în
ordinea juridică a Uniunii Europene, ca de exemplu: principiile
generale de drept comune sistemelor de drept ale statelor membre;
jurisprudenţa CJUE, regulile reieşite din angajamentele externe ale
Uniunii Europene sau normele complementare care izvorăsc din actele
convenţionale încheiate de statele membre în aplicarea tratatelor.
Dreptului Uniunii are caracter de ordine juridică, adică reprezintă un
ansamblu organizat şi structurat de norme juridice având propriile sale
izvoare, dotat cu organe şi proceduri apte să le emită, să le interpreteze,
precum şi să constate şi să sancţioneze eventualele încălcări.
În funcţie de izvoarele sale, dreptul Uniunii se împarte în:
- drept primar sau originar (creat de tratatele institutive şi cele
modificatoare, inclusiv protocoalele şi declaraţiile anexate lor, precum
şi tratatele de aderare a noilor membri);
- drept derivat sau secundar (rezultat din activitatea instituţiilor
Uniunii în aplicarea tratatelor).
De asemenea, în funcţie de conţinutul său, dreptul Uniunii se divide în:
93
- drept instituţional;
- drept material
Regulile de drept instituţional reglementează în principal aspecte ca:
domeniul de aplicare a tratatelor, revizuirea lor şi aderarea de noi state;
personalitatea juridică a Uniunii Europene; organizarea instituţiilor
Uniunii, funcţiunile şi atribuţiile lor şi relaţiile dintre ele, spre deosebire
de cele de drept material care se referă în special la exercitarea
atribuţiilor organelor de elaborare a politicilor naţionale şi
administrative prin intermediul interdicţiilor comunitare în scopul
aplicării dreptului Uniunii, precum si la stabilirea unor norme de
conduită pentru persoanele care intră în sfera de influenta a dreptului
Uniunii.

14.2. Izvoarele primare ale dreptului Uniunii

Dreptul primar al Uniunii Europene include ansamblul normelor

juridice conţinute în tratatele institutive ale celor trei Comunităţi
Europene (TCECO, TCEE şi TCEEA), însoţite de numeroase anexe şi
protocoale, precum şi actele de aderare a noi membri şi alte tratate
comunitare care au modificat prevederile tratatelor institutive (Tratatul
de fuziune de la Bruxelles, Actul Unic European, Tratatul de la
Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, Tratatul de
la Lisabona).
În sistemul izvoarelor dreptului Uniunii, tratatele institutive au un loc
prioritar, acestea impunându-se tuturor subiectelor de drept comunitar
şi prevalând asupra actelor de drept comunitar derivat. Importanţa
deosebită a acestora se reflectă şi din reglementarea minuţioasă a
procedurilor de revizuire şi intrare în vigoare. Astfel, în ceea ce priveşte
revizuirea tratatelor, potrivit art. 48 TUE (versiunea consolidată în urma
adoptării Tratatului de la Lisabona), tratatele pot fi modificate în
conformitate cu o procedure de revizuire ordinară, putând fi modificate,
totodată, în conformitate cu unele proceduri de revizuire simplificate.

94
Tratatele comunitare au o structură aproape identică, care se bazează pe
patru categorii de clauze:
- preambulul şi dispoziţiile preliminarii;
- dispoziţii instituţionale;
- dispoziţii materiale;
- dispoziţii finale.

14.3. Izvoarele derivate ale dreptului Uniunii

Această categorie a izvoarelor dreptului Uniunii Europene este formată

din ansamblul actelor emise de instituţiile Uniunii, în virtutea
competenţelor care le-au fost conferite şi în aplicarea dispoziţiilor din
tratate.
Ele dau formă şi substanţă anumitor politici ale Uniunii.
Pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă:
− regulamente;
− directive;
− decizii;
− recomandări şi avize.
Conform art. 288 TFUE, regulamentul are aplicabilitate generală, este
obligatoriu în toate elementele sale şi este direct aplicabil în orice stat
membru. Trebuie publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
(JOUE), urmând a intra în vigoare la data prevăzută în textul lor sau, în
cazul în care aceasta nu este indicată în mod expres, în a douăzecea zi
de la publicare.
Ca şi regulamentul, directiva are forţă obligatorie pentru statele
membre, dar, în ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie obţinut, lasă
instanţelor naţionale competenţele legate de forma şi mijloacele
utilizate în acest scop.
Deciziile sunt acte administrative individuale prin care este aplicat
dreptul comunitar.
95
Potrivit art. 288 TFUE, decizia este obligatorie în toate elementele sale,
iar în cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai
pentru aceştia.
În conformitate cu art. 288 TFUE, recomadările şi avizele se disting
faţă de actele examinate anterior prin faptul că nu sunt obligatorii.
Acestea constituie un mijloc pentru instituţiile Uniunii de a-şi exprima
o opinie, de a da o informaţie sau de a anunţa anumite texte cu caracter
de constrângere.

14.4. Aplicabilitatea dreptului Uniunii în dreptul intern al statelor

membre

Raportat la ordinea juridică internă a statelor membre, dreptul Uniunii

este o ordine juridică autonomă şi originală care presupune următoarele
aspecte: autonomia izvoarelor, autonomia noţiunilor de drept comunitar
care nu depind de calificările recunoscute prindreptul naţional,
autonomia normelor comunitare care nu pot fi lipsite de eficacitate prin
reguli de drept intern al statelor membre.
Totodată, deşi autonom în raport cu dreptul intern al statelor membre,
dreptul Uniunii este o ordine juridică integrată în sistemul juridic al
statelor membre, specific concretizat prin faptul că instanţele naţionale
trebuie să aplice normele dreptului Uniunii identic în spaţiu şi timp fară
a contrazice unitatea şi uniformitatea acestora
Conform precizărilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dreptul
Uniunii este distinct de sistemele de drept naţionale şi are următoarele
caracteristici: aplicabilitate imediată, aplicabilitate directă şi
aplicabilitate prioritară.
În ceea ce priveşte relaţia dintre dreptul Uniunii şi dreptul naţional al
fiecărui stat membru, cel dintâi consacră principiul monismului.
Consacrarea principiului supremaţiei dreptului Uniunii nu se regăseşte
în niciunul dintre textele tratatelor, aceasta realizându-se în practica
jurisdicţională a Curţii de Justiţie.

96
 În conflictul care apare între o normă comunitară şi o normă naţională
contrară, întotdeauna prima dintre ele va avea prioritate, deci o forta
juridică superioară.
Aplicabilitatea directă sau efectul direct al dreptului Uniunii înseamnă
că acesta conferă drepturi şi impune obligaţii în mod direct nu doar
instituţiilor, organelor, oficiilor, agenţiilor Uniunii şi statelor membre,
ci persoanelor fizice şi juridice, resortisanţi ai acestora. Astfel, orice
persoană fizică sau juridică are dreptul de a cere judecătorului naţional
să-i aplice prevederile tratatelor şi a actelor juridice ale Uniunii
(regulamente, directive şi decizii).
In categoria actelor care se bucură de un efect direct, condiţional şi
complet intră actele juridice ale Uniunii care pot fi invocate în orice
litigiu, dar care, înainte de toate, trebuie să îndeplinească unele condiţii
în acest scop. Aici se includ tratatele institutive ale Comunitatilor
Europene şi tratatele internaţionale.
In categoria actelor considerate ca având efect direct, condiţional şi
restrâns se includ directivele şi deciziile adresate statelor membre.
Desemenea, Curtea s-a preocupat să elucideze raportul care trebuia să
existe între dreptul naţional şi eel comunitar sens in care a decis că
dreptului creat prin tratat nu-i poate, pe motivul naturii sale specifice
originale, să-i fie opus, din punct de vedere judiciar, un text intern,
oricare ar fi el, fară a pierde caracterul său comunitar şi fară ca să pună
în discuţie baza juridică a Comunitatii însasi. Totodată, Curtea a arătat
că prioritatea normelor comunitare are ca efect Jmpiedicarea formării
valabile de noi acte legislative nationale, în măsura în care acestea ar fi
incompatibile cu normele comunitare anterioare"
Raportat la ordinea juridică internaţională, specificul dreptului Uniunii
constă în faptul că a luat naştere în urma tratatelor încheiate de statele
membre şi dintr-o multitudine de alte acte normative care au fost emise
de instituţiile şi organele Uniunii pe baza şi în aplicarea tratatelor. De
asemenea, o altă trăsătură caracteristică a dreptului Uniunii constă în
faptul că legislaţia Uniunii Europene se aplică la nivelul statelor
membre în mod direct, motiv pentru care se poate spune că ordinea
juridică a Uniunii Europene implică raporturi de subordonare,
97
principiul aplicabilitatii directe presupunând consecinţe atât în ceea ce
priveşte statele şi autoritatile naţionale, inclusiv instanţele de judecată,
cât şi în privinţa persoanelor.

98
 BIBLIOGRAFIE

Bercea, Raluca (2007). Drept comunitar. Principii. Bucureşti: C.H.

Beck.
Cartou, Louis (2006). L’Union Européenne. Paris: Dalloz.
Clergerie, Jean-Louis ş.a. (2008). L’ Union européenne. 7-e éd. Paris:
Dalloz.
Corbett, Richard ş.a. (2007). Parlamentul European. Bucureşti:
Monitorul Oficial.
Cotea, Felician (2009). Drept comunitar european. Bucureşti: Wolters
Kluwer.
Diaconu, Nicoleta (2011) Dreptul Uniunii Europene – Tratat.
Bucuresti: Lumina Lex.
Dragomir, Eduard (2009). Tratatul de la Lisabona, Bucureşti: Ed.
Nomina Lex.
Fabián, Gyula (2010). Drept instituţional comunitar. Bucureşti:
Hamangiu.
Fabián, Gyula (2012). Drept instituţional al Uniunii Europene.
Bucureşti: Hamangiu.
Fuerea, Augustin (2010). Manualul Uniunii Europene. Ed. a IV-a.
Bucureşti: Universul Juridic.
Fuerea, Augustin (2011) Manualul Uniunii Europene. Bucuresti:
Universul juridic.
Gautron, Jean-Claude (2009). Droit Européen. Paris: Dalloz.
Humă, Ioan (2007). Drept comunitar. Bucureşti: Didactică şi
Pedagogică.
Isaac, Guy & Blanquet. Marc (2006). Droit général de l’Union
Européenne. 9e éd. Paris: Dalloz-Sirey.
99
Manin, Philippe (2005). L’Union Européenne. Institutions. Ordre
juridique. Contentieux. Paris: Ed. A. Pedone.
Manolache, Octavian (2006). Tratat de drept comunitar. Bucureşti: C.
H. Beck.
Masson, A. (2009). Droit communautaire. Droit institutionnel et droit
matériel. Bruxelles: Éd. Larcier.
Militaru, I.N.,( 2017)Dreptul U.E. : cronologie, izvoare, principii,
Ediția a 3-a, Buc., Ed. Univ. Jurid.
Niţă, Dan & Dragomir, Eduard (2009). Instituţiile Uniunii Europene.
Conform Tratatului de la Lisabona. Bucureşti: Editura Nomina Lex.
Mazilu, Dumitru (2005). Integrarea europeană. Bucureşti: Lumina
Lex.
Popescu, Roxana M. ş.a. (2009). Drept comunitar european: Caiet de
seminar. Bucureşti: Universul Juridic.
Sauron, Jean-Luc (2010) Curs de institutii Europene. Iasi: Polirom.
Sidjanski, Dusan (2010) Viitorul federalist al Europei – Comunitatea
Europeana de la origini la Tratatul de la Lisabona. Iasi: Polirom.
Spence, David & Edwards, Geoffrey (2008) Comisia Europeana.
Bucuresti: Monitorul Oficial.
Şandru, Daniel-Mihail (2007). Drept comunitar. Integrarea europeană.
Bucureşti: Editura Universitară.
Şandru, Daniel-Mihail (2010) Dreptul Uniunii Europene. Bucuresti:
Ed. Universitara.
Ştefan, Tudorel (2007). Drept comunitar. Bucureşti: C.H. Beck.
Ştefan, Tudorel ş.a. (2008). Drept comunitar: Culegere de grile şi speţe.
Bucureşti: C.H. Beck.
Tudor, Georgiana ş.a. (2006). Jurisprudenţa CJCE. Vol. 1: Principiile
dreptului comunitar. Bucureşti: C.H. Beck.
Ştefan, Tudorel (2007). Drept comunitar. Bucureşti: C.H. Beck.

100
Tescasiu, Bianca (2009) Institutii Europene – Schimbari si adaptari din
perspectiva extinderii UE. Bucuresti: C.H.Beck.
Vataman, Dan (2009) Organizatii Europene euroatlantice. Bucuresti:
C.H.Beck.
Vataman, Dan (2011) Drept institutional al Ununii Europene .
Voicu, Marin (2007) Introducere in dreptul european. Bucuresti:
Universul juridic.
Voicu, Marin (2010) Jurisdictii si proceduri judiciare in Uniunea
Europeana. Bucuresti: Universul juridic.
Vrabie, M., (2017)Protecția judiciară a Cartei drepturilor fundamentale
a U.E., Buc., Ed. Univ. Jurid.
*** Revista Română de Drept Comunitar (2007-2011). Bucureşti:
Wolters Kluwer.
*** Revue trimestrielle de droit européen (2007, 2009). An 43. Paris:
Dalloz.
*** Repertoriul Jurisprudenţei Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de
Primă Instanţă (2007-2010). Luxemburg: Ed. Curia.

101
102