PSIHOLOGIA EDUCAȚIEI

SUBIECTUL 1:
Enumerati principalele tipuri de conflict întâlnite în grupul școlar și explicați printr-un exemplu
concret gestionarea conflictului de tip psiho–afectiv

În şcoală, conflictele sunt prezente atât în interiorul diverselor categorii de resurse umane care
constituie organizaţia şcolară (elevi, personal didactic și non-didactic), cât şi între aceste grupuri, între şcoală
şi familie, între şcoală şi comunitatea locală.
De asemenea, pot apărea conflicte între grupuri ale aceleiaşi categorii de resurse umane, între indivizi
şi grup, grupuri şi manageri, ca şi între indivizi şi organizaţia şcolară în ansamblul ei.
In lucrarea „Psihologia Educatiei", a Laurei Goran, conflictele în grupul școlar sunt analizate în
profunzime, cu accent pe modalitatile eficiente de gestionare a acestora. Autorul enumera patru tipuri
principale de conflicte intalnite in grupul scolar: conflicte interpersonale, conflicte de valori, conflicte de
interese si conflicte de putere.
Raportat la cauzele care pot genera conflictele, autorul menționat, citând pe Elena Joița –
„Management educațional. Profesorul-manager: roluri și metodologie” sunt enumerate următoarele
manifestări ale conflictelor:
a). conflicte de cumul, de idei, de interese și motive;
b). conflicte intrapersonale, interpersonale, intragrupale;
c). conflicte izolate, permanente;
d). conflicte incipiente, consolidate;
e). conflicte minore, complexe;
f). conflicte manifeste (deschise) și latente (ascunse)
g). conflicte de grup, de clasă;
h). conflicte de disciplină, cu extindere externă;
i). conflicte psihice, didactice, psihosociale, manageriale, combinate;
j). conflicte rezolvabile individual, în grup, la clasă.

În lucrarea enunțată, Laura Goran enumeră patru tipuri principale de conflict întâlnite în grupul
școlar: conflictele interpersonale, conflictele de valori, conflictele de interese și conflictele de putere.
CONFLICTELE INTERPERSONALE sunt conflicte intre doua sau mai multe persoane care au
nevoi, dorinte sau comportamente diferite. De exemplu, doi elevi se pot certa pentru un obiect pierdut sau
pentru acces la resurse limitate.
CONFLICTELE DE VALORI sunt conflicte care apar atunci cand valorile sau credintele unei
persoane sunt contradictorii cu ale unei alte persoane. De exemplu, un elev care crede in valorile ecologiste
poate fi in conflict cu un alt elev care crede in valorile economice si prioritizeaza profitul.
CONFLICTELE DE INTERESE sunt conflicte care apar atunci cand doua sau mai multe persoane
au interese contradictorii. De exemplu, un elev poate fi in conflict cu alti elevi pentru acces la resurse
limitate, cum ar fi timpul sau atentia profesorului.
CONFLICTELE DE PUTERE sunt conflicte care apar atunci cand o persoana sau un grup de
persoane incearca sa exercite putere asupra altor persoane sau grupuri. De exemplu, un elev poate fi in
conflict cu alti elevi sau cu profesorul pentru controlul deciziilor sau activitatilor din clasa.

În literatura de specialitate, mai sunt tratate distinct tipurile de conflict care apar între diferite
categorii de resurse umane:
- conflictele între elevi (conflictul de tip elev-elev);
- conflictele între profesor (conflictul de tip profesor-profesor);
- conflictele între cadrele didactice și elevi (conflictul de tip profesor-elev);
- conflictele între părinți și cadrele didactice (conflictul de tip profesori-părinți).
 Se mai bucură de atenție în a fi tratate din acest punct de vedere, conflictele dintre părinți (familie) și
școală, și cele dintre școală și comunitatea locală.

Pentru a gestiona aceste conflicte, autorul sugereaza utilizarea unui mediator care sa ajute la
rezolvarea conflictelor prin dialog si ascultare activa. De asemenea, se recomanda abordarea conflictelor cu
empatie si intelegere, evitand sa se accentueze tensiunea sau sa se puna accent pe vinovatie. In acest mod, se
poate crea o atmosfera de colaborare si respect reciproc in grupul scolar.
 SUBIECTUL 2:
Enumerati principalele cauze care pot genera conflicte în grupurile școlare

În lucrarea „Psihologia Educatiei", autorul Laura Goran analizeaza cauzele care pot genera
conflicte in grupurile scolare.
Aceste cauze pot fi categorizate in mai multe categorii, cum ar fi: resurse limitate, valori si credinte
diferite, diferente de personalitate si de comportament, diferente culturale si de asteptari, si diferente de
abilitati si performante.
RESURSE LIMITATE, cum ar fi timpul sau atentia profesorului, pot genera conflicte intre elevi
care vor sa le acceseze. De asemenea, conflictele pot aparea din cauza diferentelor de valori sau credinte,
cum ar fi conflictele de valori ecologiste si economice mentionate anterior.
DIFERENTELE DE PERSONALITATE SI COMPORTAMENT pot genera conflicte intre elevi
care au stiluri de comunicare sau comportamente diferite. De exemplu, un elev poate fi perceput ca fiind
prea agresiv sau prea retras, generand conflicte cu ceilalti elevi.
DIFERENTELE CULTURALE SI DE ASTEPTARI pot genera conflicte intre elevi care provin
din medii culturale diferite si au asteptari diferite fata de scoala si fata de ceilalti elevi. De exemplu, un elev
care provine dintr-o cultura care valorizeaza respectul fata de varsta poate fi in conflict cu un alt elev care
provine dintr-o cultura care valorizeaza libertatea de exprimare.
DIFERENTELE DE ABILITATI SI PERFORMANTE pot genera conflicte intre elevi care au
performante academice diferite sau care au abilitati diferite in anumite materii. De exemplu, un elev care
exceleaza in matematica poate fi perceput ca fiind superior fata de alti elevi, generand conflicte.

Cauzele care stau la baza conflictelor existente într-un grup școlar sunt multiple, însă relațiile
interpersonale din clasă generează cele mai multe dintre stările conflictuale, pe diferite trepte și grade și
grade de manifestare cum sunt:
- cunoașterea empirică a elevilor între ei,
- nerezolvarea unor conflicte vechi,
- sarcini nediferențiate și evaluarea incorectă ulterioară,
- inhibarea creativității și a studiului independent,
- abuzul de cerințe școlare,
- comunicarea deficientă,
- principiile și valorile diferite,
- cauze extrașcolare (familie, societate),
- opiniile opuse,
- autoritatea excesivă,
- amânarea rezolvării problemelor constatate,
- susceptibilitatea reciprocă,
- crizele de pubertate și de adolescență,
- lipsa deprinderilor de cooperare,
- regulile și normele imprecise sau antagonice,
- sancțiunile/recompensele excesive,
- autocontrolul slab,
- conflictele și tensiunile între familie și școală,
- grupurile informale autoritate și agresive,
- tipul de competiție încurajat etc.

Autorul subliniaza importanta recunoasterii si gestionarii acestor conflicte in mod eficient, astfel
incat sa se poata crea o atmosfera pozitiva si de colaborare in grupul scolar.
 SUBIECTUL 3:
Enumerati și explicați principalele tehnici de soluționare a conflictelor în grupurile școlare

În lucrarea „Psihologia Educatiei", autorul Laura Goran prezintă mai multe tehnici de solutionare a
conflictelor in grupurile scolare. Aceste tehnici sunt menite să ajute elevii, profesorii si administratorii să
rezolve conflictele de maniera eficienta si constructiva.
Principalele tehnici de control al conflictului sunt cele de analiză și comunicare, acestea având
proprietatea de a putea oferi mediatorilor instrumentele necesare reducerii aspectelor nedorite sau negative
dintr-un conflict dat.
Tehnicile de comunicare vizează carența centrală care stă la baza relației conflictuale: faptul că
„părțile nu comunică bine”. În acest context, se simte nevoia unei comunicări precaute și chibzuite între
subiecți, cu certitudinea ascultării active reciproce și a utilizării eficiente și conjuncturale a limbajului.

Laura Goran menționează în lucrarea amintită existența următoarelortehnici și procese interioare

rezolvării conflictului:
- negocierea,
- medierea,
- arbitrajul
și
- rezolvarea prin litigiu.
NEGOCIEREA implica participarea directa a partilor implicate in conflict, care colaboreaza pentru a
gasi o solutie acceptabila pentru ambele parti. De exemplu, elevii pot colabora pentru a stabili reguli de
utilizare a unui echipament scolar, astfel incat sa nu apara conflicte.
MEDIEREA implica utilizarea unui mediator neutral care ajuta partile sa comunice si sa gaseasca o
solutie comuna. De exemplu, un mediator poate ajuta doi elevi care se cearta despre utilizarea unui
echipament scolar sa gaseasca o solutie care sa satisfaca ambele parti.
ARBITRAJUL implica utilizarea unui arbitru care sa ia o decizie bazata pe regulile si legea
aplicabile in cazul conflictului. De exemplu, un arbitru poate decide cine are dreptul sa utilizeze un
echipament scolar in cazul in care elevii nu sunt in masura sa gaseasca o solutie prin negociere sau mediere.
REZOLVAREA PRIN LITIGIU implica utilizarea unui sistem judiciar sau a unei instante de
judecata pentru a rezolva conflictul. De exemplu, un elev poate actiona in justitie impotriva scolii sau a altui
elev in cazul in care considera ca a fost tratat nedrept.

Profesorul Marin Călin, în lucrarea sa „Filosofia educației”, citat de Laura Goran în lucrarea
menționată, a considerat medierea conflictului drept o reorientare a participanților spre cooperare, în
condițiile în care cooperarea reprezintă coordonarea eforturilor îndreptate spre atingerea unui scop comun. O
astfel de orientare este posibilă prin comunicarea deschisă și încrederea reciprocă între participanții la
conflict sau între ei și mediator.
Tehnicile specifice de soluționare a conflictelor prezentate de autorul menționat sunt:
1) Ascultarea este un element esențial în soluționarea conflictului. Deși conceptul în sine
reliefează o pasivitate a mediatorului, realitatea este că ascultarea vizează o gamă largă de corelații și
conexiuni mentale, deci un real dinamism intelectual.
2) Recomandarea. Mediatorul adună informații de la elevi, le clasifică și le sistematizează,
încurajează concilierea și detensionează atmosfera conflictuală. Este o tehnică de căutare meticuloasă a
detaliilor contextului conflictual.
3) Intermedierea este o modalitate de soluționare ce vizează un ansamblu complex de discuții
susținute separat de către intervenient cu fiecare din partenerii conflictului. Sunt necesare abilități
psihopedagogice, mediatorul purtând responsabilitatea imparțialității și a obiectivismului. Efectele acestei
tehnici sunt imediate și corespunzătoare acțiunii întreprinse, de unde și riscurile multiple. Mediatorul trebuie
să își intențiile de comunicare la specificul problemei conflictuale și la trăsăturile de personalitate
individuale și de grup ale participanților.
 4) Controlul conflictului. Această tehnică înglobează o paletă de alte tehnici mai puțin
consistente, o structură diferită de la caz la caz, de situații intermediare rezultatului final. Mediatorul
facilitează soluționarea conflictului prin consens, apropiind punctele de vedere ale participanților și
ajungându-se la o cooperare parțială, dacă nu totală. Ceea ce este esențial în această tehnică este faptul că
intervenientul nu ia decizii, el doar ghidează subiectul disputei către o detensionare completă. Participanții
direcți sunt aceia care iau hotărârea finală. Această tehnică, pe cât se arată de arată de avantajoasă, pe atât
este, în fapt, de riscantă. Este esențial ca specialistul să nu confunde sensul termenului de „ghidare” cu acela
de „manipulare” și să reușească să aplice tehnica rezolutivă potrivită unui context conflictual dat.

Mai sunt tratate, de asemenea, tehnicile utile detensionării și rezolvării relației pedagogice
conflictulae, descrise de Serge Moscovici în lucrarea sa „Psihologia socială a relațiilor cu celălalt”, care
propune trei metode de supunere fără constrângere:
a). Tehnica „piciorul în ușă” – subiecții, care sunt convinși să accepte o primă solicitare puțin
pretențioasă, sunt apoi înclinați să fie de acord cu tot felul de noi solicităriimai pretențioase;
b). Tehnica „ușa în nas” – constă în a cere subiectului un serviciu extrem de mare (care cu siguranță
se va solda cu un refuz), chiar înainte de a i se solicita un altul mai puțin important. Acesta va avea
sentimentul că, scăzând nivelul exigențelor noastre, am făcut o concesie, ceea ce îl va determina să răspundă
la concesia noastră cu o alta;
c). Tehnica „amorsarea” – constă în determinarea unui subiect de a lua o decizie, fie ascunzându-i
unele inconveniente (prima formă de amorsare), fie evidențiindu-i unele avantaje fictive (a doua formă de
amorsare), adevărul fiindu-i dezvăluit abia după aceea.

Autorul Laura Goran subliniaza importanta dezvoltarii abilitatilor de solutionare a conflictelor si de

gestionare a relatiilor interpersonale in grupul scolar, astfel incat sa se poata crea o atmosfera pozitiva si de
colaborare.
 SUBIECTUL 4:
Definiți termenii: devianță, devianță școlară și violență instituțională.

Devianța = orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății
sau ale unui grup social particular. Devianța este un fenomen sociologic, manifestând o evoluție spațială și
temporală și având un caracter relativ și cultural (conf. Dicționar de sociologie).
În orice societate, funcționează un ansamblu de norme și regului, practici și politici sociale, obiceiuri,
care asigură ordinea socială, coeziunea internă, stabilitatea și continuitatea societății. Societatea în ansamblul
său judecă și evaluează comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al conformării acestora la
normele și valorile pe care le impune și care devin etalon pentru fiecare individ. Această tendință a
comportamentului uman de a fi în concordanță cu regulile este denumită de specialișit cu termenul
conformism, iar opusul stării de conformism este non-conformismul sau devianța.
In lucrarea „Psihologia Educatiei", a Laurei Goran, devianta este definita ca un comportament care
se abate de la normele si valorile sociale acceptate. Devianta poate fi legata de comportamente ilegale, cum
ar fi furtul sau consumul de droguri, sau poate fi legata de comportamente considerate inadecvate sau
nepotrivite din punct de vedere social.

Devianța școlară = un caz particular al fenomenului de devianță. Desemnează, în sens general,

ansamblul comportamentelor care încalcă normele și valorile școlare (aceste norme și valori școlare sunt
date de regulamentele școlare)
Devianța școlară se refera la comportamentul elevilor care contravine regulilor si normelor scolare.
Acest comportament poate include absenteism, consumul de droguri sau alcool, furt sau vandalism.
Devianța școlară poate fi considerată un aspect al devianței comportamentale sociale și intervine
atunci când între obiectivele instructiv-educative fixate inițial și răspunsul comportamental al elevului sunt
neconcordanțe.

Violenta institutionala se refera la abuzul sau tratamentul inuman din partea institutiilor, cum ar fi
școala sau sistemul de justitie. Acest tip de violenta poate include abuzul fizic, emotional sau verbal din
partea profesorilor sau a personalului institutiei, sau poate fi legat de decizii si politci discriminatorii ale
institutiei.
Violența instituțională școlară se manifestă prin faptul că școala răspunde la violențele elevilor prin
măsuri de sancțiune disciplinară, care sunt percepute de elevi tot ca o formă de violență. În acest mod, apare
un cerc vicios: la violență se răspunde tot cu violență. O mare parte din manifestările violente ale elevilor
sunt lipsa de profesionalism, de tact pedagogic din partea educatorilor, ceea ce înseamnă că și modalitățile de
prevenire a unor astfel de manifestări pot fi căutate tot la acest nivel.
Autorul subliniaza importanta abordarii proactive a problemelor legate de devianta scolara si violenta
institutionala, prin implementarea unor programe educationale si de mediere eficiente si prin asigurarea unui
mediu scolar sigur si favorabil pentru toți elevii.
 SUBIECTUL 5:
Identificati principalele cauze ale violentei școlare.

In lucrarea „Psihologia Educatiei", a Laurei Goran, autorul identifica multiple cauze care pot
contribui la aparitia violentei scolare.
Acestea pot include:
- factori sociali, cum ar fi probleme economice sau familiale;
- factori psihologici, cum ar fi tulburarile de comportament sau de dispozitie;
si
- factori educaționali, cum ar fi un mediu scolar nesigur sau un grad scazut de engagement din
partea elevilor.

De asemenea, se disting cauze psiho-individuale, cauze familiale și cauze școlare.

Cauze psiho-individuale:
- toleranță scăzută la frustrare,
- dificultăți de adaptare la disciplina școlară,
- imagine de sine negativă,
- instabilitatea emoțională,
- lipsa sau insuficienta dezvoltare a abilităților de autocontrol,
- tendința către comportament adictiv,
- slaba capacitate empatică.
Cauze familiale:
- climatul socioafectiv (relații tensionate între părinți,
- atitudini violente ale părinților față de copii,
- mediu lipsit de securitate afectivă);
- tipul familiei (proveniența elevilor din familii dezorganizate);
- condițiile economice ale familiei (venituri insuficiente);
- dimensiunea familiei (număr mare de copii în familie, situație care implică, de multe ori,
accentuarea fenomenului sărăciei);
- nivel scăzut de educație a părinților etc.
Cauze școlare:
- dificultățile de comunicare elev-profesor,
- impunerea autorității cadrelor didactice,
- stilurile didactice de tip excesiv autoritar ale profesorilor,
- distorsiuni în evaluarea elevilor etc.

Autorul subliniaza importanta realizarii si sustinerii parteneriatului scoala-familie in vederea

prevenirii deviantei scolare in randul elevilor. Parteneriatul poate ajuta la identificarea problemelor din faza
incipienta si la furnizarea suportului necesar elevilor si familiilor lor. Parteneriatul poate, de asemenea,
contribui la crearea unui mediu scolar sigur si favorabil, in care elevii se simt motivati sa invete si sa se
dezvolte.
Autorul sugereaza ca scoala si familia trebuie sa lucreze impreuna pentru a crea o cultura scolara
pozitiva, in care elevii se simt valorizati si in siguranta, si pentru a identifica si a oferi suport elevilor care au
nevoie. Prin realizarea si sustinerea parteneriatului scoala-familie, se poate contribui la prevenirea deviantei
scolare si la crearea unui mediu scolar favorabil si inclusiv pentru toti elevii.
 SUBIECTUL 6:
Argumentati importanta realizarii și susținerii parteneriatului școala-familie în vederea prevenirii
devianței școlare in randul elevilor

In lucrarea „Psihologia Educatiei", a Laurei Goran, autorul subliniaza rolul crucial al triadei scoala-
familie-elev in dezvoltarea si educatia elevilor. Aceasta triada poate fi vazuta ca o retea interconectata, in
care fiecare parte isi joaca un rol important in contribuirea la dezvoltarea si educatia elevilor.
Scoala poate oferi un mediu stimulativ pentru invatare si dezvoltare, prin intermediul programelor
educationale, a activitatilor extracurriculare si a interactiunilor cu profesorii si colegii. Familia poate oferi
suport emotional si practical elevului, prin intermediul valorilor si a culturii transmise, a atentiei si a
incurajarii acordate si a suportului financiar. Elevul poate contribui prin motivatia si angajamentul sau pentru
invatare si prin participarea activa la viata scolara si extracurriculara.
Autorul subliniaza importanta colaborarii si a comunicarii efective intre scoala, familie si elev, pentru
a maximiza potentialul fiecarei parti si pentru a asigura o dezvoltare armonioasa a elevului. Prin realizarea
unui parteneriat solid intre scoala, familie si elev, se poate contribui la crearea unui mediu favorabil pentru
invatare si dezvoltare si la realizarea succesului academic si personal al elevilor.
Urmare a unor cercetări, s-a arătat că printre factorii implicați în devianța școlară sunt, printre alții:
 Lipsa comunicării între părinți și profesori, elevul fiind lipsit de control familial;
 Problemele familiale.
La toate nivelele se regăsește necesitatea contactului între părinți și profesori, care se dovedește
destul de dificil, deoarece cei doi agenți schimbă o cantitate mică de informații, iar raporturile lor nu sunt
întotdeauna lipsite de neplăceri. Există cazuri în care părinții se arată geloși pe profesori, fapt pentru care
aceștia din urmă sunt invalidați în mod sistematic. Este destul de periculos pentru copil să distrugi astfel în
închipuirea lui imaginea unui profesor. Dar nici cealaltă extremă nu este bună: atitudinea părinților care
aprobă sistematic tot ce se face la școală. Acesta este un șiretlic al părinților pentru a se dispensa să se
gândească la asta și a arunca asupra profesorilor răspunderea educației copilului. Pe de altă parte, nici
profesorii nu sunt întotdeauna liberi de conflictele lor personale și de reacțiile lor emotive și nici disponibili
întotdeauna. Nu este bine nici ca ei să facă apel la părinți pentru a-și întări autoritatea prin pedepse.
Caracteristicile vieții de familie, atmosfera favorabilă sau nefavorabilă din cadrul ei joacă un rol
deosebit în adaptarea copilului la condițiile școlii, deoarece, adesea, copilul preocupat și mâniat de
neînțelegerile dintre părinți sau care are grave rivalități cu un frate sau o soră, se răzbună manifestându-și
agresivitatea față de colegii săi.
Un factor social important în consolidarea procesului de integrare îl constituie grupul de prieteni ai
copilului. Uneori, integrarea în anumite grupuri neorganizate, constituite spontan, poate îndepărta copilul de
la școlare si pot apărea scăderea interesului pentru însușirea cunoștințelor, căutarea altor căi de afirmare a
personalității (snobism, vedetism etc.)
Adaptarea copilului reprezintă problema principală a familiei și a școlii. Rezolvarea ei asigură
accesibilitatea acțiunilor întreprinse de cei doi factori (familie și scoală), în scopul formării copilului.
Realizarea parteneriatului dintre școală și familie este o măsură eficientă de prevenire a devianței
școlare. Aceasta asigură o supraveghere continuă a conduitei elevilor, permite acțiunea educativă
convergentă și adoptarea celor mai eficiente măsuri disciplinare în funcție de situație.
 SUBIECTUL 7:
Strategii de prevenție și intervenție în devianța școlară

In lucrarea „Psihologia Educatiei", a Laurei Goran, autorul discuta despre importanta prevenirii si
interventiei in cazul comportamentelor deviante ale elevilor, precum si despre metodele eficiente de abordare
a acestor probleme.
Autorul subliniaza faptul ca preventia deviantei scolare trebuie sa inceapa inca din primii ani de
scoala, prin intermediul programelor educationale care sa promoveze dezvoltarea abilitatilor sociale si
emotionale ale elevilor, precum si prin intermediul unui mediu scolar pozitiv si sigur.
In cazul in care comportamentul deviant al unui elev a aparut deja, autorul recomanda interventia
prompta si eficienta a profesorilor si a familiei. Acest lucru poate include oferirea de suport emotional si de
consiliere, precum si dezvoltarea de abilitati de rezolvare a problemelor si de comunicare.
De asemenea, autorul discuta despre importanta colaborarii si a parteneriatului scoala-familie, in
vederea identificarii si abordarii cauzelor comportamentului deviant si in asigurarea unui mediu sigur si
favorabil pentru elevi.

Acțiunea de corectare a copiilor cu devieri de comportament este concepută de pedagogii specializați,

prin educare, restructurarea personalității lor morbide constituțional, ce se întreprinde în condițiile unui
tratament medical sau psihopedagogic complex aplicat, de regulă, o perioadă mai lungă de timp.
Din punctul de vedere al modalității de aplicare, tratamentul copiilor cu tulburări de caracter se poate
diferenția în două mari categorii:
Tratamentul individual, predominant medico-psihologic. Tulburările de comportament cu substrat
organic ușor pot ceda prin tratament farmacologic. Altele, cum sunt cele structurate psihologic, necesită o
intervenție psihoterapeutică individuală. Devierile de conduită aflate în fază incipientă sau precaracterială
pot fi tratate în cadrul familiei și al școlii de masă, prin măsuri pedagogice adecvate. Devierile cronice se pot
ameliora pe calea educării și a reeducării.
Tratamentul pedagogic colectiv se poate aplica în școli de masă, pentru copiii aflați în perioada
precaracterială, sau în cadrul școlilor de îndreptare, pentru copiii care au ajuns în faza în care nu mai pot fi
educați în școala obișnuită. Procedurile pedagogice de corectare se diferențiază în funcție de particularitățile
psihice individuale ale copilului deviat și de scopul reechilibrării și integrării acestuia în mediul școlar.
O altă măsura de prevenție și intervenție în devianța școlară o reprezintă educarea și reeducarea
copiilor și a părinților în familie. Înaintea educației copiilor, pedagogia familiei subliniază importanța
educării părinților și a tuturor membrilor adulți ai familiei, dată fiind influența directă a acestora asupra
copiilor. Părinții trebuie să posede cunoștințe sigure asupra modului în care să își crească propriul copil,
pentru a realiza o personalitate echilibrată neuropsihic, orientată către societate, și aptă de a răspunde în
viitor la trebuințele necesare vieții, ca reflexe precis elaborate, ferindu-l pe viitorul adult de irosirea energiei
și ajutându-l să găsească întotdeauna în el priceperea și forța morală de a face față oricărei sarcini.
Fondul afectiv al relațiilor de familie se clădește într-o activitate îndelungată condusă de părinți.
Părinții sunt aceia care prin atitudinea lor educativă își pot ridica propriul copil. Foarte mult valorează
armonia personală a părinților și atmosfera de cămin adevărat, în formarea personalității copiilor.
Pedagogia arată utilitatea așezării valorilor morale pe primul plan al educației familiale. Granițele
acestor valori trebuie să dețină o anumită mobilitate, ca fiecare familie să adopte ceea ce consideră util
pentru progresul său și al societății.

De asemenea, tot ca măsura de prevenție și intervenție în devianța școlară, autorul subliniaza rolul
crucial al triadei scoala-familie-elev in dezvoltarea si educatia elevilor. Aceasta triada poate fi vazuta ca o
retea interconectata, in care fiecare parte isi joaca un rol important in contribuirea la dezvoltarea si educatia
elevilor.
Scoala poate oferi un mediu stimulativ pentru invatare si dezvoltare, prin intermediul programelor
educationale, a activitatilor extracurriculare si a interactiunilor cu profesorii si colegii. Familia poate oferi
suport emotional si practical elevului, prin intermediul valorilor si a culturii transmise, a atentiei si a
incurajarii acordate si a suportului financiar. Elevul poate contribui prin motivatia si angajamentul sau pentru
invatare si prin participarea activa la viata scolara si extracurriculara.
Autorul subliniaza importanta colaborarii si a comunicarii efective intre scoala, familie si elev, pentru
a maximiza potentialul fiecarei parti si pentru a asigura o dezvoltare armonioasa a elevului. Prin realizarea
unui parteneriat solid intre scoala, familie si elev, se poate contribui la crearea unui mediu favorabil pentru
invatare si dezvoltare si la realizarea succesului academic si personal al elevilor.

In concluzie, autorul subliniaza importanta prevenirii si interventiei eficiente in cazul

comportamentelor deviante ale elevilor, prin intermediul programelor educationale pozitive, a colaborarii
scoala-familie si a oferirii de suport emotional si de consiliere atunci cand este necesar.
 SUBIECTUL 8:
Explicați în ce constă pregătirea preșcolară și aptitudinea de școlaritate

In lucrarea „Psihologia Educatiei", a Laurei Goran, autorul abordeaza tema pregatirii pentru scoala
si a aptitudinii de scolaritate.
Autorul explica faptul ca pregatirea pentru scoala presupune dezvoltarea unor abilitati cognitive si
sociale, precum atentia, memoria, gandirea critica si rezolvarea problemelor, care sunt esentiale pentru
succesul la scoala.
Pregătirea psihologică a copilului pentru activitatea școlară începe în cadrul familiei, unde se
realizează primele sarcini ale educației. Întâi familia, apoi in mod organizat, grădinița contribuie la
îmbogățirea volumului de cunoștințe, prin exersarea și stimularea proceselor cognitive, motivaționale și
familiarizarea copilului cu cele mai simple tehnici de activitate intelectuală. Urmează școala care va
valorifica în mod superior informațiile etapei anterioare prin înlocuirea jocului cu învățarea.
În etapa preșcolară, copilul trece printr-o perioadă de sensibilitate intelectuală, el este permanent
dornic să cunoască, să știe cat mai multe. Practica educațională a dovedit că dezvoltarea cognitivă,
psihomotorie si socioafectivă a preșcolarului poate fi realizata în cadrul grădiniței prin jocuri și activități la
alegerea copiilor, activități precum știința, de educație a limbajului, educație estetică, psihomotorie.
De asemenea, autorul subliniaza importanta dezvoltarii unui climat emotional pozitiv si a unui mediu
educational stimulativ inca din primii ani de viata, in vederea pregatirii pentru scoala.

In ceea ce priveste aptitudinea de scolaritate, autorul explica faptul ca aceasta reprezinta capacitatea
unui elev de a invata si de a performa la nivel academic. Aptitudinea de scolaritate poate fi influentata de
factori genetici, precum si de mediul educational si familial.
Autorul subliniaza importanta dezvoltarii unei aptitudini de scolaritate pozitive prin intermediul unui
mediu educational stimulativ si prin oferirea de suport emotional si academic acolo unde este necesar.
Aptitudinea de școlaritate vizează pe de o parte adaptarea, sub raport bio-psiho-social, pe de altă parte
vizează fondul, volumul de cunoștințe pe care copilul le deține despre mediul înconjurător. Aptitudinea de
școlaritate constituie rezultatul interacțiunii dintre învățare și dezvoltare.
Prin evaluarea și determinarea nivelului actual al dezvoltării fizice, intelectuale și socioafective a
copilului, aflăm dacă copilul este sau nu este apt să învețe cu succes și să se adapteze, în clasa I.
Diagnosticarea aptitudinii de școlaritate se realizează din punct de vedere pedagogic cât și psihologic.
Perspectiva psihologică vizează nivelul dezvoltării senzoriale, psihomotorii și intelectuale, socioafective.
Perspectiva pedagogică constă în evaluarea volumului de cunoștințe, deprinderi, abilități ale copilului, ce vor
fi suport pentru procesul de învățare.

In concluzie, autorul abordeaza temele pregatirii pentru scoala si a aptitudinii de scolaritate,

subliniind importanta dezvoltarii unor abilitati cognitive si sociale, a unui climat emotional pozitiv si a unei
aptitudini de scolaritate pozitive, in vederea asigurarii unui succes academic durabil.
 SUBIECTUL 9:
Structura și dinamica grupului școlar – prezentare generală

In lucrarea „Psihologia Educatiei", a Laurei Goran, autorul abordeaza tema structurii si dinamicii
grupului scolar.
Autorul explica faptul ca grupul scolar reprezinta un sistem social complex, format din mai multi
indivizi care interactioneaza intre ei si cu mediul educational. Structura grupului scolar poate fi influentata
de factori precum varsta, nivelul de dezvoltare cognitiva, personalitatea si comportamentul fiecarui individ.
Clasa de elevi (grupul școlar mic sau colectivul de elevi al unei clase) este un grup de muncă specific,
compus dintr-un număr de membri egali între ei (elevii) şi dintr-un „animator” (profesorul), care desfășoară
o activitate comună, subordonată scopului învățării. Această activitate poate fi individuală, însă realizată
simultan, sau colectivă, care presupune interacțiune, activitatea unuia fiind în funcție de activitatea celorlalți.
Caracteristica fundamentală a grupului primar, deci şi a clasei şcolare, este interacţiunea directă,
nemijlocită, faţă în faţă. Membrii sunt în contact direct, comunicând între ei pe diferite căi (verbală,
mimico-afectivă, atitudinală). Prin interacţiune se modifică comportamentele persoanelor care intră în
contact o perioadă mai lungă de timp. În cadrul clasei şcolare, interacţiunile se realizează la niveluri diferite
(profesor-elev, elev-elev, elev-grup, grup-grup) şi se diferenţiază între ele prin gradul diferit de determinare,
felul interacţiunii dintre membri şi mijloacele de realizare.
Pe lângă forma comunicării, interacțiunea mai ia și forma relațiilor ierarhice și a relațiilor
preferențiale, toate având ca efect modificarea comportamentelor persoanelor care intră în contact o perioadă
mai lungă de timp.
O altă caracteristică a grupului clasă este prezenţa scopurilor şi a motivelor care susţin acţiunea de
realizare a acestora. Prezenţa scopurilor este condiţia existenţei şi progresului grupului, inclusiv a clasei de
elevi.
Ca urmare a interacţiunii dintre membrii grupului clasă în vederea realizării unui scop comun, se
creează o anumită STRUCTURĂ A GRUPULUI, care reprezintă reţeaua de statusuri şi roluri ale indivizilor
în grup.
Statusul defineşte locul pe care îl ocupă un individ într-un sistem la un moment dat, poziţia sa
socială într-o ierarhie dată.
Rolul este aspectul dinamic al statusului, totalitatea conduitelor realizate din perspectiva deţinerii
unui status.
Configuraţia poziţiilor şi funcţiilor formale şi informale ale membrilor grupului determină două
structuri fundamentale pentru clasa de elevi:
 structură formală
şi
 structură informală.
Idealul practic-educativ constă în suprapunerea perfectă a grupei formale cu cea informală, acestea
fiind componente ale structurii colectivului de elevi.
STRUCTURA FORMALĂ apare ca urmare a faptului că grupul școlar, respectiv clasa de elevi, are
o structură organizată şi impusă, care se concretizează în investirea oficială a membrilor grupului cu diferite
roluri (funcţii, responsabilităţi) de către colectiv, subgrupuri sau profesori. Această structură generează
liderii formali (oficiali), care au un rol important în reglarea relaţiilor din interiorul colectivului de elevi ca
şi în stabilirea relaţiilor profesor-elevi.
STRUCTURA INFORMALĂ (neoficială, liber consimţită) este un rezultat spontan al relațiilor
inter-subiective ce se stabilesc între membrii colectivului (este structura ce are caracter predominant afectiv,
bazată pe legături de simpatie, antipatie, indiferență). Aceste tipuri de structuri sunt specifice colectivului ca
grup social și se află într-o relație de interdependență, influențându-se reciproc. Este structura ce are un
caracter predominant afectiv, bazată pe legături de simpatie, antipatie şi indiferenţă. Aceste relaţii pot
influenţa coeziunea şi productivitatea grupului şcolar sau pot acţiona pentru a proteja membrii grupului
contra practicilor autoritare ale liderilor formali. Ca urmare a distribuţiei şi structurării relaţiilor preferenţiale
din colectiv, apar liderii informali (persoane preferate).
 Datorită numărului restrâns de membri care permite stabilirea unor relații apropiate, strânse între
elevi, clasa formează grupul primar ce îndeplinește o funcție social-educativă. Copiii au posibilitatea de a
se cunoaște între ei, de a-și exprima preferințele față de anumiți colegi pe care doresc să îi aibă in preajmă.
În cadrul acestui grup, individul participă la viața colectivă, își însușește treptat normele grupului,
clișeele acestuia, fiind ancorat în sistemul de valori recunoscut de toți membrii. În cadrul colectivului se
stabilesc interrelații de ajutor reciproc, de cooperare pentru dezvoltarea unor sarcini comune, se dezvoltă
sentimente sociale necesare unui proces de muncă (responsabilitatea, dorința de reușită, solidaritatea în
activitatea desfășurată, situațiile competiționale, conflictele, mulțumirile, sancțiunile asemănătoare cu cele
din societate). De aici deducem valoarea integrativă a grupului școlar care pregătește tânără generație pentru
viață socială.
Pentru consolidarea grupului este necesară desfășurarea activităților extrașcolare (jocuri, serbări,
excursii), care încurajează relațiile dintre copii, discuțiile vii, schimburile de opinie. Un rol foarte important
în grupul școlar îl deține învățământul, care trebuie să asigure lianți între membrii grupului, să faciliteze
manifestarea coeziunii, solidarității. Tot el (învățământul) este cel care poate simți în momentele cruciale
sintalitatea clasei care s-a format, în mod imperceptibil (sintalitate = totalitatea trăsăturilor ce caracterizează
un colectiv concret ca un întreg care se deosebește de alte colective).

In ceea ce priveste dinamica grupului scolar, autorul explica faptul ca acesta poate fi influentat de
procese interne, precum interactiunile si relatia dintre membrii grupului, precum si de procese externe,
precum influentele din mediul educational.
Autorul subliniaza importanta cunoasterii si intelegerii structurii si dinamicii grupului scolar, in
vederea realizarii unei interactiuni pozitive intre membrii grupului si a unei functionari optimale a grupului.
Clasa de elevi constituie un ansamblu dinamic în cadrul căruia au loc procese formative, subordonate
unui scop și care are la bază structuri diferențiate: persoane, relații organizatorice și procese educative.
Elevul nu trebuie perceput în mod izolat, întrucât el influențează și este supus în mod constant influențelor
exercitate de colectiv asupra sa.

In concluzie, autorul abordeaza tema structurii si dinamicii grupului scolar, subliniind importanta
cunoasterii acestor procese in vederea realizarii unei interactiuni pozitive si a unei functionari optimale a
grupului scolar.
 SUBIECTUL 10:
De la învățarea face to face (față în față) la învățarea online – prezentați avantajele și limitele
procesului didactic

In lucrarea „Psihologia Educatiei", a Laurei Goran, autorul abordeaza tema schimbarii de la

invatarea face-to-face la invatarea online.
Autorul prezinta avantajele invatarii online, precum flexibilitatea si accesibilitatea, precum si
posibilitatea de a accesa o cantitate mare de informatii si resurse educationale. De asemenea, autorul
subliniaza faptul ca invatarea online poate fi o optiune eficienta si accesibila pentru studentii care au nevoie
de sprijin suplimentar sau care locuiesc la distanta fata de institutia de invatamant.

Învățarea „face-to-face” se desfășoară în mod clasic și se potrivește persoanelor care prefera

interacțiunea umană sau care apelează mai rar la tehnologia digitală.
Acest tip de învățare presupune ieșirea din zona de confort a casei;
 dă energie și crește stima de sine;
 creează deschidere spre viată socială și oportunitatea de a cunoaște oameni noi, de a lega
prietenii.
 elimină tracul, fiind utilă persoanelor timide, iar susținerea unui examen fizic presupune
depășirea unor bariere emoționale.
Implică trei tipuri de comunicare: verbală, nonverbală și paraverbală, care se completează crescând
eficiența învățării.

Învățarea online este disponibilă de oriunde, este suficient să existe un dispozitiv și conexiune la
internet. Pot fi urmărite cursuri care se desfășoară în altă țara sau în alt oraș, oferind o diversitate mai mare și
modele variate de învățare.
 Învățarea online presupune economisire de timp și costuri mai reduse.
 Cursurile se pot urmări din confortul casei, in timp real și pot oferi flexibilitate și mobilitate
(pot fi înregistrate și reascultate).
 Învățarea online presupune economisire de timp și costuri mai reduse (nu mai este necesară
deplasarea la școală, eliminarea costurilor pentru transport și materiale didactice).
Gadgeturile folosite sunt atractive și pentru elevi/adolescenți, interesul pentru învățatul clasic a
scăzut, iar tehnologia digitală e acceptată mult mai ușor.

Pe de alta parte, autorul identifica si cateva limite ale invatarii online, precum lipsa interconectării
directe cu un profesor sau colegi, precum si posibilele probleme tehnice si de conectivitate.
Din perspectiva profesorului, autorul subliniaza faptul ca trecerea la invatarea online poate fi un
proces care necesita un nivel ridicat de adaptabilitate si flexibilitate, precum si o cunoastere solida a
tehnologiei si a platformelor de invatare online.
Din perspectiva studentului, autorul subliniaza faptul ca invatarea online poate fi o optiune eficienta
si accesibila, insa poate necesita un nivel ridicat de discipline si organizare.

În concluzie, se poate spune că ambele forme de cursuri sunt foarte bune, atât timp cât este permanent
încurajată învățarea, cât creierul rămâne activ. Învățarea este importantă pentru dezvoltarea personală și
pentru societate, învățarea zilnică, pe tot parcursul vieții, din plăcere, păstrează mintea tânără, oferă un mod
frumos de a trăi și o înțelegere mai bună a lucrurilor, și, totodată, oferă energie și o perfecționare
permanentă.
 SUBIECTUL 11:
Psihologia educației – delimitări conceptuale și relații cu disciplinele conexe

"Psihologia educatiei" este un domeniu interdisciplinar care se concentreaza asupra proceselor

cognitive, afective si motivationale legate de invatare si dezvoltare.
Lucrarea "Psihologia Educatiei", de Laura Goran trateaza acest subiect prin prisma diferitelor
delimitari conceptuale si a relatiilor cu disciplinele conexe, cum ar fi pedagogia, sociologia si neurostiintele.
Autorul ofera o perspectiva ampla asupra psihologiei educatiei, explorand factorii care influenteaza
invatarea si comportamentul elevilor, precum si strategiile eficiente de prevenire si intervenție a problemelor
legate de educatie. Cartea analizeaza, de asemenea, structura si dinamica grupurilor scolare, dezvoltarea
scolara si pregatirea pentru scoala, precum si impactul tehnologiei si al invatarii online asupra procesului
didactic. Prin aceasta, cartea ofera o perspectiva interdisciplinara asupra psihologiei educatiei si a
problemele actuale din domeniu.

Psihologia educației studiază:

 Legile activităților psihice și psihosociale ale celor supuși influențelor educaționale (adică ale
elevilor și dezvoltarea acestora de-a lungul vârstelor școlare);
 Bazele psihologice ale instruirii și educării;
 Fundamentarea psihologică a metodelor de acțiune și intervenție asupra dezvoltării psihice a
copilului;
 Relațiile dintre educator și educat.

Psihologia educației se află în conexiune atât cu științele psihologice cât și cu cele educative.
Astfel:
1. Psihopedagogia specială: deseori profesorul se întâlnește cu fenomene de supradotare,
accelerare sau retard, cauzate genetic sau datorate mediilor diferențiate. Aceste fenomene sunt
studiate de psihologia educației, fapt ce constituie un argument pentru relația dintre psihologia
educației și psihopedagogia specială diferențială;
2. Psihologia socială: studiază comportamentul individului în context social. Aceasta
abordează doua aspecte: impactul social asupra comportamentului individual și aporturile personale
asupra unor fapte sociale. În acest context vorbim despre educație când există cineva care educă și
cineva care se lasă educat, referindu-ne la grupurile umane în contexte sociale (familia, școala, grupul
de prieteni sau de muncă, grupul de sport etc.);
3. Psihologia vârstelor: studiază modificările psihologice care survin în viața individului, de
la naștere până la moarte. Psihologia educației ne spune care este scopul educației, care sunt
problemele ce țin de dezvoltarea psihică a elevilor , de particularitățile lor psihoindividuale, dar și de
caracteristicile grupale ale diferitelor vârste, ceea ce demonstrează relația dintre psihologia educației
și psihologia vârstelor.
 SUBIECTUL 12:
Procese psihice și factori implicați în învățarea școlară

Lucrarea "Psihologia Educatiei", de Laura Goran analizeaza procesele psihice si factorii implicati in
invatarea scolara. Autorul explica ca invatarea scolara este un proces complex care implica interactiunea
intre mai multe componente, cum ar fi atentia, memoria, motivatia, personalitatea si contextul social.
In ceea ce priveste atentia, aceasta joaca un rol esential in procesul de invatare, deoarece permite
selectarea informatiilor importante si ignorarea celor neimportant.
Memoria joaca, de asemenea, un rol important, deoarece permite retinerea informatiilor pe termen
lung.
Motivatia este un alt factor important in invatarea scolara, deoarece poate influenta atat dorinta
elevului de a invata, cat si capacitatea acestuia de a retine informatiile. Personalitatea si caracteristicile
individuale ale elevului, cum ar fi stilul de invatare si auto-eficienta, pot influenta, de asemenea, procesul de
invatare.
Contextul social, cum ar fi relatiile cu profesorii si colegii, poate avea, de asemenea, un impact
semnificativ asupra invatarii.

Atenția
Atenția nu este un proces cu propriu conținut, ci un atribut al tuturor proceselor psihice, exprimând
orientarea selectivă asupra unor obiecte sau fenomene, fiind o condiție pentru reflectarea clară, completă a
realității. Atenția odată angajată, are ca efect creșterea eficienței activității.
Nu putem învăța dacă nu putem fi atenți la informația importantă ce trebuie procesată. În actul
didactic, procesarea începe cu atenția, care reprezintă un răspuns orientat în funcție de stimuli fizici (desene,
tabla), provocatori (evenimente unice sau discrepante), emoționali (utilizarea numelui sau a apelativelor
elevului) și insistenți.
Ca tipuri de atenție implicate în actul învățării, vorbim despre:
 Atenția spontană sau involuntară, declanșată de factori externi, cum ar fi aspectele neobișnuite și
elementele surpriză din mediu, schimbări neașteptate în comportamentul celor din jur. De exemplu,
atunci când profesorul începe activitatea didactică și este constant întrerupt de elevi, ceea ce se
dovedește a fi mai eficient este întreruperea expunerii, tăcerea sa totală pentru câteva momente.
 Atenția intenționată sau voluntară. Aceasta este declanșată de factori interni precum trebuințele
dominante trăite de elevi, interesul pentru ceea ce învață, așteptările și aspirațiile elevului.
Curiozitatea este un alt factor intern care provoacă și menține atenția și conduce la receptare mai
completă, înțelegere, reținere foarte bună în memorie. Actualizarea unor motive și trăirea afectivă
pozitivă a relației cu materialul de învățat mențin nivelul energiei și gradul ei de concentrare un timp
mai îndelungat, fără să apară oboseala. Atenția voluntară este avantajoasă prin eficiența sa, dar ca
orice act voluntar, atenția intenționată și prelungită, necesitând un efort voit, este epuizantă. Ea poate
fi ușurată însă, prin îmbinarea ei cu momente de atenție involuntară, dar și prin exersarea ei până la
obținerea unei reale deprinderi de a fi atent. O asemenea atenție exersată devine atenție
postvoluntară.
 Atenția postvoluntară.
Ideal ar fi ca în desfășurarea activității didactice, elevii să îmbine toate cele trei forme ale atenției,
asigurând astfel energie psihonervoasă eficientă.

Motivația
Motivația reprezintă totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau
dobândite, conștientizate sau nu, simple trebuințe fiziologice sau idealuri abstracte. Starea motivațională
trebuie înțeleasă în relație extern-intern. Inițial, stimulările externe, care acționat repetat supra individului,
satisfăcându-i anumite cerințe autoreglatorii, au fost interiorizate și transformate în condiții interne.
Motivația nu trebuie considerată și interpretată ca un scop în sine, ci pusă în slujba performanței
(nivel superior de îndeplinire a scopului). Există o relație între intensitatea motivației și dificultatea sarcinii.
Cu cât între intensitatea motivației și gradul de dificultate/complexitate a sarcinii există o mai mare
corespondență și adecvare, cu atât și eficiența activității va fi asigurată. În acest context, se poate vorbi
despre optimul motivațional. Despre optimul motivațional putem vorbi în două situații:
 Când dificultatea sarcinii este percepută adecvat de către subiect. În acest caz, optimul
motivațional înseamnă echivalența dintre mărimile celor două variabile;
 Când dificultatea sarcinii este percepută incorect de subiect: subaprecierea sarcinii și
supraaprecierea sarcinii. Ca urmare, subiectul nu va să-și mobilizeze energiile și eforturile
corespunzătoare îndeplinirii sarcinii. În prima situație sarcina nu se va realiza sau nu se va realiza
corespunzător, iar în a doua situație, de supraapreciere a dificultății sarcinii, pot apărea stresul și
dezorganizarea.
Motivele care îi determină pe elevi să învețe pot fi:
 Cognitive (învăț pentru că vreau să cunosc);
 Sociale (învăț pentru că vreau să fiu util oamenilor din jurul meu);
 Afective (învăț pentru că vreau să îmi fac părinții fericiți);
 Profesionale (învăț ca să devin un bun profesionist);
 De autorealizare (învăț ca să fiu mândru de rezultatele mele)
 De succes școlar sau evitare a insuccesului școlar (învăț ca să iau premiul 1, învăț ca să trec
clasa);
 De aptitudini speciale (învăț pentru că îmi place această materie).

Gândirea creatoare
În procesul învățării, chiar dacă ne referim la rezolvarea de probleme, dar mai ales în actul de creație,
gândirea productivă, divergentă, creatoare, joacă un rol hotărâtor. Gândirea creatoare este orientată spre o
diversitate de răspunsuri, atunci când mai multe răspunsuri pot fi posibile. Ea se caracterizează prin carierea
sau schimbarea discrepanței în căutarea rezolvării problemelor.
Sprijinit pe gândire și imaginație creatoare, se desfășoară procesul creator, având următoarele stadii:
 stadiul pregătitor, cu demersuri de orientare, de căutare și precizare a obiectivelor și a
mijloacelor de realizare;
 stadiul incubației, adică de așteptare a ideii pentru împlinirea proiectului. Efectul constă în
diminuarea rigidității, multiplicarea variantelor posibile, detalierea planurilor;
 stadiul iluminării sau intuiția cognitivă, constând în posibilitatea de a formula și aplica
soluții adecvate în rezolvarea de probleme;
 stadiul verificării sau elaborării propriu-zise a proiectului.
Principalul instrument psihologic al procesului de creație este creativitatea. Aceasta este definită ca
dimensiune a personalității, ca dispoziție generală a acesteia spre nou, ca o capacitate de a fi creator.
Există cinci planuri ale creativității:
 Creativitatea expresivă (se manifestă liber și spontan în desenele sau construcțiile copiilor
mici);
 Creativitatea productivă (planul creării de obiecte);
 Creativitatea inventivă (la inventatori);
 Creativitatea inovatoare (la oameni caracterizați ca talente care realizează opere a căror
originalitate este remarcată cel puțin la nivel național);
 Creativitatea emergentă (este o caracteristică a geniului, a omului care produce schimbări
radicale într-un domeniu).

In concluzie, procesele psihice si factorii implicati in invatarea scolara sunt complexi si

interdependenti, iar autorul sugereaza ca este important sa se ia in considerare toate aceste componente in
procesul de invatare eficienta.