SUBIECTUL XII

1. Comunicare şi relaţii de comunicare pedagogică,comunicare didactică: modele

2. Gestionarea conflictelor şi prevenirea violenţei în şcoală.
_______________________________________________________________________________________

1. Comunicare şi relaţii de comunicare pedagogică, comunicare didactică:modele

Comunicarea didactică reprezintă forma de interacţiune profesor-elev, prin care profesorul transmite mesajul său didactic, în cadrul procesului de
predare, învăţare, evaluare.

Ea este condiţionată de o multitudine de variabile grupabile în:

- factori de natură psihologică;
- factori de natură pedagogică;
- factori de natură socială.
A) În cazul factorilor de natură psihologică, există mai multe aspecte care trebuie avute în vedere de cadrele didactice când îşi propun să
îmbunătăţească şi să eficientizeze desfăşurarea comunicării didactice. Factorii de natură psihologică care au un impact mai mare asupra comunicării
didactice sunt limbajul, gândirea, motivaţia, afectivitatea, unele trăsături ale personalităţii în special cele de natură temperamentală.

Când se vizează limbajul ca factor extrem de important în susţinerea comunicării didactice trebuie avute în vedere mai multe aspecte:

a) dezvoltarea bazei semantice a limbajului;

b) dezvoltarea dimensiunii denotative şi conotative a acestuia;
c) îmbogăţirea vocabularului elevilor;
d) dezvoltarea expresivităţii vorbirii elevilor;
e) dezvoltarea conduitei de ascultare.

Alt factor de natură psihologică care susţine comunicarea didactică este motivaţia.

a) mai întâi trebuie identificate formele şi structurile motivaţionale specifice elevilor implicaţi în procesul de comunicare didactică, plecând de la
ideea că motivaţia elevilor este foarte diferită şi implicit interesele lor sunt de o mare diversitate;
b) odată identificate aspectele legate de motivaţie trebuie căutate şi identificate modalităţile şi mijloacele prin care aceasta poate fi amplificată, astfel
încât elevii să manifeste o apetenţă mai mare pentru comunicare şi implicit, pentru activitatea de instruire-învăţare.
b.1) informarea permanentă a elevilor în legătură cu performanţele obţinute la diferite tipuri de activităţi.
b.2) asigurarea succesului în învăţare, prin compatibilizarea sarcinilor cu posibilităţile reale ale elevilor. Acest lucru înseamnă că elevilor trebuie să
li se ofere sarcini în care să obţină succese şi nu sarcini în care pot eşua, chiar dacă primesc suport din partea profesorului.
b.3) utilizarea laudei şi nu a blamului, trebuie să se pună accent pe elementele pozitive din pregătirea elevului şi nu pe nerealizările sale.

Pe de altă parte, nu trebuie neglijaţi nici alţi factori de natură psihologică ai comunicării cum ar fi afectivitatea, trăsăturile temperamentale
etc. Afectivitatea joacă un rol destul de important în desfăşurarea comunicării didactice mai ales, în cazul elevilor cu un echilibru emoţional precar
care, de multe ori, se blochează neputând proba capacităţile şi competenţele pe care şi le-au format în timpul perioadelor de instruire anterioare. La
fel, se poate aprecia că unele temperamente cum ar fi sangvinicul şi chiar colericul favorizează în mai mare măsură comunicarea, în timp ce altele,
precum flegmaticul şi mai ales melancolicul o susţin în mai mică măsură.

B) Cea de-a doua categorie factorii de natură pedagogică; includ, o paletă mai variată de factori cum sunt obiectivele educaţionale, modul
de structurare şi funcţionare a situaţiei pedagogice, conţinuturile procesului de învăţământ, modul de depăşire a obstacolelor epistemologice,
metodele pedagogice, mijloacele de învăţământ, tipologia feed-back-idui utilizat, relaţia profesor-elev, stilurile didactice.

Primul factor care poate favoriza sau dimpotrivă restricţiona comunicarea didactică îl reprezintă obiectivele educaţionale. Trebuie vizate
obiectivele care pot fi atinse de întreaga clasă de elevi şi care pot favoriza succesul în învăţare, reuşita şi nu cele care generează eşecuri . Conţinuturile
procesului de învăţământ trebuie să facă obiectul unor analize şi a unor evaluări anticipative cu referire directă la impactul avut asupra subiecţilor
vizaţi. Mai întâi, trebuie avut în vedere dacă volumul acestora este compatibil cu posibilităţile şi capacităţile elevilor, iar după aceea, trebuie
identificate modalităţile şi formele de prezentare ale conţinuturilor care asigură maximal asimilarea şi înţelegerea lor cu o foarte bună fixare în
memoria de lungă durată. O prezentare mai variată a conţinuturilor incluzând explicaţii verbale, imagini, scheme, tabele, grafice, curbe de frecvenţă
etc. va facilita în mai mare măsură comunicarea didactică şi implicit înţelegerea acestor conţinuturi, comparativ cu o prezentare redusă la o singură
modalitate (de exemplu cea verbală). Metodele de instruire, respectiv mijloacele de învăţământ, trebuie să beneficieze de maximă atenţie în
selectarea lor atunci când se pune problema elaborării strategiilor didactice. Atunci când se optează pentru o anumită metodă de instruire sau pentru un
anumit mijloc de învăţământ, trebuie să se aibă în vedere şi impactul pe care-l vor avea acestea asupra comunicării didactice. Multă grijă trebuie să se
acorde şi tipologiei feed-back-ului în calitatea pe care o are acesta de factor major în susţinerea comunicării didactice. Plecând de la ideea că diversele
forme de feed-back, nu au acelaşi nivel de eficienţă şi nu susţin în aceeaşi măsură comunicarea didactică, trebuie să se opteze spre modalităţile care
sunt mai productive şi care facilitează în mai mare măsură schimburile dintre elevi şi profesor. Alţi factori favorizanţi ai comunicării de natură
pedagogică sunt relaţia profesor-elev şi stilurile didactice.
 C) A treia categorie de factori, cei de natură socială, include câteva variabile faţă de care trebuie să se manifeste mult interes atunci când se
pune problema ameliorării comunicării didactice: mărimea grupului, structura grupului, coeziunea grupului, natura normelor după care funcţionează
grupul etc.

În privinţa mărimii grupului, cu cât grupul va fi mai mare, cu atât schimburile vor fi mai anevoioase şi cu atât tendinţa de a acapara
comunicarea de către unii membri va fi mai accentuată. în ceea ce priveşte structura grupului aceasta se poate constitui într-un factor favorizant al
comunicării atunci când liderul are un statut de ,,egal” şi când interesele sale nu sunt disonante cu ale membrilor grupului pe care îl conduce. Alt factor
important de natură socială îl reprezintă coeziunea grupului putându-se anticipa că în grupurile cu grad mare de coeziune comunicarea se va desfăşura
mai bine decât în cele cu coeziune redusă. In sfârşit, un alt factor de natură socială cu un impact deosebit asupra comunicării didactice îl reprezintă
normele grupului, care, prin natura şi specificul lor, pot să faciliteze schimburile dintre membrii sau dimpotrivă, să le facă mai dificile.

În concluzie toate categoriile de factori trebuie luaţi în consideraţie când se pune problema ameliorării comunicării didactice dar nu trebuie să
se piardă din vedere că aceştia acţionează întotdeauna într-o corelaţie directă cu starea de sănătate a elevilor şi chiar cu dispoziţiile de moment specifice
unui anumit context de instruire.

2. Gestionarea conflictelor şi prevenirea violenţei în şcoală .

CONFLICTUL reprezintă starea tensională care apare atunci când două sau mai multe părţi intră în interacţiune pentru a lua o decizie şi
interesele părţilor sunt diferite.
Forme de manifestare:
• disputa • cearta • refuzul de a comunica • protestul • greva • bătaia • războiul etc.
Soluţionarea conflictelor trebuie să parcurgă următoarele faze:
• recunoaşterea existenţei conflictului; • identificarea cauzei conflictului;
• adoptarea deciziei de confruntare;* confruntarea; • evaluarea rezultatelor.

VIOLENŢA ŞCOLARA este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social şi se traduce printr-o pierdere
a integrităţii, ce poate fi fizică, materială sau psihică. Violenţa şcolară este asociată, în general, cu zonele urbane dificile, periferice, sărace.

Există trei teorii explicative ale comportamentului agresiv:

- agresivitatea este înăscută (Freud).
- agresivitatea e un răspuns la frustrare (J.Dollardj).
- agresivitatea este un comportament social învăţat (A.Bandura).

Tipuri de violenţă în mediul şcolar:

Violenţa fizică şi cea verbală
Forme de intensitate mică ale violenţei: confruntarea vizuală, poreclirea, ironizarea, imitarea în scop denigrator;
Forme de intensitate crescută ale violenţei: bruscarea, lovirea, pălmuirea, împingerea, înjunghierea şi împuşcarea.
Factori ce pot determina violenţa
Factorul familial
Adolescenţii agresivi provin, de regulă, din familii în care părinţii înşişi sunt agresivi şi metodele disciplinare sunt neadecvate.
Factorul individual
Factori constituţionali, dependenţi de zestrea ereditară şi de structura neuro-psihică (debilitate mintală, hiperemotiv) şi unele particularităţi
ale personalităţii (tulburări de caracter sau atitudini negative):
Factorul social
Conjunctura economică şi socială provoacă anumite confuzii în rândul tinerilor, care încep să se îndoiască de eficacitatea şcolii, de
utilitatea ştiinţei,cu cât constată că şcoala nu îi asigură inserţia profesională.
Violenta şcolară. Comportamentele violente ale elevului îşi pot avea originea şi într-un management defectuos al clasei şcolare, într-o
lipsă de adaptare a practicilor educaţionale la o populaţie şcolară schimbată.
Forma de violenţă cea mai frecvent evocată de profesori e zgomotul (comunicarea neautorizată între elevi) în timp ce principalele forme de violenţa
din partea profesorilor sunt lipsa de comunicare, nedreptatea şi lipsa de înţelegere.
CONFLICTELE ŞCOLARE

a) Conflictele între elevi - au la bază competiţia neloială, dorinţa de afirmare cu orice preţ, invidia, antipatia reciprocă, nepotrivirile de caracter,
lupta pentru dominarea grupului, comunicarea slabă etc.
b) Conflictele dintre profesori - sunt determinate, de lupta pentru obţinerea unor avantaje (gradaţiei, salariului de merit), lupta pentru obţinerea unor
funcţii de conducere (şef de catedră, de comisie, membru în CA, director, inspector) sau pentru afirmare (obţinerea de premii de către elevii lor care
participă la diverse concursuri şcolare, obţinerea gradelor didactice I sau II), existenţa unor convingeri şi opinii diferite.
c) Conflictele dintre cadrele didactice şi elevi - sunt determinate de blocajele de comunicare, existenţa unor discrepanţe între sistemul de criterii
utilizat de cadrele didactice în evaluare şi cel al elevilor, între normele şi valorile cu care operează, relaţiile profesori-elevi de tip autoritar.
d) Conflictele între părinţi şi cadrele didactice-sunt determinate de comunicarea defectuoasă si conflictul de valori.

Modalităţi de soluţionare a conflictelor :Este mai oportună prevenirea conflictelor decât căutarea unor soluţii de aplanare a acestora.
Abordarea clasică propune patru căi de rezolvare a conflictelor:

1. Stăpânirea - metoda câştig-pierdere

2. Compromisul - satisfacerea parţială a ambelor părţi;
3. Integrarea (medierea)- metoda câştig- câştig;
 4. Separarea părţilor aflate în conflict; metoda pierdere -pierdere.
Recomandări: intervenţii la nivel individual
- Identificarea timpurie a elevilor cu potenţial violent;
- Implicarea activă, valorificarea intereselor, aptitudinilor şi capacităţilor;
- Evitarea centrării exclusiv pe sancţiune.
Recomandări: intervenţii la nivelul şcolii
- Violenţa să fie temă pe agenda întâlnirilor formale ale şcolii;
- O cunoaştere mai bună a surselor posibile de violenţă;
- Transformarea regulamentului şcolar în mijloc real de prevenţieşi intervenţie.
Recomandări: intervenţii la nivel curricular
- Dezbaterea şi încurajarea exprimării opiniei elevilor;
- Programe şi activităţi extra-curriculare (săptămâna anti-violenţă; concursuri/expoziţii tematice, invitarea unor specialişti care să prezinte
teme legate de violenţa şcolară cu participarea, de elevi, profesori, părinţi).
Recomandări: intervenţii strategice
- Campanii de conştientizare;
- Teme privind violenţa şcolară în programele de formare continuă a cadrelor didactice;
- Discipline opţionale centrate pe prevenţia violenţei.

Comunicare în spirit de fair-play şi aplanarea conflictului după Thomas Gordon.

Respectul reciproc şi înţelegerea celuilalt fac posibilă o soluţionare a conflictelor în care să nu existe învingători sau învinşi. Scopul este ca
oamenii să înveţe să se impună pentru îndeplinirea propriilor necesităţi, fără a neglija însă nevoile celorlalţi.

Cele mai importante reguli dintr-un proces de comunicare în spirit de fair-play sunt: Oamenii trebuie
- să se exprime clar şi la modul personal, folosind persoana I singular;
- să evite mesajele denigratoare, formulate la persoana a II a;
-să/adopte/ascultarea/activă,/barierele/de/comunicare,
- să îşi exprime sentimentele.

Atunci când vorbim la persoana I, singular, înseamnă să ne luăm răspunderea pentru cele spuse, să vorbim despre propriile dorinţe, nevoi şi
interese. Trebuie să arătăm elevului ce efecte a avut comportamentul său asupra noastră. Pe lângă însuşirea regulilor de comunicare trebuie învăţate şi
strategii pentru o comunicare în spirit de fair-play:

1. Discuţiile tip confruntare fac parte din strategiile pe care le practicăm zi de zi. Aplicând principiul fair-play-ului în procesul de
comunicare, există o cale de a ne impune în faţa altor oameni, fără să deteriorăm însă relaţia pe care o avem cu aceştia.
2. Soluţia „toată lumea câştigă” - este mai potrivită în cazul unor probleme mai complexe, care vizează adesea mai multe persoane şi
unde trebuie avute în vedere interese multiple.
3. Discuţiile de lămurire a situaţiei- vizează planul personal. în dialogul dintre parteneri sunt lămurite aşteptările, nevoile şi dorinţele
părţilor şi sunt luate hotărâri comune.
Deşi pare greu de crezut conflictul are şi efecte pozitive:

Creşte motivaţia pentru schimbare; • Creşte capacitatea de adaptare ia realitate • Creşte coeziunea comună a unui grup după soluţionarea
comună a conflictelor; • Oferă oportunitatea de cunoaştere şi dezvoltarea de deprinderi.

Dacă conflictul este negat sau soluţionat de tipul câştigător-învins, acesta poate avea o serie de efecte negative:
 Scade implicarea în activitate;
 Diminuează sentimentul de încredere în sine;
 Dificultăţi în luarea deciziilor

4.Limbajul responsabilităţii se foloseşte pentru a comunica sentimentele pozitive cât şi pentru comunicarea lucrurilor sau situaţiilor care
ne deranjează. Comunicarea asertivă s-a dezvoltat ca o modalitate de adaptare la situaţii conflictuale inteipersonale; poate fi folosită cu succes şi la
clasă în cadrul relaţiilor profesor-elevi. Asertivitatea este rezultatul unui set de atitudini şi comportamente învăţate care au ca şi consecinţe pe termen
lung: îmbunătăţirea relaţiilor sociale, dezvoltarea încrederii în sine, respectarea drepturilor personale, îmbunătăţirea abilităţilor de luare de decizii
responsabile. Asertivitatea este abilitatea de a exprima emoţiile şi convingerile fără a afecta şi ataca drepturile celorlalţi.

Consecinţele comportamentului asertiv sunt:

 Problema este discutată
 Drepturile tale sunt respectate
 Îţi alegi tu activitatea
 Ai încredere în tine
 Recunoşti drepturile tale şi pe ale celorlalţi.

Mediul şcolar şi conflictele sale- Şcoala nu este doar locul unde elevii primesc informaţii, este cel mai important spaţiu pentru socializarea
tinerilor, este locul unde indivizii învaţă să comunice eficient, să se înti-eacă cu alţii, colaborând în echipă sau aflându-se într-o permanentă
competiţie cu ceilalţi. Este locul unde elevii vor avea de-a face cel mai probabil cu conflicte care le pot afecta maturizarea. Abilitatea de a comunica
presupune şi a rezolva conflictele de comunicare.