Micul Print

De Antoine de Saint-Exupery

Antoine-Marie Roger, viconte de Saint-Exupéry (n. 29 iunie 1900, Lyon, Ron-Alpi, Franța – d. 31

iulie 1944, Provența-Alpi-Coasta de Azur, Franța) a fost un poet, jurnalist,
aristocrat, romancier și eseist francez, aviator căzut pe frontul antifascist. S-a făcut cunoscut unui
cerc larg de cititori în special datorită povestirii „Le Petit Prince“ („Micul Prinț“, 1943), una din cele
mai răspândite cărți din lume, tradusă în trei sute șaizeci și una de limbi.

Povestirea modernă „Le Petit Prince“ („Micul prinț“, 1943), având deviza: „Numai cu inima poți vedea
bine, lucrurile esențiale rămân ascunse ochilor“, s-a bucurat în epoca de după război de o mare
popularitate. Un mic locuitor al unei planete minuscule pornește într-o lungă călătorie prin lume, să
caute adevăratul sens al vieții. În cursul peregrinărilor sale, ajunge să-și dea seama că pentru a fi
fericit „ajunge să te gândești că undeva, printre milioane de stele, există ființa iubită“ iar ceea ce
conferă un sens existenței sunt relațiile dintre oameni, care implică și responsabilitatea fiecăruia
pentru soarta celorlalți.

Definită în două cuvinte, Povestea „Micul Prinț” aduce o rezolvare ipotetică la problema „regăsirii
sinelui”. Conceptele de bază pe care le dezvoltă într-un stil unic,Antoine de Saint-Exupéry
înglobează sinceritatea, credința, puritatea, imaginarul, conștiința, introspecția și simbolistica, direct
relaționată cu interpretarea.

Pilotul trăiește experiența cu micul prinț datorită unei proiectări a psihicului, cu rădăcini în perioada
copilăriei sale, cauzată de necesitatea de a avea pe cineva care să îl înțeleagă, cu care să
vorbească aceeași limbă, de la care să învețe lucruri noi și alături de care să manifeste sentimentele
sale cele mai frumoase: fericirea și iubirea.

Deși povestea întruchipează un dialog între adult și copil, cu momente de povestiri secundare,
acțiunea este de fapt un vis al său odată ce are accidentul aviatic. Acest vis este o refulare a
gândurilor sale, care au nevoie să găsească farmecul pierdut al copilăriei odată cu maturizarea și
alinierea la cerințele stereotipice ale societății.

Fapte, întâmplări din copilărie ne urmăresc pe parcursul vieții în mod inconștient. Copil fiind, pilotul
deprinde o preocupare, de a desena un șarpe boa care a mâncat un elefant. Dorind să afle părerea
adulților despre desenul său, este luat în derâdere și opera sa este interpretată drept o pălărie
banală. Conștient de asemănarea cu un simplu accesoriu, copilul continuă să ceară aprecieri și
interpretări ale desenului în stânga și în dreapta, dorind de fapt să provoace omul de rând la a-i oferi
o altă perspectivă sau de a valida viziunea sa, pentru a fi sigur că prin interpretare poate ajunge la
un limbaj „graniță” care să permită liantul social-comunicațional. Incapacitatea celor mari de a privi
desenul în profunzime și de a accepta faptul că poate avea multiple interpretări, copilul este
dezamăgit profund. Greșeala adulților este evidentă, lipsa răbdării și neacordarea atenției celui mic îi
cauzează acestuia frustări, supărări pe care nu le poate exterioriza și care îl urmăresc inconștient pe
parcursul vieții, cauzând comportamente neadecvate în momente neașteptate. O reacție corectă ar
fi fost lauda desenului său, stimularea firului creativ și încurajarea continuării activității, pentru a
realiza desene din ce în ce mai expresive.

Intriga poveștii este apariția unui copil venit de pe altă planetă tocmai în mijlocul deșertului în
momentul în care pilotul aterizează forțat ca urmare a unei defecțiuni a avionului. Acesta nu este un
copil oarecare, are un rang aparte, este un mic prinț și deține o sabie, care întruchipează intenția de
apărare.

Băiatul cere direct pilotului să îi deseneze o oaie. Mirat, pilotul îi desenează elefantul mâncat de
șarpele boa constrictor și îi spune că este singurul desen la care se pricepe. Copilul recunoaște
imediat reprezentarea adultului și îi insistă pentru a cincea oară să i se deseneze o oaie. Acesta
este momentul cheie, în care adultul este ca și fermecat de copil, întrucât acesta este sigura vietate
care a avut răbdarea să dea o interpretare desenului său și să nu râdă de el. Semnificația este de-a
dreptul profundă, deoarece abia acum avea pe cineva cu care să împartă gândirea magică, unică în
viziune și interpretare până la această clipă.

Pilotul desenează o oaie iar la vederea desenului, copilul are capacitatea de a observa detaliile,
astfel încât precizează că oaia este fie bolnavă, berbec, sau prea bătrână. Acest fapt demonstrează
atenția și imaginarul care îi permit o viziune diferită asupra lucruilor aparent banale. Desenând doar
o cutie, încifrează practic dorința și motivează că oaia este înăuntrul cutiei, prințul fiind atunci foarte
bucuros de rezultat, pentru că problema sa avea acum o rezolvare prin viziune. Cu ajutorul
imaginației putea vedea oaia în interiorul cutiei și chiar momentul în care aceasta se duce la culcare.

Cei doi împărtășesc gânduri și idei de cultură generală și interpretare. La un moment dat, prințul
povestește de planeta sa micuță, pe care se află o floare frumoasă și menționează marea sa teamă:
posibilitatea apariției unei oi care va mânca floarea. Acesta descrie cum privește stelele și știe că
acolo sus, pe planeta sa este floarea care îl așteaptă și prezintă pericolul ipotetic care o pândește
drept o problemă foarte importantă. Pilotul, obișnuit cu stilul adulților, tinde să nu dea importanță
florii prințului. Copilul se simte însingurat, se victimizează și dispare. Însă odată ce pilotul regretă,
copilul reapare. Semnificația este că imediat ce se manifestă gândirea matură, farmecul gândirii
feerice, specifice lumii de basm, dispare. La întoarcerea prințului, pilotul îi oferă rezolvarea
problemei sale, anume aceea de a desena o botniță oii și un gard în jurul florii, odată ce bineînțeles,
va transpune pe foaie și mica sa planetă.

Planeta micuțului este de fapt universul fiecărui copil, iar identitatea princiară reprezintă atribuirea
unui rol eroic, pe care orice copil și-o dorește. Povestindu-i pilotului de planetă, menționează casa,
dar nu cere să fie desenată, întrucât, în mentalul unui copil, casa nu ține neapărat de universul său,
ci face parte din universul parental. Cei trei vulcani sunt responsabilitățile pe care le au copii, de
exemplu temele sau ordinea jucăriilor iar floarea reprezintă frumosul din viața copilului, frumos care
odată cu trecerea timpului are cerințe diferite și stârnește dorința de aventură, de realizare.

Plecarea de pe planeta sa semnifică drumul inițiatic al fiecărui tânăr. Popasurile pe care le face sunt
de fapt preocupările sale în drumul maturizării, acestea fiind variante, din domeniu asemeni
planetelor pe care poposește: politice,financiare, istorice (de găsire a identității), militare. Destinația
este pământul și pare a fi etapa finală de maturizare, întrucât devine un om „cu picioarele pe
pământ” și cunoaște toate normele unei societăți și toate sentimentele, stările, preocupările unui
adult.

Căutarea apei în deșert este provocarea pe care prințul o dă pilotului. Intuiția și puterea gândului îl
fac pe copil să creadă că în deșert va găsi o oază de apă, iar credința sa îi duce pe amândoi la un
izvor, moment în care adultul își recapătă încrederea în intuiția copilăriei sale, în care imposibilul era
posibil dacă exista credință în acel lucru.

Întâlnirea prințului cu șarpele amintește de mitul fundamental al omenirii, cel al păcatului primilor
oameni, iar promisiunea șarpelui de a-l duce pe copil înapoi pe planeta sa are un preț, viața sa.
Șarpele ține să îi prezinte prințului toate aspectele negative ale vieții, precum suferința. Micul prinț
însă nu este pregătit să plătească acest preț pentru a se reîntoarce la fericirea sa, floarea și
universul său mic, întrucât nu a acumulat suficientă cunoaștere și pleacă mai departe în drumul său.
Faptul că păsările care îi asigurau călătoriile au dispărut, simbolizează căderea acestuia în păcat.
Grădina cu multe flori asemeni florii de pe planeta sa îl întristează, însă devine conștient că aparenta
fericire unică a cuiva este comună oamenilor, iar unicitatea ține de adaptare, de subiectivism. Iar
pentru el, floarea sa rămâne pe primul loc. Întâlnirea cu vulpea îl învață despre îmblânzire, de
apropiere și sensibilitate, ceea ce declanșează și responsabilitatea. Atunci prințul simte
responsabilitate și pentru floarea sa, acel sine pe care trebuie să îl hrănească cu lucruri spirituale,
care să îl facă fericit.

În tot timpul dialogului, pilotul are grijă să își repare avionul și într-un final reușește. Prințul simte
însă că va rămâne singur și merge la șarpe pentru a-i lua viața și a putea să se întoarcă la planeta
sa mică. Deși pilotul încearcă să îl salveze și să îl ia cu el, prințul îl îndeamnă să se întoarcă în
Paris, întrucât și el va merge la floarea sa, nu înainte de a primi desenul cu botnița pentru oaie. Cei
doi adorm… Trezindu-se, pilotul nu știe dacă întâmplarea a fost reală sau nu, însă, odată ce
decolează, aude în mintea sa râsul micului prinț și se poate întoarce la realitatea de zi cu zi,
păstrând cu sine un secret care îi dă încredere și îi bucură sufletul.

Astfel, copilul care desena elefantul înghițit de șarpe are parte de acel drum inițiatic creativ, în care
imaginarul îți permite să cunoști lumea cu puterea propriei viziuni. Acest drum inițiatic este perfect,
nu cum l-a trăit în viața reală, ci într-o formă de basm, unde este posibil să interacționeze cu
animalele și să le poată înțelege, învățând după propriul său ritm, nu după cum i se impune de către
adulții din jurul său.

Dialogul este practic realizat cu sinele copilăriei sale, cu care tinde să găsească explicații, să dea
interpretări și să se bucure de tot ce are farmec. Cheia este disponibilitatea de a-l asculta pe celălalt
și de a rezolva probleme desenând, practic prin viziune și sentimente.