Capitolul I .

NOŢIUNI TEORETICE PRIVIND

SALARIUL

În teoria şi practica economică, salariul ocupă un loc deosebit de important.

Pentru contribuţia adusă la realizarea muncii ca factor de producţie,care participă la
desfăşurarea oricărei activităţi, posesorul muncii primeşte o remuneraţie banească(sau în
natură) denumită salariu. În timp, s-au dat mai multe explicaţii cu privire la semnificaţia
salariului.
1.1. CONCEPTUL DE SALARIU

Salariul reprezintă suma plătită pentru a obţine serviciul factorului muncă, dar
salariul se obţine după ce munca s-a consumat şi, ca urmare, cele mai multe teorii
consideră că salariul reprezintă un venit însuşit prin muncă. Din punct de vedere al
desfăşurării activităţii economice el este pentru producător un cost, iar din punct de
vedere al finalităţii acesteia este un venit.
Termenul ca atare este de origine latină. Salarium era suma ce se plătea fiecărui
soldat roman pentru cumpărarea sării. Soldatul era un om dependent şi i se acorda
salarium, în virtutea acestei dependenţe un om liber nu primea salarium. Termenul s-a
păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unui om care este dependent de altul, fie
juridic, fie economic.
De la început trebuie să precizăm faptul că salariul nu a existat în toate timpurile,
cu toate că factorul muncă a participat în toate timpurile la procesul de producţie.
Inclusiv până în feudalism, nu era răspândită forma de muncă salariată, sclavii ori ţăranii
iobagi nefiind plătiţi, pentru că nu erau consideraţi persoane cu autonomie. Cea mai
cunoscută formă de plată era solda mercenarilor, pentru serviciile aduse în luptă. Privit ca
venit al persoanelor care participă prin munca lor la procesul de producţie, el este o
categorie economică ce a apărut numai în anumite împrejurări social-istorice, ale
existenţei unor oameni lipsiţi de totalitatea condiţiilor necesare desfăşurării producţiei,
dar autonomi, exceptând forţa lor de muncă.
În realitate termenul salariu s-a păstrat în timp cu sensul de venit al unei persoane
dependentă economic de o altă persoană (dar liberă juridic). Ch. Gide afirma: salariul „nu

3
constituie decât un mod de remunerare nu absolut, nici unic, ci relativ recent în istoria
economică şi care nu s-a generalizat decât odată cu organizarea capitalistă şi patronală
modernă”.
În condiţiile contemporane , salariul reprezintă cea mai frecventă formă de venit ,
nivelul lui condiţionează situaţia economică a unui număr însemnat de persoane. El
exprimă atât retribuirea muncii de execuţie a lucrătorilor propriu-zişi, cît şi remunerarea
muncii celor ce execută activităţi de concepţie şi conducere. Deci, salariul apare nu pur
şi simplu ca preţ al muncii, ci ca preţ al închirierii forţei de muncă, a capacităţii de a
munci, a unor oameni liberi juridic şi, desigur, ca preţ al serviciilor aduse prin munca
depusă de către aceşti oameni. Aşa cum arată P.A. Samuelson, laureat al premiului
“Nobel” pentru economie, “omul este mai mult decît o marfă, cu toate că este adevărat că
omul închiriează serviciile sale pentru un preţ. Acest preţ este nivelul salariului, care este
de la distanţă cel mai important preţ”.

1.2. TEORII PRIVITOARE LA SALARIU

Noţiunea de salariu a fost definită în art.1 din legea Salarizării astfel : salariul este
suma de bani la care are dreptul o persoană pentru munca prestată în condiţiile prevăzute
în contractul individual de muncă. Atunci când munca se desfăşoara pentru sine este o
muncă independentă şi produce venit, iar în situaţia în care se realizează pentru o terţă
persoană este o muncă dependentă şi produce salariul. Explicarea modului de formare şi a
factorilor care îi determină dinamica a constituit obiectul unui număr important de teorii,
dintre care vom prezenta pe cele mai importante.
Concepţiile moniste explică substanţa salariului printr-un singur factor. Unul din
aceşti factori este costul formării resurselor de muncă. În concordanţă cu aceasta, salariul
reprezintă suma care asigură strictul necesar pentru existenţa salariatului şi întreţinerea
familiei sale. Este prima eplicaţie a substanţei salariului dată încă de Turgot şi Quesnay.
Pornind de aici, Ferdinand Lassale a ajuns la legea de aramă potrivit căreia “salariul
mediu nu depăşeşte întreţinerea existenţei muncitorilor şi reproducerea speciei”. Pentru
a explica de ce salariul are această limită, Lassale apelează la argumentul lui Th. Maltus,
care susţine că un salariu mai mare ar încuraja căsătoriile şi ar avea ca rezultat creşterea

4
populaţiei peste posibilităţile ce decurg din dezvoltarea economiei, astfel încît venitul
mediu scade, populaţia nu se mai poate întreţine, creşte numărul deceselor şi scade
natalitatea ajungîndu-se în cele din urmă la punctul din care s-a pornit.
O altă teorie monistă explică substanţa salariului prin productivitatea muncii.
Salariul ar fi deci o parte, mai mare sau mai mică, din rezultatul muncii. Varianta
modernă a acestei explicaţii o reprezintă teoria salariului de eficienţă, fundamentată
îndeosebi în ultimele două decenii.
În esenţă, aceasta susţine că salariul nu trebuie considerat o sumă determinată pe
piaţa muncii ci un rezultat care decurge direct din eficienţa muncii. Prin logica sa teoria
salariului de eficienţă conduce la concluzia că relaţia salariu-productivitate nu este şi nici
nu trebuie să fie identică pentru toate firmele sau activităţile, iar acest fapt stă la baza
diferenţierii salariilor. Analizele statistice nu validează în totalitate această teorie, dar
relevă posibilitatea utilizării sale la elaborarea unor concepţii realiste cu privire la
mărimea şi dinamica salariului, precum şi la explicarea ştiinţifică a existenţei unor
diferenţe necompensatorii între salarii. Alţi autori consideră că natura salariului este
dată de “capitalul cultural” care se formează prin intermediul “capitalului economic”.
Cheltuielile cu creşterea şi pregătirea forţei de muncă reprezintă “capitalul economic”.
Întrucît ceea ce se închiriază sau se vinde este priceperea salariatului, îndemînarea şi
cunoştinţele sale formate pe baza cheltuielilor respective, capitalul economic devine
capital cultural, iar salariul apare, ca plată pentru utilizarea capitalului cultural. Ea nu
poate, însă, explica substanţa salariului în condiţiile învăţămîntului gratuit, cînd salariul
apare, parţial ca un transfer gratuit de venituri. De aceea, în ultimul timp, fenomenul
“capital cultural” a căpătat sensul de cunoştinţe ştiinţifice pe care posesorul forţei de
muncă le acumulează prin învăţămînt şi cultură, experienţa profesională etc.
În literatura economică anglo-saxonă s-a răspîndit teoria “capitalului uman”, care ar
putea fi considerată o prelungire pe alt plan, a teoriei capitalului cultural. “Capitalul
uman - spun unii autori - este stocul de experienţă acumulată de lucrător. Aceasta este
valoroasă pentru venitul sau cîştigul său potenţial viitor”. Aşa cum capitalul fizic este
rezultatul unei investiţii, la fel şi capitalul uman rezultă din investiţii specifice făcute cu
scopul de a genera venituri viitoare. Beneficiul anticipat al acestei cheltuieli iniţiale este
un venit bănesc superior sau un viitor loc de muncă, mai important şi aducător de

5
satisfacţii suplimentare, comparativ cu cel anterior pentru că purtătorul şi, totodată,
gestionarul unei asemenea avuţii este salariatul însuşi, aceasta urmărind să o administreze
în scopul maximizării venitului pe care-l obţine.
În această viziune, inegalitatea salariilor derivă din inegalitatea formării capitalului
uman, adică din diferenţierea pregătirii salariaţilor, a capacităţii lor de adaptare la
procesele de muncă şi tehnologiile existente în întreprinderi sau la mobilitatea geografică.
În acelaşi timp, diferenţele dintre salarii influenţează alocarea factorului muncă în
economie, declanşînd mobilitatea salariaţilor spre însuşirea celor mai cerute calificări sau
spre întreprinderile în expansiune.
Teoria dualistă despre substanţa salariului îşi are rădăcinile în vechile doctrine
economice, după care substanţa salariului constă, concomitent, în costul forţei de muncă
şi în productivitatea muncii. În viziunea acestei teorii, ceea ce primeşte salariatul este o
parte din produsul muncii, condiţionat de nivelul productivităţii. Dar, mărimea salariului
se formează astfel încît ea să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă.
Pornind de la ceea ce este logic şi raţional în diferite teorii şi la diferiţi autori, se
poate concluziona că substanţa salariului o reprezintă partea din venitul naţional,
distribuită în mod direct salariaţilor, pentru participarea lor la activitatea economică mai
ales sub formă bănească.
Salariul se stabileşte pe baza relaţiei dintre cel ce are nevoie de muncă şi posesorul
acesteia, în contextul general al raportului dintre cererea şi oferta de muncă. Cererea de
muncă, la fel ca cererea pentru ceilalţi factori de producţie are caracter derivat. Aceasta
se formează ca sumă a necesarului pentru a produce toate mărfurile şi serviciile solicitate
de societate. Pe termen lung, creşterea şi diversificarea cererii pentru aceste bunuri se
traduc printr-o mişcare similară a cererii de muncă.

1.3. FORMELE SALARIULUI

Ca preţ plătit pentru serviciul adus de factorul muncă, salariul se stabileşte pe baza
mecanismului pieţei, el fiind însă definitivat şi plătit după depunerea muncii, în funcţie de
rezultatele sale. Acest mod de formare a salariului are la bază atât reguli de funcţionare

6
ale pieţei cât şi elemente specifice pieţei muncii. Pe lângă salariul încasat de fiecare
(individual sau personal) s-au mai constituit salariul colectiv şi cel social .
Salariul colectiv este atribuit în mod global tuturor salariaţilor unei întreprinderi, ca
participare la rezultatele acesteia sau prin diferite facilităţi.
Salariul social reprezintă acea parte din venitul naţional, prin care societatea, în
ansamblul său, intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi sau numai ale
unor grupuri din cadrul acestora ce se confruntă cu riscuri mai mari, cum sunt accidentele
de muncă, bolile profesionale, şomajul etc.
Economistul Collinet a propus împărţirea salariului social în două categorii :
1) salariul social afectat care reprezintă sumplimentul de venit vărsat în mod
regulat unor categorii de salariaţi în funcţie de situaţia lor familiară;
2) salariul social amânat, pentru riscuri comune, tuturor oamenilor. El se consideră
amânat până la survenirea unor riscuri legate de boli, accidente .
Substanţa salariului, se concretizează în salariul nominal şi cel real.
Salariul nominal este suma de bani pe care salariatul o primeşte în schimbul forţei
sale de muncă, de la unitatea în care lucrează, corespunzător cantităţii de muncă depusă şi
rezultatelor muncii.
Mărimea lui depinde de mai mulţi factori:
a) valoarea forţei de muncă, adică mai concret de preţul forţei de muncă care se
stabileşte pe piaţa muncii prin mecanismul cererii şi ofertei;
b) evoluţia situaţiei economice; în timpul crizelor şi recesiunilor, scăderea
producţiei face ca cererea de forţă de muncă, să scadă, şomajul să ia proporţii şi, evident
să scadă salariile. În perioadele de avînt cînd se înregistrează creşteri ale producţiei,
cererea de forţă de muncă va fi mai mare şi ca urmare a acestui fapt, salariile vor
înregistra o tendinţă de creştere.
c) politica de salarizare. Ea constă dintr-un ansamblu de măsuri luate de
întreprinzători sau de stat, cu privire la nivelul salariilor pentru bărbaţi, femei, pe regiuni,
pe criterii naţionale şi rasiale, tarife, categorii şi forme de salarizare etc.
Salariul real este cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată, la un
moment dat, cu salariul nominal. Această cantitate diferă de la o perioadă la alta şi de la o
piaţă la alta. El reflectă puterea de cumpărare a salariului nominal.

7
 Dinamica salariului real este supusă acţiunii mai multor factori:
a) salariul nominal, care se află în raport direct proporţional cu cel real;
b) preţurile mărfurilor şi a tarifelor pentru servicii, impozitele, taxele, care
acţionează invers proporţional asupra salariului real;
c) puterea de cumpărare a banilor ; la un salariu nominal dat, cu o unitate monetară
se pot cumpăra mai multe sau mai puţine mărfuri, în funcţie de valoarea mai mare a ei.
Inflaţia, care reflectă deprecierea valorii banilor, antrenează o scădere a veniturilor reale;
d)revendicările celor ce muncesc.

1.4. FORMELE DE SALARIZARE

Acestea sunt modalităţi de plată, de determinare a părţii din produsul muncii ce

revine salariaţilor. Ele trebuie să restituie lucrătorului echivalentul muncii sale în vederea
refacerii capacităţii de muncă, în vederea asigurării resurselor necesare dezvoltării şi
reproducţiei lărgite a forţei de muncă.
Se cunosc trei forme de salarizare: pe unitate de timp sau în regie, în acord (cu
bucata sau pe operaţiuni) şi mixtă.
Fiecare formă de salarizare reflectă condiţiile de pe piaţa muncii şi relevă în forme
proprii criteriile care dau dimensiunea salariului. Aceste criterii sunt:
a) rezultatele muncii: cantitatea şi calitatea fiind criteriul hotărâtor (în mod normal
creşterea rezultatelor ar trebui să devanseze creşterea salariilor);
b) complexitatea muncii, respectiv calificare, condiţii, răspundere;
c) importanţa muncii.
1. Salarizarea pe unitate de timp sau în regie remunerarea forţei de muncă se
face după timpul lucrat, fără a se preciza expres cantitatea de muncă ce trebuie depusă.
Unitatea de măsură este preţul mediu al unei ore de muncă. Fiecare salariat trebuie
să aibă precizate sarcini de serviciu. Această formă de salarizare se practică în sectoarele
unde nu există omogenitate a operaţiilor sau activităţilor desfăşurate.
Avantajele ar fi: garanţia securităţii venitului, flexibilitatea muncii şi absenţa
constrângerii, iar dintre dezavantajele amintim caracterul limitat al venitului şi nevoia
controlului permanent.

8
 2. Salarizarea în acord constă în remunerarea pe operaţiuni, sau pe bucăţi dintr-un
produs. Este avantajoasă pentru că relevă mai bine legătura dintre mărimea salariului şi
efortul făcut, tinde să sporească productivitatea, diminuează cheltuielile întreprinderii
prin renunţarea la supraveghetori, conţine un sistem variat de penalizări. Ca aspecte
negative ar fi starea de încordare a salariatului privind nerealizarea normei, contribuie la
intensificarea muncii şi la extenuare, la fuga după cantitate.
În funcţie de condiţiile concrete, salarizarea în acord îmbracă următoarele forme:
- în acord direct, când mărimea salariului este direct proporţională cu numărul de
produse sau operaţii făcute;
- în acord progresiv (regresiv) când peste/sub un nivel al rezultatelor tariful se
majorează (se micşorează);
- în acord global, care priveşte o anumită echipă, ce se angajează ca într-o unitate de
timp să execute o lucrare în comun, imposibil de realizat individual, având condiţiile
asigurate.
3. Salarizarea mixtă constă într-o remunerare stabilă pe unitate de timp (de regulă
o zi) acordată în funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice, de organizare, ecologice.
Fiecare condiţie presupune un tarif după importanţa, volumul şi calitatea producţiei ori
serviciului.
Aplicarea diferitelor forme de salarizare, oricât de perfecţionate ar fii ele este de
multe ori contestată atât de salariaţi, cât şi de intreprinderi. În acest sens, s-au conturat 3
direcţii de acţiune pentru îmbunătaţirea formelor de salarizare :
1.Corectarea – priveşte toate formele de salarizare şi îmbracă urmatoarele aspecte:
creşterea siguranţei posesorului de muncă prin menţinerea salariului peste un nivel
minim vital sau decent, atenuarea disparităţilor dintre salariile din sectorul de stat,
cooperatist, privat şi mixt la munca egală, acordarea de sporuri sau prime în condiţii de
muncă mai dificile, responsabilităţi în domeniul conducerii,etc.
2. Participarea – priveşte admiterea salariaţilor la repartizarea beneficiilor obţinute
de unitatea în care ei îşi desfaşoară activitatea.
3. Socializarea – constă în asigurarea unui surplus la salariu peste remunerarea
pentru munca depusă de fiecare. Socializarea se aplică numai unor grupuri de salariaţi

9
aflaţi în situaţii mai grele, care nu pot face faţă numai cu salariul încasat pentru munca
depusă.

1.5. MĂRIMEA ŞI DINAMICA SALARIULUI

Unul din cele mai importante aspecte teoretice ale problemei priveşte posibilitatea
determinării riguroase a mărimii salariului. Keynes considera că mărimea salariului e
determinată numai de raportul între cererea şi oferta de muncă.
În mod obiectiv mărimea acestuia are două limite: o limită minimă, care în optica
celui care se angajează trebuie să se situeze la nivelul costului forţei de muncă şi o limită
maximă, care în optica întreprinzătorului e atinsă atunci când salariul egalează
productivitatea marginală a muncii.
Nivelul concret al salariului între aceste limite se stabileşte în funcţie de o serie de
factori.Principalii factori cu impact direct sunt: costul forţei de muncă, dinamica
preţurilor, calificarea profesională, responsabilitatea, iar cei cu impact indirect sunt:
gradul organizării sindicaliste şi combativitatea sindicatelor, migraţia internaţională a
forţei de muncă, legislaţia ţărilor privind mişcarea revendicativă.
Pentru stabilirea salariului trebuie luate în considerare două tendinţe:
a) efectul de substituire, care înlocuieşte o parte din timpul liber al salariatului cu timp de
muncă, din dorinţa unui salariu mai mare.
b) efectul de venit, care conduce la renunţarea la munca suplimentară, sau chiar la o parte
din orele programului normal, datorită atingerii unor condiţii apropiate de aspiraţiile de
venit.
Efectul de substituire imprimă salariului tendinţă de creştere, în timp ce efectul de
venit îi dă tendinţă de stagnare. Rezultă că mărimea efectivă a salariului trebuie să
genereze cointeresarea salariatului.
Un rol important în fixarea mărimii salariului revine şi raporturilor stabilite între
posesorii factorilor de producţie.
Dinamica salariului poate fi surprinsă prin indicele acestuia.

10
 Indicele salariului nominal: Indicele salariului real:
S R1
S IS R = ⋅ 100
IS N = N 1 ⋅ 100 S Ro
S No

Dinamica salariului are tendinţe contradictorii:

a)de diferenţiere după calitatea, rezultatele, caracterul muncii şi aptitudinile salariaţilor;
b)de apropiere, egalizare – în cazul atenuării diferenţelor prin calificare sau apropierea
unor condiţii, diferenţierea are la bază şi calcule de eficienţă şi situaţia diferită a agenţilor
economici.
Pe termen lung, tendinţa generală a salariului nominal este de creştere, influenţată
fiind de o serie de factori precum: creşterea productivităţii muncii, creşterea costului
resurselor de muncă (a cheltuielilor pentru calificarea forţei de muncă, transport, hrană,
întreţinere etc.), raportul dintre cererea şi oferta de muncă.
În concluzie: mărimea şi diferenţierea salariilor trebuie astfel stabilită încât să
incite la muncă şi la aspiraţia ridicării pregătirii profesionale.

11
 Capitolul II. NOŢIUNI TEORETICE PRIVIND
PIAŢA MUNCII

În orice condiţii de timp şi spaţiu, activitatea economică implică în mod obiectiv

factorul muncă menit să valorizeze sistematic resursele în interesul său. Ca şi ceilalţi fac-
tori de producţie, el se obţine prin intermediul pieţei, care se constituie într-un subsistem
al economiei de piaţă concurenţială. Tranzacţiile pe această piaţă au ca obiect munca sau
forţa de muncă. Dacă forţa de muncă o înţelegem ca totalitate a aptitudinilor fizice şi int-
electuale ce există în personalitatea vie a omului şi pe care le pune în funcţiune atunci
când creează bunuri economice, înseamnă că munca reprezintă cheltuirea conştientă a
forţei de muncă. Ele formează un tot coerent, astfel că folosirea sinonimă a celor două ex-
presii, în teoria şi practica economică, este benefică pentru managementul resurselor
umane, care decide asupra planificării, organizării, utilizării şi evaluării rezultatelor
muncii într-un anumit circuit economic.
Definiţie: Piaţa forţei de muncă sau piaţa muncii este definită ca locul unde
se întâlnesc, se confruntă şi se negociază în mod liber cererea de forţă de muncă
(deţinătorii de capital, în calitate de cumpărători) şi oferta, reprezentată prin pos-
esorii de forţă de muncă; prin urmare ea se prezintă ca un sistem de relaţii şi tran-
zacţii care asigură pin mecanisme specifice echilibrarea ofertei şi cererii de forţă de
muncă.
Piaţa muncii, ca piaţa a celui mai important factor de producţie se afla în legătură
cu celelalte pieţe; pe de o partea ea receptează semnalele de pe piaţa bunurilor şi servici-
ilor, a capitalurilor etc. şi este influenţată de mişcarea acestora, de modul de funcţionare
şi distorsiunile acestora. Omul este mai mult decât o marfă, astfel ca piaţa muncii are un
loc deosebit în teoria şi practică economică, fiind o piaţă derivată şi cea mai reglementată.
În esenţă, sub aspect eonomic şi juridic, propietarul forţei de muncă dispune în mod liber
de ea şi o oferă propietarului de capital, care formulează cererea, iar negocierile dintre
aceştia se concretizează printr-un contract de angajare şi în salariu. Tranzacţiile între
posesorii de capital şi cei ai forţei de munca au loc pe baza principiilor economiei de

12
piaţă şi a unor reglementări juridice specifice cu referire la comportamentul celor doi
parteneri.

2.1 Funcţiile pieţei muncii

În procesul de dezvoltare şi de funcţionare a economiei naţionale, piaţa muncii

îndeplineşte funcţii importante, de ordin economic, social-economic şi educativ:
- alocarea resurselor de muncă, a forţei de muncă pe ramuri, subramuri, domenii de activ-
itate, zone geografice, meserii, în independentă de volumul şi structura cererii de muncă
existente, la un moment dat;
- furnizează informaţii cu privire la cererea şi ofertă de muncă, la apariţia unui excedent
sau deficit de ofertă de muncă, la nivelul salariului;
- unirea şi combinarea forţei de muncă cu mijloace de producţie;
- influenţă asupra formării şi repartizării veniturilor;
- contribuie la formarea şi orientarea climatului de muncă şi de protecţie socială;

2.2 Caracteristicile şi particularităţile pieţei muncii

Piaţa muncii se comportă, pe de o parte, ca orice piaţă şi, pe de altă parte, are car-
acteristici proprii, determinate de specificul uman al obiectului cu care operează şi de cel
al serviciilor generate de acesta şi pe care întreprinzătorii le cumpără. Experienţa istorică
arată că, în esenţă, piaţa muncii implică întotdeauna stabilirea de raporturi între purtătorii
ofertei şi cei ai cererii de muncă. Aceasta determină anumite specificităţi referitoare la
ajustarea ofertei şi cererii, la formarea preţului muncii, la existenţa unui sistem de norme
şi valori sociale, precum şi de instituţii specializate. În acest sens, relevăm câteva carac-
teristici:
În primul rând, ea este o piaţă cu grad ridicat de rigiditate şi de sensibilitate şi
prin aceasta ea condiţionează atât echilibrul economic cât şi pe cel social-politic. Rigidi-
tatea şi sensibilitatea ei rezultă nu numai din particularităţiile ofertei, din particularităţiile
demo-economice, biofiziologice şi psihosociale ale mărfii care circulă pe această piaţă, ci
şi din ponderea mare şi întrepătrunderea ridicată a laturilor economice şi sociale. Se sub-

13
liniază tot mai frecvent ideea că în condiţiile actuale dreptul la muncă, la alegerea liberă a
profesiei şi a locului de muncă este un drept fundamental al omului într-o societate demo-
cratică.
În al doilea rând, datorită complexităţii factorilor şi proceselor menţionate, piaţa
muncii este mai complexă, mai organizată şi mai reglementată în raport cu celelalte
pieţe. Tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu sunt numai relaţii de vânzare-
cumpărare, iar agenţii economici nu sunt numai vânzători şi cumpărători. Piaţa muncii
reprezintă un cadru în care interacţionează şi se confruntă mai mulţi agenţi economici şi
parteneri sociali: salariaţii şi întreprinzătorii, organizaţiile patronale şi sindicatele ca
reprezentanţi ai primelor categorii de agenţi şi statul, fiecare dintre aceştia cu roluri şi
funcţii bine determinate.
În al treilea rând , mecanismele de acţiune ale acestei pieţe prezintă anumite trăsă-
turi, care-i oferă un grad ridicat de imperfecţiune din punct de vedere al concurenţei, în
raport cu alte forme de piaţă. Pe de o parte, salariul, ca preţ al muncii, liberă concurenta,
productivitatea marginala acţionează într-un cadru reglementat, dinainte acceptat de toţi
participanţii. Pe de altă parte salariul nu mai reprezintă unica pârghie de reglare a volu-
mului ocupării şi utilizării eficiente a forti de muncă, iar mărimea salariului nu mai rezul-
ta doar din acţiunea mecanismelor pieţei, ci şi din reglementări economico-juridice im-
portante.

2.3 Oferta de muncă

Oferta şi cererea de muncă privite în interdependenţele lor complexe şi multiple

constituie forţele esenţiale ale pieţei muncii în toate timpurile.
Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă de care dispune societatea la un
moment dat şi care se delimitează pe baza următoarelor criterii: salarizarea
(remunerarea), posesia aptitudinilor fizice şi intelectuale necesare pentru o muncă,
căutarea susţinută a unui loc de muncă, precum şi disponibilitatea unei persoane de a
ocupa imediat un loc de muncă, adică de a presta un serviciu.
Oferta de muncă este rezultatul proceselor demografice care determină dinamica
populaţiei, respectiv de sistemul de învăţământ şi formare profesională. Aceasta se

14
analizează la nivel individual, la nivel de ramură de muncă sau la nivelul economiei
naţionale.
Categoriile care formează oferta de muncă sunt: populaţia activă (persoane
apte de muncă care au un loc de muncă sau solicită un loc de muncă, este compusă din
populaţia ocupată şi şomeri); populaţia ocupată (persoane care desfăşoară o activitate
economică în scopul obţinerii unui salariu); şomerii (cei care nu au un loc de muncă, sunt
persoane apte de muncă şi care caută un loc de muncă).
Oferta de munca se poate modifica esenţial pe termen scurt, iar pe termen lung,
modificarea ei depinde de următorii factori: numărul şi dinamica populaţiei (natalitate,
mortalitate, migraţie internă şi internaţională); sistemul de învăţământ (ex: creşterea nr.
de absolvenţi de jurnalism, generează creşterea ofertei de jurnalişti); nivelul salariilor;
legislaţia privitoare la muncă.
Oferta de muncă prezintă următoarele caracteristici:
 are o dinamică influenţată de factori de natură demografică (vârstă, stare de
sănătate etc.), socială (educaţie, stare socială, calitatea vieţii ş.a.), economică
(conţinutul muncii, caracteristicile locului de muncă etc.), psihologică
(comportament, atitudine faţă de muncă etc.);
 este eterogenă sub aspectele structural, profesional, ocupaţional;
 are un grad redus de substituibilitate;
 are caracter rigid deoarece se formează într-o perioadă îndelungată şi prezintă o
modalitate redusă în privinţa schimbării locului de muncă, domiciliului,
specializării profesionale;
 posesorul forţei de muncă aşteaptă maximum de venit pentru serviciul prestat
patronatului
 caracter structural: diferenţierea sub multe aspecte a forţei de muncă, şi anume:
după criterii demografice (vîrstă, sex), după criterii educaţionale (studii medii,
postliceale, universitare, postuniversitare, calificati, necalificati etc)), după criterii
profesionale
 mobilitatea posesorilor forţei de muncă este relativ redusă;
 caracter contractual impus de negocierile individuale şi colective la diferite
nivele, firmă, ramură, naţional)

15
  concurenţa imperfectă

Principalele structure de concurenţă imperfectă sunt:

MONOPOLUL - reprezentat de federaţiile sindicale. Acestea doresc o stabilire a unei
cote mai mare decât salariul de echilibru ceea ce determină reacţia angajatorilor de a
reduce numărul de angajaţi;
MONOPSON - o singură firmă mare domină piaţa muncii într-o anumită zonă. Acesta se
poate manifesta şi ca OLIGOPSON COORDONAT- prin intermediul unor asociaţii
patronale care doresc o stabilire a salariului sub nivelul de echilibru ceea ce determină
ca statul să intervină prin stabilirea salariului minim pe economie (salariul nominal).
MONOPOL BILATERAL – confruntarea asociaţiilor patronale cu federaţiile sindicale în
timpul negocierilor patronat- sindicate pe piaţa muncii.

2.4 Cererea de muncă

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salarială ce se formează într-o

economie de piaţă concurenţial-funcţională la un moment dat sau pe o anumită perioadă,
exprimată prin numărul locurilor de muncă. Condiţia fundamentală pentru încadrarea
nevoii de muncă în cererea de muncă este salarizarea sau remunerarea, astfel că
persoanele care nu îndeplinesc această condiţie nu se includ în cererea de muncă, la fel ca
şi în cazul ofertei de muncă.
Cererea de muncă prezintă următoarele caracteristici:
 este o categorie dinamică influenţată de dezvoltarea economico-socială, de
programele de investiţii etc.;
 Este eterogenă sub aspect structural şi profesional-ocupaţional;
 este rigidă deoarece se realizează într-o perioadă îndelungată şi un grad redus de
substituibilitate;
 reprezentanţii cererii aşteaptă să obţină maximum de avantaj din utilizarea
factorului muncă;

16
  elasticitatea ei este influenţată de dimensiunea şi evoluţia salariilor, a nivelului
productivităţii, de calitatea, cantitatea şi diversificarea producţiei de bunuri, ca şi
de ponderea cheltuielilor cu salariile în costul de producţie total;
 prezintă un mod specific de stocare a muncii. Stocarea muncii se referă la o
situaţie specifică în care organizaţiile plătesc mai multe ore de muncă decât sunt
necesare pentru a executa producţia curentă de bunuri. Noţiunea de stocare a
muncii implică fie numărul de ore de muncă, fie numărul de persoane angajate,
atunci când timpul de muncă poate fi redus, fără ca aceasta să determine o
diminuare a producţiei.
 derivă din cererea de bunuri de pe alte pieţe;
 este influenţată de factori care acţionează în sensul creşterii sau scăderii
acestei, şi anume: mărimea cererii şi nivelul salariilor

Prin urmare, piaţa muncii pe care acţionează oferta şi cererea de muncă se

desfăşoară în două trepte:
a) I fază se formează condiţiile generale de angajare a salariaţilor, se conturează
principiile care stau la baza stabilirii sale. În această fază se manifestă tendinţa generală
de formare a salariaţilor la nivelul economiei naţionale sau la nivelul unor mari segmente
de piaţă a muncii
b) a II-a fază, care este o continuare a primei. În această fază are loc întâlnirea în
termeni reali a cererii şi a ofertei întâlnire în baza condiţiilor concrete ale firmelor şi a
salariaţilor potenţiali.

17
 Capitolul III. SALARIUL MINIM ŞI MEDIU ÎN
ROMÂNIA

3.1 Piaţa muncii în România

În România, zona salarială este nestructurată - diferenţele de remunerare pentru

aceeaşi poziţie sunt foarte mari, iar schimbările se petrec foarte rapid. Investitorii străini
care îşi fac planuri pentru România au întotdeauna surpriza de a găsi o altă realitate decât
aceea pe care o preconizau atunci când şi-au stabilit bugetele pentru salarii. În economiile
mature, salariile nu variază foarte mult pentru aceeaşi poziţie sau pentru acelaşi nivel de
experienţă. Companiile îşi pot stabili din timp bugetul de salarii, iar dacă o nouă firmă
intră pe o anumită piaţă, ştie exact care sunt costurile pe care le va avea în următorul an
cu resursele umane.
Ocuparea forţei de muncă în România rămâne una dintre zonele cele mai
tensionate ale tranziţiei. Principala tendinţă care se manifestă în ultimii, ani în ceea ce
priveşte volumul ocupării forţei de muncă, este continua sa reducere. Procesul este
generat atât de evoluţiile demografice – cu o mai mică influenţă, deocamdată, reducerea
drastică a natalităţii şi a sporului natural începând să se manifeste în acest deceniu – cât,
în special, de capacitatea redusă de absorbţie a economiei.
Tabelul 3.1 Indicatori ai potenţialului de muncă din România
INDICATORI
ANUL Populaţia totală Populaţia civilă Numărul Rata brută de
(Mii pers.) ocupată de salariaţi ocupare
(Mii pers.) (mii pers)
2000 22789 10458 6627,4 45,9
2001 22755,3 10062 6385,3 44,2
2002 22730,6 10011 6200,6 44
2003 22681 9493 6047,7 41,9
2004 22607,6 9379 5893,9 41,5
2005 22545,9 9023 5399,1 40
2006 22488,6 8813 5181,6 39,2
2007 22455,5 8419,6 4761 37,5
2008 22435,2 8629 4623 38.4
Sursă: Buletinul Institutul Naţional de Statistică 1/2008

18
Grafic 3.1 Indicatori ai potenţialului de muncă din România
25000

20000

15000

10000

5000

0
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Pop. Totala Pop. Ocupata Nr. Salariati

Ca urmare, în perioada 2000-2008, populaţia civilă ocupată s-a redus cu

aproximativ 2.000.000 persoane, iar numărul de salariaţi cu aproximativ 4.000.000
persoane. În acelaşi interval, rata brută de ocupare a populaţiei totale s-a diminuat de la
45,9% la 38,4%.
În România, în anul 2008, rata de activitate masculină era evident mai mare decât
rata de activitate feminină (62,5% faţă de 48%), aceasta din urmă situându-se, însă, la
nivelul celei atinse de ţările dezvoltate, semnificând o participare importantă a femeii la
activitatea economico-socială.

Tabelul 3.2 Structura populaţiei civile ocupate, pe sectoare economice în România

SECTOARE ECONOMICE
ANUL
Agricultură Industrie şi Servicii
(%) construcţii (%) (%)
2000 33 37,1 29,9
2001 36 35,8 28,2
2002 36,5 34,4 29,1
2003 34,5 33,6 31,9
2004 35,5 34,3 30,2
2005 37,6 32 30,4
2006 38,1 30,7 31,2
2007 41 24,4 30,4
2008 41,3 27,3 29,4
Sursă: Buletinul Institutul Naţional de Statistică

19
 La nivelul sectorului primar (agricultură, silvicultură, economia vânatului)
populaţia activă implicată în acest domeniu a fost de 33% în 2000, crescând la 37.6% în
anul 2005 şi atingând un maxim de 41,3% în anul 2008. Ponderea persoanelor angajate în
sectorul secundar (industrie şi construcţii) a cunoscut în perioada 2000-2008 un fenomen
de scădere acccentuată, de la 37,1% în anul 2000, la 32% în anul 2005 respectiv 27,3%
în anul 2008.
Această scădere importantă a numărului de persoane ocupate în acest domeniu are
mai multe explicaţii între care: pierderea pieţelor tradiţionale de desfacere pentru
produsele româneşti, transformarea fostei economii de stat centralizate într-o economie
de piaţă care are la bază rentabilitatea economică, creşterea masivă a preţurilor la utilităţi
şi respectiv incapacitatea fostelor întreprinderi industriale de a produce în condiţiile de
calitate şi de preţ cerute de piaţă, rezultând de aici concedieri masive din fostele mari
întreprinderi de stat şi regiile cu pierderi: minerit etc.
Din punctul de vedere al grupării persoanelor active pe cele trei sectoare de
activitate, România prezintă o structură defavorabilă, cu o pondere mare şi în creştere a
populaţiei active din sectorul primar şi cu o pondere destul de redusă a serviciilor. În
condiţiile în care competitivitatea în sectorul industriei este greu de dobândit datorită
costurilor mari pe care le implică, şansa economiei româneşti ar fi dezvoltarea acentuată a
sectorului serviicilor pentru a compensa scăderea valoriii produsului intern brut datorită
scăderii dimensiunii sectorului industriei şi construcţiilor.

3.2 Salariul în România

Salariul, indiferent de denumirea sa, reprezintă suma de bani data de patron

salariatului în temeiul unui contract individual de muncă pentru munca efectuată sau ce
trebuie efectuată şi pentru serviciile îndeplinite sau ce trebuie îndeplinite.

20
 Salariul poate fi privit din două puncte de vedere: din punct de vedere al
desfăşurării activităţii economice, care presupune combinarea factorilor de producţie,
salariul este un cost, o componentă a costului total al bunului economic obţinut (pentru
firmă) si din punct de vedere al finalităţii activităţii economice, care presupune vânzarea
pe piaţă a bunurilor, salariul este venitul celor care au contribuit, prin munca depusă, la
obţinerea rezultatelor (pentru salariaţi).
Salariul brut reprezintă suma de bani care i se cuvine angajatului, lunar dupa
munca prestată şi calculată conform sistemului de salarizare şi formelor aplicate. Salariul
net reprezintă diferenţa între salariul brut si cheltuielile deductibile (contributii obligatorii
si cheltuieli profesionale acordate numai la locul unde se afla functia de baza a
salariatului). Întreprinderea, la rândul ei, are de achitat o serie de contribuţii şi taxe.
Având în vedere reglementările actuale din România, întreprinderea are cheltuieli
salariale efective aflate în raport de circa 1,8/1 fata de salariul mediu brut. În acest mod,
cheltuielile salariale ale întreprinderii devin foarte mari; firma trebuie să analizeze cu
atenţie dacă este oportun să creeze un nou loc de muncă.

3.2.1. Salariul minim în România

Salariul minim pe economie este valoarea cea mai mică a salariului orar, zilnic
sau lunar pe care legea permite angajatorilor să-l acorde unui salariat. Primele ţări în care
s-a stabilit prin lege un salariu minim au fost Australia şi Noua Zeelandă, la sfîrşitul
secolului al XIX. În prezent salariul minim pe economie este fixat în peste 90% din ţările
lumii. În cazul în care programul normal de muncă este, potrivit legii, mai mic de 8 ore
zilnic, salariul de bază minim brut orar se calculează prin raportarea salariului de bază
minim brut pe ţară la numărul mediu de ore lunar potrivit programului legal de lucru
aprobat.
Salariul minim este salariul considerat ca suficient pentru satisfacerea
necesitatilor vitale de alimente, îmbracaminte, educatie, etc. ale salariatilor, ţinând cont
de dezvoltarea economică şi culturală a fiecărei ţări.
Angajaţii cu salariul minim pe economie beneficiază, indiferent dacă vrea sau nu
patronul, de o majorare a salariului de pe cartea de muncă. Potrivit Hotărârii de Guvern

21
nr 1105/2008 salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată este de 540 de lei lunar
pentru un program complet de lucru de 170 de ore în medie pe luna în anul 2008,
reprezentând 3.176 lei/oră.
Salariului minim brut pe ţară a cunoscut modificările redate în tabelul de mai jos:
Tabel 3.3 - Salariul minim în perioada 2000 - 2008
Anul Salariul minim
2000 1.000.000 ROL(aproximativ 35 €)
2001 1.400.000 ROL (aproximativ 55 €)
2002 1.750.000 ROL(aproximativ 55 €)
2003 2.500.000 ROL (aproximativ 65 €)
2004 2.800.000 ROL (aproximativ 70 €)
2005 3.100.000 ROL (aproximativ 85 €)
2006 330 RON (aproximativ 90 €)
2007 390 RON (aproximativ 114 €)
2008 540 RON(aproximativ 137 €)
2009 600 RON(aproximativ 153 €)
Sursa : prelucrare proprie

Aşa cum se poate observa în tabelul de mai sus salariul minim pe economie a avut
o evoluţie ascendentă în ultimii ani. Faţă de 100 Ron în anul 2000, el a ajuns, în prezent,
la 540 RON, iar în 2014 va reprezenta 50% din salariul mediu brut pe ţară.

Graficul 3.1 Evoluţia salariului minim în perioada 2000-2008

600
540
500

390
400
330
310
280
300
250

200 175
140
100
100
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

22
 Se poate observa din graficul de mai sus faptul că nivelul salariului minim a
crescut permanent în perioada 2000-2008, acesta situându-se în prezent la nivelul de 540
RON. România este statul european care a înregistrat în ultimii patru ani cel mai mare
salt al salariului minim, a cărui evaluare în euro arata o crestere anuala cu 18%, pana la
137 euro.
România are cel mai redus salariu minim raportat la puterea de cumpărare din
toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. Salariul minim în România, în anul
2008, a fost de 137 de euro, cifră care plasează ţara pe penultimul loc înaintea Bulgariei,
cu un salariu minim de 112 euro. Cel mai mare salariu minim garantat din UE este de
1.610 euro şi se înregistrează în Luxembourg.
Începând cu 1 iulie 2008, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată este
de 540 lei lunar, reprezentand 3,176 lei/ora, in condiţiile realizării principalilor indicatori
economici pe care este construit bugetul de stat pe anul 2008, respectiv creşterea
produsului intern brut, ţinta de inflaţie, precum şi de nivelul productivităţii muncii.
Salariul minim din România a avut cel mai dinamic avans anul trecut, comparativ
cu remuneraţiile minime din restul statelor membre UE. Salariul minim pe economie din
România a înregistrat, în ultimii opt ani, cel mai mare ritm de creştere - atât în termeni
nominali, cât şi în termeni reali - din Uniunea Europeană, potrivit datelor Institutului
European de Statistică.
Astfel, salariul minim pe economie a urcat de la 1.000.000 lei vechi, cât era în
2000, la 540 lei noi, echivalent lunii octombrie din 2008. În medie, în intervalul amintit,
salariul minim pe economie a crescut anual cu 27.9% în termeni nominali şi cu 12,2% în
termeni reali.Cu toate acestea, nivelul salariului minim a ajuns doar la 137 euro, unul
dintre cele mai mici din Uniunea Europeană.

3.2.2 Salariul mediu în România

Dacă salariul minim reprezintă salariul fixat pe cale legală pentru a garanta
salariaţilor din categoriile defavorizate un venit care sa le asigure un minim decent de
subzistenta, salariul mediu reprezinta media nivelurilor salariale înregistrate în economie
la un anumit moment dat.

23
 În tabelele urmatoare, se poate observa evoluţia atât a salariului mediu net, cât si a
celui brut, începand cu anul 2000 până în prezent. Trendul salarial a fost unul ascendent,
salariu mediu pe economie înregistrand o creştere continua, el situându-se în prezent la
nivelul de 1716 RON pentru cel brut, si 1361 pentru cel net, conform Institutului National
de Statistica.
Deşi nivelul salariului mediu nu este unul ridicat, comparativ cu celelalte ţări
membre ale Uniunii Europene, acesta a înregistrat o ascensiune continuă, susţinută şi de
creşterea economică. România a trecut în anul 1990 de la economia centralizată la
economia de piaţă, deschizând astfel calea către progres, investiţii. Toate acestea au dus
la dezvoltarea economică a României, la creşterea salariului şi a nivelului de trai.
În ceea ce priveşte salariul mediu pe economie, se poate constata faptul că acesta
a avut o traiectorie ascendentă pe parcursul celor 9 ani. Un aspect ce trebuie remarcat
este faptul că, în general, în luna februarie, salariu mediu se diminuează uşor. Acest fapt
se datoreaza faptului că luna februarie este luna cea mai scurta din an, astfel influentând
în mod direct angajaţii plătiţi cu ora.

24
 Tabel 3.4 Câştig salarial mediu brut/pe lună în perioada 2000-2009
Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie
2000 2.263.212 2.276.621 2.488.562 2.838.364 2.676.061 2.789.047 2.848.694 2.908.669 2.989.839 3.115.128 3.349.611 3.975.929

2001 3.621.665 3.411.998 3.717.275 4.321.748 4.174.679 4.280.633 4.436.326 4.449.518 4.424.024 4.534.130 4.719.732 5.299.736

2002 5.144.789 4.778.519 5.091.065 5.585.360 5.329.069 5.327.130 5.498.528 5.469.586 5.404.070 5.570.795 5.704.674 6.521.579

2003 6.520.266 6.054.129 6.338.861 6.885.534 6.521.441 6.476.157 6.721.855 6.647.856 6.763.882 6.873.680 7.021.231 8.068.932

2004 8.006.308 7.483.952 8.065.813 8.292.765 8.008.210 8.035.915 8.125.709 8.101.024 8.214.078 8.392.766 8.677.841 9.733.512

2005*) 951 875 920 973 942 944 957 963 965 974 1017 1121

2006*) 1100 1017 1101 1120 1109 1112 1122 1122 1148 1155 1213 1481

2007*) 1232 1264 1364 1387 1361 1377 1402 1395 1411 1471 1522 1730

2008*) 1637 1543 1623 1751 1704 1738 1769 1728 1751 1795 1844 2023

2009*) 1839 1863 1922 1930 1855 1887 1901 1845 1860 1881 - -
Lei/ salariat Sursa: www.insse.ro
*) Ron
Tabel 3.5 Câştig salariul mediu net/pe lună în perioada 2000-2009

Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie

2000 1.725.994 1.748.052 1.906.989 2.135.867 2.029.622 2.103.644 2.171.977 2.220.361 2.272.967 2.357.201 2.497.493 2.911.570
2001 2.738.029 2.596.213 2.819.240 3.025.138 2.915.299 2.981.495 3.123.279 3.135.210 3.124.899 3.210.425 3.314.260 3.659.686

2002 3.671.588 3.464.365 3.666.430 3.965.851 3.795.431 3.806.409 3.919.380 3.898.408 3.854.969 3.967.454 4.038.159 4.525.696

2003 4.730.761 4.451.835 4.637.693 4.955.273 4.729.313 4.705.891 4.863.801 4.807.983 4.881.658 4.957.108 5.037.861 5.658.065
2004 5.771.049 5.477.573 5.857.482 5.969.555 5.801.110 5.828.978 5.883.194 5.858.704 5.944.324 6.071.211 6.245.148 6.875.094

2005*) 723 674 708 743 720 722 730 734 736 742 774 848
2006*) 826 767 828 839 833 835 842 841 860 866 908 1099

2007*) 918 941 1013 1027 1012 1023 1040 1030 1040 1084 1121 1266
2008*) 1200 1134 1192 1282 1248 1273 1308 1277 1296 1327 1361 1489

2009*) 1355 1358 1402 1408 1356 1379 1390 1348 1359 1375 - -
Lei/salarial Sursa : www.insse.ro
*) Ron
 Începând cu anul 2005, o dată cu introducerea cotei unice de impozitare de 16%,
salariu mediu nu mai înregistrează aceeaşi ascensiune, creşterea ridicându-se la circa 50%
în 4 ani. Cu toate acestea, în aceeaşi perioadă, puterea de cumparare a monedei naţionale
a înregistrat o creştere datoarată în principal stabilizării cursului valutar în raport cu euro
si dolar.
În ceea ce priveşte evoluţia salariului brut , aceasta este prezentată în graficul de
mai jos.

Grafic 3.2 Câştig salarial brut anul în perioada 2000-2008

2000
1716
1800
1600 1409
1400
1150
1200
966
1000 826
800 674
545
600 428
400 288

200
0
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Dinamica salariului mediului brut în perioada 2000-2008 reflectă creşterea

economică din această perioadă. Salariul mediu brut a crescut de la 288 lei în 2000 la
1716 lei în 2008. La nivelul Uniunii Europene România are cea mai mare rată de creştere
a salariului mediu brut. Cu toate acestea România mai are mult până la atingerea unui
nivel decent al acestui indicator economic raportat la ţările dezvoltate din UE. Proiecţiile
Ministerului Economiei şi Finanţelor pe următorii 12 ani arată că salariul mediu brut din
România ar putea ajunge în 2020 intre 1.200 şi 1.500 de euro.
 Grafic 3.3 Câştig salarial mediu anual în perioada 2000-2008

1600
1400 1361

1200 1042
1000 866
800 746
598
600 483
301 378
400 213
200
0
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Graficul relevă evoluţia câştigului salarial mediu net în perioada analizată,2000-

2008. În anul 2000 aceasta avea o valoare de 213 Ron, în 2005 a ajuns la valoarea de 746
Ron pentru ca în anul 2008 să atinga valoarea de 1.361 Ron (361 de euro).
În ceea ce priveşte câştigul salarial mediu nominal net, acesta a crescut cu 24,4%,
în intervalul iunie 2007-iunie 2008, până la 1.273 lei (348 euro), pe fondul majorării
salariilor din industrie şi din servicii, potrivit unui comunicat al Institutului Naţional de
Statistică . În comparaţie cu luna mai, salariul mediu net, a crescut cu 2% (25 lei).
Câştigul salarial mediu brut a fost în iunie de 1.738 lei (475 euro), cu 2% mai mare decât
în luna precedentă. În sectorul industrial, ritmul anual de creştere a salariilor a fost
semnificativ peste cel al productivităţii muncii, de 9,7% în primele 5 luni ale acestui an.

Banca Centrală a avertizat, în numeroase rânduri, că menţinerea unui ritm de

creştere a veniturilor salariale peste avansul productivităţii muncii creează dezechilibre în
economie şi pune presiune pe inflaţie. Ţinând cont de inflaţie, salariul mediu net s-a
majorat cu 14,5% în iunie 2008 faţă de a şasea lună a anului trecut. În iunie, cele mai
mari câştiguri nete s-au înregistrat în sectoarele de intermedieri financiare, iar cele mai
mici în prelucrarea lemnului şi a produselor din lemn şi plută, cu excepţia mobilei.
În iunie 2008 s-au înregistrat creşteri ale câştigului salarial faţă de luna
precedentă, ca urmare a acordării de prime (inclusiv prime de vacanţă pentru funcţionarii
publici şi prime de stabilitate pentru personalul contractual din unităţile sanitare publice)
şi a realizărilor de producţii mai mari. Prin urmare, în activităţile poştă şi telecomunicaţii,
silvicultură, producţia şi furnizarea de energie electrică şi termică, gaze şi apă, industria
de prelucrare a ţiţeiului, cocsificarea cărbunelui şi tratarea combustibililor nucleari,
salariile au sporit cu 11% până la 15%. Creşteri salariale cuprinse între 5 şi 8% au fost
consemnate în domeniile sănătate şi asistenţă socială, administraţie publică, fabricarea
substanţelor şi produselor chimice, poştă şi curierat. Alte sectoare de activitate în care
angajaţii au beneficiat de majorări ale salariului mediu net au fost: tăbăcirea şi finisarea
pieilor, fabricarea produselor textile, învăţământ, industria construcţiilor metalice, unde s-
au obţinut creşteri între 3% şi 5%.
Cele mai importante deprecieri ale câştigului mediu net au fost înregistrate în
activitatea de intermedieri financiare, de 11,4%. Alte scăderi, cuprinse între 2% şi 10%,
s-au înregistrat în fabricarea produselor din tutun, cauciuc şi mase plastice, hoteluri şi
restaurante, precum şi în industria minieră şi metalurgică, transporturi aeriene, industria
de mijloace ale tehnicii de calcul şi de birou.
În cursul anului se înregistrează fluctuaţii ale câştigului salarial determinate, în
principal, de acordarea celui de-al 13-lea salariu şi a primelor de sărbători (decembrie,
martie/aprilie).
Din datele furnizate de Institutul Naţional de Statistică, rezultă că trei sferturi
dintre angajaţii sectoarelor invăţământ, sănătate şi asistentă socială sunt femei. O pondere
la fel de mare o ocupă femeile în domenii precum alimentaţie publică, industrie hotelieră,
comerţ sau intermedieri financiare, unde reprezintă cel putin jumatate din personal.
Angajaţii bărbaţi domină în industria extractivă, energie electrica şi termică, transport,
construcţii, comunicaţii, administraţie publică şi apărare.În ciuda acestei diferenţe clare
între domeniile de lucru, femeile sunt discriminate începând cu sectorul în care se
angajează.
Tabel 3.6 Câştigul salarial nominal mediu brut şi net lunar, pe activităţi ale economiei
naţionale la nivelul de secţiune CAEN şi pe sexe, la sfârşitul anului 2007
Total Bărbaţi Femei
Activitatea
Brut Net Brut Net Brut Net
Total 1246 966 1322 1022 1182 903
Agricultură,
905 722 911 727 888 707
silvicultură
Pescuit şi
746 605 735 597 805 642
piscicultură
Industrie 1179 925 1352 1051 968 772
Industrie extractivă 1824 1616 2145 1636 1804 1508
Industrie
1050 831 1187 930 907 728
prelucrătoare
Energie electrică,
1701 1448 1932 1470 1811 1386
termică, gaze şi apă
Construcţii 1036 810 1031 807 1066 830
Comerţ 962 751 1102 851 837 662
Hoteluri şi
793 634 867 688 749 601
restaurnte
Transport,
depozitare şi 1530 1163 1564 1195 1412 1085
comunicaţii
Intermedieri
3178 2360 3681 2736 2946 2186
financiare
Tranzacţii
1202 931 1160 902 1277 981
imobiliare
Administraţie
2212 1675 2225 1693 2203 1662
publică şi apărare
Învăţământ 1443 1167 1516 1297 1363 1106
Sănătate şi asistenţă
1185 923 1364 1059 1136 885
socială
793
Alte activităţi 1085 843 1143 888 1020

După cum se poate observa în tabelul de mai sus salariile de încadrare în

domeniile în care femeile sunt majoritare sunt cu până la 13% mai mici decat în
sectoarele unde angajaţi majoritari sunt bărbaţi.
Astfel, in timp ce, in invatamant, sanatate si asistenta sociala, sectoare dominate de
femei, salariile medii nete se incadreaza intre 1443 şi 1167 de lei, in industria extractiva
sau in energie, lefurile medii nete primite de angajati, in majoritate barbati sunt de 1.824
lei, respectiv 1.636 de lei.
Un aspect important, ce trebuie menţionat se referă la discriminarea salarială care
există, atât în România, cât şi în Europa. Femeile din Uniunea Europeana sunt plătite cu
15% mai putin decât bărbaţii, în funcţie de salariile brute medii orare, iar dupa anul 1995
decalajul s-a redus cu numai două puncte procentuale, dovedind menţinerea discriminarii
sexuale, potrivit unui raport al Comisiei Europene. Printre motivele menţionate se
numară :
• îngrijirea copiilor,
• politica unor companii de a nu angaja femei pentru anumite poziţii
• existenţa unui aşa-numit "plafon de sticla" în privinţa promovării femeilor.
Femeile din Romania castiga cu 10% la suta mai putin decat barbatii, specialisti in
resurse umane fiind de parere ca motivul ar fi incapacitatea de a negocia cu angajatorul.
Anul trecut, cu un salariu brut de 1.312 lei lunar, femeile au castigat in medie cu
156 lei (echivalentul a 40 de euro) mai putin decat barbatii, care au avut un venit lunar
brut de 1.468 lei, a anuntat Institutul National de Statistica. In majoritatea activitatilor
economice, barbatii au fost mai bine platiti decat femeile. Cele mai mari diferente au fost
in industria prelucratoare, sanatate si asistenta sociala, domenii in care salariile barbatilor
au fost cu pana la 31% mai mari decat ale femeilor.
Principalele motive pentru care femeile sunt platite mai slab decat barbatii ar putea
fi parerile preconcepute ale angajatorului fata de femei, pe care le considera forta de
munca inferioara si/sau previziunile angajatorului referitoare la productivitatea probabila
a candidatului femeie, intrucat prestanta acesteia ar putea fi intrerupta de casatorie,
nasterea si ingrijirea copiilor.

3.4 Salariul versus securitatea muncii

Potrivit celui mai recent sondaj realizat de Agenţia Europeană pentru Sănătate
şi Securitate în Munca (EU-OSHA), pe un eşantion de peste 27.000 de respondenţi din
statele Uniunii Europene, securitatea şi sănătatea la locul de muncă contează cel mai
puţin pentru angajaţii romani atunci când îşi aleg locul de muncă. Sondajul a fost realizat
în perioada 24 martie - 12 mai 2009, în fiecare ţară existând, în medie, câte aproximativ
1.000 de interviuri. Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate în Munca este o
organizaţie înfiinţată în anul 1996 de către Uniunea Europeană şi are sediul central în
Bilbao, Spania.
Astfel, dacă pentru angajaţii romani sunt mai importante salariul şi siguranţă pe
care o oferă în viitor un loc de muncă, decât condiţiile de securitate şi sănătate pe care i le
oferă angajatorul, nu se poate spune acelaşi lucru despre angajaţii din Suedia, Malta sau
Italia, care pun sănătatea şi salariul pe acelaşi loc când îşi caută un job. Românii sunt mai
puţin pretenţioşi la condiţiile oferite de companii şi decât maghiarii, bulgarii sau
ucrainenii, care consideră că sănătatea şi securitatea de la locul de muncă sunt destul de
importante la alegerea unui job.
Mai mult decât atât, românii dau vina pe activitatea de la locul de muncă dacă
starea lor de sănătate se înrăutăţeşte, în condiţiile în care două treimi (70%) din cei
chestionaţi au spus că unele probleme de sănătate pe care le-au avut au fost cauzate de
locul de muncă. Stăm mai bine la acest capitol decât italienii, lituanienii sau slovacii, care
dau vina în proporţie de peste 80% pe activitatea de la serviciu dacă se îmbolnăvesc.
Angajaţii romani au opinii diferite în ceea ce priveşte evoluţia riscurilor de securi-
tate şi sănătate la locul de muncă, întrucât 40% cred că sănătatea şi siguranţa de la locul
de munca s-au înrăutăţit în ultimii cinci ani, pe când într-un procent aproape similar
(38%) susţin că au devenit mai bune sau mult mai bune .
 Capitolul IV. COMPARAŢIE ÎNTRE
SALARIILE DIN ROMÂNIA ŞI SALARIILE
DIN UNIUNEA EUROPEANĂ

4.1. Salariul minim în Uniunea Europeană

Dosarul salariului minim la nivel european a dat multă bataie de cap liderilor
europeni, fără ca ei să fi ajuns însă la un consens. Primele discuţii au demarat în 1989,
într-o Uniune cu doar 12 membri, pe când România şi vecinele ei din est nici nu visau să
devină membre UE.
Conform datelor prezentate de Eurostat, deşi majoritatea ţărilor membre UE au
introdus salariul minim garantat, diferenţele dintre nivelul acestuia sunt enorme. Potrivit
Eurostat la 31.07.2009, salariul net minim lunar stabilit prin lege în România este de 153
euro, fapt ce plasează statul român pe penultima poziţie în cadrul Uniunii Europene (UE)
în funcţie de nivelul câştigului minim reglementat.
Biroul european de statistică a precizat că, din cele 27 de state membre ale UE,
doar 20 aveau in luna iulie 2008 legislatii nationale privitoare la nivelul salariului minim.
Sumele variaza foarte mult in cadrul blocului comunitar, cea mai mica valoarea a acestuia
fiind stabilita in Bulgaria, la 123 euro, iar cea mai mare in Luxemburg, la 1.642 euro.
Din tabelul ce urmează se poate observa evoluţia salariului minim în cadrul
blocului comunitar în perioada 2000-31.07.2009.
Tabel 4.1 Salariile minime în statele membre ale Uniunii Europene

Nivelul salariului minim exprimat în EUR

2000 2008 31.07.2009
Belgia 1118 1336 1387
Bulgaria 38 112 123
Cehia 125 329 306
Estonia 118 278 278
Irlanda 945 1462 1462
Grecia 534 681 681
Spania 425 700 728
 Franta 1083 1321 1371
Letonia 88 228 254
Lituania 113 232 234
Luxemburg 1221 1610 1642
Ungaria 98 285 270
Malta 208 612 360
Olanda 1092 1357 1382
Polonia 168 334 281
Portugalia 371 497 525
Romania 35 137 153
Slovenia 373 567 589
Slovacia 127 267 296
Anglia 993 1148
Sursa : Eurostat

Diferenţele dintre salariul minim în cadrul blocului comunitar sunt semnificative.

Astfel, conform datelor publicate de Biroul de Statistică al Comunităţilor Europene,
Eurostat, ţările UE ce folosesc salariul minim garantat pot fi împartite în trei categorii, în
funcţie de nivelul lui. Prima categorie include 9 ţări ale căror salarii minime sunt cele
mai scăzute din Comunitatea Europeană, situându-se între 100 şi 400 euro: Bulgaria,
România, Letonia, Lituania, Slovacia, Estonia, Ungaria, Cehia şi Polonia. A doua
categorie include ţări al căror salariu minim reglementat este cuprins între 400 şi 800
euro: Portugalia, Slovenia, Malta, Spania şi Grecia. Cea de-a treia categorie include 6
ţări din blocul comunitar al căror salariu minim pe economie atinge sau depăşeşte nivelul
de 1.200euro. Acestea sunt: Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda, Irlanda şi
Luxemburg. Eurostat a publicat si datele referitoare la proportia din angajati care
primesc salariul minim garantat in fiecare tara analizata. Si aici nivelul variaza mult. Cele
mai mici proportii se înregistrează în Spania (0.8%), Marea Britanie (1.4%) şi Malta
(1.5%), pe când cele mai mari în Luxembourg (18.0%), Franţa (15.6%) şi Lituania
(12.1%).

Grafic 4.1 Salariului minim în UE, pe cele trei categorii

 1800
1642
1600
1382 13871462
1371
1400

1200

1000

800 728
630 681
589
600 525
400 254 270 278 281 296 306
123 153 234
200

Sp ia
ia

G a
ia

ia

O ta
a
U ia

Po ia
Sl nia

ia

Ir a
a
om ia

rg
Sl lia
Li ia

Le ia

Es ia

nd

i
d
ac

c
al
en
ar

an

an
eh
ar
an

an

lg

bu
ga

Lu l a n
re
to

to

lo

Be
la
lg

ov
ng

ov
tu

Fr

m
tu
Bu

xe
r
R

Po
Sursa: Eurostat

Ajustat la puterea de cumpărare (Purchasing Power Standard – PPS), România se

clasează, însă pe ultimul loc în UE, cu 232 puncte (PPS). Cel mai mare salariu minim din
UE este de 1.642 euro şi se înregistrează în Luxembourg, care deţine primul loc şi în ceea
priveşte puterea de cumpărare a salariului minim – 1.532 PPS pe lună.
În Spania, salariul minim lunar stabilit prin lege este de 728 euro, iar in Marea
Britanie, acesta se cifrează la aproape 1.150 euro. Alte state membre, unde lucrează în
prezent numeroşi români, precum Italia şi Germania, nu au reglementări privind câstigul
minim lunar.
Fostul preşedinte al Comisiei Europene, Jacques Delors, arata că "ar trebui să
discutăm despre un salariu minim comun, definit proporţional cu nivelul de dezvoltare al
fiecărui stat membru". Pana la acest pas va mai trece ceva timp, mai ales ca nici măcar
toate ţările UE nu au implementate în legislatia proprie prevederi cu privire la salariul
minim garantat naţional.
Un alt obstacol major catre un ipotetic viitor salariu minim garantat comun îl
reprezintă imensele diferenţe dintre tările membre în ceea ce priveşte nivelul actual al
acestuia. România este statul european care a înregistrat în ultimii patru ani cel mai mare
salt al salariului minim, a cărui evaluare în euro arăta o creştere anuală de 18%, până la
137 euro, dar care "a beneficiat din plin de pe urma aprecierii leului", potrivit Institutului
European de Statistica, Eurostat.
 Uniunea Europeana nu impune statelor membre să adopte reglementări comune
privind salariul minim pe economie, nici contracte colective obligatorii. Salariul minum
pe economie este folosit ca instrument de combatere a sărăciei şi decalajelor sociale, dar
şi ca stimulent pentru ocuparea forţei de muncă, fiind mai mare decat ajutorul de somaj
sau orice alt tip de indemnizatie socială.

4.2 Salariu mediu în Uniunea Europeană

Vor mai trece cel puţin cinci ani până când salariul mediu net din România va
ajunge la un nivel similar cu cel obţinut în statele din Europa Centrală în anul 2004, la
momentul integrării. Cel puţin aşa arata datele statistice şi prognozele privind evoluţia
câştigului salarial.
În prezent, salariul mediu lunar în România este de 1.751 de lei, ceea ce ar fi
echivalentul a 470 de euro, conform Institutului Naţional de Statistică. La nivelul Uniunii
Europene, România are cea mai mare rata de creştere a salariului mediu brut. Cu toate
acestea, Romania mai are mult până la atingerea unui nivel decent al acestui indicator
economic raportat la ţările dezvoltate din Uniunea Europeană.
Datele privind câştigul salarial şi costul mediu orar al forţei de muncă arată că, în
momentul de faţă, nivelul din România al acestor indicatori este aproape similar cu datele
înregistrate în unele state din Europa Centrală, în perioada 1996-1997. Astfel, în Polonia,
în anul 1997, costul mediul cu forţa de muncă era in jurul a 3,4 euro/ora, iar in Ungaria
nivelul inregistrat era de aproximativ 3,2 euro/ora. Pe de alta parte, tinand cont de
evolutia salariului mediu din tara noastra, putem estima un cost mediu orar de circa 3,5
euro pentru fiecare salariat. Ceea ce inseamna ca pretul fortei de munca din tara noastra a
ajuns la un nivel similar cu cel al unor state din Europa Centrala si de Vest a anului 1997.
Mai mult chiar, datele publicate de Comisia Naţionala de Prognoza arată faptul că, în
anul 2008, valoarea produsului intern brut pe locuitor este estimată la circa 5.400 dolari
(peste 4.000 euro), nivel aproape similar cu cel din Polonia in anul 1999. Iar la acea data,
salariul mediu net varia in jurul a 300 de euro. Similar, in România, câştigul salarial
mediu net a fost, în luna septembrie a anului curent, de circa 348 € de euro.
 Grafic 4.2 Salariul mediu în Uniunea Europeană

3452
3500

3000 2700 2739

2440 2620
2500

2000
1538
1500
1029
1000 646 714 750
630
470
500 176
0
ria nia atia aria eh ia ecia enia an ia an ta stria anie lg ia ania
lga ma Cro g C Gr Slov Sp Fr Au Bri
t Be erm
Bu
Ro Un
r ea G
Ma

Sursa: Eurostat

Salariul mediu lunar în Germania ajunge la 3.452 de euro. Această cifră împinsă
pe 12 luni arată o depăşire cu 195% a PIB-ului pe cap de locuitor. În prezent, Franţa
înregistrează un salariul mediu de 2.440 de euro, ceea ce duce la un câstig anual de 133%
din PIB-ul pe cap de locuitor. În Marea Britanie salariul mediu atinge la 2.700 de euro pe
lună.
În Austria, unde PIB-ul pe cap de locuitor este depăşit cu 29,9% de salariu, acesta
este în prezent de aproximativ 2.620 de euro. Belgia are un salariu mediu de aproximativ
2739 euro pe lună.
În Spania, salariul mediu este de 1.538 de euro, de aceea, spre deosebire de
celelalte mari economii vestice, aici salariul anual nu merge decât până la 98,3% din PIB-
ul pe cap de locuitor. În Slovenia salariul mediu atinge 1,029 euro/lună.
Salariul mediu lunar în Cehia este de 714 euro, iar PIB-ul pe cap de locuitor este
de 14.546 de euro. În Grecia salariul mediu atinge la 750 de euro pe lună, în timp ce în
Bulgaria salariul mediu pe economie a fost de doar 176 de euro.Salariul mediu pe
economie al bulgarilor este calculat în baza celui mediu din sectorul public, de 216 euro,
şi a celui din sectorul privat, de doar 158 de euro.
În Ungaria salariul mediu este de 646 de euro, astfel că, pe an, un salariat ungur
primeşte echivalentul a 61,5% din PIB-ul pe cap de locuitor, calculat la aproximativ
12.602 euro. Croaţii sunt plătiţi cu 82,7% din PIB-ul pe cap de locuitor, la un salariu
lunar de 630 de euro.
 Aşa cum se poate observa, Europa Centrală şi de Est este cea mai săracă la nivel
salarial. Deşi noile state membre UE înregistrează în prezent un ritm de creştere superior
vechilor membri, diferenţele salariale nu vor fi depăşite prea curând. Totodată, în cazul
României, perioada necesară pentru recuperarea decalajului va fi şi mai mare.
Astfel, plecând de la situaţia actuala a veniturilor obţinute şi ţinând cont de
evoluţia salariilor şi costurilor cu forţa de muncă din statele Europei Centrale, putem
spune că, în România, este posibil ca salariul mediu net sa ajunga la un nivel comparabil
cu cel din statele care au aderat la Uniunea Europeana în 2004 (în jurul a 500 de euro)
abia peste 4-5 ani.
În conditiile în care salariul mediu net, exprimat in lei, va creste cu un ritm mediu
anual de circa 9%, iar leul isi va mentine tendinţa de apreciere, estimările unor analisti
economici indicand un ritm nominal de circa 1% - 2% pe an, înseamna că, în 2013,
salariul mediu net, la nivelul întregii ţări, ar putea ajunge sa fie cuprins intre 480 de euro
şi 520 de euro.
Pe de altă parte însă, analizat pe ramuri ale economiei, este posibil ca în unele
domenii, câştigurile salariale să sporeasca mult mai repede. Spre exemplu, în industria
financiară, salariile nete s-au majorat mult mai repede decat media naţională, ajungând
deja să reprezinte, în luna septembrie a anului curent, peste 750 de euro. Iar în domeniul
transporturilor aeriene, salariul net a urcat la circa 620 de euro.
Cu toate acestea, alte ramuri ar putea avea de suferit în privinţa venitului obţinut
din muncă. Un studiu realizat de Grupul de Economie Aplicată (GEA) subliniază faptul
că, avantajul României în Uniunea Europeana, costul redus al forţei de muncă, se
erodează pe măsură ce se apreciază moneda naţională şi se majorează câştigul salarial.
Îmbunătăţirea competiţiei, în principal, în industria textilă şi cea producătoare de
încălţăminte a afectat deja sectoarele similare din ţara noastră. Situaţia este reliefată de
evoluţia exporturilor din aceste două ramuri. Astfel, în anul curent, valoarea bunurilor
produse în lohn care părăsesc ţara începe să se reducă încet, dar sigur.
Totuşi, un impuls pentru majorarea salariilor îl constituie fenomenul migraţiei
forţei de muncă. Astfel, multe companii, în special cele din domeniul construcţiilor, se
confruntă cu o lipsă de personal calificat, ceea ce ar putea reprezenta un factor de
majorare a salariilor.
CONCLUZII

P.A.Samuelson, laureat al premiului “Nobel” pentru economie spunea că “omul

este mai mult decât o marfă, cu toate că este adevărat că omul închiriează serviciile sale
pentru un preţ. Acest preţ este nivelul salariului, care este de la distanţă cel mai important
preţ”.
În condiţiile contemporane, salariul reprezintă cea mai frecventă forma de venit,
nivelul lui condiţionează situaţia economică a persoanelor. El exprimă atât retribuirea
muncii de execuţie a lucrătorilor propriu-zişi, cât şi remunerarea muncii celor ce execută
activităţi de concepţie şi conducere.
Salarizarea poate avea mai multe forme: salarizarea pe unitate de timp sau în regie
care asigură remunerarea forţei de muncă după timpul lucrat, fără a se preciza expres can-
titatea de muncă ce trebuie depusă, salarizarea în acord ce constă în remunerarea pe oper-
aţiuni, sau pe bucăţi dintr-un produs, şi salarizarea mixtă ce constă într-o remunerare sta-
bilă pe unitate de timp, de regulă o zi, acordată în funcţie de îndeplinirea unor condiţii
tehnice, de organizare, ecologice.
În orice condiţii de timp şi spaţiu, activitatea economică implică în mod obiectiv
factorul muncă menit să valorizeze sistematic resursele în interesul său. Ca şi ceilalţi fac-
tori de producţie, el se obţine prin intermediul pieţei, care se constituie într-un subsistem
al economiei de piaţă concurenţială.
Omul este mai mult decât o marfă, astfel ca piaţa muncii are un loc deosebit în teo-
ria şi practica economică, fiind o piaţă derivată şi cea mai reglementata. În esenţă, sub as-
pect eonomic şi juridic, propietarul forţei de muncă dispune în mod liber de ea şi o oferă
propietarului de capital, care formulează cererea, iar negocierile dintre aceştia se con-
cretizează printr-un contract de angajare şi în salariu.
În România, zona salarială este nestructurată - diferenţele de remunerare pentru
aceeaşi poziţie sunt foarte mari, iar schimbările se petrec foarte rapid. Investitorii străini
care îşi fac planuri pentru România au întotdeauna surpriză de a găsi o altă realitate decât
aceea pe care o preconizau atunci când şi-au stabilit bugetele pentru salarii.
 Salariul poate fi privit din două puncte de vedere: din punct de vedere al des-
făşurării activităţii economice, care presupune combinarea factorilor de producţie,
salariul este un cost, o componentă a costului total al bunului economic obţinut (pentru
firmă) şi din punct de vedere al finalităţii activităţii economice, care presupune vânzarea
pe piaţă a bunurilor, salariul este venitul celor care au contribuit, prin munca depusă, la
obţinerea rezultatelor (pentru salariaţi).
Privind din perspectiva salariului minim, România are cel mai redus salariu
minim raportat la puterea de cumpărare din toate cele 27 de state membre ale Uniunii
Europene. Salariul minim în România, în anul 2008, a fost de 137 de euro, cifră care
plasează ţara pe penultimul loc înaintea Bulgariei, cu un salariu minim de 112 euro dar
mult sub Luxembourg, care are cel mai mare salariu minim garantat din UE, de 1.610
euro.Începând cu 1 ianuarie 2009 salariul minim a devenit 600 Ron, respectiv 153 euro.
Datele statistice şi prognozele privind evoluţia câştigului salarial arată ca vor mai
trece cel puţin cinci ani până când salariul mediu net din România va ajunge la un nivel
similar cu cel obţinut în statele din Europa Centrală în anul 2004, la momentul integrării.
În prezent, salariul mediu lunar în România este de 1.751 de lei, ceea ce ar fi echivalentul
a 470 de euro, conform Institutului Naţional de Statistică. La nivelul Uniunii Europene,
România are cea mai mare rată de creştere a salariului mediu brut.
Cu toate acestea, România mai are mult până la atingerea unui nivel decent al
acestui indicator economic raportat la ţările dezvoltate din Uniunea Europeană.