In literatura de specialitate se vorbeste de peste 50 de metode si procedee de corectare a acestui

sunet dintre care nu vom prezenta aici decat cateva, si anume numai pe cele experimentate de noi
in tratarea prescolarilor si scolarilor mici.

In prezentarea lor vom urmari linia etapelor mai sus amintite. Exercitiile pentru emiterea
vibrantei r urmaresc, in principal, dezvoltarea elasticitatii si a mobilitatii apexului lingual, astfel
incat acesta sa se miste usor, precis si sa vibreze de 2-3 ori, odata cu scurgerea curentului de aer.
Varful limbii trebuie sa fie ascutit, nu lat sau bont, iar frenul lingual sa nu fie prea scurt deoarece
ar putea impiedica miscarea apexului la alveolele incisivilor superiori. Pentru stabilirea pozitiei
corecte a limbii in emiterea sunetului r se recomanda exercitii de gimnastica linguala, ca limba
sus-jos in gura, cu buzele intinse si cu maxilarele indepartate, pentru a-l invata pe copil sa-si
ridice limba la marginile alveolelor incisivilor superiori; pentru a-l sensibiliza, apexul lingual se
freaca usor de incisivii superiori spre valul palatin si inapoi, lent, relaxat, contribuind la
intinderea frenului si la dezvoltarea supletei limbii necesara in pronuntarea sunetului r; exercitii
linguale pentru formarea jgheabului lingual, prin care aerul expirat trece si pune in miscare
varful limbii.

Antrenamentul lingual se face pana cand limba ajunge in pozitie corecta. Oglinda logopedica
este un mijloc pretios pentru demonstrarea pozitiei corecte a organelor implicate in rostirea
consoanei r. Exercitiile articulatorii sunt eficiente daca sunt scurte si dese. In terapia sunetului r
este foarte importanta, pe langa pozitia corecta a apexului lingual, tensiunea produsa prin
incordarea aparatului de articulatie, cu exceptia varfului limbii. Ea, tensiunea, favorizeaza
expirarea cu putere a undei de aer spre varful limbii, facand-o sa vibreze. Prin vibratiile apexului
lingual se realizeaza sonorizarea caracteristica sunetului r. Numarul de vibratii variaza in functie
de pozitia acestui sunet in cuvant. In pozitia initiala, cand r este combinat cu vocale (de exemplu:
Rica), varful limbii nu are vibratii. Daca r se combina cu consoane, atunci apexul lingual are 2-3
vibratii, adica atatea cate sunt caracteristice limbii romane (de exemplu: tren). Acest lucru este
important de stiut pentru organizarea muncii de corectare. In pozitia mediana, cand r este
intervocalic (de exemplu: pere) limba vibreaza mai scurt si mai putin decat in combinatii
consonantice (de exemplu: latra, vatra, satra etc. ). De retinut este faptul ca si in combinatii
consonantice exista deosebiri in ce priveste numarul de vibratii si durata lor. Astfel, in cazul in
care r este precedat de o consoana (de exemplu: obraz, petrec, catre etc.) vibratiile varfului limbii
sunt mai putine si mai slabe decat atunci cand r este urmat de o consoana (de exemplu perdea,
verde etc. ). In pozitia finala r este foarte slab, de multe ori numai cu o vibratie (de exemplu:
mar, par, var, cer etc.).

Sunt copii dislalici la care sunetul r poate sa apara spontan, prin exercitiu de motricitate generala.
Asa sunt actiunile globale prin care se transmit vibratiile de limba. Dintre ele amintim: miscari
de scuturare a mainii in timpul emiterii sunetului r; miscari de exteriorizare a senzatiei de frig,
prin tremurare; brrr; stand intr-un picior, se fac miscari de vibrare a piciorului liber si a mainii,
vibratii care se transmit la limba, iar la o expiratie puternica apare spontan sunetul r.

Evocarea onomatopeelor poate contribui, in cazuri usoare de rotacism, la aparitia spontana a

vibrantei r prin intuirea timbrului caracteristic acestui sunet.
Pentru emiterea sunetului r este necesara producerea vibratiilor, care se pot intui si prin alte
procedee, ca: logopedul demonstreaza in oglinda pozitia corecta a organelor articulatorii, precum
si modul de producere a vibratiilor, prin vibrarea buzelor, stiut fiind ca intre nervii motori ai
buzelor si ai limbii exista o stransa legatura; copilul poate fi ajutat sa intuiasca vibratiile limbii
sale punandu-l sa sufle coltul hartiei, facandu-l prin aceasta sa vibreze; copilul poate simti
vibratiile propriei limbi palpandu-i, pe rand, barbia, dintii, obrajii, comisurile labiale; pentru a-i
demonstra pozitia corecta a vibrantei r, in partea anterioara a cavitatii bucale, il invita ca, avand
limba lipita de buza superioara, sa trimita un curent puternic de aer intre limba si buza, pana se
aude un zgomot.

In cazul in care sunetul r nu poate fi emis prin aceste exercitii se recurge la mijloace auxiliare,
dintre care amintim: bucati mici de hartie care, puse pe varful limbii, trebuie aruncate afara cu
vibratie; dupa exemplul lui Demostene, unii terapeuti au pus bilute de stofa, panza, lana, hartie,
vata etc. sub varful limbii pentru a obtine pozitia ei corecta; in cazul unei slabe mobilitati
linguale, se pun la radacina limbii degetele mici, unul in continuarea celuilalt. In felul acesta
limba este tinuta in pozitie ridicata la incisivii superiori; vibratiile varfului limbii se pot obtine cu
ajutorul spatulei sau a degetului mic plasate sub limba. Prin miscarea lor rapida la stanga si la
dreapta, acestea (spatula sau degetul) fac limba sa vibreze.

Alaturi in completarea metodelor mai sus enumerate (demonstratia si exercitiul), in corectarea

rotacismului se foloseste si metoda derivarii sunetului r din sunete corect emise. Concretizarile
privind aplicarea metodei derivarii se vor referi la toate cele trei situatii: substituirea, omiterea si
distorsionarea sunetului r.

Substituirea sunetului r prin l este cea mai frecventa forma de dislalie a acestui sunet la copii. Ea
se inlatura relativ usor daca avem in vedere asemanarea dintre articulatia lui l si r, asemanare
care este de fapt si cauza cea mai frecventa a confundarii si inlocuirii lui r cu l. Se stie ca l este
un sunet alveolar-superior, baza lui de articulatie aflandu-se in imediata apropiere a lui r, care
este si el un sunet alveolar-superior, situat insa cu 1-2 mm mai in partea anterioara a maxilarului
superior (Cf. C. Paunescu, 1962, p. 96). Corectarea acestei forme de dislalie necesita exercitii
relativ simple (cuvinte cu ri initial si apoi cu re in celelalte pozitii). Cerem copilului sa pronunte
cuvintele respective, independent sau in propozitii, cu gura cat mai deschisa. Dupa cateva
incercari, copilul va pronunta corect sunetul r (Cf. E. Verza, 1977, p. 132-133). Un alt procedeu
de transformare a lui l in r: se pronunta un l nesonor si apoi se expulzeaza curentul de aer scurt si
energic sau pronuntarea prelungita a lui LE (LELELE) care se transforma in RE printr-o usoara
apasare vibranta pe barbie, punand in felul acesta varful limbii in vibratie (Cf. M. Gutu, 1975, p.
226-227).

In cazul in care copilul a fost depistat tarziu (nu a frecventat gradinita, bunaoara) si deci el are
constituite o seama de alte sunete, r poate fi obtinut si din sunete mai indepartate ca loc si mod de
articulare, spre a inlatura mai usor confuziile datorate asemanarilor. In astfel de situatii, noi l-am
derivat pe r din z.

Sa ne oprim acum, pe scurt, la cateva modalitati de derivare aplicate in cea de-a doua situatie,
cand copilului omite sunetul r.
Derivarea vibrantei r din siflanta z. Consoana r fiind sonora, se poate pronunta corect prin
derivarea ei din z de la care imprumuta vibratiile. Se stabileste pozitia organelor participante la
pronuntia sunetului r: se analizeaza vizual in oglinda pozitia corecta, apoi se emite un zzz lung.

Procedeul este simplu. Asezam limba in pozitia de pronuntie a sunetului r, deci al alveolelor
incisivilor superiori. Pentru a nu o lasa sa revina la incisivii inferiori, fenomen care se intalneste
mai cu seama la copiii cu hipotonie linguala, o sprijinim cu degetul aratator sau cu degetele mici
ale mainilor, unul in prelungirea celuilalt. Cu limba in aceasta pozitie pronuntam sunetul z.
Pentru a provoca limbii vibratii cat mai accentuate, sunetul z se pronunta in timp ce degetul de
sprijin se misca energic de la stanga la dreapta, sunetul z transformandu-se treptat in r.

Devierea vibrantei r din suieratoarea prepalatala j. Procedeul se bazeaza tot pe producerea de

vibratii limbii. Asezam limba in pozitia de pronuntare a sunetului r. Concomitent cu pronuntarea
sunetului j, cu limba aflata la alveolele incisivilor superiori, apasam ritmic cu degetul aratator
sub barbie. Miscarea ritmica a degetului va imprima apexul lingual vibratiile care-l vor
transforma treptat pe j in r. In timpul exercitiilor de acest gen se pune un accent deosebit pe
pastrarea pozitiei apicale a varfului limbii, astfel j nu se poate transforma in r, nu se poate
produce, deci, derivarea despre care vorbeam mai sus.

Derivarea vibrantei r din dentalele t si d. Procedeul are la baza locul apropiat de articulare a
sunetelor. Se stie ca t si d, fiind dentale-alveolare-superioare, au locul de rostire la baza
incisivilor superiori, deci in vecinatatea vibrantei r, despre care am mai spus ca este alveolara-
superioara. Se procedeaza in felul urmator: cu limba in pozitia de pronuntare a vibrantei r se
pronunta in mod repetat sunetul t concomitent cu inspirul puternic sau sunetul d pe fondul
expirului puternic. Se recomanda ca inspirul si expirul puternice sa fie insotite de ridicarea si
coborarea bratelor pentru a mari capacitatea cutiei toracice, respectiv pentru a ajuta plamanii sa
elimine aerul din care a fost retinut oxigenul.

Inspirul si expirul, insotite de starea de incordare generala a organismului, pun organele

fonoarticulatorii intr-o pozitie de incordare, de tensiune (cu exceptia partii apicale a limbii, care
ramane relaxata pentru a putea vibra), ceea ce contribuie la transformarea lui t, respectiv a lui d
in r. Exercitiile de gimnastica generala, care faciliteaza fenomenul descris mai sus, se reduc,
treptat, pe masura formarii deprinderii de pronuntare a sunetului r, iar in final, dupa
automatizarea fonemului, ele sunt eliminate total.

Practica logopedica arata ca situatia cea mai dificila este aceea in care sunetul r apical este
distorsionat in formele lui uvulare si velare. Modalitatile de transformare a lui r uvular si a lui r
velar in r apical nu difera prea mult, deoarece bazele de articulatie ale celor doua pronuntari
gresite (distorsionate) sunt foarte apropiate intre ele: la r uvular, uvula este aceea care vibreaza,
iar la r velar intra in vibratie diferite parti ale valului palatin. Transformarea r-ului velar in r
apical se face prin exersarea grupelor consonantice trrr, drrr, iar a r-ului uvular prin exersarea
grupului consonantic brrr. La aceste exercitii limba se plaseaza in pozitia r-ului labial, pentru ca
prin miscarea buzelor, provocata de aerul expirat cu putere, apexul lingual sa fie facut sa vibreze.
Exercitiile se continua pana cand copilul reuseste sa-si retraga limba din pozitia labiala in pozitia
corecta, cea apicala.
Sunetul emis izolat, prin exercitii de genul celor descrise mai sus, urmeaza a fi consolidat prin
introducerea lui in coarticulatii silabice directe, indirecte si inchise (de exemplu: ri, ra, ra, re, ra,
ro,ru), in logatomi (ex.: rer, rir etc. ), in grupe consonantice (ex.: tre, tri, tro, tru), in cuvinte cu
sunetul in trei pozitii (initiala, mediana si finala), in cuvinte monosilabice, bisilabice, trisilabice,
polisilabice, in propozitii simple si dezvoltate, in fraze. In propozitii sunetul trebuie sa fie prezent
in toate cuvintele.

In alegerea materialului verbal trebuie sa se tina seama de o serie de cerinte. Se vor evita, de
pilda, cuvintele in care sa fie situate in vecinatatea sunetului afectat sunete care impiedica
pronuntarea lui corecta. Sunetul r nu se exerseaza in combinatii cu sunetele c, g, h, deoarece
acestea, fiind consoane velare, impiedica articularea apicala a sunetului r. Vibranta r trebuie
combinata - pentru consolidare si automatizare - cu sunetele care au punctele de articulatie in
partea anterioara a cavitatii bucale (ex.: p, b, t, d).

Etapa consolidarii vibrantei r, in toate combinatiile posibile, ridica probleme mai putine decat
etapa de diferentiere. Logopatul incearca sa se debaraseze de vechiul mod de vorbire prin
exercitii de diferentiere motrico-kinestezica a pronuntiei corecte de cea gresita, prin exercitii de
diferentiere a vibrantei r de sunetele indepartate (ex.: r de z, s), apoi de sunetele cu care se
aseamana sub aspect acustic si articulatoriu (ex.: r de l). Sunt binevenite, de asemenea, exercitiile
cu silabe si cuvinte paronime (ex.: Ri-li. Rica-Lica etc. ). Diferentierea se face intocmai ca la
consolidare, incepand cu combinatiile cele mai simple (silabe) pana la propozitii si fraze, atat
oral cat si scris. Folosirea din plin a aparatului de diferentiere fonematica mareste eficienta
exercitiilor efectuate in aceasta etapa.

Automatizarea sunetului r prin activitati la cabinetul logopedic, asemanatoare cu cele desfasurate

de elevi in clasa, duce la introducerea lui in vorbirea curenta.

Sunetul r se obtine foarte greu. Durata tratamentului difera de la caz la caz in functie de forma
rotacismului, de cauzele care l-au generat, precum si de atitudinea copilului fata de propria-i
deficienta.

In cele mai multe cazuri, rotacismul nu este o tulburare solitara. El se asociaza cu alte tulburari
dislalice, ca: palatizarea unor consoane (mai frecvente fiind: s, j, c, g), desonorizarea
explozivelor peste limita de toleranta (ex.: tlac in loc de drag), omiterea de sunete in combinatii
consonantice (ex.: tada in loc de strada), articulatia nesigura etc. In acest caz avem de-a face cu o
dislalie polimorfa determinata de tulburarea generala a articulatiei sunetelor vorbirii.

Am staruit mai mult, in finalul acestei prime parti a cartii de fata, la o singura forma de
manifestare a dislaliei - rotacismul - pentru a concretiza cateva din modalitatile de aplicare a
metodelor si procedeelor terapeutice, metode si procedee care, dupa cum subliniaza si alti
cercetatori (de pilda, E. Verza, 1977, p. 137-140), pot fi aplicate la oricare categorie de dislalici,
cu conditia sa se accentueze acea latura care le este mai accesibila si sa se tina seama de varsta,
de deficientele asociate dislaliei, de nivelul dezvoltarii intelectuale, de personalitatea dislalicului.