O trăsătură a personajului ce se reflectă de-a lungul romanului este

dragostea față de pământ, care se manifestă obsesiv și care îl va

conduce spre destinul tragic. Încercarea disperată a lui Ion de a
dobândi pământ nu poate fi privită ca lăcomie, ci mai ales ca
expresie a dorinței de a scăpa de statutul de sărăntoc şi de umilința
de a repeta soarta tatălui său. Ion înțelege că toate calitățile sale nu
sunt suficiente pentru a-i schimba statutul, aşa că trebuie să
găsească pârghiile de a se impune în comunitatea din care face
parte, ignorând atât propriile sentimente, cât şi criteriul moral. O
primă scenă semnificativă în conturarea personajului este scena în
care Ion intră cu plugul în pământul vecinului său, Simion Lungu.
Gestul personajului se naşte din dorința de a recupera pământul pe
care părinții săi l-au pierdut în timp, aşa cum reiese chiar din
gândurile sale: Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu.

Monologul este dublat de notația naratorială ce dezvăluie

intensitatea dorinței: cu obrajii aprinşi de o poftă nestăpânită. Bucuria
pe care o resimte în final – inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit
averea – surprinde faptul că Ion nu percepe gestul său ca o dovadă a
imoralității. O altă scenă ce evidențiază această trăsătură a
personajului este cea a sărutării pământului. După ce intră în posesia
averii lui Vasile Baciu, aşa cum îşi dorise, Ion așteaptă sosirea
primăverii și, îmbrăcat în haine de sărbătoare, pleacă spre cel mai
bun loc pe care îl primise şi trăieşte din plin patima posesiei. Detaliul
referitor la ținuta vestimentară scoate în evidență importanța pe care
Ion o acordă pământului: clipa în care își vede în sfârșit pământurile
are valoare sacră, este o adevărată sărbătoare pentru personaj, iar
îngenuncherea sa se află în strânsă legătură cu această percepție.
Pământul e privit erotizat, iar gestul sărutării sale se naşte involuntar,
demonstrând intensitatea trăirilor lui Ion.