– Lucrare de laborator 1 –

OBTINEREA UNUI SUPORT (SCAFFOLD) PE BAZA DE

ACID POLILACTIC (PLA) PENTRU INLOCUIREA TESUTULUI OSOS
TRABECULAR PRIN INTERMEDIUL TEHNOLOGIEI DE PRINTARE 3D

Introducere
Osul este un organ care joacă un rol major în susținere și protecție. Țesutul osos matur
este format în principal din 20% os spongios și 80% os compact. Osul spongios este compus
din os trabecular cu porozitate mare, cu o porozitate de 50% până la 90%, iar interiorul căruia
este ca un burete. Osul compact are în general o porozitate de 10%. Micromediul cu
porozitate mare și rigiditate ridicată format din os natural nu joacă doar rolul de suport
mecanic, ci facilitează și răspândirea și aderența celulelor stromale osoase pe acesta și oferă
locuri pentru depunerea matricei osoase noi.
Defectele osoase ireversibile cauzate de osteoporoză, rezecții ale unor tumori osoase,
traumatisme in urma unor accidenta și malformațiile congenitale (fig. 2) au fost întotdeauna
una dintre provocările semnificative în practica clinică și au creat o cerere uriașă de materiale
si strategii pentru repararea osoasă.
De-a lungul timpului au fost dezvoltate diverse metode de fabricare ale suporturilor
poroase pentru regenerare osoasa, cum ar fi: metode de presare la cald, metode ce utilizeaza
agenti speciali de formare a porilor și metoda liofilizarii. Ca tehnologie avansată de
fabricație, imprimarea 3D are ca avantaj faptul ca poate crea pori foarte ordonați și construcții
definite in prealabil de utilizator, ceea ce reprezinta un potențial mare de aplicare a acestei
tehnologii în domeniul medical, în special în domeniul suporturilor pentru repararea osoasa.

Fig.1 Structura interna a osului

 Fig. 2 Tipuri de defecte osoase

Tehnologie
Procesul de imprimare tridimensională (3D) este o tehnică modernă ce constă în
transformarea unui fişier digital de modelare în diferite obiecte solide 3D.
Imprimantele 3D pot forma un anumit obiect prin procesul de adiţie controlată de
material strat peste strat, urmărind modelul digital. Fiecare astfel de strat poate fi vazut ca o
sectiune orizontala din obiect, mai exact o felie 2D, toate straturile fiind îmbinate gradual la
un loc pentru a alcătui forma finala a obiectului.
Tehnicile de aditie controlata de material se bazează pe construirea de structuri
geometrice complexe printr-o depunere secvențială strat cu strat a materialului controlat de
modele proiectate de computer. Modelele 3D pot fi create prin utilizarea datelor de imagine
obținute din tehnici de imagistică biomedicală sau printr-un software de proiectare asistată de
computer (CAD), permițând proiectarea de structuri 3D complet personalizate. Fișierul
obținut este apoi convertit în STL (care înseamnă „STereoLithography” sau „Standard
Tessellation Language”) sau alt format compatibil cu echipamentul. Odată transferate la
echipament, datele modelului proiectat sunt digitizate și împărțite în straturi 2D pentru a
obține secvența depunerii materialului. Configurarea procesului de fabricație ar putea include
parametri precum temperatura, grosimea stratului, diametrul duzei sau sursa de alimentare
sau fluxul de material. După depunerea strat cu strat, unele metode necesită o etapă de
postprocesare pentru a îndepărtarea suportului de sprijin al obiectului printat.
Astfel, folosind o imprimanta se pot crea obiecte tridimensionale de orice fel - mai
exact de orice forma - avand la dispozitie o varietate de culori si tipuri de materiale de
productie, cele mai accesibile si folosite materiale sunt cele polimerice (termoplastice,
termoreactive).

Fig. 3 Reprezentarea schematica a procesului de printare 3D

Acidul polilactic (PLA) – biomaterial pentru imprimarea 3D

Biomaterialele au fost studiate pe larg în procesele de inginerie tisulară, în special
pentru înlocuirea tesutului osos, pentru a reproduce rezistența, bioactivitatea, morfologia, si
porozitatea țesuturilor osoase vii, ducând la reconstrucția, regenerarea și repararea oaselor
lezate. În mod ideal, biomaterialele ar trebui să ofere un mediu fiziologic celulelor osoase
endogene și să fie resorbite în aceeași viteză cu care se formează noul țesut osos. În prezent,
doar câteva biomateriale polimerice care sunt netoxice, resorbabile și aprobate de FDA (Food
and Drug Administration) sunt disponibile pentru producția de suporturi pentru uz clinic.
Acidul polilactic (PLA) este un poliester alifatic termoplastic biodegradabil produs
din resurse regenerabile, cum ar fi amidonul din porumb sau trestie de zahăr la costuri
relative scazute. Acesta a fost utilizat pe scara larga in aplicatii din domeniul medical pentru
obtinerea firelor de sutura, suruburilor de fixare ale implanturilor osoase si sisteme de
eliberare controlata dar si in domeniul ingineriei tisulare ca material de bază pentru suporturi
destinate regenerării osoase, cartilajelor, conductorilor nervosi si tesuturilor vasculare.
 Fig. 4 Structura chimica a acidului polilactic

Strategii și criterii de proiectare a suporturilor pentru regenerare osoasa

Suporturile destinate a fi utilizate pentru regenerarea osoasă ar trebui să aibă o
compoziție, proprietăți mecanice și structură similare cu cele ale osului natural și, mai
important, trebuie să imite funcțiile fiziologice ale matricei extracelulare.
Un suport ideal pentru regenerarea osoasă are următoarele caracteristici:
 Biocompatibilitate și biofuncționalitate
 Neimunogen și netoxic
 Biodegradabilitate, cu o rată de degradare care se potrivește cu rata de creștere
a regenerării tisulare
 Osteoconductivitate, având caracteristici de suprafață favorabile pentru ca
celulele să adere și să prolifereze
 Osteoinductivitate, care implică recrutarea și stimularea celulelor imature
pentru a le diferenția în celule preosteoblastice pentru a induce ulterior o nouă
creștere osoasă.
 Osteointegritate, asigurând o aderență puternică între suport, țesutul osos nou
și împrejurimile acestuia
 Să fie ușor de fabricat la un cost relativ scăzut
 Compoziția biomaterialelor utilizate sa fie similară cu cea a țesutului nativ
 Structura porilor sa fei interconectată
 Potențial de încapsulare a biomoleculelor (factori de creștere, celule stem,
agenți antiinflamatori etc.)
 Integritate mecanică adecvată până la degradarea completă a structurii.
Mod de lucru

1. se va pregati un model 3D ce contine suportul stabilit in programul de modelare

1234D Design;
2. modelul realizat se va introduce in programul FlashPrint alaturi de partea de suport
pentru constructia finala a obiectului;
3. se va exporta obiectul personalizat intr-un fisier compatibil cu imprimanta;
4. se seteaza parametrii de lucru ai imprimantei (temperatura extruderelor, temperatura
platformei pe care are loc obtinerea obiectului)
5. se vor introduce rolele de acid polilactic in cele doua capete de extrudare.

6. se va printa obiectul personalizat.

7. analiza suportului printat

 – Lucrare de laborator 2 –

SINTEZA DE BIOMATERIALE INJECTABILE

PENTRU REGENERARE OSOASA
PE BAZA DE ALGINAT SI CHITOSAN

Introducere
În ultimii ani au fost raportate diverse incercari de formare de os in vivo pe
animale de laborator, folosind celule stem din maduva osoasa, o matrice solidă și
diverse proteine morfogenetice osoase.
O metoda ce utilizeaza geluri injectabile pentru generarea de os poate oferi mai
multe avantaje fata de abordarea comuna ce presupune utilizarea de scaffold-uri solide
preformate. Un material fluid poate umple orice formă de defect, poate încorpora
diferiți agenți terapeutici (de exemplu, factori de creștere), trebuie să nu conțină
solvenți reziduali și în cele din urmă, utilizarea acestui tip de material nu necesita o
procedură chirurgicală deschisă pentru plasarea in locul afectat. Ca dezavantaje
inerente ale acestor materiale speciale, aceasta metoda prezinta o viteza variabilă de
degradare, o penetrare inadecvata a tesuturilor si un posibil raspuns imun al gazdei.
Utilizarea amestecurilor de polimeri naturali pentru obtinerea acestor fluide
(geluri) cu capacitati specifice de umplere a locurilor afectate din structura osoasa
reprezinta o abordare excelenta ce respecta dezideratele domeniului biomedical,
obtinand in final un material cu un grad ridicat de compatibilitate cu tesutul natural.
Initial, alginatul și chitosanul au fost propuse separat ca materiale injectabile, insa
utilizarea lor impreuna, conduce la obtinerea de materiale cu proprietati imbunatatite.

Alginatul
Alginatul (ALG) este o polizaharida ce se gaseste in peretii celulari ai algelor
brune. Culoarea acestuia poate varia de la alb la galben-maroniu.
 Din punct de vedere macromolecular, alginatul este un copolimer linear
compus din unitati de acid β-(1,4)-D-manuronic (M) si α-(1,4)-L-guluronic (G)
(Figura 1).

Figura 1. Componentele macromoleculei de alginat de sodiu

Monomerii sunt plasati in blocuri de unitati consecutive G (G-bloc), unitati M

consecutive (M-bloc) sau unitati M si G alternante (MG-bloc). Modul de aranjare a
unitatilor structurale M si G in copolimer, precum si masa moleculara a acestuia este
influentata de sursa si specia de provenienta.

Figura 2. Structura chimica a alginatului

Alginatul este cunoscut pentru utilizarile sale in aplicatii biomedicale, fiind
utilizat in ingineria tisulara, vindecarea ranilor, in industria farmaceutica (agent de
ingrosare pentru diferite creme), eliberarea de proteine (factori de crestere) si
eliberarea controlata de medicamente datorita unei serii de avantaje: cost redus,
biocompatibilitate, toxicitate scazuta, biodegradabilitate, procesabilitate (poate fi
procesat in diverse forme datorita solubilitatii reversibile: perle, filme, hidrogeluri,
fibre, matrici poroase, microsfere).
In ciuda proprietatilor sale unice, alginatul prezinta un mare dezavantaj si
anume o rezistenta mecanica foarte scazuta. Proprietatile acestui polimer natural pot fi
insa imbunatatite printr-un proces de reticulare. Cea mai cunoscuta si utilizata metoda
de reticularea a alginatului foloseste saruri de calciu in solutie apoasa prin interactie
ionica.

Figura 3. Interactia ionica dintre Ca2+ si alginat

Chitosanul
Chitosanul (CS) este o polizaharidă lineara, un polimer natural care se extrage
din carapacea crustaceelor sau din peretele celular al fungilor. Industrial, este obtinut
prin deacetilarea chitinei – substanta rezultată în urma procesului de tratare
a carapacelor de crustacee, conform Fig. 4. CS este compus din unitati β-(1-4)-D-
glucozamină distribuite aleator (unitate deacetilata) si N-acetil-D-glucozamină
(unitate acetilata). Proprietatile CS sunt puternic influentate de doi parametri: gradul
de deacetilare si masa moleculara.
 Figura 4. Schema de obtinere a chitosanului

Figura 5. Structura chimica a chitinei si a chitosanului

CS este foarte utilizat atat in plan comercial cat si biomedical. Acesta poate fi
folosit în agricultură, pentru tratarea semintelor si ca biopesticid, ajutând plantele să
lupte împotriva infectiilor fungice. În vinificatie este utilizat pentru a preveni
alterarea vinului. Pe scară industrială este de asemenea utilizat în procesele de filtrare
a apei. Este considerat un bun hemostatic, de aceea chitosanul se utilizeaza
în medicină pentru crearea unor bandaje destinate reducerii sângerării cât si ca agent
antibacterian, fiind utilizat în tratarea afectiunilor sau sângerărilor gingivale. Este
cunoscut pentru proprietatile sale de vindecare a ranilor si de a ajuta la refacerea
osoasa. In plus, este un compus non-toxic si non-imunogen.
CS poate fi reticulat prin diverse metode: chimice (covalent, ionic), termic si
prin expunerea la diferite tipuri de radiatii. Retelele reticulate covalent se obtin atunci
cand CS reactioneaza cu acizii dicarboxilici, glutaraldehida sau epiclorhidrina. Prin
utilizarea de sulfat de sodiu, tripolifosfat sau alte molecule anionice incarcate
multiplu, se formeaza interactii ionice cu gruparile amino de pe structura de CS,
conducand la obtinerea de structuri reticulate ionic. Aceste reacții sunt simple și se
efectuează în condiții blânde.

Partea experimentala
Scopul acestui studiu il reprezinta obtinerea unui material sub forma de gel pe
baza de amestec alginat-chitosan ce poate fi utilizat ca material injectabil pentru
generare de os.
Prepararea de amestecuri ALG – CS necesita un mediu cu pH fiziologic (7.2-
7.4), acestea reprezentand un mediu favorabil pentru încorporarea proteinelor cu un
risc mai mic de denaturare. Interactia dintre cele doua macromolecule se realizeaza
intre gruparile carboxil de pe structura alginatului si gruparile amino de pe lanturile
polimerice de chitosan (Figura 6) printr-o reactie de condensare ce duce la formarea
unor grupari amidice.
 Figura 6. Interactia dintre moleculele de chitosan si alginat

Reactia dintre cei doi polimeri naturali reprezinta practic si un proces de

reticulare, chitosanul fiind un agent de reticulare pentru alginat. Reticularea celor
două polizaharide confera materialului o stabilitate îmbunătățită în soluțiile
fiziologice.

Necesar materiale
- pulbere alginat (ALG), chitosan pulbere (CS), acid acetic glacial (AcA), hidroxid de
sodiu, solutie simulatoare mediu fiziologic (buffer), apa distilata;
- pahare Berzelius, pahare Erlenmeyer, pipete, para de cauciuc, sisteme de agitare si
incalzire termostatata, magneti pentru agitare, baie de ultrasonare, baie de apa, hartie
de pH, palnie filtrare, hartie de filtru, spatule.
 Figura 7. Protocolul de lucru pentru obtinerea materialului injectabil ALG – CS

Etapa 1. Stabilirea volumului de solutie necesar pentru fiecare polimer.

Se lucreaza cu un volum de amestec polimeric ALG – CS de 20 ml. Raportul

volumic ALG:CS este de 60:40.

Etapa 2. Etapa 2. Prepararea solutiilor.

a) Preparare solutie chitosan (CS) de concentratie 2%
- se prepara o solutie 10% AcA in apa distilata.
- cantitatea de CS necesara se dizolva in solutia de AcA preparata anterior, la
temperatura de 50 C, sub agitare continuta (~ 30 min). Solutia obtinuta se lasa la racit
inainte de a fi utilizata in Etapa 3.
b) Preparare solutie alginat (ALG) de concentratie 4%
- cantitatea de ALG necesara se dizolva in apa distilata, la temperatura de 40C, sub
agitare continua (~ 30 min).

c) Preparare solutie NaOH 1M, 50 ml

- cantitatea necesara de NaOH se dizolva in apa distilata, la temperatura camerei.
Metoda de lucru
pH-ul solutiei de CS este adus la o valoare de ~ 9-10 prin adaugarea de solutie
NaOH 1M. Se observa formarea unui precipitat sub forma de gel.
Precipitatul este ulterior filtrat si spalat cu apa distilata pana la atingerea unui
pH fiziologic (~ 7.2-7.4). Filtratul astfel obtinut se adauga peste solutia de ALG in
prealabil obtinuta si racita.
Amestecul ALG – CS se mentine sub agitare timp de 10 min. Ulterior se
introduce intr-o baie cu ultrasunete la ~ 4 °C, timp de 20 min pentru formarea
materialului final sub forma de gel.
!!! După sonicare, caracteristicile fizice ale gelului ALG – CS trebuie sa fie
diferite de cele ale soluțiilor de CS si de ALG ca atare.
Când gelul ALG – CS este transferat cu ajutorul unei seringi într-o soluție
buffer acesta isi păstreaza forma pe care o are la intalnirea cu mediul.

Observatie:

! Isi pot menține aceasta forma în soluția buffer o perioadă de 3 săptămâni

– Lucrare de laborator 3 –
 OBTINERE DE FILM POLIMERIC COMPOZIT PE BAZA DE
COLAGEN – POLIMER SINTETIC
RANFORSAT CU MATERIALE CERAMICE

COLAGENUL
Reprezinta proteina fibrilara cea mai abundenta din constitutia organismelor
nevertebrate si vertebrate la nivelul oaselor, pielii, tendoanelor, cartilagiilor, vaselor
sangvine, corneei etc. Rolul sau in organism este atât structural, cat si functional, fiind
implicat in mecanisme complexe de reglare a cresterii si refacerii tesuturilor. In prezent sunt
cunoscute la vertebrate cel putin 27 de tipuri diferite de colagen, care prezinta o diversitate
remarcabila in organizarea moleculara si supramoleculara, distributia tisulara si functie.
Colagenul este un polimer
natural format prin polimerizarea
a 20 de aminoacizi, organizati in
secvente caracteristice pentru
molecula de colagen, ce are o
structura conformationala unica de
triplu helix. Astfel, in compozitia
colagenului, aminoacidul glicina
(Gly) reprezinta aproximativ 33%,
iar aminoacizii prolina (Pro) si
hidroxiprolina (Hyp) reprezinta circa 22%. Succesiunea de aminoacizi confera modul de
impachetare a proteinei (helix).

Extractia colagenului:
Cea mai utilizată materie primă pentru obţinerea
biomaterialelor colagenice este pielea animală. Extracţia
colagenului fibrilar tip I se face din derma pielii. Pentru a
îmbunătăţi randamentul de extracţie a diferitelor tipuri de
colagen se folosesc animale tinere (de preferinţă până într-un
an), în a căror piele colagenul este mai slab reticulat.
 Din gelul de colagen prin procesul de uscare denumit liofilizare (congelare la -700C,
sublimarea apei în vid înaintat se pot obţine matrici (bureţi spongioşi) şi fibre (foto 1 şi 2).
Procedeul de liofilizare conduce la structuri expandate, cu macro şi micro – pori, prin
intermediul cristalelor de gheaţă sublimate.
Prin procedeul de uscare liberă la 250C şi cu un regim controlat de ventilaţie a
aerului şi a umidităţii se obţin membrane /filme semitransparente (foto 3). Structura
morfologică a acestor membrane este complet diferită de cea a matricilor, deşi conţin aceleaşi
componente macromoleculare şi structuri fibrilare existente în gelul iniţial. Încorporarea
diverselor substanţe medicamentoase sau a unor compuşi macromoleculari şi anorganici,
influenţează, rugozitatea şi transparenţa filmelor (membranelor) de colagen.

Foto 1 - Matrici colagenice Foto 2 - Fibre de colagen Foto 3 – Membrană de colagen

Legaturile naturale ale colagenului ii dau o inalta rezistenta la intindere si rezistenta

proteolitica. In procesele de transformare a colagenului in masa fibroasa, bureti sau filme, se
rup numeroase legaturi chimice. Astfel, deseori este necesar de a conferi rezistenta
(mecanica, termica, enzimatica) prin introducerea unor noi legaturi in structura moleculara a
colagenului (grupele polare libere sunt implicate in formarea de noi legaturi intermoleculare)
= proces de reticulare. De asemenea reticularea este aplicata pentru a controla viteza de
resorbtie in vivo a biomaterialelor colagenice. Reticularea se poate realiza prin metode
chimice (formaldehida, glutaraldehida) sau fizice (iradiere cu diverse radiatii UV, X, γ,
deshidratare).

Aplicatii ale colagenului

Utilizarea colagenului ca biomaterial, biocompatibil şi bioresorbabil este bine
cunoscuta atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional. Indiferent de noutăţile care apar
în domeniul biomaterialelor pe bază de polimeri sintetici, colagenul ca polimer natural,
rămâne unul dintre cele mai importante biomateriale pentru protezarea ţesuturilor
conjunctive unde el este proteina de bază.
Datorita proprietatilor sale speciale, colagenul este unul dintre biopolimerii cu cele
mai largi aplicatii in diferite domenii ca: medicina umana si veterinara, farmacie, cosmetica,
industria alimentara etc.
Biomaterialele colagenice pot fi şi MATERIALE COMPOZITE. Alături de
materialul colagenic propriu-zis mai pot participa: alte proteine (elastină, fibroină, actină şi
altele), polizaharide vegetale (celuloză şi derivaţi, dextran, amidon etc), animale (condroitin
sulfaţi, heparină, acid hialuronic) sau bacteriene (chitosan, xantan, manan etc), o mare
diversitate de polimeri sintetici (poliacrilaţi, poliuretani, poliesteri şi alţii), o largă gamă de
produşi biologici activi (enzime, lipide, glucide, medicamente, factori de creştere, celule
etc.) sau materiale anorganice (fosfat tricalcic, carbonat de calciu, hidroxiapatită - HAP).

Polimeri sintetici: APV / PEG

Alcoolul polivinilic (APV) este un
polimer termoplastic, cu grad de
polimerizare care variază de la 500 la
2500, obţinut prin hidroliza poli
(acetatului de vinil) în mediu acid sau
bazic.
APV se prezinta sub forma de pulbere alba sau slab galbuie; este solubil in apa si
insolubil in majoritatea solventilor organici. Proprietăţile fizice şi chimice ale acestuia depind
de masa moleculara şi de gradul de hidroliză. Prezintă o bună rezistenţă la tracţiune şi
abraziune şi o foarte mare permeabilitate faţă de cele mai multe gaze, scăzută însă pentru
oxigen.
Aplicatii biomedicale:
APV se foloseste frecvent in tehnologia formelor farmaceutice: excipient pentru
geluri, stabilizant pentru emulsii. In cazul produselor oftalmologice, APV este folosit ca si
vehicul pentru colire, carora le creste vascozitatea. La preparatele de uz extern, APV este ales
pentru capacitatea de aderare la piele, datorita formarii unui film. APV are, de asemenea,
numeroase utilizări biomedicale în chirurgia orală şi maxilofacială, vasculară, preprotetică şi
estetică, în terapia arsurilor. Pe baza de APV se pot realiza si fire pentru suturi in chirugia
vasculara si gastro-intestinala cu reactie tisulara redusa.
Polietilen glicolii (PEG) numiti si carbowax-uri sunt polimeri progresivi ai etilenglicolului:
HO-CH2- (CH2-O-CH2)n -CH2-OH n = 3÷200
In practica, diferitele tipuri de PEG sunt desemnate prin cifra ce indica masa moleculara M,
consistenta PEG variind cu gradul de polimerizare.
Astfel, PEG cu M intre: 20 - 100 »» lichizi
100 - 1000 »» semisolizi
1000 - 6000 »» solizi (consistenta ca de ceara)
Tip PEG Stare de agregare Masa Nr. de unitati
moleculara repetitive
PEG 200 lichid 190-210 4.1
PEG 400 lichid 380-420 8.7
PEG 600 semisolid 950-1050 22.3
PEG 4000 solid 3660-4400 90.5

PEG in stare lichida sunt incolori, inodori, cu gust dulceag-amar, miscibili cu apa. Cei solizi
sunt partial solubili la rece. Existenta a doua grupe OH marginale confera acestor polimeri caracter
de alcooli primari. Caracterul lor puternic hidrofil (usor miscibili cu apa) se datoreaza atat
gruparilor de alcool terminale cat si atomilor de oxigen eteric de pe catena principala care permit
formarea unor legaturi de hidrogen.
Aplicatii biomedicale:
Datorita solubilitatii lor in apa, a consistentei variate si a miscibilitatii, PEG se preteaza la
obtinerea unei game variate de baze lavabile pentru unguente. In afara de utilizarea ca baza pentru
unguente si supozitoare, diferitele tipuri de PEG sunt folosite si ca excipienti, solventi pentru
diferite substante medicamentoase (barbiturice, antihistaminice etc.).
PEG se mai utilizeaza pentru tratarea suprafetelor dispozitivelor medicale realizate din diversi
polimeri, dispozitive care pe durata utilizarii presupun intrarea in contact direct cu sangele. Aceasta
utilizare se bazeaza pe proprietatile lor de a nu adsorbi proteinele din sange, asa cum se intampla in
cazul majoritatii polimerilor.

COMPONENTA ANORGANICA
 Osul este format din 65%
minerale, 25% compusi organici,
dominant colagen, si 10% apa. Colagenul
nu este mineralizat cu HAP
Ca10(PO4)6(OH)2 decat la vertebrate. In
functie de gradul de mineralizare tesutul
rezultat este mai mult sau mai putin rigid.
Cristalele minerale dau o buna rezistenta
la compresie si fac oasele un excelent
purtator de sarcina materiala. Fibrele de
colagen dau elasticitate, o mare rezistenta
la rupere si fac osul rezistent la fortele de
intindere.
Dintre diversele solutii alese ca sistem de substitutie a osului, sau care sa ajute la
regenerarea lui, sunt citate in special amestecurile de ceramici de hidroxiapatita (HAP) si
colagen. HAP si fosfatii de calciu sunt folositi in prezent ca materiale in medicina osoasa si
dentara datorita biocompatibilitatii si osteoconductivitatii excelente.
Materialele ceramice care conţin fosfaţi de calciu, cum sunt hidroxiapatita (HAP) şi
fosfatul tricalcic (TCP) se diferenţiază prin faptul că TCP se degradează mult mai repede
decât hidroxiapatita, pe măsură ce ţesutul osos nou se dezvoltă. TCP este folosit ca material
bioceramic de umplere temporară a spaţiilor libere din os, fiind un material resorbabil datorită
solubilităţii şi bioactivităţii ridicate.

Parte experimentala
Una din limitarile structurilor bazate pe colagen este slaba rezistenta mecanica.
Incorporarea de hidroxiapatita si/sau polimeri sintetici creste rezistenta mecanica. Scopul
lucrarii de laborator este elaborarea şi sinteza de filme polimerice compozite, pe bază de
polimer sintetic (APV/PEG) şi natural (colagen) ranforsate cu material ceramic (HAP /TCP).
Acest tip de material se apropie cel mai mult de structura tesutului osos. Gruparile hidroxil
ale APV/PEG pot reactiona cu gruparile colagenului, formandu-se punti de H care joaca un
rol important in comportarea fizica a materialului final. Structura materialului poate fi
modulata prin optimizarea a diferiti parametri cum ar fi: procentul de polimeri sintetici,
procentul de HAP, gradul de reticulare etc.
 Procedeul tehnologic de obţinere a compozitelor colagen – polimer sintetic sub
formă de matrici / filme este relativ uşor de condus în cazul compozitului colagen – APV,
deoarece ambii componenţi sunt solubili în apă.

Materiale si metode
Materiale
- gel colagen extras in mediu acid (conc. 2.2% substanta uscata; pH 2.9); alcool polivinilic
(APV); PEG 3000; solutii slab concentrate NaOH (1M) si HCl (0.1N) pentru modularea pH-
ului; hidroxiapatita (HAP); fosfatul tricalcic (TCP) Ca3(PO4)2; formaldehida, sol. 37%
- pahare, agitatoare magnetice (bara), parafilm, spatule, tavite de cantarire, balanta, agitator
magnetic cu incalzire, micropipete, cilindru gradat, pipete, cutii Petri, hartie de pH, folie
polietilena.
Metode:
Se vor sintetiza doua tipuri diferite de filme biopolimerice pe baza de colagen:
 colagen-APV (proba A) ranforsat cu HAP
 colagen-PEG (proba B) ranforsat cu TCP.
Etapa 1: pregatire solutii APV si respectiv PEG
Se pregatesc doua solutii diferite prin dizolvarea polimerului sintetic in apa distilata la
temperatura camerei:
APV in apa (volum 5 ml) conc. 5% (aprox. 30-40 min, agitare magnetica, temperatura
camerei)
PEG in apa (volum 5 ml) conc. 50% (aprox. 10 min)
Etapa 2: pregatire solutii de gel de colagen
Se pregatesc doua solutii de gel de colagen fiecare continand 0.12 g substanta uscata (colagen
pur).
Calculati necesarul de gel de colagen.
Peste fiecare dintre cele doua probe se adauga cate 2.5 ml apa distilata.
 Solutiile astfel preparate sunt aduse la pH fiziologic (7.2-7.4) cu sol. NaOH (1M).
!!! Colagenul se poate foarte usor denatura chimic/mecanic, de aceea aceasta etapa de
modulare a pH-ului trebuie realizata cu atentie deosebita

Etapa 3: amestecare solutii polimerice

Amestecarea solutiilor polimerice se realizeaza prin turnarea a cate 2 mL din sol. de polimer
sintetic pregatita peste sol. colagen preparata anterior
Proba A (gel colagen + sol. APV) Proba B (gel colagen + sol. PEG)

Etapa 4: ranforsare cu componenta anorganica (HAP / TCP)

Proba A + 0.1% faza anorganica HAP
Proba B + 0.1% faza anorganica TCP

Etapa 5: verificare pH - daca este nevoie se readuce la pH 7.2-7.4

Etapa 6: Reticularea cu formaldehida

2 g formaldehida pura la 100 g substanta uscata colagen
Calculati volumul de formaldehida necesar pentru fiecare dintre probe.
!!! Atentie: Se lucreaza la nisa
Reticularea colagenului cu formaldehida reprezinta ultima etapa deoarece blocheaza gruparile
functionale libere ale colagenului si altfel nu ar mai forma legaturi de hidrogen cu APV/
PEG.
Cel mai probabil formaldehida
intermediaza formarea de legaturi de
reticulare intre gruparea amino de la
lizina si un atom de azot de la legatura
peptidica (Fig.)

Etapa 7: Turnarea amestecuri in cutii Petri tapetate cu folie de polietilena.

 – Lucrare de laborator 4 –

OBTINEREA DE COMPOZITE DENTARE

Introducere

Cazurile de pierdere a dinților din orice motiv, cum ar fi traume, obiceiuri de periaj
sau de mentinere a igienei neadecvate sau din cauza cariilor, este o problemă obișnuită care
necesită restaurarea dinților prin intermediul unor materiale care posedă proprietățile
specifice.

In ultimii ani au fost dezvoltate diferite materiale dentare, cum ar fi cimenturile

ionomer de sticlă, silicații precum si compozite polimerice pe bază de rășină. Dintre aceste
materiale dentare restaurative, materialele compozite pe bază de rășină au fost utilizate pe
scară largă ca si material restaurativ dentar datorită capacității lor de a rezista la forțe de
compresie ridicate precum si proprietăților estetice bune.

Materialele compozite sunt acele materiale ce au în componenţa lor o fază organică

(numita matrice) şi o fază anorganică. În funcţie de materialul folosit pentru matrice,
compozitele se pot clasifica în:

 Compozite cu matrici polimerice

 Compozite cu matrici metalice
 Compozite cu matrici ceramice
În ultimii ani tendințele în ceea ce privește structura compozitelor pentru aplicaţii medicale
au condus la dezvoltarea unor materiale constituite dintr-o matrice polimerica si o fază de
ceramică. În comparație cu amalgamele dentare, folosite pe scara larga in trecut, compozitele au
proprietăți estetice mai bune și sunt mai puțin toxice. Pe baza a numeroase studii de laborator s-a
demonstrat că proprietățile mecanice ale compozitelor dentare nu diferă semnificativ de cele ale
amalgamelor dentare. Din aceste motive, compozitele au fost acceptate în mare măsură de
specialiști ca și materiale de restaurare.
 Figura 1. Înlocuirea unor obturaţii din amalgam cu obturaţii fizionomice din material
compozit

Materialele compozite sunt considerate la ora actuală o revoluţie în stomatologie si

reprezintă cea mai buna varianta de restaurare dentara, conducand la obtinerea unor rezultate
finale cu aspect estetic dento-facial deosebit de bun, în condiţii biomecanice, biofuncţionale şi
bioprofilactice optime pentru structurile dure dentare şi pentru ţesuturile adiacente.

Materialele compozite dentare sunt alcătuite din 3 faze distincte:

o fază organică (continuă): sistem răşinic (unul sau mai mulţi monomeri)
o fază anorganică dispersată (discontinuă): particule de umplutură (silice, cuarţ, ceramică)
fază interfacială, care se leagă atât de faza organică, cât şi de cea anorganică, imbunătăţind
proprietăţile mecanice şi facilitând transferul forţelor între cele două faze şi formarea unui
material unitar. Adăugarea umpluturii anorganice este necesară pentru obţinerea unui grad de
rezistenţă ce permite răşinii compozite să fie folosită în zonele posterioare, cu stres masticator
ridicat.
 Figura 2. Cuplarea particulelor cu matricea organică prin intermediul silanului

Particulele de umplutură nu sunt legate numai mecanic de matricea polimerică, ele stabilesc
şi o legătură chimică cu aceasta. Moleculele de legătură, denumite silani, prezintă două grupări
funcţionale. La un capăt, moleculele de silan reacţionează cu grupările SiO de la suprafaţa umpluturii
şi sunt polimerizate formând o reţea în continuă creştere prin gruparea metacrilat de la celălalt
capăt al moleculei.

Clasificarea materialelor compozite de uz stomatologic

a) Clasificarea în funcţie de dimensiunea particulelor de umplutură

Răşinile compozite sunt clasificate în 4 mari grupe, în funcţie de mărimea umpluturii:

Compozite cu macroumplutură (convenţionale) – utilizeaza particulele de umplutură

“mari”, cu diametrul mediu de 5-10 µm
Ex: cuarţ şi sticlă de bariu sau stronţiu.

Compozite cu microumplutură – contin in principal particule foarte fine de silice coloidală

cu diametrul între 0.01-0.05 μm.
Compozite hibride - componente diferite sau /si de dimensiuni diferite.
 Figura 3. Reprezentarea schematica a compozitelor dentare

Nanocompozite – contin particule de umplutură cu dimensiuni sub 100 nm (0,1 μm) şi au

proprietăţi estetice superioare tuturor celorlalte tipuri de materiale compozite, precum şi o
durabilitate şi o rezistenţă net superioare. O primă generaţie de compozite cu nanoparticule există deja
pe piaţă în utilizare, dar sunt încă posibilităţi de ameliorare a calităţilor date de nanotehnologia acestora.

b) Clasificarea în funcţie de mecanismul de priză (polimerizare)

În funcţie de mecanismul de polimerizare se deosebesc 3 tipuri de reacţii de initiere:

 iniţiere cu substanţe termic labile prin descompunerea iniţiatorilor (peroxizi,

hidroperoxizi, compuşi azo sau diazo) la o temperatură bine definită;
 iniţiere chimică: descompunerea iniţiatorilor cu ajutorul unor acceleratori de tipul
aminelor terţiare aromatice (care joacă rol de donor de electroni);
 iniţiere cu radiaţie luminoasă din domeniul ultraviolet (UV) sau vizibil (VIS)
(lampă cu halogen, LED, laser).
 În tehnicile directe (în cabinet) intră în discuţie numai iniţierea chimica şi fotopolimerizarea.

Răşinile compozite cu iniţiere chimică sau autopolimerizabile – conţin un sistem

bicomponent de iniţiere, format din iniţiator (de obicei un peroxid organic) şi accelerator (o amină
terţiară).

Răşinile compozite cu fotoiniţiere sunt cel mai frecvent utilizate în cabinetele de medicină
dentară, datorită avantajelor pe care le oferă comparativ cu cele autopolimerizabile. De obicei se
prezintă în seringi sau compule şi se aplică în straturi succesive cu grosime maximă de 2mm, ce vor fi
polimerizate separat.

Deoarece radiaţiile luminoase au energie mică se impune folosirea unor fotoiniţiatori

care se descompun pentru a genera radicali liberi. În sistemele activate cu sursa de radiaţii
UV (λ = 365 nm) benzoil metil eterul este folosit ca iniţiator, acesta descompunându-se în
radicali liberi în absenţa / sau prezenţa unei amine terţiare. În sistemele fotoreticulate cu
radiaţie vizibilă (λ = 450-500 nm), camforchinona (CQ) este iniţiator iar activatorul este o
amină terţiară alifatică sau aromatică.
 Figura 5. Mecanismul iniţierii fotochimice

Iniţierea cu radiaţie vizibilă a fost aleasă, în detrimentul iniţierii cu radiaţie UV,

datorită unei adâncimi de penetrare în compozit de 2 mm în loc de 1 mm (radiaţia UV este
puternic dispersată de agentul de ranforsare cu dimensiuni foarte mici) precum şi datorită
faptului că este suficient un timp de iradiere mai scurt (maxim 60 secunde). În plus radiaţia
UV poate cauza arsuri corneene, iar lampa UV necesită o încălzire înainte de folosire, aceasta
pierzându-şi eficienţa în timp.

Matricea polimerica

In 1960, Bowen a cercetat posibilitatea utilizării răşinilor epoxidice (diglicidileterul

bisfenolului A, DGEBA) în combinaţie cu particule de silice.

CH3
H2C CH2 CH2 O C O CH2 CH2 CH3
O H3C O

Figura 6. Structura DGEBA

Rezultatele “in vitro” au fost promiţătoare, dar prezenţa umidităţii a inihibat procesul de
polimerizare a răşinii epoxidice. Pentru a depăşi această inconvenienţă, Bowen a ataşat grupări
metil-metacrilat la grupările terminale ale răşinii epoxidice, transformând în acest fel răşina
epoxidică într-un dimetacrilat. Rezultatele experimentale au fost încurajatoare şi au finalizat cu
obţinerea unei noi răşini numită bisfenol A diglicidil-dimetacrilat (BisGMA) sau, mai simplu, răşina
Bowen.
 O O
CH3
H3C CH3
O O C O O
CH2 OH CH3 OH CH2

Figura 7. Structura Bis-GMA

Bis-GMA a fost monomerul de bază al primelor compozite comercializate, persistând încă în

compoziţia multor compozite moderne datorită avantajelor pe care le prezintă:

 contracţie redusă de polimerizare (deoarece are o structură voluminoasă)

 posibilitatea de a forma legături intercatenare (care sunt mai puternice decât cele lineare)
în timpul polimerizării.
Vâscozitatea crescută a Bis-GMA a produs unele inconveniente legate de adăugarea
umpluturii şi de amestecare a compozitului. Un alt dezavantaj al răşinilor convenţionale de tip Bis-
GMA este acela că prezintă tendinţa de a forma matrice extrem de casante, lipsite de rezistenţă.

Astfel, cercetarea a condus la elaborarea unor monomeri cu structură asemănătoare (Bis-

MA, Bis-EMA, Bis-PMA) sau complet diferită, cum este uretan dimetacrilatul (UDMA), acesta din
urma înlocuind Bis-GMA-ul.

Uretan-dimetacrilatul (UDMA) este un monomer folosit frecvent în matricea polimerică a

răşinilor compozite dentare. Acest monomer a fost introdus în 1974 si are avantajele vâscozitatea
mai scăzută și flexibilitate mai mare a legăturii uretanice, care îmbunătățește duritatea compozitului.

O CH3 O CH2
H3C CH3
H3C O NH O
O NH O CH3

CH2 O O

Figura 8. Structura UDMA

Pentru diminuarea vâscozităţii s-au adăugat diferiţi monomeri de diluţie, cu vâscozităţi mai
reduse, cum ar fi spre exemplu trietilenglicol-dimetacrilat (TEGDMA) care au făcut posibilă
creşterea durităţii prin adăugarea unei cantităţi crescute de umplutură şi creşterea legăturilor
intercatenare.
 O CH2

H3C O O
O O CH3

CH2 O

Figura 9. Structura TEGDMA

Corelaţie între masa moleculară şi vâscozitatea monomerilor

Monomer Masa moleculară (g/mol) Vâscozitate (Pa x s)

Bis-GMA 512 1369

UDMA 470 28

TEGDMA 286 0.008

S-a presupus că tăria și duritatea rășinii compozite poate fi îmbunătățită prin alegera unui
raport optim între monomerii: UDMA, BISGMA, TEGDMA.

Parte experimentala

Materiale

- monomeri: Bis-GMA, UDMA, TEGDMA

- agent de ranforsare: silice pirogena (SiO2) – dimensiune 0.007µm, suprafata specifica 390±40m2/g

- sistem de initiere: 0.2% camforchinonă (CQ) şi 0.8% etil-4(N, N’-dimetilamino)benzoat (4EDMAB)

 Figura 10. Structurile chimice CQ (stanga) si 4EDMAB (dreapta)

Camforchinona absoarbe lumina cu lungimea de undă de 460-500nm, având o absorbţie

maximă la 468nm, şi trece într-o stare excitată care reacţionează cu amina organică, furnizând
radicalii liberi ce iniţiază polimerizarea monomerilor.

Echipamente utilizate

- lampa de polimerizare cu radiatie vizibila

- baie de apa termostata

Sinteza compozitelor dentare

Se va realiza un amestec total de monomeri de 1g.

Nr. proba Raport monomeri (%) Procent silice

BisGMA:TEGDMA:UDMA (%)

1 Matrice 50:25:25 0
polimerica

2 Compozit 1 15:50:35 1

3 Compozit 3 25:50:25 3

Se vor sintetiza 3 tipuri de compozite dentare prin amestecarea in diferite proportii a monomerilor
BisGMA, UDMA si TEGDMA cu agentul de ranforsare pana la obtinerea unui amestec omogen. O dispersie
buna a particulelor de silice se obtine prin folosirea unei bai termostatate (10-15 min, 60ºC). Gradul de
dispersie al silicei în matricea polimerică este estimat vizual prin inspectarea clarităţii optice a
amestecului.
 Apoi se adauga pe rand componentele sistemului de fotoinitiere: 0.2% CQ. Amestecul
obţinut a fost ultrasonicat până la completa dizolvare a componentelor sistemului de iniţiere
(10 min, 60ºC). Apoi se adauga 0.8% EDMAB.

Figura 11. Protocol experimental pentru obtinerea compozitelor dentare

Următoarea etapă este turnarea amestecului compozit în forme rectangulare de

polimerizare (L = 3 cm, l = 1 cm, g = 2 mm) realizate din Teflon.
Pentru a evita pătrunderea oxigenului, care inhibă polimerizarea, deasupra materialului se
va plasa o folie poliesterică. Deasupra foliei poliesterice, se foloseşte, pentru îndreptarea suprafeţei,
o placă de sticlă, prin care se realizează polimerizarea cu ajutorul unei lămpi de tip LED (Light
Emitting Diode) timp de 60 secunde, sub un unghi de 90°. Lampa utilizată produce radiaţii în spectru
vizibil cu lungimea de undă cuprinsă între 460 - 480 nm (albastru) şi are o intensitate a luminii de
aproximativ 700mW/cm2.

!! Radiaţiile de lumină vizibilă penetrează maxim 2mm, de 3 ori mai mult decât cele UV !!!
 – Lucrare de laborator 5 –

OBTINEREA DE ADEZIVI TISULARI

PE BAZA DE GELATINA SI REZORCINOL

Adezivii sunt substante de natura organica sau anorganica care pot lega obiecte solide
prin fenomenul de adeziune, fara sa schimbe in esenta structura suprafetelor si proprietatile
materialelor imbinate. Fenomenul de adeziune reprezinta capacitatea unui adeziv de a da o
rezistenta mecanica imbinarii dintre doua obiecte.
Pentru evitarea traumelor produse de suturile chirurgicale in practica medicala se
utilizeaza adezivi pentru tesuturile moi. Adezivii tisulari se aplica de regula la nivelul unor
plagi superficiale pentru a opri hemoragiile capilare minore, dar si pentru a conferi marginilor
unei plagi un aspect cat mai estetic. Utilizarea substantelor rapid polimerizabile este totusi
limitata deoarece manipularea acestora este dificila data fiind viteza mare de intarire, iar
potentialul toxic sau inflamator asupra tesuturilor este destul de ridicat.
Utilizarea adezivilor pentru inchiderea unei plagi implica trei momente principale: (i)
afrontarea, (ii) aplicarea adezivului si (iii) mentinerea marginilor in pozitia corecta aprox. 1
minut dupa aplicarea adezivului (Fig. 1) Aplicarea adezivului tisular produce nu numai o
unire fermã a straturilor ci si transformarea lor într-o texturã similarã pielii prelucrate.

Figura 1. Momentele principale ale inchiderii unei plagi superficiale

Gama adezivilor pentru tesuturile moi este destul de larga, cuprinzand adezivi pe baza
de: cianoacrilati, fibrina, gelatina, albumina, colagen, PEG (polietilenglicol) etc. Alternative
mai putin toxice la adezivii de baza de cianoacrilati sunt adezivii tisulari pe baza de proteine
reticulate, cum ar fi de exemplu sistemul gelatina – rezorcinol - formaldehida (adeziv
GRF) sau gelatina –rezorcinol - formaldehida - glutaraldehida (adeziv GRFG). Ambele
tipuri de adezivi si-au demonstrat eficienta in controlarea hemoragiilor pe modele animale
(aorta, tesut renal, tesut hepatic, tesut pulmonar).
 Desi utilizarea acestor adezivi a fost asociata cu o serie de efecte citotoxice si
carcinogenice ale formaldehidei, au fost efectuate studii ample ce au condus la concluzia ca
aceste biomateriale adezive nu prezinta riscuri majore. Astfel, la ora actuala, in Japonia si
Europa sunt disponibile comercial mai multe tipuri de adezivi tisulari. Acest adezivi sunt
interzisi in SUA.
Adezivii tisulari comerciali
sunt folositi in special in chirurgia
cardiotoracica, la pacientii cu
disectia/ruptura de aorta. Ruptura
aortei poate fi determinata de o
serie de mecanisme (ex. boli
congenitale, ateroscleroza) care
reduc rezistenta peretelui aortic,
conduc la un stres parietal crescut
care poate induce dilatarea aortei
si formarea anevrismului,
generand eventual disectia de
aorta sau ruptura acesteia.
In Europa este disponibil comercial si un adeziv tisular denumit GR-DIAL
(Gluetiss®, Germania) in care formaldehida este inlocuita de doua aldehide (glutaraldehida si
glioxal). Acest adeziv este indicat de asemenea in tratarea disectiilor de perete aortic.

Gelatina
Gelatina este o proteina denaturata
alcatuita din 18 aminoacizi. Se
poate obtine prin hidroliza acida
(gelatina de tip A) sau alcalina
(gelatina de tip B) a colagenului
animal, fiind proteina principala in
oase sau pielea de bovine, porcine,
peste (Fig. 2).

Figura 2. Procedeul de obtinere al gelatinei

prin denaturarea colagenului
 Gelatina contine in lanturile sale
secvente precum Arg-Gly-Asp (RGD =
arginina - glicina - acid aspartic) (Fig. 3)
care moduleaza adeziunea celulelor,
imbunatatind astfel comportamentul
biologic.
Figura 3. Secventa peptidica RGD

Gelatina prezinta numeroase avantaje: capacitatea de a fi prelucrata in diferite forme

(filme, hidrogeluri, structuri poroase), o foarte buna adeziune, biocompatibilitate ridicata,
biodegradabilitate, non-toxicitate, non-imunogenicitate. Datorita acestor proprietati pe care le
prezinta este intens utilizata in industria farmaceutica, cosmetica sau a produselor alimentare.
Utilizarea gelatinei reticulate drept adeziv tisular a fost raportata pentru prima data in
1966. Gelatina formeaza un material reticulat intr-un timp scurt (cateva minute), atunci cand
este pusa in contact cu un agent adecvat, avand marele avantaj de a fi bioresorbabil.

Rezorcinolul (rezorcina) este un derivat al benzenului, solubil

in apa.
Datorita activitatii sale antifungice/ antibacteriene, rezorcinolul
se regaseste in medicamentele utilizate pentru tratamentul
herpesurilor, eczemelor, psoriazis, dermatite, acnee, preparate
pentru indepartarea bataturilor, negilor. De asemenea,
rezorcinolul este unul dintre principalele componente fenolice
naturale din uleiul de argan. Obtinerea de adezivi tisulari Figura 4. Structura
pentru chirurgia cardiovasculara reprezinta de asemenea o chimica rezorcinol
utilizare medicala importanta a rezorcinolului.

Mecanismul de reactie
Principiul de reticulare (intarire) al adezivilor G-R-F-G presupune o serie complexa
de reactii: pe de o parte, moleculele de rezorcinol (R) reactioneaza cu formaldehida (F) prin
reactii de condensare formand o retea reticulata tridimensionala iar gelatina (G) reactioneaza
cu ambele aldehide, astfel obtinandu-se o structura interconectata (Fig. 5). Asocierea
polimerului natural cu rezorcinolul conduce la materiale adezive cu legaturi puternice.
 Figura 5. Mecanism de reticulare al adezivului G-R-F-G

Prin reticularea chimica a gelatinei (G) se obtine o structura complexa cu o anumita

rigiditate. Functiunile aldehidice (R-CH=O) reactioneaza cu functiunile amino (NH 2) ale
resturilor de lizina continute de lantul de gelatina pentru a da in final o bază Schiff. Pentru a
obtine mai multe structuri nanocomplexe "rigide", sinteza se efectueaza la o temperatura de
40 °C, astfel incat gelatina sa fie solubila in apa.
Mai mult decat atat, formaldehida (F) si glutaraldehida (G) reactioneaza nu doar cu
gelatina (G) si rezorcinolul (R) ci, de asemenea, pot reactiona si cu grupari functionale (ex.
NH2) de la suprafata tesuturilor, formand noi legaturi intre gelul adeziv G-R/ F-G si tesut.
Partea experimentala
Scopul aceste lucrari il reprezinta sinteza de bioadezivi tisulari pe baza de gelatina (G)
si rezorcinol (R) reticulate cu aldehide, cu posibile utilizari in chirurgia cardiovasculara si
pulmonara.

Necesar materiale:
- gelatina (G), rezorcinol (R), solutie 25% glutaraldehida (Ga), solutie 37%
formaldehida (Fa); apa distilata;
- pahare Berzelius, pipete, para de cauciuc, vase Petri, sisteme de agitare si incalzire
termostatate, magneti de agitare, spatule.

Etapa 1.
a) Solutie gelatina (G) de concentratie 20%, 15 mL
- se prepara prin dizolvarea cantitatii necesare de G in apa distilata la o temperatura de ~
40 °C, sub agitare continua (~ 40 min).
Solutia obtinuta se lasa la racit inainte de a fi utilizata in etapa urmatoare.

b) Solutie rezorcinol (R) de concentratie 10%, 5 mL

- cantitatea de R necesara se dizolva in apa distilata, la temperatura camerei, sub agitare
continua (~10 min).

Etapa 2. Preparare amestecuri

a) Amestec G-R
Se prepara 12 mL amestec G:R (2:1 v/v), prin agitarea magnetica (~20 min) a
solutiilor pregatite anterior, pentru a obtine un produs omogen.

Acest amestec se va folosi pentru obtinerea adezivilor B si C.

b) Amestec Fa-Ga

Intr-un tub Eppendorf, se prepara 1 mL amestec Fa:Ga (8:2 v/v).

Acest amestec se va folosi pentru obtinerea adezivului C.

!!!Atentie: Manipularea materialelor adezive se recomanda a fi realizata la nisa

utilizandu-se manusi de unica folosinta.
Etapa 3. Obtinerea materialelor adezive
Se obtin trei materiale adezive diferite prin compozitie:
Adeziv A. G/ Fa: 5 mL G + 5-6 picaturi Fa
Adeziv B. G-R/ Fa: 5 mL G-R + 3-5 picaturi Fa
Adeziv C. G-R/ Fa-Ga: 5 mL G-R + 2-3 picaturi Fa-Ga

Datorita inceperii rapide a reactiei de reticulare a G, respectiv a amestecului G-R sub actiunea
aldehidelor, se va obtine un material cu vascozitate ridicata intr-un interval de timp foarte
scurt (cateva minute).

Etapa 4. Aplicarea bioadezivului

Materialele rezultate in etapa anterioara se aplica imediat dupa obtinere, cu spatula,
intr-un strat subtire si uniform, intre doua lame de microscop (Fig. 5); acestea se tin in contact
nemiscate timp de ~ 15 min.

Figura 6. Reprezentarea schematica a modului de lucru

Sa se analizeze comparativ rezistenta imbinarilor adezive realizate prin reticularea

sistemului Gelatina/Rezorcinol, atunci cand se aplica diferite tipuri de solicitari mecanice (ex.
tractiune, forfecare etc.):

Figura 7. Testarea proprietatilor adezive