Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
-exerciţii de reproducere
şi generare de structuri
ritmate prin: mişcări ale
corpului, utilizarea
diverselor jetoane,
reprezentări grafice etc;
-metoda grafismului
fonetic şi a desenului
discursului (Anca,
2000);
-exerciţii de antrenare în
vederea achiziţiei
scrisului (formarea
pensei digitale, redare
reprezentări grafice
după model, desen,
dactilopictură, pictură
etc.).
-oglinda
logopedică.
-jocul „Deschide
urechea bine”;
-metode de antrenament
auditiv adaptate fiecărui
caz particular (metoda
abordării naturale a
conversaţiei, metoda
maternal reflectivă
MRM, metoda stimul-
răspuns, metoda
moderat-structurată)
(Anca, 2000);
-tehnici specifice
terapiei auditiv-verbale.
-exerciţii de inspir şi
expir nonverbal, în
poziţie verticală;
-exerciţii de suflat în
diferite instrumente
muzicale;
-exerciţii de gimnastică
respiratorie.
-exerciţii de inspir şi
expir în funcţie de
bătăile unui metronom
(mai întâi într-un ritm
monoton, apoi într-un
ritm accelerat, apoi într-
un ritm încetinit).
-problemtizarea poate fi
o metodă importantă de
lucru atunci când copiii
cu care se lucrează dau
dovadă de înţelegerea
aspectelor particulare
ale abilităţilor lor
respiratorii şi
articulatorii.
- problematizarea
articulării sunetelor prin
descrierea
mecanismului
articulator şi
compararea acestora;
- exrerciţii de emitere a
sunetului ţintă pornind
de la un sunet deja
automatizat în vorbire.
Astfel, sunetul „ş” se
poate deriva din „s” prin
rostirea unui „s”
prelungit în timp ce
buzele se rontunjesc.
Pentru controlarea
mişcării de rotunjire se
păstrează dosul palmei
în faţa cavităţii bucale,
iar în momentul când
aerul rece aferent
emiterii lui „s”, se
încălzeşte (necesar în
emiterea lui „ş” ), atunci
rotunjirea şi derivarea a
fost cea scontată.
Sunetul „j” se derivă din
sunetul „ş” prelungit şi
retragerea limbii spre
partea mediană a
palatului. Sunetul „z” se
obţine prin pronunţia
prelungită a sunetului
„s” în timp ce se
palpează laringele
terapeutului care începe
să vibreze, ceea ce duce
la apariţia lui „z”.
Copilul face acelaşi
lucru prin imitare şi
autocontrol. Sunetul „ţ”
se derivă din pronunţia
separată a sunetului „s”
şi a sunetului „ţ”,
distanţa dintre cele două
sunete este la început
mai mare, apoi se
reduce treptat până pare
spontan sunetul „ţ”.
Sunetele „ğ” şi „č” sunt
derivate de la sunete „j”
şi „ş” prin rostirea
prelungită a acestora în
timp ce vârful limbii
este retras înspre
porţiunea mediană a
palatului.
-exerciţii de consolidare
a sunetelor la nivelul
logatomilor (prin
eliminarea semnificaţiei
se permite focalizarea
asupra abilităţilor fono-
articulatorii).
-exerciţii de citire a
unor cuvinte, propoziţii,
texte.