Flori de mucigai

Tudor Arghezi

Marcată de o permanentă nevoie de a inova, mizȃnd pe funcția simbolică a limbajului şi pe metaforele

surprinzătoare, valorificȃnd toate aspectele vieții, chiar şi pe cele considerate nepoetice (urȃte, sordide), lirica
modernă este expresia unei conştiințe frămȃntate, aflate ȋn perpetuă căutare, oscilȃnd ȋntre stări contradictorii.
Ȋn literatura romȃnă interbelică, modernismul continuă tendința de autonomizare si esentializare a
lirismului ȋncepută de simbolism, introduce alte tehnici poetice, lărgeşte sfera de ispirație, propune noi atitudini
lirice. Urȃtul devine sursă de inspirație artistică fără a fi valorizat negativ. Se cultivă „categoriile negative” :
spaima, tenebrosul, ȋnstrăinarea, sfȃşierea dramatică intre extreme, frumosul descoperit ȋn urȃtul vietii.
Un exemplu sugestiv este Tudor Arghezi, voce inconfundabilă ȋn lirica interbelică. Abia în volumul “Flori de
mucigai” (1931) îşi dezvăluie, în întregime, tâlcul cunoscutele versuri din “Testament”: “Din bube, mucegaiuri
şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.”
Ca şi povestirile din “Poarta neagră” (1930), ciclul “Flori de mucigai” pare a fi consecinţa lirică a
experienţei de viaţă şi anume scurta perioadă de detenţie petrecută între anii 1918-1919 în închisoarea de la
Văcăreşti.
Un alt univers poetic ni se dezvăluie aici, artistul încercând să surprindă frumuseţea şi strălucirea
putregaiului, după cum o demonstrează titlul însuşi. El se constituie ca alăturare a doi termeni oximoronici (care
prin rezonanţă trimit spre „Florile răului” ale lui Baudelaire) meniţi a sugera ideea că urâtul are şi laturile lui de
suavitate, că florile îşi pot trage seva din mizerie, din scârnă.
Sub aspect tematic volumul este unitar. Versurile evocă, prin imagini de o mare forţă sugestivă, lumea
stranie, dezolantă a universului carceral. O asemenea poezie şocantă presupune, bineînţeles, o receptare
adecvată. George Călinescu observă că „Florile de mucigai” sunt „operă de rafinament, de subtilitate artistică,
ele presupun un cer al gurii dedat cu mirodeniile.”
În acest volum, poetica argheziană îşi „anexează” noi teritorii. Poetul evocă o lume proscrisă, ţinută
departe sub însemnele infamiei. Este o societate periferică, sordidă şi mizeră, alcătuită din indivizi bizari: hoţi,
cuţitari, delincvenţi. Perspectiva este sumbră, dar nu exclude simpatia şi omenia. Regimul penitenciar este o
„parodie a calvarului”, pentru că înfăptuieşte o „operă sistematică de pervertire, abrutizare şi distrugere”, în loc
să aducă ispăşirea păcatelor prin suferinţă (Ov S. Crohmălniceanu). Chiar şi în acest cadru mizer, infam, apar
prezenţe divine: „La patul vecinului meu / A venit aseară Dumnezeu. / Cu toiag, cu îngeri, cu sfinţi, / Erau aşa
de fierbinţi / că se făcuse în spital / Cald ca subt un şal.” („Cântec mut”).
Este uimitoare rapiditatea cu care poetul trece de al un registru la altul. Uneori e sarcastic, realismul crud
al amânuntului şochează, pentru ca imediat să devină „sentimental”, exprimându-şi simpatia şi compasiunea
pentru aceşti nenorociţi.
Pentru a zugrăvi mahalaua citadină de odinioară, Arghezi revoluţionează limbajul poetic. Cuvântul
argotic e împerecheat cu arhaismul ori cu neologismul. Apar alăturări imprevizibile de termeni comuni cu
termeni rari. Zone interzise ale limbii sunt valorificate acum. Elemente lexicale argotice, vulgare sau obscene
sunt mlădiate pentru a servi ideea poetică. De aceea, cuvintele nu apar niciodată şocante sau stridente, întrucât
sunt limpezite în apele artei de orice urmă de trivialitate.
Volumul se deschide cu un text programatic intitulat tot „Flori de mucigai”, alianţă lexicală
oximoronică, surprinzătoare, care are menirea de a sublinia concepţia potrivit căreia „pretutindeni şi în toate e
poezie” (T. Arghezi). „Florile” simbolizează frumuseţea absolută, feminitate, spirit, năzuinţă spre energiile
cosmice, idealuri; “mucigaiul” (forma arhaică accentuează ȋncărcătura negativă a termenului)) devine simbol al
unei consecinţe a răului, un factor al degradării, o esenţă a întunericului. Menirea artistului e tocmai de a
descoperi – aşa cum sugerează titlul – frumuseţea, suavitatea, dincolo de sordid, de urât.
Ca specie literară, „Flori de mucigai” este, deci, o artă poetică modernă, de vreme ce se revendică direct
din „Florile răului” ale lui Baudelaire. Atfel, textul abordează o temă specifică – condiţia creatorului şi a artei –,
clarifică modalităţile artistice, principiile estetice, care au stat la baza întregului volum.
Incipitul este modern, de tip ex-abrupto, şi concentrează „credo”-ul literar al artistului care consideră
arta sa încheiată definitiv, după cum o sugerează forma de perfect compus „am scris”).
 În prima secvenţă poetică se comunică ideea că în condiţiile degradante şi neprielnice ale detenţiei, când
ustensilele obişnuite ale muncii literare lipsesc, unghia neîngrijită şi crescută poate deveni unealtă a scrisului. În
universul carceral, întunecos, mărginit, scrisul devine o dorinţă mistuitoare care, pentru a se împlini, presupune
trudă. Într-o solitudine totală, stihurile scrijelite pe tencuială devin singura modalitate prin care eul liric se poate
comunica: „Le-am scris cu unghia pe tencuială / Pe un perete de firidă goală, / În întuneric, în singurătate...”
Forma arhaică “părete” creează atmosfera unui timp îndepărtat, a unui spaţiu damnat şi aminteşte de mesajele
rupestre, de manifestările ludice, infantile, de cuvintele pustnicilor sau ale întemniţaţilor. Izolarea este
accentuată de întuneric, iar absenţa luminii la T. Arghezi semnifică pierderea credinţei, „ruptura de divinitate”,
renunţarea la dragoste, familie, virtuţi şi rodnicie. Spaţiul imaginarului poetic este ȋngust, ermetic, fără ferestre,
căzut în imobilitate, apăsător, sufocant. Experienţa omului care trăieşte aici devine o, „coborâre în infern”, în
noapte, întâlnire cu demonia. Toate aceste trăiri sunt specifice poeziei moderne
Eul liric ȋşi simte „puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat
împrejurul / Lui Luca, lui Marcu, lui Ioan.” Versurile de acum nu mai sunt efectul unei revelaţii, în ele nu mai
trebuie căutată „slova de foc” despre care amintea în „Testament” şi care sugera implicarea graţiei divine în
creaţie. Absenţa revelaţiei este afirmată insistent, prin repetarea negaţiei „nici”, într-o enumeraţie ai cărei
termeni amintesc de secundanţii fabuloşi ai evangheliştilor: taurul, leul, vulturul. Eul liric îşi situează versurile
într-o opoziţie semnificativă, adjudecându-le un regim „minor” în raport cu scrierile evangheliştilor (registru
„major”, legat de consemnarea absolutului).
Versurile acestea izvorăsc din sensibilitatea adâncă a artistului, ele nu ar putea fi exprimate într-o
realitate obişnuită, căci „sunt stihuri fără an ,/ Stihuri de groapă, / De sete de apă / Şi de foame de scrum /
Stihurile de-acum.”
În asemenea atmosferă sumbră, într-o solitudine absolută, are loc o „răsturnare”. „Unghia îngerească” de
odinioară nu mai creşte, sau poate eul liric însuşi, căutând-o şi cercetând-o, nu o mai recunoaşte. Înţelegem că e
vorba despre mâna dreaptă, cea care ţine, de obicei, condeiul şi este acum neputincioasă. Pentru versurile de
acum îi sunt de ajuns unghiile de la mâna stângă, mână care e asociată, conform unui vechi simbolism,
maleficului, demonicului: „Când mi s-a tocit unghia îngerească / Am lăsat-o să crească / Şi nu a mai crescut /
Sau nu o mai am cunoscut.”
A două secvenţă (şi ultima) accentuează deznădejdea eului liric. Verbul la imperfect “era” conferă
caracter durativ şi evocator ȋntunericului care însoţeşte creaţia; caracterul iterativ poate fi înţeles ca o perpetuare
nu numai a lipsei de lumină; ci şi a disperării. Fiinţa umană pare încremenită în neant. Cezura şi enunţurile
scurte marchează încărcătura emoţională a discursului poetic. Exteriorul accentuează solitudinea fiinţei umane;
nu se aude nimic, doar ploaia percepută ca o forţă agasantă a unei lumi care ignoră orice suferinţă. Este evidentă
opoziţia între fiinţă şi lume marcată prin deictice spaţiale(„departe”, „afară”). Lumea închisă, în care viaţa este
suprimată, mortificată, e figurată sumar. „Firida goală”, peretele, întunericul semnifică un spaţiu închis,
apăsător. E un mediu ostil, „aici” şi „afară” e doar ploaie şi, din nou, întuneric. Durerea resimţită fizic, în unghia
„ca o ghiară’, e mai ales aceea a spiritului care îşi descoperă neputinţa, care nu găseşte nici prin creaţie calea de
a evada: „Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară. / Şi mă durea mâna ca o ghiară / Neputincioasă să se
strângă./ Şi m-am silit să le scriu cu unghiile de la mâna stângă.”
În acest context, poezia devine „un eter subtil care pe toate le infuzează, o esenţă a tuturor exigenţelor ca
şi a existenţelor umane, chiar şi a celor penibile” (Nicolae Balotă). Toate stările, nu numai sublime şi patetice, ci
şi cele triviale, cotidiene, banale conţin poezie.
Conform ideilor exprimate programatic, şi în acest text se observă noutatea limbajului arghezian.
Inovaţia lingvistică presupune valorificarea tuturor registrelor, alegerea cuvântului celui mai expresiv, mai
şocant. De exemplu, pentru realizarea oximoronului din titlu, poetul preferă forma arhaică a termenului
„mucegai”, parcă pentru a spori cantitatea de urât pe care o conţine. Metaforele potenţează starea de disperare a
artistului care nu poate crea liber, care îşi simte „puterile neajutate”. Tot aici, repetiţia („nici”) sau enumeraţia
(„taurul…leul….vulturul”) subliniază absenţa graţiei divine. Comparaţia din ultima secvenţă („mă durea mână
ca o ghiară”) e expresia poetică a aceleiaşi suferinţe torturante.
În concluzie, aidoma baudelairianelor „flori ale răului”, „florile de mucegai” ale lui Tudor Arghezi îşi
află punctul de sprijin în moderna estetică a urâtului, iar oximoronul din titlu devine procedeul dominant în
acest ciclu al „mâinii stângi” cum am putea numi „Florile de mucegai”.