Hemoglobina se găseşte numai în hematii şi are

rolul de a transporta oxigenul de la plămâni la

ţesuturile periferice
La om concentraţia hemoglobinei este de 14-
16g/100 ml
. Capacitatea de transport a 100 ml sânge este de
aproximativ 20 ml oxigen.
Acelaşi volum de plasmă poate transporta
numai 0,5 ml oxigen sub formă dizolvată
Tipuri de hemoglobine normale
- Hb A – tipul dominant al adultului – 2 lanţuri α
şi 2 lanţuri β
- Hb A2 – hemoglobina adultă minoră(α2δ2)
- Hb F – hemoglobina fetală (α2γ2)
- Hb E – hemoglobina embrionară (α2ε2)
hemoglobina adultă majoră
structură tetramerică = proprietăţi mai complexe
decât ale mioglobinei
Transportă pe lângă oxigen şi dioxid de carbon şi
protoni
Poate fi imaginată şi ca o structură dimerică (αβ)-
cele două catene polipeptidice din structura fiecărui
dimer formează între ele legături puternice
Cei doi dimeri se pot mobiliza unul faţă de celălat
deoarece sunt legaţi prin legături mai slabe
De aici rezultă faptul că există diferenţe de structură
între hemoglobina oxigenată şi hemoglobina
neoxigenată
• Hemoglobina neoxigenată
(deoxihemoglobina) este denumită şi forma T
(tensionată) din cauză că cei doi dimeri
interacţionează prin mai multe legături care
reduc mobilitatea catenelor polipeptidice.
Forma T are afinitate redusă faţă de oxigen
• Hemoglobina oxigenată (oxihemoglobina)
este denumită forma R (relaxată) deoarece
legarea oxigenului determină ruperea
anumitor legături ionice şi punţi de hidrogen
dintre dimerii αβ ceea ce conduce la o
libertate de mobilizare mai mare. Forma R are
afinitate crescută faţă de oxigen.
Proprietăţile hemoglobinei
1. Transportul oxigenului
[Hb]4 + 4 O2 → [HbO2]4
Gradul de saturaţie variază între zero şi 100%.
Factorii care influenţează legarea oxigenului de
hemoglobină sunt :
▪ presiunea parţială a O2 (pO2),
▪ presiunea parţială a CO2 (pCO2),
▪ pH – ul,
▪ 2,3-difofogliceratul (efector alosteric).
Proprietăţile hemoglobinei
1. Transportul oxigenului
[Hb]4 + 4 O2 → [HbO2]4
Curba de disociere a oxigenului este o sigmoidă
ceea ce arată că afinitatea faţă de oxigen a
hemoglobinei este mai mică iniţial şi creşte pe
măsura saturaţiei în oxigen.
Acest fapt se datorează efectului de
cooperativitate între cele patru catene
polipeptidice ale hemoglobinei
Proprietăţile hemoglobinei
1. Transportul oxigenului
[Hb]4 + 4 O2 → [HbO2]4
Modificările structurale specifice iniţiate la
nivelul unui hem sunt transmise succesiv
celorlalte grupări hem din structura
hemoglobinei astfel că afinitatea ei faţă de ultima
moleculă de oxigen este de 300 ori mai mare
decât afinitatea ei pentru prima moleculă de
oxigen.
Proprietăţile hemoglobinei
1. Transportul oxigenului
[Hb]4 + 4 O2 → [HbO2]4
Oxihemoglobina şi deoxihemoglobina au
structuri cuaternare diferite.
Creşterea presiunii parţiale a O2 favorizează
legarea lui de Hb în timp ce scăderea presiunii
parţiale a O2 este favorabilă eliberării lui de pe
Hb.
Creşterea pH-ului favorizează fixarea oxigenului
de pe Hb iar scăderea pH –ului favorizează
eliberarea oxigenului
Proprietăţile hemoglobinei
1. Transportul oxigenului
[Hb]4 + 4 O2 → [HbO2]4
Acest efect al pH-ului se numeşte efect Bohr
Acesta este asociat cu creşterea presiunii parţiale
a CO2 la nivelul capilarelor cea ce determină
formarea acidului carbonic sub acţiune
anhidrazei carbonice.
Proprietăţile hemoglobinei
1. Transportul oxigenului
[Hb]4 + 4 O2 → [HbO2]4
Acidul carbonic se ionizează cu determinând
creşterea concentraţiei protonilor.
La nivelul capilarelor alveolare pH-ul creşte uşor
datorită eliminării dioxidului de carbon prin
aerul expirat.
Proprietăţile hemoglobinei
1. Transportul oxigenului
[Hb]4 + 4 O2 → [HbO2]4
Proprietăţile hemoglobinei
1. Transportul oxigenului
[Hb]4 + 4 O2 → [HbO2]4
Forma neoxigenată a hemoglobinei are o
afinitate mai mare pentru protoni decât forma
oxigenată (oxihemoglobina) datorită grupărilor
ionizabile (amino din capetele terminale sau
catene laterale bazice).
Astfel creşterea concentraţiei protonilor
stabilizează forma deoxi a hemoglobinei şi
induce scăderea afinităţii ei faţă de oxigen.
Proprietăţile hemoglobinei
1. Transportul oxigenului
[Hb]4 + 4 O2 → [HbO2]4
2,3-difosfogliceratul (2,3-DPG) determină
scăderea afinităţii faţă de oxigen a Hb prin faptul
că se leagă de forma neoxigenată nu şi de
oxihemoglobină.
Acesta reprezintă un efector alosteric – se leagă
la nivelul unei nişe formată între două lanţuri β
globinice.
Proprietăţile hemoglobinei
1. Transportul oxigenului
[Hb]4 + 4 O2 → [HbO2]4
Acest situs de legare conţine resturi de
aminoacizi bazici care formează legături ionice
cu grupările fosfat (acide) din 2,3-DPG.
2,3-DPG se găseşte în concentraţii aproximativ
egale cu a Hb şi este sintetizat dintr-un compus
intermediar al glicolizei.
2,3-DPG este in parte responsabil de adaptarea
organismului la altitudine inaltă.
Proprietăţile hemoglobinei
1. Transportul oxigenului
[Hb]4 + 4 O2 → [HbO2]4
Adaptarea la altitudine înaltă esteun proces
complex prin care cresc numărul de eritrocite şi
conţinutul de Hb din eritrocite.
O adaptare perfectă poate dura mai multe
săptamăni. O anumită adaptare se observă şi pe
parcursul unei zile datorită creşterii rapide a
concentraţiei de 2,3-DPG.
Proprietăţile hemoglobinei
2. Transportul dioxidului de carbon

O mare parte a dioxidului de carbon rezultat din

procesele catabolice este transportat în sânge sub
formă de ioni bicarbonat.
O parte se leagă de grupările amino ale Hb cu
formarea carbhemoglobinei dar şi ale altor proteine
plasmatice (aproximativ ¼ din CO2 este tranportat
sub această formă).
Pentru că Hb reprezintă cca. 75% din proteinele
plasmatice se vorbeşte de transportul CO2 de către
Hb.
Proprietăţile hemoglobinei
2. Transportul dioxidului de carbon

Legarea dioxidului de carbon stabilizează forma

T ceea ce determină scăderea afinităţii
hemoglobinei faţă de oxigen.
Proprietăţile hemoglobinei
Proprietăţile hemoglobinei
3. Transportul monoxidului de carbon
[Hb]4 + 4 CO → [HbCO]4
Monoxidul de carbon se leagă de Hb la nivelul
ionului de Fe2+ şi formează carboxihemoglobina.
Afinitatea hemoglobinei pentru CO este de peste 200
de ori mai mare decât pentru oxigen. De aceea, chiar
şi concentraţii mici de CO din aerul ambiental pot
determina concentraţii toxice de
carboxihemoglobină în sângele circulant.
Toxicitatea CO este dată de hipoxia tisulară dar şi de
leziunele celulare directe produse. Tratamentul
intoxicatiei cu CO se face prin administrare de
oxigen 100% pentru a facilita disocierea
carboxihemoglobinei.
Proprietăţile hemoglobinei
3. Transportul monoxidului de carbon
[Hb]4 + 4 CO → [HbCO]4
Odată legat de unul sau mai multe situsuri ale
Hb, aceasta capătă forma relaxată (R)
determinând creşterea afinităţii pentru oxigen a
situsurilor rămase.
Toate aceste modificări determină transformarea
curbei de saturaţie în hiperbolă. Ca urmare Hb
nu mai poate ceda oxigenul la nivel tisular.
Proprietăţile hemoglobinei
4. Oxidarea reversibilă a hemoglobinei
Methemoglobina este produsul de oxidare
a Fe2+ din Hb cu formarea Fe3+.
Methemoglobina nu poate fixa oxigenul. Această
oxidare poate fi generată de anumite substanţe
chimice exogene (nitriţi) sau endogene (radicali
ai oxigenului) sau de defecte genetice moştenite
(mutaţii ale lanţurilor α sau β globinice),
deficitul de NADH-citocrom b5 reductaza
(NADH-methemoglobin reductaza).
Imunoglobulinele (Ig) - se sintetizează la contact
cu antigenul - sunt o clasă de proteine capabile
să recunoască în mod specific un antigen, de a
lega antigenul şi de al neutraliza. Ele sunt
localizate pe membrana limfocitelor B sau sunt
secretate de plasmocite in mediul interior.
Sunt sintetizate ca răspuns specific la acţiunea
microoganimelor dar şi a altor compuşi străini
organismului.
Toate imunoglobulinele sunt alcătuite dintr-o unitate de
bază care conţine două catene (lanţuri) grele notate cu H
(heavy) şi două catene (lanţuri) uşoare notate cu L (light)
legate între ele prin legături disulfurice. Lanţurile H şi L
sunt alcătuite din domenii formate din cca. 110 aminoacizi
– lanţurile H conţin 4-5 domenii
- lanţurile L conţin 2 domenii.
Fiecare lanţ are un capăt N-terminal şi un capăt C-terminal.
Capetele N- terminale au secvenţe diferite de aminoacizi de
la o imunoglobulină la alta, de aceea sunt denumite VH şi
VL. Aceste domenii variabile determină specificitatea
fiecărei imunoglouline.
Celelalte domenii sunt mai constante în ceea ce priveşte
secvenţa de aminoacizi şi sunt denumite CL, CH1, CH2, CH3,
CH4.
Imunoglobulinele sunt repartizate în cinci clase în
funcţie de structuta lanţurilor H şi L.
Lanţurile H se prezintă sub forma a cinci izotopi – γ,
α, μ, δ, ε
Lanţurile L se găsesc sub forma a doi izotopi – κ, λ.
- IgG se găsesc în concentraţia cea mai mare în sânge
(70-80% din totalul imunoglobulinelor). Sunt
sintetizate în cantitate mare la al doilea contact cu
antigenul. Se găsesc şi în lichidele interstiţiale.
Traversează placenta – asigură protecţie imunitară
copilului. Activează sistemul complement şi celulele
fagocitare. H- γ, L - κ sau λ
- IgM se sintetizează la primul contact cu antigenul, sunt
responsabile de răspunsul imunitar primar. Sunt foarte
eficiente în fixarea sistemului complement şi în activarea
celulelor fagocitare. H- μ , L - κ sau λ
- IgA se găsesc în cantitatea cea mai mare în secreţii
(lacrimi, salivă, mucoasa intestinală, secreţia bronşică
etc). Reprezintă linia de apărare contra invaziilor
microorganismelor patogene. Nu activează
complementul. H- α , L - κ sau λ
- IgD se găsesc în plasmă în concentraţii mici, la suprafaţa
limfocitelor B, funcţia lor este încă puţin cunoscută. Se
pare că ar acea un rol de receptori membranari. H- δ , L -
κ sau λ
- IgE sunt responsabile de răspunsul alergic. Ele au o
afinitate mare pentru bazofile şi mastocite. In astm şi
rinita alergică (la fân) se observă formarea unui
complex specific la suprafaţa mastocitelor (receptor
Fc, antigen, IgE) care determină eliberarea de
histamină şi de alte substanţe spasmogene. H- ε , L -
κ sau λ.
Concentraţia imunoglobulinelor în ser este : ~ 70-80%
IgG, ~ 15% IgA, ~ 10% IgM, iar IgE şi IgD < 0,1%
Lanturile H sunt alcătuite din patru domenii (unul
variabil şi trei constante) notarea cu VH, CH1, CH2, CH3
iar lanţurile L sunt alcătuite din 2 domenii notate VL
şi CL.
Domeniile variabile sunt responsabile de
specificitatea lor, de legarea antigenului şi formarea
complexului antige-anticorp. Domeniile constante
mediază funcţiile comune ale clasei – activarea
complementului şi a celulelor fagocitare.
Reprezintă proteina cea mai frecvent întâlnită în
organismul uman.
Tipurile şi organizarea moleculelor de colagen depind de
rolul structural pe care îl joacă în fiecare organ.
În unele ţesuturi, colagenul este dispersat ca un gel având
rol de susţinere (ex. matricea celulară, corpul vitros ocular).
În alte ţesuturi este prezent sub forma unui mănunchi de
fibre paralele care conferă rezistenţă crescută (ex.
tendoane).
În structura corneei, colagenul este orientat în aşa fel încât
să permită trecerea luminii cu un grad minim de dispersie.
Colagenul din ţesutul osos este dispus sub formă de fibrile
care se întretaie în anumite unghiuri ceea ce conferă o bună
rezistenţă mecanică.
Tip Distribuţie tisulară
Colagenul fibrilar
I Tegument, oase, tendoane, vase sanguine,
cornee
II Cartilaj, disc intervertebral, corp vitros
III Vase sanguine, tegument fetal
Colagen reticular
IV Membrana bazală
VII Structurile localizate sub epiteliile
pavimentoase stratificate
Colagenul asociat fibrilelor
IX Cartilaj
XII Tendoane, ligamente, alte ţesuturi
Colagenul fibrilar (organizat în fibrile) are structura
de tripluhelix descrisă anterior la caracterizarea
structurii secundare a proteinelor.
Colagenul reticular formează reţele tridimensionale.
Colagenul care se asociază fibrilelor aderă la
suprafaţa fibrilelor şi asigură legăturile între fibrile
şi între fibrile şi matricea extracelulară.
Conține hidroxiprolina și hidroxilizina.
Tulburările metabolismului colagenului sunt boli
genetice caracterizate prin incapacitatea colagenului
de a forma fibre normale şi de a asigura rezistenţa şi
elasticitatea diferitelor ţesuturi – sindromul Ehler-
Danlos (EDS).
EDS poate fi produs de deficienţe ale enzimelor care
acţionează asupra colagenului (ex. Lizilhidroxilaza,
procolagenpeptidaza) şi de mutaţii ale genelor
responsabile de secvenţele aminoacizilor
colagenului de tip I, III sau V.
Este o proteină a ţesuturilor conjunctive cu
proprietăţi asemănătoare cauciucului.
Fibrele elastice sunt alcătuite din microfilamente de
elastină şi glicoproteine. Se găsesc în structura
plămânilor a pereţilor arterelor mari şi a
ligamentelor elastice. Aceste fibre pot fi întinse pe o
lungime de câteva ori mai mare decât lungimea lor
normală şi revin la forma iniţială după încetarea
forţei de întindere.
Este un polimer proteic insolubil. Este bogată în
prolină şi lizină, are un conţinut mic de
hidroxiprolină şi este lipsită de hidroxilizină.
• Se cunosc în jur de 50 de structuri keratnice
localizate în păr, unghii, filamente, piele etc.

• Sunt bogate în cisteina care permite formarea de

numeroase punți disulfurice → stabilitate

• Se găsesc de asemenea metionină, alanină,

fenilalanină.

• Keratina α prezintă exclusiv structură de α-helix.

Este formată din 2 helixuri (dreapta) care se
rulează într-un superhelix stânga
2 tipuri de legături stabilizează dimerul
• Extremitățile N și C terminale formează structuri
globulare care înconjoară domeniul central
format din 310 AA. Domeniul central este format
dintr-o secvență repetitivă de 7 AA. Dintre
aceștia primii 4 sunt AA nepolari. Ei favorizează
interacțiunea dintre cele 2 helixuri
• Punțile disulfurice care explică stabilitatea și
insolubilitatea

Aceste superhelixuri se combină de manieră

antiparalelă cu formare de tetrameri care se vor
polimeriza.
▪ se sintetizează în ficat
▪ Este principala proteină plasmatică
▪ Proteină globulară solubilă în apă
▪ Conțin 585 AA (cca. 30 Cys). Cys formează
punți disulfurice, mai puțin una.
▪ Cys liberă permite legarea de alte molecule
▪ Este bogată în structuri α-helix și puține
structuri β-pliate
Funcții:
o Menținerea presiunii oncotice (presiunea
osmotică generată de proteine)
Ele permit retenția apei întravascular. Dacă scade
conc. plasmatică de albumine apa trece în
compartimentul interstițial → șoc hipovolemic și
edeme.
Un pacient în șoc hipovolemic – un tratament este
administrarea de albumine
Funcții:
o Tranport

Substanțe endogene: acizi grași liberi, hormoni

steroidieni, cationi bivalenți (Ca2+, Zn2+)
Substanțe exogene: medicamente hidrofobe
o Antioxidant

Nivelul proteinelor plasmatice este utilizat în scop

de diagnostic în diferite patologii:
Variații cantitative
✓ Sindromul inflamator – scăderea albuminelor și
creșterea gamaglobulinelor
✓ Hiperalbuminemia este foarte rară – pierdere
de lichid vascular
✓ Hipoalbuminemia este mai frecventă – ex.
Ciroza hepatică, malabsorbție, pierderi de
proteine cutanat (arsuri)
Variații calitative
✓ Se observa la electroforeza proteinelor
plasmatice – în loc să apară un singur pic, apar
2 picuri/benzi sau distanța de migrare este
diferită (modificări care nu reprezintă variații
patologice neapărat sau însoțesc un proces
patologic)