Rusu Ioan-Paul

Bioingineria Reabilitării, anul 1

Grupa 2
Biomecanica alergării

Alergarea este o metodă de locomoție terestră ce permite oamenilor și altor animale

să se deplaseze rapid pe jos. Alergarea este un tip de mers caracterizat printr-o fază aeriană în
care toate picioarele se află desprinse de sol.[1]
Ciclul alergării este diferit de ciclul mersului. Un ciclu poate fi descris ca seria de
mișcări ale trenului inferior dintre contactul inițial al piciorului cu suprafața de sprijin, până
la reconectarea dintre cele două, la sfârșitul ciclului.[2]
Fie că este vorba de ciclul mersului sau cel al alergării, există două faze principale:
faza de sprijin și faza de pendulare. Faza de sprijin apare atunci când piciorul ia contact cu
suprafața de sprijin. Când un membru inferior este în faza de sprijin, celalălalt este în faza de
pendulare.
Diferența dintre alergare și mers este dată de existența unei faze de „zbor” sau
„plutire” în timpul alergării. Această fază de plutire apare între faza de sprijin și cea de
pendulare. Prin urmare, alegatul (cu orice viteză) are ca și caracteristică faptul că fie un
 Rusu Ioan-Paul
Bioingineria Reabilitării, anul 1
Grupa 2
picior sau niciunul nu atinge solul în ciclu, în opoziție cu mersul, în care cel puțin un picior
este mereu în contact cu suprafața de sprijin.[3]
Fig.1 Ciclul alergării, adaptare după „Melbourne Sports and Allied Health Clinic”[4]
 Pentru mers, faza de sprijin de-obicei este aproximativ 60% din ciclu, în timp ce faza
de pendulare ocupă restul de 40%. Caracteristic mersului este faptul că faza de sprijin
reprezintă mai mult de 50% din ciclu, în timp ce pendularea ocupă restul timpului rămas.
Pentru alergare este valabil opusul, adică faza de de sprijin reprezintă mai puțin de 50% din
ciclu. Această fază de pendulare pentru mai mult de 50% determină o suprapunere a fazelor
de balansare între membrele inferioare, generând faza de plutire caracteristică. [5]
Cu cât crește viteza de alergare, cu atât faza de sprijin ocupă mai puțin timp din ciclul
alergării. Prin urmare, sprinterii petrec un procent mult mai mic în faza de sprijin. În plus,
lungimea pasului și cadența acestuia sunt mai mari în timpul alergării față de mers. Odată ce
cadența pasului, lungimea pasului și viteza alergării cresc, cresc și forțele de reacțiune a
suprafeței de sprijin.[3]
Analizând ciclul alergării pe momente specifice, perioada de sprijin este împărțită în:
faza de amortizare, momentul verticalei și faza de impulsie; perioada de pendulare este și ea
împărțită în trei faze, după cum urmează: faza pasului posterior, faza din momentul
verticalei, faza pasului anterior.
1. Perioada de sprijin
În perioada de sprijin, alergătorul se găseşte în contact cu solul, alternativ, când pe un
picior, când pe celălalt (fig.nr2.). Ea este de cea mai mare importanţă pentru alergător,
deoarece conţine în structura sa sursa motoare a acţiunii de deplasare. Perioada de sprijin
cuprinde trei faze:
• de amortizare; (fig. 2a)
• momentul verticalei; (fig. 2b)
• de impulsie. (fig. 2c) [6]

Fig.2 Faza de spijin

 1.1. Faza de amortizare
Se produce în momentul în care piciorul ia contactul cu solul, după faza de zbor
(fig.1.a). La începutul acestei faze, proiecţia normală a centrului de greutate va cădea înapoia
locului de contact. Din această cauză, direcţia forţei determinantă de apăsarea pe sol a
piciorului de sprijin este orientată înainte şi în jos.
Impactul determinat de contactul labei piciorului cu solul, după faza de zbor, este
amortizat în mod suplu de articulaţiile gleznei, genunchiului şi şoldului, care preiau elastic
efectul şocului de aterizare. Contactul labei piciorului cu solul se face de la planta piciorului
până spre călcâi, în funcţie de viteza alergării, distanţa acesteia şi randamentul energetic
optim. [6]
1.2. Faza din momentul verticalei
În timpul fazei de amortizare (fig.2.b), corpul alergătorului pivotează în jurul
punctului de sprijin, ajungând treptat cu proiecţia verticală a centrului de greutate pe
suprafaţa acestuia, definind momentul verticalei. În această fază, piciorul de sprijin atinge
cea mai mare flexie din genunchi, iar centrul de greutate al corpului coboară pe un arc de
cerc, la cel mai de jos nivel din tot ciclul pasului alergător. Presiunea exercitată de corp
asupra reazemului este perpendiculară pe sol, iar reacţia reazemului este orientată de jos în
sus, având o valoare egală cu greutatea corpului. [6]
1.3. Faza de impulsie
Această fază începe din momentul depăşirii verticalei şi se termină când vârful labei
piciorului se desprinde de sol (fig.2.c). Partea caracteristică din această fază o constituie
acţiunea de împingere oblică spre înapoi exercitată asupra reazemului, cu o rezultantă
orientată, de data aceasta, în sus şi înainte. Oblicitatea acestei acţiuni este cu atât mai mare,
cu cât creşte distanţa dintre punctul de sprijin al piciorului pe sol şi proiecţia centrului de
greutate pe acesta.
Mai menţionăm faptul că, deşi forţa de impulsie are o acţiune periodică, la fiecare
pas, viteza de alergare este relativ constantă, datorită inerţiei corpului care tinde să-şi
păstreze starea de mişcare dobândită. Credem că structura somatică puternică a trunchiului şi
braţelor alergătorilor de viteză se justifică tocmai pentru că îndeplineşte funcţia de roată
volantă, ce asigură o deplasare uniformă (accelerată, constantă sau încetinită) pe parcursul
probelor de viteză. [6]
 2. Perioada de pendulare
Această perioadă începe odată cu terminarea impulsiei şi, prin fazele ei, închide ciclul
pasului dublu. În funcţie de poziţia piciorului pendulant faţă de verticala coborâtă pe
suprafaţa de sprijin a piciorului opus, perioada de pendulare cuprinde trei faze (fig. 3):
• faza pasului posterior;
• faza din momentul verticalei;
• faza pasului anterior.[6]

Fig. 3 Faza de pendulare

2.1. Faza pasului posterior

La debutul acestei faze, datorită avântării spre orizontală a coapsei piciorului de
sprijin şi rămânerii în urmă a piciorului de impulsie, unghiul dintre cele două coapse va avea
deschiderea maximă (fig. 3.a, a1). Valorile acestei deschideri sunt mai mari la alergătorii de
viteză (110-120°), care realizează astfel un fuleu mai lung, faţă de alergătorii de fond (90-
100°).
Pendularea posterioară se caracterizează prin tragerea coapsei înainte din articulaţia
şoldului şi ducerea gambei înapoi şi în sus, din articulaţia genunchiului. În urma acestor
mişcări, unghiul dintre cele două coapse se închide din ce în ce mai mult, ajungând la 0° în
momentul verticalei. Unghiul dintre coapsă şi gambă devine şi el din ce în ce mai mic,
ridicând călcâiul cât mai aproape de şezut. Mişcarea de pendulare înapoi şi în sus a gambei
este mai amplă la alergătorii de viteză şi mai redusă la cei de distanţe lungi. [6]
2.2. Faza din momentul verticalei
Este marcată de încrucişarea piciorului de sprijin de către piciorul pendulant (fig.3. b).
În această fază se produce şi o maximă flexie a gambei pe coapsă, cu o ducere accentuată a
călcâiului spre şezut. [6]
2.3. Faza pasului anterior
În această fază (fig.3. c, c1), coapsa piciorului pendulant îşi continuă mişcarea de
înaintare spre înainte şi în sus, depărtându-se treptat de coapsa piciorului de sprijin. Unghiul
dintre coapse începe din nou să se deschidă, atingând treptat valoarea maximă, în momentul
în care coapsa piciorului pendulant se apropie de orizontală (mai mult la alergătorii de viteză
decât la cei de rezistenţă). În acest timp, unghiul dintre gambă şi coapsă creşte spre valoarea
de 90°. Faza continuă prin coborârea treptată a coapsei şi ducerea dinspre înainte spre înapoi
a gambei, pregătind coborârea labei piciorului pe sol şi preluarea şocului de aterizare. [6]
În timpul alergării apar de asemenea oscilații ce pot fi verticale, laterale sau
transversale. [6]
Oscilațiile verticale se produc în plan sagital datorită direcţiei oblice spre înainte-sus
a forţei de impulsie a piciorului de sprijin (fig. 4). Ele se manifestă prin alternanţa ciclică
dintre poziţia înaltă a corpului alergătorului în faza de zbor, cu poziţia joasă a momentului
verticalei din cadrul perioadei de sprijin. [6]

Fig.4
Oscilațiile verticale
 Oscilaţiile laterale se produc în plan frontal, având ca axă de rotaţie direcţia antero-
posterioară (fig.5.). Ele apar din cauza trecerii alternative a greutăţii corpului de pe un picior
pe celălalt, în timpul perioadelor de sprijin. Oscilaţiile laterale sunt cu atât mai pronunţate, cu
cât tălpile prezintă între ele o depărtare mai mare la fiecare sprijin pe sol şi cu cât diametrul
frontal al bazinului este mai mare. [6]

Fig.5 Oscilațiile laterale

Oscilațiile transversale se manifestă prin ducerea înainte a laturii bazinului care
corespunde piciorului pendulant, concomitent cu rămânerea în urmă a laturii bazinului, de
partea piciorului de sprijin. Aceste oscilaţii vor atinge valoarea maximă când unghiul dintre
coapse va avea amplitudinea cea mai mare şi vor fi nule în momentul verticalei. Echilibrarea
oscilaţiilor transversale ale bazinului se realizează prin oscilaţii de sens opus ale umerilor,
antrenând în această mişcare şi deplasarea încrucişată a braţelor. Oscilaţiile transversale cresc
în funcţie de mărirea vitezei. Ele pot fi considerate ca fiind utile alergătorului, atâta timp cât
frecvenţa mişcărilor compensatorii ale braţelor şi umerilor nu vor frâna frecvenţa mişcării
picioarelor. [6]

Fig.6 Oscilațiile transversale

 Lanțul cinetic implicat în alergare este format din gleznă, genunchi, șold, trunchi și
tren superior. Fiecare dintre aceste structuri au rolul lor în ciclul alergării.
Glezna are rolul de absorbant al șocurilor continue și repetate produse în timpul
alergării. Piciorul și glezna absoarb inițial șocurile, iar apoi le transmit mai departe către
lanțul cinetic, în timpul fazei de sprijin. De fiecare dată când piciorul atinge suprafața de
alergare, în timpul ciclului, până la de 3 ori greutatea corpului este absorbită de membrul ce
aterizează.
Contracția excentrică a flexorii plantari ai gleznei în timpul contactului inițial ajută,
de asemenea, la absorbția șocurilor. Mușchii flexori ai plantei controlează dorsiflexia în
timpul fazei de sprijin. Ei, împreună cu cvadricepsul, sunt principalii acceleratori în timpul
ciclului de mers. Articulația gleznei este ideal să fie la un unghi de 90 la contactul inițial.
Unghiul crește până la 20 de grade dorsiflexie în momentul verticalei, urmând ca flexia
genunchiului să absoarbă impactul din faza de sprijin.
Pronația gleznei permite flexibilității piciorului să se acomodeze diferitelor suprafețe
pe care se realizează alergarea. Pronația maximă a piciorului este atinsă la jumătatea fazei de
sprijin. Ligamentele gleznei previn o pronație excesivă, dar tibialul posterior împreună cu
mușchii gastrocnemieni și soleari ajută de asemenea în controlul pronației. Tibialul anterior
este mușchiul cu cea mai mare activitate musculară în timpul alergării și în consecință, este
cel mai predispus spre accidentări.
Faza de sprijin se termină cu piciorul în supinație pentru a crea propulsia. [7]

Fig. 7 Unghiurile de amplitudine ale gleznei în timpul ciclului alergării

 Genunchiul are două faze de flexie în timpul fazelor de sprijin și pendulare. Flexia
genunchiului în timpul contactului inițial este de aproximativ 20-25 de grade, continunându-
se până la 45 de grade în momentul verticalei. După contactul inițial, cvadricepsul este
activat printr-o contracție excentrică ca să reziste flexiei genunchiului.
În timpul fazei de pendulare, genunchiul va atinge o flexie maximă cuprinsă între 90
și 130 de grade, în funcție de viteza alergării. Dreptul femural se contractă excentric în
timpul primei faze de pendulare pentru a preveni o hiperflexie; în opoziție, ischiogambierii se
contractă excentric în timpul ultimei faze de pendulare pentru a preveni o hiperextensie a
genunchiului.
Genunchiul se va extinde de la 10-20 de grade până la extensie maximă. Acest fapt
permite o lungime maximă a pasului dublu, crescând propulsia prin timpul petrecut în aer în
timpul pendulării.
Cu cât lungimea pasului dublu este mai mare, cu atât forța de reacțiune a solului este
mai mare, ceea ce poate interfera cu coordonare dintre gleznă și genunchi, putând cauza
accidentări.[8]

Fig. 8 Unghiurile de amplitudine ale genunchiului în timpul alergării

 Șoldul realizează mișcarea de flexie în timpul fazei de pendulare și extensie în timpul
fazei de sprijin. De asemenea, el este addus în timpul fazei de sprijin și abdus în timpul fazei
de pendulare. Forța produsă de ischiogambieri și de gluteul mare apare în a doua jumătate din
faza de pendulare și la începutul fazei de sprijin. Adductorii și abductorii șoldului produc o
co-contracție în timpul fazei de sprijin unipodal, pentru a crea stabilitate. Flexia șoldului are
o valoare direct proporțională cu viteza alergării.
În timpul contactului inițial, șoldul poate fi flectat până la 65 de grade și extins până
la 11 grade, dar aceste unghiuri variază în funcție de fiecare individ, de viteza deplasării.
Ischiogambierii și gluteul mare extind șoldul pentru a „împinge” trunchiul în față. [3]
Trenul superior este implicat și el în ciclul alergării, balansându-se și având rol în
stabilitate în mișcări. Brațele, de exemplu, se mișcă în contra-balans cu membrul inferior
opus în timpul fazei de pendulare. Ele ajută trunchiul în mișcările de rotație, ajutând
membrele inferioare să alerge mai eficient, reducând energia consumată. [3]
Concluzionând, ciclul alergării nu este cu mult diferit față de ciclul mersului. Totuși,
alergarea are câteva particularități: existența fazei de plutire (fază în care niciun membru
inferior nu se află în contact cu suprafața de sprijin), caracteristicile deplasării sunt evident
mai mari decât în cazul mersului (lungimea pasului, cadența pasului, viteza de deplasare), dar
și probabilitățile de accidentare sunt mai mari, datorită șocurilor în urma contactelor continue
și repetate cu suprafața de sprijin.
Ca în orice activitate motrică, corpul funcționează ca un tot unitar, formând un lanț
cinetic perfect.
 Bibliografie:
1. Jonas Rubenson, Denham B. Heliams, David Lloyd, Paul A. Fournier, Gait selection in
the ostrich: mechanical and metabolic characteristics of walking and running with and
without an aerial phase, Proc. R. Soc. Lond. B., 271,1091–1099;
2. Dicharry J. Kinematics and kinetics of gait: from lab to clinic. Clin Sports Med
2010;29(3):347–64.
3. Terry L. Nicola, David J. Jewison, The Anatomy and Biomechanics of Running, Clin
Sports Med 31 (2012) 187–201;
4. https://www.themotionmechanic.com/2019/02/20/the-biomechanics-of-running-3-
common-technique-faults/, accesat ianuarie 2023;
5. Ounpuu S. The biomechanics of walking and running. Clin Sport Med 1994;13(4): 843–
63;
6. Prof. Univ. Dr. Ababei Cătălina, TEORIA ŞI PRACTICA ATLETISMULUI-Note de
curs pentru studii universitare de licenţă, Univ. „Vasile Alecsandri” din Bacău, an
universitar 2012-2013;
7. Pohl M, Mullineaux D, Milner C, et al. Biomechanical predictors of retrospective tibial
stress fractures in runners. J Biomech 2008;41(6):1160–5;
8. Stergiou N, Bates BT, Kurz MJ. Subtalar and knee joint interaction during running at
various stride lengths. J Sports Med Phys Fitness 2003;43(3):319–26;