Astăzi vom prezenta Partea I: păsări sedentare ușor de văzut, adică cele care sunt

rezidente la noi pe tot parcursul anului și pot fi văzute în preajma

localităților fără vreun efort deosebit din partea noastră:
Vrabie de casă (Passer domesticus): este una din cele mai răspândite specii de
păsări, fiind rezidentă la noi în țară. Preferă habitatele antropice, de obicei
localități rurale și urbane, dar și construcții izolate. Este o pasăre mică,
măsurând 14-15 cm în lungime. Penajul are culoarea maro, împestrițat cu
negru pe spate. Fruntea, creștetul și pieptul are culoarea cenu șie, ciocul
este scurt și conic, iar coada e trunchiată, Are un meniu alimentar foarte
variat, consumând insecte preponderent pe timpul verii și semințe pe
timpul iernii.

Vrabie de casă (Passer domesticus). Foto: Ion Grosu

Vrabie de câmp (Passer montanus): ocupă majoritatea habitatelor, în special cele

deschise: terenuri agricole, lunci, pășuni, grădini, chiar și localit ățile
rurale/urbane. Are o lungime a corpului de 14-15 cm. Penajul este brun-
gălbui pe partea superioară, părțile inferioare sunt alb-murdare, flancurile
au o nuanță brun-gălbuie iar creștetul este brun-ciocolatiu. Se deosebe ște
de vrabia de casă (Passer domesticus) prin faptul că masculul are o pat ă
maro pe obraz. La fel ca ruda sa, are o dietă foarte variată și îndeosebi
oportunistă pe timpul iernii.
Vrabie de câmp (Passer montanus). Foto: Vitalie Ajder

Pițigoi mare (Parus major): este o specie foarte des întâlnită în parcuri, păduri,
perdele forestiere, pâlcuri de copaci, tufișuri sau chiar copaci izola ți, fiind
cea mai comună dintre speciile de pițigoi. Poate fi văzută în orașe, sate,
câmpii, luncile râurilor, etc. Este o pasăre mică, vioaie, având o lungime a
corpului de 12,5-14 cm. Penajul în zona pieptului și abdomenului are
culoarea galbenă, iar fruntea, creștetul și ceafa au culoarea neagr ă-
albăstruie strălucitoare. Spatele este verde-măsliniu, iar coada și aripile
sunt cenușii-albăstrui. Pițigoiul mare are o dungă neagră mediană (cravata)
care îi brăzdează abdomenul, car este mai mai lată la mascul. Dieta
alimentară se bazează pe semințe în majoritatea anotimpurilor, însă în
sezonul de cuibărire consumă și insecte.
Pițigoi mare (Parus major). Foto: Vitalie Ajder

Pițigoi albastru (Cyanistes caeruleus): Se întâlnește în parcuri, păduri, grădini,

livezi, pajiști cu arbuști, practic oriunde există copaci. Se deosebe ște de
ruda sa (pițigoiul mare) prin faptul că are aripile, coada și creștetul
albastru, și are în general dimensiuni ușor mai mici. Se hrănește
predominant cu insecte în timpul sezonului de împerechere, însă în timpul
iernii recurge la semințe, nuci, fructe.
Pițigoi albastru (Cyanistes caeruleus). Foto: Vitalie Ajder

Pițigoi sur (Parus palustris): cel mai adesea poate fi întâlnit în pădurile din
apropierea zonelor umede, dar și în parcuri, grădini, livezi. P ăr țile
superioare sunt gri-maronii cu creștetul și ceafa negre, obraji albi și o linie
neagră sub cioc; iar părțile inferioare sunt albicioase. Se hr ăne ște cu
insecte și păianjeni în sezonul de împerechere, iar pe timpul iernii recurge
la nuci și semințe. Este un rezident stabil în aproape toată Europa, fiind în
general o specie sedentară.
Pițigoi sur (Parus palustris). Foto: Vitalie Ajder

Cinteză (Fringilla coelebs): este o specie foarte comună, putând fi întâlnită în

toate tipurile de habitate forestiere, inclusiv în parcurile și grădinile din
orașe. Masculul este viu colorat, având pieptul roșiatic și capul gri, obrajii,
gâtul și spatele maronii. Cintezele se hrănesc în special cu insecte și
semințe pe care le găsesc la nivelul solului, rareori fiind observate c ă se
hrănesc în coronamentul copacilor. Este o specie sociabil ă, fiind prezent ă
alături de vrăbii și pițigoi la hrănitorile instalate de oameni pe timpul iernii.
Cinteză (Fringilla coelebs). Foto: Vitalie Ajder

Țiclean (Sitta europaea): specia poate fi întâlnită în păduri de foioase mixte,

parcuri și grădini, atâta timp cât distanța dintre copaci nu este foarte
mare. Partea de sus a corpului, inclusiv fruntea și capul sunt de culoare
albastru-gri cu obraji albi și părțile inferioare albicioase cu flancuri
cărămizii. Ochii sunt încadrați de o bandă neagră, ciocul lung și ascuțit și
picioare scurte. Este o specie foarte agilă, putând fi văzută coborând pe
trunchiul copacilor cu capul în jos. Este o pasăre mică, lungimea corpului
fiind de 12-14,5. Dieta constă din insecte, semințe și nuci.
Țiclean (Sitta europaea). Foto: Vitalie Ajder

Mierlă (Turdus merula): este întâlnită într-o mare varietate de habitate, în

principal păduri și grădini. Lungimea corpului este de 23,5-29 cm,
terminându-se cu o coadă lungă. Masculul are penajul negru uniform,
ciocul galben-portocaliu deschis și inelul galben al ochiului. Ciocul se
înnegrește iarna. Femelele au partea superioară neagră-maronie, piept
punctat maroniu și un gât albicios. Are o dietă omnivoră, hrănindu-se cu
insecte și râme în timpul sezonului de cuibărit și fructe de pădure în
sezonul rece. Se hrănește în timpul zilei căutând insecte prin stratul de
frunze sau umblând în copaci și tufișuri după fructe de pădure.
Mierlă (Turdus merula). Foto: Vitalie Ajder

Sturz cântător (Turdus philomelos): se întâlnește în orice habitat cu tufișuri și

copaci alături de zone deschise pentru hrănire. Este puțin mai mic decât
mierla, lungimea corpului fiind de 21-24 cm. Spatele este maroniu, iar
pieptul și abdomenul de culoare albă este acoperit de pete ascu țite
maronii. Se hrănește cu o varietate de nevertebrate, râme și melci în
special, dar preferă și fructele moi pe timp de iarnă.
Sturz cântător (Turdus philomelos). Foto: Vitalie Ajder

Ciocănitoare pestriță mare (Dendrocopos major): este prezentă oriunde există

copaci bătrâni, conifere sau foioase (cel mai des în păduri), însă apare
frecvent și în livezi, parcuri, grădini cu copaci care le convin. Este de
dimensiunea unei mierle, cu o lungime a corpului de 23-26 cm. Creștetul și
părțile superioare sunt negre cu o pată albă pe fiecare aripă, iar obrazul îi
este brăzdat de o linie transversală neagră. Se hrănește în principal cu
insecte și larve pe care le extrage din trunchiul copacilor, dar accept ă și
semințe, alune, nuci pe timp de iarnă.

Ciocănitoare pestriță mare (Dendrocopos syriacus). Foto: Vitalie Ajder

Ciocănitoare de grădină (Dendrocopos syriacus): este caracteristică zonelor

deschise precum livezile, parcurile şi grădinile. Este prezentă şi în p ăduri
de foioase şi conifere acolo unde trunchiurile copacilor dep ăşesc 25 cm în
diametru. Are aproape aceleași dimensiuni și același aspect ca și
ciocănitoarea pestriță mare, însă poate fi diferențiată de aceasta prin
absenţa dungii negre de pe laturile gâtului până la ceafă. Se hr ăneşte cu
insecte, fructe şi seminţe, fiind considerată una dintre cioc ănitorile
omnivore. Dintre toate speciile de ciocănitori prezente la noi în țar ă, se
hrăneşte cel mai mult cu fructe şi seminţe. Este considerată mai agresiv ă
şi dominantă decât ciocănitoarea pestriţă mare, cu care deseori se
suprapune ca areal.
Ciocănitoare de grădini (Dendrocopos syriacus). Foto: Jonathan Hecke

Rață mare (Anas platyrhynchos): este o specie cu un areal foarte întins, prezentă
în aproape toată emisfera nordică. Poate fi întâlnită în majoritatea zonelor
acvatice, inclusiv în orașe, fiind cea mai comună specie de rață sălbatic ă.
Unele populații locale ale acestei specii sunt migratoare, însă altele sunt
sedentare, astfel încât teritoriile de iernat și cuibărit se suprapun pentru
diferite populații. Pe timp de iarnă păsările se adună în grupuri mari,
zburând de la o zonă umedă la alta. Rața mare este o specie omnivor ă și
oportunistă, hrana acesteia cuprinzând resturi vegetale, frunze, tuberculi,
rizomi, rădăcini, semințe, insecte și larve.
Rață mare (Anas platyrhynchos). Foto: Vitalie Ajder

Cioară de semănătură (Corvus frugilegus): este o specie larg răspândită, fiind în

general sedentară în zonele de distribuție. Preferă habitatele agricole, cu
pâlcuri de copaci cu frunze căzătoare, cu precădere plopi sau copaci cu
coronament bogat, unde își pot instala coloniile. Masculul nu se
deosebește de femelă, penajul fiind complet negru, ciocul de culoare alb ă
cu gușă albă și fruntea neagră proeminente. Contrar opiniei generale, nu
este femela corbului (este o specie înrudită), deosebindu-se de acesta
prin dimensiunea mai mică și ciocul de culoare albă. În anotimpul de iarn ă
specia poate fi observată aproape în permanență pe terenurile agricole din
apropierea coloniilor sau pe terenurile în paragină din interiorul ora șelor.
Se hrănesc de obicei cu cereale, fructe și semințe, dar pot captura și
mamifere mici, șopârle sau ouă ale altor specii de păsări mai mici, iar în
unele cazuri pot fi și necrofage hrănindu-se cu stârvurile animalelor ucise
pe șosele sau vânate de alți prădători.
Cioară de semănătură (Corvus frugilegus). Foto: Vitalie Ajder

Cioară grivă (Corvus cornix): este prezentă în toate tipurile de habitate,

inclusiv zone urbane și rurale. Cel mai adesea poate fi observat ă în
apropierea zonelor umede, cum sunt bălțile, râurile, lacurile, mărginite sau
apropiate de terenuri agricole. Are spatele, abdomenul, p ăr țile laterale și
baza cozii de culoare gri, iar restul penajului, picioarele, ciocul și coada
sunt negre. Lungimea corpului este de 48-52 cm. Ca și rudele sale, cioara
grivă are o gamă diversificată de hrană ce constă în cereale, fructe și
semințe, dar poate captura și mamifere mici, șopârle sau ouă ale altor
specii de păsări mai mici, iar în unele cazuri poate fi și necrofagă,
hrănindu-se cu stârvuri de animale.
Cioară grivă (Corvus cornix). Foto: Vitalie Ajder

Stăncuță (Coloeus monedula): poate fi întâlnită în zone împădurite, parcuri și

grădini, fiind o apariție obișnuită în orașe. Are dimensiuni mai mici decât
rudele sale (lungimea corpului e între 32-35 cm). Este o pas ăre foarte
arătoasă, având capul gri, creștetul negru, aripile negre, coada neagr ă și
ochii albaștri. Se hrănește cu ghinde, semințe, fructe, nevertebrate, ou ă,
pui de pasăre și mamifere mici.
Stăncuță (Coloeus monedula). Foto: Ion Grosu

Coțofană (Pica pica): o specie de corvidă foarte răspândită pe continentul

european și foarte comună la noi. Se adaptează cu ușurință oricărui tip de
habitat, inclusiv cel antropic (mediu urban/rural). Identificarea speciei
este ușoară datorită penajului negru cu alb și a cozii lungi. Hrana este
variată și include resturi alimentare, stârvurile altor animale, mamifere
mici și păsărele mici, reptile și amfibieni. De asemenea, consumă și
cereale, fructe și alte resturi vegetale.
Coțofană (Pica pica). Foto: Vitalie Ajder

Gaiță (Garrulus glandarius): este o specie de corvidă foarte răspândită pe

continentul european, fiind sedentară și foarte teritorială. Locuiește în
habitatele forestiere, însă ocupă și parcurile rurale/urbane. Este o pas ăre
de mărime mijlocie (32 – 35 cm), cu penajul cenușiu-roșcat, aripile având
culoarea albastru deschis punctat cu negru. Coada este lung ă, neagr ă pe
partea superioară și albă pe partea inferioară. La baza ciocului are de o
parte și de alta o linie neagră care se prelungește până aproape de b ărbie.
Specia are o preferință specială pentru alune și ghinzi, pe care le
depozitează în scorburi, sub scoarța copacilor sau chiar în p ământ, fiind
responsabilă pentru plantarea spontană a multor arbori în natură. De
asemenea, consumă semințele altor plante, fructe, și deseori recurge la
hrană animală (pui de pasăre, ouă). Se face auzită datorită strigătului
neplăcut și aspru, ca un fel de scrâșnire metalică, însă imită la perfec ție
sunetul altor specii de păsări (uneori imită atât de bine, încât identificarea
corectă a speciei e posibilă doar dacă e văzută pasărea).
Gaiță (Garrulus glandarius). Foto: Vitalie Ajder

Porumbel de casă (Columba livia domestica): este o specie din familia Columbidae,
foarte răspândită pe continentul european. Reprezintă forma domesticit ă
și ulterior re-sălbăticită a speciei Columba livia, adică porumbelul de stâncă.
Este întâlnită foarte des în apropierea așezărilor umane, în sate, orașe sau
instalații industriale, ocupând constucții înalte care le reamintește de
habitatul strămoșilor (stânci). Are un penaj foarte variat, dar cel mai des
întâlnit tip este cel cenușiu cu irizații de culoare verzuie, galben, mov pe
laturile gâtului și ale aripilor. Dimensiunea corpului variaz ă de la un individ
la altul, însă lungimea standard este de 29-37 cm. Are o dietă omnivor ă,
putând consuma semințe, plante, insecte. Deseori sunt văzuți în preajma
coșurilor și tomberoanelor de gunoi. Fiind o specie sociabilă, formeaz ă
stoluri de sute de indivizi, care caută împreună mâncare și locuri unde se
pot adăposti.
Porumbel de casă (Columba livia domestica). Foto: Jonathan Hecke

Guguștiuc (Streptopelia decaocto): este o specie din familia Columbidae. Este

originară din Asia Mică, însă arealul de distribuție i s-a mărit considerabil
în prima jumătate a secolului trecut. La noi este o specie invaziv ă, care
ocupă nișa ecologică a turturicii (Streptopelia turtur), față de care prezint ă
avantaje considerabile datorită faptului că este sedentară. Cuibăre ște
numai în localități sau în imediata apropiere a acestora. Are penajul
cenușiu-crem pe spate și pe pântece, iar în partea posterioară a gâtului
are o dungă neagră pe gât care este prezentă atât la mascul, cârt și la
femelă. Lungimea corpului este de circa 28-32 cm, fiind puțin mai mic și
mai suplu decât porumbelul de casă. Principala sursă de hran ă este
reprezentată de cereale (grâne), dar consumă și alte tipuri de semin țe. De
asemenea, se hrănește și cu insecte.
Guguștiuc (Streptopelia decaocto). Foto: Vitalie Ajder

Pescăruș râzător (Chroicocephalus ridibundus): poate fi văzut lângă ape calme,

mlaștini, lacuri, râuri și zone uscate din apropierea apelor. Iarna apare
într-o varietate de habitate, chiar și în zonele umede din ora șe și sate.
Este un pescăruș mic, lungimea corpului fiind de 35-39 cm. Pe cap are o
glugă cafeniu-neagră, care dispare pe timpul iernii. Părțile superioare sunt
gri, cele inferioare sunt albe, ciocul și picioarele au culoarea ro șie. Este
un oportunist când vine vorba despre hrană, consumând de la insecte la
viermi, pești, până la cadavre și gunoaie menajere. De obicei formeaz ă
stoluri mari, deplasându-se de la o zonă umedă la alta pentru a se hr ăni
sau dormi.
Pescăruș râzător (Chroicocephalus ridibundus). Foto: Vitalie Ajder

Pescăruș pontic (Larus cachinnans): Este o specie răspândită în jurul bazinului

Mării Negre și a Mării Caspice, fiind prezentă inclusiv în zonele umede din
interiorul continentului. Este un pescăruș de dimensiuni relativ mari (56–
68 cm în lungime), cu ciocul lung și subțire, de culoare galbenă cu o pat ă
roșie aproape de vârf, iar culoarea picioarelor variază de la roz pal la
galben. Spatele și aripile sunt de culoare gri, iar capul, pieptul și
abdomenul au culoarea albă. Consumă pești, moluște, crustacee, insecte,
reptile, mamifere mici, ouă sau pui de pasări, chiar și deșeuri.