Materiale Bac Romana

VÎLCAN
ANDREA
MATERIALE
BACALAUREAT
LIMBA ȘI
LITERATURA
ROMÂNĂ
PROFIL REAL
Observații structură eseu particularitățile
operei
• Fiecare eseu este structurat în mai multe secțiuni (introducere, autor,
prima trăsătură etc.)
• Fiecare secțiune reprezintă un paragraf al eseului (eseul pe care îl vei
scrie pe foaia de examen)
• Am împărțit fiecare secțiune în mai multe paragrafe pentru a fi mai
ușor de învățat, însă eseul tău final trebuie să aibă 8 – 12 paragrafe
consistente.
• Materia prezentată este materia esențială pentru profilul real.
(programa pentru profilul umanist conține mai multe opere + relațiile
dintre personaje)
Observații structură eseu particularități de

caracterizare a unui personaj
• Fiecare eseu va prelua introducerea și datele despre autor prezentate
mai sus
• Trebuie incluse neapărat tipologia și statutul personajului (în locul
celor 2 trăsături din eseul despre particularitățile operei)
• Este esențială o propoziție, înainte de scenele semnificative, în care să
precizezi o trăsătură definitorie a personajului ales
• La majoritatea operelor se repetă scenele semnificative și elementele
de structură și compoziție (titlu, conflict, simetrie incipit-final etc.) din
eseul pentru particularitățile operei
1
Cuprins
Subiectul al II-lea ................................................................................... 3
Povestea lui Harap-Alb.......................................................................... 8
Alexandru Lăpușneanul....................................................................... 14
Moara cu noroc................................................................................... 19
Ion ....................................................................................................... 25
Baltagul ............................................................................................... 31
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.......................... 37
Enigma Otilei ....................................................................................... 43
Moromeții ........................................................................................... 50
Luceafărul ........................................................................................... 56
Plumb .................................................................................................. 60
Eu nu strives corola de minuni a lumii ................................................ 64
Riga Crypto și lapona Enigel ................................................................ 69
Flori de mucigai ................................................................................... 73
Aci sosi pe vremuri .............................................................................. 78
Leoaică tânără, iubirea........................................................................ 81
Poema chiuvetei ................................................................................. 86
O scrisoare pierdută............................................................................ 90
Iona ..................................................................................................... 96
2
Perspectiva narativa
• Perspectiva narativă este punctul de vedere din care se construiește o lume
ficțională specifică genului epic.
• Textul fragmentar, selectat din opera X de Y aparţine genului epic.
• O trăsătură esenţială o reprezintă perspectiva narativă care este
subiectivă/obiectivă, întrucât narațiunea este
homodiegetică/heterodiegetică, fiind scrisă la persoana I/a III-a, fapt
evidențiat prin verbele și pronumele la persoana I/a III-a: (exemple).
• Ideea textului/rezumat (2-3 rânduri)
➢ DACĂ PERSPECTIVA NARATIVĂ ESTE SUBIECTIVĂ:

• Perspectiva subiectivă din textul dat presupune un narator subiectiv, care
este totodată și personaj, concentrându-se asupra propriului univers
sufletesc, din acest motiv lumea prezentată cititorului se înfățișează dintr-
un singur unghi.
• În acest caz, naratorul este necreditabil.
➢ DACĂ PERSPECTIVA NARATIVĂ ESTE OBIECTIVĂ:

• Perspectiva obiectivă din textul dat presupune un narator obiectiv, care știe
mai mult decât personajele și redă evenimentele fără să se implice afectiv.
• În acest caz, naratorul este creditabil, imepersonal și imparțial.
• Prin urmare, în textul X naratorul este subiectiv și uniscient / omniscient și

omniprezent, textul având focalizare internă / zero și viziune „împreună
cu”/ „din spate”.
3
Caracterizarea unui personaj
• Personajul este o instanță ficțională specifică textelor epice și dramatice, prin
intermediul căruia autorul își exprimă viziunea artistică.
• Pierzându-și uneori aura mitică de ,,ființe de hârtie”, personajele trec pragul
ficțiunii și poposesc în realitatea noastră profană, ilustrând tipuri umane.
• X este personajul principal / central / protagonistul / protagonista textului
fragmentar, deoarece participă activ la toate momentele acțiunii, este
individual și bine conturat, celelalte personaje gravitând în jurul său.
• Acesta/aceasta este caracterizat(ă) direct atât de către autor, cât și de alte
personaje, iar faptele, gesturile, limbajul și relațiile cu celelalte personaje
constituie puncte de reper în caracterizarea indirectă.
• Încă din incipitul textului, X este caracterizat direct/indirect de către narator,
fiind inedit(ă) prin faptul că… (citat)
• De asemenea, îi este prezentat statutul social (care este acesta?)
• Totodată, îi sunt surprinse detalii vestimentare -atunci când desfășoară
respective activitate- (citat), de unde reiese….
• Portretul moral este realizat prin mai multe procedee directe/indirecte
• Din faptele și acțiunile sale reiese că… (citat)
• Din gesturi se observă că…
• În relația cu personajul Y…
• În concluzie, protagonistul/protagonista fragmentului operei literare Z, de Q,
reprezintă prototipul bărbatului / femeii / copilului / tânărului (tipul
personajului, trăsături în mare)
4
Relatia dintre ideea poetică și mijloacele
artistice
• Poezia X scrisă de Y este un text liric în care se exprimă, în mod direct,
idei/sentimente de... în legătură cu / generate de tema....
(Posibile sentimentele care se degajă din text):
➢ nostalgie ➢ euforie
➢ regret ➢ admirație
➢ melancolie ➢ revoltă
➢ veselie ➢ neliniște
➢ exuberanță ➢ detașare etc.
(Posibile teme care pot apărea):
➢ tema morții ➢ tema iubirii
➢ tema trecerii ireversibile a neîmplinite/pierdute
timpului ➢ condiţia poetului
➢ tema naturii ➢ creaţia
➢ tema comuniunii omului cu ➢ arta poetică
natura etc.
➢ tema iubirii
• așa cum reiese din prezența motivelor... / elementelor din câmpăl lexical al...
• Discursul liric este organizat pe două planuri (dacă este cazul, de obicei
interior și exterior) (exemple)
• Textul dobândește caracter confesiv/adresat, lucru evidențiat prin folosirea
pronumelor și a verbelor la persoana I / a II-a (exemple), eul liric aflându-se
în ipostaza: (...) așa cum reiese din versurile (exemplu)
(Posibile ipostaze ale eului liric):
➢ meditativului ➢ îndrăgostitului
➢ nostalgicului ➢ observatorului
➢ romanticului ➢ martorului
• Ideea poetică este redată prin mijloace artistice precum figuri de stil, imagini
artistice și topica afectivă, oferind expresivitate textului.
• Exemplu de cel puțin 2 figuri de stil/imagini artistice + comentarea acestora
• Așadar, relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice stârnește emoții
puternice cititorului.
5
Rolul indicatiilor scenice (didascalii)
• Notațiile autorului sunt elemente specifice textului dramatic și se mai
numesc indicații scenice sau didascalii
• Acestea au un dublu rol:
➢ ajută atât la înțelegerea piesei, cât și la transformarea textului în
spectacol de teatru, atunci când viziunea autorului o întâlnește pe cea
a regizorului
• În fragmentul dat, din opera Z, acestea au rolul/notează succint detalii
privind:
➢ reperele desfășurării acțiunii dramatice atât în sens spațial (exemple),
cât și temporal (exemple)
➢ decorul (exemple)
➢ elemente nonverbale, care fac referire și la manifestările involuntare
ale unor emoții și stări de spirit:
▪ limbajul trupului ▪ mersul
▪ gesticulaţia
(exemple)
▪ mimica
• Textul dobândește caracter confesiv/adresat, lucru evidențiat prin folosirea
pronumelor și a verbelor la persoana I / a II-a (exemple), eul liric aflându-se
în ipostaza: (...) așa cum reiese din versurile (exemplu)
(Posibile ipostaze ale eului liric):
➢ meditativului ➢ îndrăgostitului
➢ nostalgicului ➢ observatorului
➢ romanticului ➢ martorului
• Ideea poetică este redată prin mijloace artistice precum figuri de stil, imagini
artistice și topica afectivă, oferind expresivitate textului.
• Exemplu de cel puțin 2 figuri de stil/imagini artistice + comentarea acestora
• Așadar, relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice stârnește emoții
puternice cititorului.
6
Arta poetica
• Conceptul de artă poetică exprimă un ansamblu de trăsături care compun
viziunea autorului despre lume, viață, menirea artistului în societate și
misiunea artei sale, într-un limbaj care îl particularizează.
• Textul citat …. , scris de…. este o artă poetică, o creație lirică în care autorul
își exprimă concepția despre artă și despre rolul artistului în societate, întreg
discursul liric focalizându-se pe tema… (condiției artistului într-o societate
meschină, superficială, incapabilă să-l înțeleagă și să îi aprecieze efortul
creator/ condiției omului de geniu/ iubirii/ destinului etc.)
• Încă din incipit se dezvăluie concepția autorului despre lume și despre viață.
• Demersul poetic are ca punct de plecare tematica propriei opere/ menirea
artei/ rolul artistului, redată la nivel artistic prin intermediul unei/unui (figura
de stil specifică)….. , care (rolul figurii de stil selectate).
• Eul liric, în ipostaza de creator, transfigurează realitatea prin prisma propriei
imaginații și a sensibilității, bogăția expresivă a operei având menirea de a
impresiona, de a stabiliza și de a educa cititorul, aspect illustrate în versurile
…. / prin intermediul …. (figura de stil), care…. (rolul figurii de stil)
• Textul are caracter confesiv, prin utilizarea verbelor și pronumelor la
persoana I (exemple), eul liric exprimându-și în mod direct crezul poetic.
• Textul citat este o artă poetică în care autorul își exprimă în mod direct,
subiectiv, concepția despre lume și viață, despre rolul artistului și despre
menirea artei sale prin intermediul unui limbaj expersiv, care-l
particularizează, insuflându-I cititorului stări sufletești menite să îl
sensibilizeze, să îl educe și să îl determine să se autodefinească în raport cu
lumea, cu creația și cu sine.
7
Povestea lui Harap-Alb
Ion Creanga
1877
„Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult scris de Ion Creangă și

publicat în revista „Convorbiri literare”, în anul 1877, se remarcă ca fiind una
dintre cele mai reprezentative opere ale lui Ion Creangă, o capodoperă a prozei
de inspirație folclorică.
Subiectul nu este original, este întâlnit și în alte versiuni românești (din
Transilvania, Moldova sau Muntenia), însă basmul lui Creangă se diferențiază de
acestea prin intrarea în subiect (primele trei probe), prezența spânului și tema
însoțitorilor năzdrăvani.
Ion Creangă aparține perioadei marilor clasici, alături de Mihai Eminescu,

Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale, având o semnificativă contribuție la evoluția
literaturii române.
În opera sa se poate remarca talentul deosebit de povestitor, cea mai
cunoscută scriere a sa fiind „Amintiri din copilărie” la care se mai adaugă
poveștile și povestirile precum „Capra cu trei iezi”, „Păcală” și basmele culte.
O primă trăsătură a basmului cult este dată de prezența fantasticului,

care mai apoi este umanizat prin faptul că autorul construiește tipuri a căror
viață se desfășoară conform unor deprinderi și obiceiuri specifice omenești.
Protagonistul se comportă țărănește și vorbește moldovenește, ceea ce apropie
narațiunea fabuloasă de universul „Amintirilor din copilărie”.
8
Prezența fantasticului este dată de Sfânta Duminică, fiica Împăratului Roș
(care are puterea de a se metamorfoza), cele cinci personaje hilare, înzestrate
cu puteri supranaturale, cu care se împrietenește eroul: Setilă, Flămânzilă,
Ochilă, Gerilă și Păsări-Lăți-Lungilă (reprezentări hiperbolice ale unor impulsuri
fiziologice sau cognitive) și obiectele magice (sabia lui Barbă-Cot, cele trei
smicele de măr dulce, apa vie și apa moartă).
O altă trăsătură a basmului cult o reprezintă formulele adoptate și

particularizate de autor. Întâlnim formule inițiale, mediane și finale.
Formula inițială „amu cică era odată”, atrage atenția cititorului asupra
caracterului imaginar al întâmplărilor, marcând intrarea în fabulos.
Formulele mediane „Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste înainte
mult mai este”, „și mai merge el cât mai merge” au rolul de a realiza trecerea de
la o secvență la alta și de a întreține suspansul cititorului, conducându-l prin
lumea poveștii.
Formula finală este cu totul originală („și a ținut ani întregi și acum mai
ține încă”, „cine are bani mănâncă și bea, iar cine nu, se uită și rabdă”) și pune
accentul pe ospățul de la nuntă și petrecere.
Astfel, se vrea ieșirea cititorului din fabulos, sugerându-se o notă de umor
amar între cele două lumi, cea a fabulosului și cea a realului.
Tema basmului este lupta dintre bine și rău, încheiată întotdeauna cu

triumful binelui.
Victoria binelui asupra răului este o supratemă frecventă în epica
populară a fabulosului, ea fiind dublată în „Povestea lui Harap-Alb” de tema
inițierii și maturizării treptate a eroului.
Astfel, basmul poate fi considerat un bildungsroman în regimul
fabulosului. Se poate observa cum moare identitatea nobilă a mezinului și se
remarcă identitatea umilă.
9
O primă scenă relevantă pentru tematica operei este cea a coborârii
fiului de crai în fântână.
Aceasta reprezintă coborârea în Infern, cât și spațiul intermediar dintre
cele două lumi, putând de asemenea să fie asociat cu o grotă, spațiu întunecat
cu virtuți materne, un fel de pântece simbolic ce pregătește o nouă naștere.
Prin coborârea sa, mezinul trece de la postura de neinițiat, ,,boboc” la cea
de inițiat, căpătându-și de asemenea numele de ,,Harap-Alb”. Astfel, fântâna
devine și un loc al botezului pentru protagonist, el lepădându-se de statutul
social pe care îl avea.
În această secvență este scos în evidență specificul basmului prin
intermediul jurământului ,,pe ascuțișul paloșului” pe care Harap-Alb i-l face
Spânului. De asemenea, personajul pozitiv își identifică defectele de care nu era
conștient.
Specific basmului este prezența motivului călătoriei, aceasta fiind de trei
tipuri: călătoria inițiatică (pe parcursul căreia personajul se definește mai
degrabă ca un antierou, „boboc în felul său”), călătoria de verificare (eroul
dovedește acumularea unor experiențe și cristalizarea propriei personalități) și
călătoria de înapoiere (când își recâștigă statutul de erou și îl dobândește pe cel
de împărat).
A doua scenă semnificativă este cea a morții, finalul fiind anticipat de

cuvintele rostite de către Spân în momentul jurământului: „Până când vei muri
și iar vei învia”.
Moartea eroului evidențiază lipsa puterilor supranaturale, el fiind ajutat
de obiectele miraculoase și de fata de împărat. Harap-Alb este astfel un erou
atipic de basm, calul fiind cel ce ucide Spânul, săvârșindu-se justiția divină.
Învierea fiului de crai nu are însă loc decât în momentul în care el trăiește
experiența limită a iubirii cu ajutorul fiicei Împăratului Roșu.
Această scenă este importantă deoarece marchează sfârșitul
jurământului și a condiției umilitoare de rob. Renașterea personajului poate fi
10
asemănată cu cea a păsării Phoenix, care a renăscut din propria cenușă, ea
subliniind în același timp caracterul fantastic al operei.
Harap-Alb moare în vechea sa personalitate, supusă erorii, pentru a
renaște stăpân pe sine, inițiat în tainele vieții și ale morții.
Titlul
Titlul sugerează aventura protagonistului și procesul acestuia de
maturizare, iar oximoronul „Harap-Alb” divulgă dubla identitate (condiția
dublă) a protagonistului.
Substantivul comun „harap” semnifică sclavul de culoare și trimite la
statutul de slugă al eroului aflându-se în contradicție cu epitetul cromatic „alb”
ce este atribuit persoanelor de viță nobilă.
Un alt element de structură și compoziție este conflictul, dublu și general,

specific basmului (bine-rău), iar pe de altă parte un conflict particular între
Harap-Alb și Spân.
Conflictul începe în momentul întâlnirii celor doi, atunci când fiul craiului
este păcălit de Spân și îi cere să devină sluga acestuia, fiind constrâns de situație.
Evoluția conflictului se bazează pe toate probele la care este supus Harap-Alb,
menite să îl aducă la decădere, dar care, în ciuda așteptărilor, îl fac mai puternic.
Conflictul se finalizează într-un mod pozitiv, deoarece Harap-Alb, deși
este decapitat de Spân, este apoi readus la viață de fata Împăratului Roșu, iar
Spânul sfârșește prin a fi omorât de calul lui Harap-Alb.
Stilul autorului
➢ Erudiția paremiologică este specifică lui Ion Creangă, apelând în opera sa
la nenumărate proverbe și zicători
o „Rău-i cu rău dar mai rău făr de rău”
o „Ce-i scris omului, în frunte-i e pus”
o „Leagă calul unde zice stăpânul”
o „Omul sfințește locul”
o „Poftim pungă la masă dacă ți-ai adus de-acasă”
➢ Ironia: „un păcat de povestariu fără bani în buzunariu”
11
Critica literara
➢ Pornind de la afirmația critică a lui Alexandru Piru, anume că „<<Povestea
lui Harap-Alb>> este un scurt roman fantastic, în care toate elementele au
reversul lor real, traductibil, o adevărată epopee a poporului român”, putem
afirma că basmul își extinde semnificațiile dincolo de specia literară pe care
o reprezintă, constituindu-se ca o adevărată lecție de viață.
➢ George Călinescu definește basmul ca fiind „oglindirea vieții în moduri
fabuloase”.
În opinia mea, destinul exemplar și puternic moralizator al personajului

principal al basmului cult nu încetează să încânte publicul-lector peste veacuri.
În concluzie, consider că opera „Povestea lui Harap-Alb” este de o valoare

incontestabilă în literatura română, fiind reprezentativă pentru întreaga creație
a lui Ion Creangă. Aceasta se dovedește a fi o lectură esențială în formarea
culturală a oricărui tânăr.
Harap-Alb este personajul principal și eponim al basmului, reprezentantul

forțelor binelui.
Pierzându-și uneori aura mitică de ,,ființe de hârtie”, personajele trec
pragul ficțiunii și poposesc în realitatea noastră profană, ilustrând tipuri umane.
În acest sens, Harap-Alb reprezintă tipul naivului, al neexperimentatului care
este surprins pe drumul inițierii.
El este un erou atipic, nefiind precum Făt-Frumos din basmele populare
care surprinde aplecarea umanității spre perfecțiune, spre un personaj frumos,
curajos. În schimb, nu deține puteri supranaturale, poartă căciulă țărănească și
se plânge ,,ca o fată mare” de probele Spânului, având așadar slăbiciuni
omenești.
12
Statutul social al lui Harap-Alb se schimbă de la început până la final.
Astfel, cel care la început a fost mezinul sfios și suspicios cu privire la forțele
proprii, și-a asumat condiția de slugă, la final ajungând să-și ia rolul de împărat.
Psihologic, reprezintă tipul tânărului în formare, având la început o
personalitate slabă, cu o fire introvertită, devenind mai apoi o persoană
sociabilă, comunicativă, extrovertită, un om puternic.
Conflictul său interior este caracterizat de statutul omului care suferă din
cauza nedreptății, dar care încearcă să rezolve această sitație cu mijloacele
curajului și ale bunătății.
Din punct de vedere moral, Harap-Alb ajunge să întrunească toate
calitățile necesare unui împărat: bunătatea, milostenia, curajul, cinstea și
demnitatea.
Caracteristica fundamentală a protagonistului este loialitatea, trăsătură
prezentată în secvențele narative sugestive.
..................................
................................
..............................
.................................
................................
În lumina celor arătate, Harap-Alb este un personaj memorabil și complex

ce surprinde prin evoluția sa concepția despre lume a scriitorului, aceea de a
umaniza fantasticul.
13
Alexandru Lapusneanul
Costache Negruzzi
1840
Nuvela istorică ,,Alexandru Lăpușneanul”, de Costache Negruzzi,

aparține prozei romantice, fiind publicată în perioada pașoptistă în primul
număr al revistei ,,Dacia Literară” în anul 1840.
Costache Negruzzi face parte din perioada pașoptistă a literaturii,

remarcându-se prin capodopera sa, prima nuvelă istorică românească, apreciată
atât pentru tema abordată, cât și pentru calitățile artistice deosebite.
Nuvela istorică este o specie literară cultivată de romantici, care evocă

trecutul istoric (Evul Mediu) prin temă, personajele excepționale surprinse în
situații excepționale și culoarea epocii, redată prin descrieri cu valoare
documentară (portretul fizic al doamnei, vestimentația lui Lăpușneanul în
Biserică, masa domnească), gesturi spectaculoase și replici devenite celebre,
precum „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu… ”.
Izvoarele istorice ale scrierii se află în cronici, anume „Letopisețul Țării
Moldovei”, în care consemnează Grigore Ureche și Miron Costin. Majoritatea
evenimentelor narate sunt atestate documentar, însă Negruzzi își îngăduie
anumite libertăți față de adevărul istoric. Astfel, îl reprezintă pe Moțoc ca sfetnic
și mare vornic al lui Lăpușneanu, cu toate că, în cronică se precizează că Moțoc,
Veveriță, Spancioc și Stroici l-au însoțit pe Tomșa în exil și au fost uciși la Liov.
Tema nuvelei o constituie cea de-a doua domnie a lui Alexandru

Lăpușneanul în Moldova, lupta pentru putere în Evul Mediu și consecințele
apărute în urma deținerii puterii de către un personaj însetat de cruzime și
răzbunare.
14
O temă secundă, de factură romantică, este cea a destinului unui tiran, urmărind
mărirea și prăbușirea acestuia, evoluția de la cruzime și orgoliu la teroarea de a
fi neputincios în fața morții.
O primă scenă relevantă pentru tema operei este scena măcelului.

George Călinescu este de părere că scena amintește de narațiunile cu asasinate
italiene.
Disimularea și ipocrizia lui Lăpușneanul sunt evidențiate încă de la
începutul scenei, atunci când el merge la biserică, sărută icoanele și moaștele,
intențiile sale fiind însă malefice.
Prin mersul său la biserică acesta manipulează boierii, făcându-i să creadă
că va fi un conducător mai blând și că vrea pace, după cum l-a îndrumat soția sa.
În realitate însă, prezența lui la biserică semnifică lepădarea de Moțoc.
De asemenea, el îi oferă Ruxandei „un leac de frică” - piramida capetelor
boierilor uciși ce fuseseră uciși la ospățul închipuit. Ea leșină la vederea
piramidei, Lăpușneanul batjocorind sensibilitatea femeii prin replica ,,Femeia,
tot femeie.” Se evidențiază astfel viclenia și tirania conducătorului, cât și
nepăsarea față de stările soției.
O altă scenă semnificativă este cea a morții domnitorului. Domnitorul se

îmbolnăvește și cere să fie călugărit, actul prevăzând lepădarea sa de tronul
Moldovei.
Trezindu-se din starea de inconștiență îi amenință pe toți cu moartea,
inclusiv pe soția și fiul său, descendentul său la tron. Astfel, doamna Ruxanda îl
otrăvește pentru a-și salva fiul, de aici reieșind și dezumanizarea soțului, pentru
care puterea era mai presus de orice.
În această scenă este menționată de asemenea existența portretului
familiei Lăpușneanul, de aici reieșind natura realistă a nuvelei (familia a existat).
15
Constructia operei
Opera „Alexandru Lăpușneanu” are o structură clasicistă, echilibrată, cu
o acțiune ce respectă ordinea cronologică a evenimentelor, fiind împărțită în
patru capitole, cu titluri motto, astfel:
➢ „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...”- reprezintă răspunsul lui Lăpușneanu dat
boierilor, care i-au spus să renunțe, deoarece poporul nu îl vrea.
➢ „Ai să dai samă, doamnă!...”- reprezintă amenințarea văduvei unui boier,
adresată doamnei Ruxanda, din cauza crimelor săvârșite de către soțul ei,
împotriva cărora ea nu acționează.
➢ „Capul lui Moțoc vrem”- reprezintă cuvintele mulțimii venite pentru a-și
exprima nemulțumirea față de boieri, dar și de problemele din viața lor,
precum sărăcia și foamea, pentru care îl considerau vinovat pe Moțoc.
➢ „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu”- reprezintă amenințarea lui
Lăpușneanul, care pe patul de moarte a fost călugărit, astfel pierzând puterea
domnească, ceea ce îi provoacă această pornire demonică.
Conflictul principal este exterior, de ordin politic și are loc între domnitor
și boieri. În acest conflict, Lăpușneanu folosește mijloace sângeroase.
Conflictul secundar este tot exterior, are loc între Lăpușneanu și Moțoc,
din cauza trădării lui Moțoc față de domnitor. Dorința lui Lăpușneanu de a se
răzbuna pe Moțoc, pornește din primul capitol și se încheie în cel de-al treilea.
Conflictul social este de asemenea, exterior și are loc între boieri și popor.
Acesta este evidențiat prin răscoala mulțimii prezentată în capitolul al treilea.
Conflictul interior este în sinea domnitorului Alexandru Lăpușneanu, iar
alte conflicte exterioare sunt între Lăpușneanu și doamna Ruxanda, între
Alexandru Lăpușneanu cu Spancioc și Stroici, dar și între Moțoc și popor.
Titlul este un substantiv propriu, fiind numele fostului domnitor al

Moldovei, venit să-și recapete tronul. Alexandru Lăpușneanu este un important
reprezentant al istoriei, un personaj cu o personalitate complexă.
16
Acesta creează un orizont de așteptare pentru cititor, numele fiind de
asemenea atestat în cronica lui Grigore Ureche.
În opinia mea, autorul îmbină cele mai sensibile caractere cu cele mai
puternice, fiind o operă care studiază atent psihologia umană, prezentând lumii
un antimodel de domnitor.
Critica literara
Criticul George Călinescu a susținut faptul că povestea lui Lăpușneanul ar
fi putut să devină la fel de populară precum Hamlet, dacă limba în care a fost
scrisă opera ar fi fost una universală.
În concluzie, consider că opera „Alexandru Lăpușneanul” este de o valoare

a lui Costache Negruzzi. Aceasta se dovedește a fi o lectură esențială în formarea
ăpusneanul
Personajul principal este Alexandru Lăpușneanul.

Pierzându-și uneori aura mitică de „ființe de hârtie”, personajele trec
În acest sens, personajul lui Costache Negruzzi reprezintă tipul
domnitorului tiran și crud, însetat de răzbunare.
Social- domnitor al Moldovei

Moral- hotărât, viclean, fără conștiință, săvârșește crime, în final vrea să
își ucidă propriul copil.
Psihologic–personaj complex, puternic, deține arta disimulării, bun
cunoscător al psihologiei umane.
17
Trăsătura definitorie a domnitorului este ilustrată de caracterul
razbunător al acestuia împotriva boierilor trădători, el reprezentând de
asemenea tipul domnitorului tiran și nemilos.
......................................
...........................................
..............................
..............................
..............................
..............................
În lumina celor arătate, Alexandru Lăpușneanul este un personaj complex

și memorabil ce se remarcă prin forța de a-și duce până la capăt planurile,
indiferent de mijloace, cât prin și spectaculosul acțiunilor sale.
El constituie astfel un antimodel de conducător specific realității
socio-politice din Moldova evului mediu.
18
Moara cu noroc
Ioan Slavici
1881
Opera literară „Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicat în 1881, în

volumul de debut „Novele din popor”. Nuvela este una realistă, de factură
psihologică, reprezentativă pentru viziunea autorului asupra lumii satului
transilvănean.
Ioan Slavici este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române,
afirmându-se ca deschizător de drumuri prin crearea romanului relist obiectiv
„Mara” și prin integrarea elementelor de analiză psihologică în scrierile sale.
Creația lui Slavici este o pledoarie pentru: echilibrul moral, chibzuință și
înțelepciune, fericirea prin iubirea de oameni și păstrarea măsurii în toate (fiind
un adept al filozofului chinez Confucius).
O primă trăsătură a realismului este perspectiva narativă. Aceasta este

obiectivă, naratorul fiind heterodiegetic, omniprezent și omniscient.
Omnisciența se remarcă prin faptul că acesta știe mai multe decât personajele
sale și le dirijează evoluția.
De exemplu, în secvența care prezintă confruntarea inițială și cea finală
dintre Ghiță și Lică, naratorul notează trăirile cârciumarului. Ghiță se simte
ofensat, având o puternică dorință de răzbunare.
„Viziunea dindărăt” este prezentă prin procesul de focalizare zero, textul
fiind relatat la persoana a III-a: „Ana nu-l putea suferi”, „Ghiță-și încreți fruntea”.
De asemenea, naratorul este neimplicat, creditabil, impersonal și detașat.
19
O a doua trăsătură a realismului este prezența tipologiei personajelor.
Ghiță este tipul omului slab, avar și ușor influențabil, care își dorește să se
îmbogățească cu orice preț, indiferent de consecințele lăcomiei.
Ana este tipul femeii supuse și credincioase soțului ei, până în momentul
în care este dezamăgită.
Lică este tipul bărbatului autoritar, răufăcătorul nuvelei, precum intuiește
și Ana, soția lui Ghiță: „om rău și primejdios”.
Bătrâna este tipul femeii chibzuite, mulțumită cu ceea ce are: „Omul să fie
mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te
face fericit.”
Tema
Tema este degradarea umană generată de patima banilor.
Temele suplimentare sunt fascinația răului (prin prezența malefică a lui
Lică) destrămarea familiei și destinul tragic, așa cum remarcă bătrâna la finalul
nuvelei: „așa le-a fost dată”.
Secvente semnificative
O primă scenă relevantă pentru tema textului este venirea lui Lică la
cârciumă.
Aflând că a venit un nou arendaș, Lică Sămădăul îi face o vizită pentru a se
asigura că va fi omul lui și că îl va ajuta la nevoie.
Inițial Ghiță refuză, însă tâlharul nu se lasă intimidat și îi ia toți banii
agonisiți până atunci, spunându-i că dacă îi vrea înapoi, va trebui să colaboreze
și să se supună ordinelor lui
Astfel, se declanșează conflictul psihologic: în lumea în care Ghiță își
dorește să fie nu slugă, ci stăpân, acesta se confruntă cu Lică, „om rău și
primejdios”, adevăratul stăpân al locurilor.
În cele din urmă, Ghiță acceptă propunerea lui Lică, dorința sa de înavuțire
dovedindu-se mai arzătoare decât cea de a-și câștiga existența într-un mod
cinstit prin care și-ar feri familia de primejdii.
20
O a doua scenă relevantă pentru tema textului este finalul nuvelei, unde,
după ce și-a recuperate banii și a obținut chiar și ceva în plus, Ghiță îi întinde
Sămădăului o capcană.
O lasă pe Ana la cârciumă, asigurându-se că rămâne și Lică, în timp ce el
pleacă să îl aducă pe jandarmul Pintea.
La întoarcere, aflat la apogeul dezumanizării sale, o criză de gelozie îl
determină pe Ghiță să își ucidă soția.
Ghiță ,,apăsa cuțitul mai adânc spre inima ei’’, acesta reprezentând gestul
disperat al unui om care nu mai are nimic de pierdut, gest făcut din orgoliu,
deoarece el nu suporta gândul că a fost înșelat.
La rândul său, Ghiță este omorât din ordinul lui Lică, ispășindu-și astfel
păcatele și slăbiciunile.
Spre sfârșitul său, Ana strigă ,,nu vreau să mor!’’, ea zgâriind în același
timp obrajii lui Lică, ajuns prea târziu la locul crimei. Gestul femeii evidențiază
ura față de Ghiță, dar și iubirea pătimașă pentru Sămădău, secvența conturând
sfârșitul tragic al relației dintre Ana și Ghiță.
Focul ce cuprinde hanul are rol purificator cât și moralizator, personajele
fiind sancționate pentru faptele lor. Astfel, deznodământul aduce rezolvarea
conflictelor prin moartea eroilor.
Imaginea „oaselor albe ieșind pe ici pe colo din cenușa groasă” devine
simbol al ideii că nimeni nu e mai presus de legea morală.
Plecarea bătrânei cu copiii semnifică încercarea ei de a impregna în
personalitatea lor tiparul ideal, clădit pe valori precum adevărul și cinstea și de
a-i îndepărta de patima banilor, conferind echilibru operei.
Conflictul
Un element de structură care corespunde temei textului este conflictul.
Conflictul interior al protagonistului este de natură morală și psihologică,
iar acesta se declanșează imediat după o discuție cu Lică, când Ghiță decide să
ascundă de nevasta sa gândurile care-l copleșesc cu privire la situația în care se
regăsește.
21
Succesiv, pe parcursul acțiunii, acesta își pierde încrederea în sine și chiar
în propria familie: „se aprindea pentru orice lucru de nimic”.
Pe de o parte, personajul e nemulțumit de afacerile pe care le are cu
partenerul său, Lică, dar pe de altă parte e orbit de patima banului.
Conflictul exterior este complex în raport cu mai multe personaje.
De exemplu, în incipit există un conflict între Ghiță și soacra lui, atunci
când aceasta îi spune să se mulțumescă cu ce are.
Apoi, conflictul cu Lică e declanșat de problema banilor, acesta având o
poziție autoritară față de cârciumar.
Tot din cauza banilor, protagonistul ajunge să fie în conflict cu soția lui,
Ana, pe care și-ar fi dorit să nu o aibă, având în vedere contextul dificil în care se
află.
Totodată, Lică se îndrăgostește de Ana, ceea ce duce la crearea unui
triunghi amoros, care se sfârșește tragic cu moartea celor trei.
Titlul
Un alt element este titlul, care preconizează destinul tragic al
personajelor și este menit să creeze un orizont de așteptare pentru cititor.
Titlul nuvelei ,,Moara cu noroc” este un clișeu, numele hanului aflat la
răscruce de drumuri. Poziționarea nu e întâmplătoare pentru că marchează,
totodată, o răscruce în destinele eroilor.
În cazul acesta, moara este un loc blestemat, simbol al perisabilului, care
va ,,măcina” destinul personajelor, norocul pe care îl aduce fiind doar aparent și
temporar. În esență, e purtătoare de ghinion.
Termenul „moară” sugerează conflictul interior al protagonistului,
generat de două patimi contradictorii: dorința personajului de a rămâne om
cinstit și perspectiva îmbogățirii rapide alături de Lică, prin nelegiuiri.
Concluzie
În concluzie, consider că opera „Moara cu nororc” este de o valoare
a lui Ioan Slavici. Aceasta se dovedește a fi o lectură esențială în formarea
22
Ghiță este personajul principal al nuvelei.
În acest sens, personajul lui Slavici este tipic pentru categoria oamenilor
săraci, dornici de înavuțire.
Acesta este un personaj complex, rotund, destinul său ilustrând
degradarea umană declanșată de patima banilor.
Statutul initial al personajului este pus în evidență în incipitul nuvelei,

unde apare dialogul dintre Ghiță și soacra sa, confruntându-se astfel două
concepții despre viață.
Bătrâna este o adevărată apărătoare a valorilor tradiționale, spunând
„omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, că dacă e vorba nu bogăția ci liniștea colibei
tale te face fericit”, în timp ce Ghiță, autoritatea familiei, dorește bunăstarea și
ridicarea statutului familiar.
Din punct de vedere social, Ghiță este un cizmar sărac. Acesta cumpără
cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câștiga repede bani ca mai apoi să iși
creeze un atelier. Astfel, se subliniază evoluția sa.
Din punct de vedere moral, este un om harnic, cinstit, cumsecade, blând
și un soț iubitor. Pe parcurs însă se dezumanizează prin viciul pe care îl
stăpânește: averea. La final, Ghiță ajunge în punctul în care îi pare rău că are
familie, deoarece aceasta îi încetinește afacerea.
Din punct de vedere psihologic, acesta se confruntă în interiorul său cu
cele două dorințe care îl macină: cea de a rămâne om cinstit și cea de a se
îmbogăți. Ghiță are o fire cu două patimi: banii și Ana. Acesta devine orgolios,
spontan, lacom, dorindu-și tot mai mulți bani, astfel devenind o pradă ușoară
pentru Lică, cu care ajunge să facă tot mai multe nelegiuiri.
Trăsătura de caracter dominantă a personajului este agresivitatea.
23
O primă scenă relevantă pentru această trăsătură este cea din capitolul
IV, când atitudinea lui Ghiță devine tot mai dură.
Acesta se dezumanizase pe parcurs și devenise „tot mai ursuz, se aprindea
pentru orișice lucru de nimic”. Își schimbase comportamentul, iar râsul său
devenise ironic „încât îți venea să te sperii de el”.
Soția sa, Ana, nu mai îndrăznea să îi vorbescă așa deschis precum
obișnuia, temându-se „să nu se mânie” pe dânsa sau să aibă un comportament
violent.
Scena evidențiază începutul procesului de dezumanizare. Ghiță nu mai
avea răbdare cu soția sa și se enerva ușor pe ea, lăsându-i urme vizibile pe piele.
Aceeași trăsătură este ilustrată și în finalul nuvelei, unde, după ce și-a

recuperat banii și a obținut chiar și ceva în plus, Ghiță îi întinde Sămădăului o
capcană.
………………………..
………………………..
………………………..
În lumina celor arătate, Ghiță este un personaj realist și memorabil, supus

unui destin tragic, nuvela având un caracter moralizator prin prezentarea
consecințelor psihologice ale dorinței de îmbogățire, care îl fac pe Ghiță să își
uite adevăratele valori și principii.
24
Ion
Liviu Rebreanu
1920
Publicat în anul 1920, romanul realist-obiectiv „Ion”, scris de Liviu

Rebreanu, constituie o capodoperă a literaturii române interbelice.
Liviu Rebreanu este considerat de către critica literară cel mai mare
creator de viață al literaturii române, unul dintre întemeietorii romanului
românesc modern și a realismului „dur” prin evocarea străvechii civilizații
agrare, a chipului aspru al țăranului mistuit de ancestralul „glas al pământului”.
El este un deschizător de drumuri în ceea ce privește scrierile sociale, prin
romanele „Ion” și „Răscoala” și cele de factură psihologică, precum „Pădurea
Spânzuraților”.

Omnisciența se remarcă prin faptul că acesta știe mai multe decât
personajele sale și le dirijează evoluția.
fiind relatat la persoana a III-a: „Vasile Baciu îi vedea suferința”, „Ana rămase în
mijlocul drumului”.
Arta narativă dezvăluie puterea autorului de a crea viață, străpungând
opacitatea banalului, naratorul dezvăluie liniile de forță ale caracterelor,
25
sondează psihologii, deplasând accentul de pe evenimentul exterior pe cel
interior.
O altă trăsătură a realismului prezentă în roman o reprezintă tipologia

personajelor.
Ion este personajul principal, rotund, cu capacitatea de a cuceri în mod
surprinzător prin acțiunile și purtarea sa. Este tipul țăranului sărac, care
pendulează între două pasiuni: iubirea și averea.
Vasile Baciu este tatăl Anei, personaj secundar, tipul omului bogat, dar
nemulțumit, antagonistul lui Ion.
Ana, fiica lui Vasile Baciu, este personajul secundar și întruchipează o altă
perspectivă asupra feminității: urâtă, dar bogată. Atât Ana, cât și Florica
reprezintă cele două patimi ale lui Ion: averea și iubirea.
Zaharia Herdelea reprezintă o ipostază a intelectualității, învățătorul din
satul Pripas, grijuliu, cu o familie numeroasă.
Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământ și

consecințele acesteia.
Astfel tema centrală a operei o constituie tema pământului, ea fiind
conturată de tema iubirii și cea a destinului, cât și tema satului transilvănean de
la începutul secolului XX.
Secvente semnificative
O primă secvență relevantă este nunta lui Ion, când acesta dansează cu
Florica.
26
Conform tradiției, jocul tradițional al miresei trebuia să se desfășoare, dar,
pentru că Ana era însărcinată, locul acesteia a fost luat de către Florica. Cuprins
de dragostea pentru Florica, Ion o ia pe tânără la dans spre mirarea celor
prezenți la nuntă și îi declară fetei iubirea lui veșnică.
Ana, cuprinsă de invidie și furie, începe să plângă. Între cei doi se
desfășoară un joc al privirilor, Ion ironizând-o pe Ana prin gesturile sale. Fără să
îi pese de suferința soției, singura sa preocupare sunt banii strânși la nuntă.
Această scenă evidențiază astfel patima lui Ion pentru avere,
căsătorindu-se doar din interes și creionează totodată iubirea pe care Ion i-o
poartă Floricăi, cu toate că acesta se află la propria nuntă, în care Ana îi e
mireasă.
A doua scenă semnificativă pentru tipologia țăranilor săraci ce doresc să

se îmbogățească este cea în care Ion, reprezentant al acestui grup social, sărută
pământul. În această scenă pământul nu mai reprezintă doar un simplu obiect,
ci o ibovnică.
După sărutare, personajul se uită rușinat în jur pentru a se asigura că nu
l-a văzut nimeni în momentul de slăbiciune. De asemenea, îmbrăcămintea sa
este redată prin tehnica detaliului semnificativ, el fiind îmbrăcat în haine de
sărbătoare, deși nu era duminică sau vreo sărbătoare, de aici reieșind faptul că
pentru Ion momentul era o ocazie specială.
La început el se simțea „ mic și slab ca un vierme”, urmând ca la final, după
obținerea pământului să simtă „o mândrie de stăpân”.
De asemenea, mâinile „îi rămăseseră unse cu lutul cleios ca niște mănuși
de doliu”, aceasta fiind o prevestire dramatică a sfârșitului ce se adeverește în
scena morții sale. Astfel, această scenă marchează începutul dezumanizării
personajului lacom, el fiind un produs al lumii în care trăiește.
De altfel, pentru Ion, existența și succesul se definesc numai în funcție de
avere, de loturile de pământ deținute.
Un prim element reprezentativ pentru operă este conflictul.

Conflictul central din roman este determinat de lupta pentru pământ din
satul tradițional, unde averea condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați
27
în comunitate. Drama lui Ion este, în esență, drama țăranului sărac, nedreptățit
prin faptul că nu este respectat pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce are.
Cu toate acestea, conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția de
sărăcie și este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea
Anei.
Dorința obsesivă a lui Ion de a avea pământ și iubirea lui pătimașă, îi
conferă unicitate.
Conflictele care determină destinul protagonistului sunt mai ales
exterioare (caracteristică a romanului obiectiv: Ion – Vasile Baciu, Ion – preotul
Bulbuc, Ion – Simion Lungu, Ion – George ).
Singurul conflict interior se rezolvă instinctiv din primul episod – hora: Ion
o ia la joc pe Ana (glasul pământului), nu pe Florica (glasul iubirii), iar vocea
rațiunii se impune și conștient: „Ce să fac? Trebuie să o iau pe Ana! Trebuie!”.
Un alt element de compoziție este simetria incipit-final.

Ciclul existențial închis este sugerat și prin metafora drumului ca drum al
vieții și al morții, simbol al intrării și ieșirii din universul ficțional.
Crucea, prin descrierea sa cromatică („cruce strâmbă pe care Îi răstignit
un Hristos cu fața spălăcită de ploi”), anunță evenimentele tragice care vor avea
loc. Crucea reprezintă totodată un simbol pentru modul în care va evolua relația
dintre cele două personaje, Ana și Ion: ambele vor muri.
În final, aceleiași cruci îi este atribuită o notă pozitivă prin epitetul
cromatic: „poleită”, care reprezenta soarta. Astfel, motivul literar al drumului
din încheierea operei este dublat de motivul destinului.
Dorința necontenită a protagonistului de a obține pământ indiferent de
mijloace va avea drept consecință finalul tragic al acestuia.
Criticul literar Eugen Lovinescu definește romanul lui Rebreanu ca fiind

„cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”, prin forța realistă cu
care scriitorul transpune universul rural.
28
În concluzie, consider că opera „Ion” este de o valoare incontestabilă în
literatura română, fiind reprezentativă pentru întreaga creație a lui Liviu
Rebreanu. Aceasta se dovedește a fi o lectură esențială în formarea culturală a
oricărui tânăr.
În centrul textului se află figura complexă a lui Ion, un personaj construit

în mod veridic, conform esteticii realismului.
Din punct de vedere social, este exponentul țărănimii prin dorința de a
avea pământ, fapt evidențiat de criticul George Călinescu: „Toți flăcăii din sat
sunt varietăți de Ion.”
În același timp, însă, eroul este o individualitate prin dezumanizarea de
care dă dovadă. Neobișnuită nu este metoda la care apelează tânărul, respectiv
căsătoria unui sărac cu o fată cu zestre, ci comportamentul său dezordonat: o
face de rușine pe Ana înainte de nuntă și apoi o vrea pe Florica, deja căsătorită
cu George.
Din punct de vedere moral, personajul suferă transformări majore. Dacă

inițial, este perceput ca un lider de către ceilalți tineri, remarcându-se prin
hărnicie, inteligență, ambiție, dragoste de carte, treptat, se dezumanizează în
goana sa după pământ. Prin urmare, sfârșitul său tragic conferă textului o
încărcătură moralizatoare.
Din punct de vedere psihologic, eroul este de natură dilematică, fapt
evidențiat prin conflictul interior puternic, determinat de permanentele sale
oscilări între cele două dorințe: reușita materială și împlinirea afectivă.
În același timp, ilustrează tipologia realistă a parvenitului lipsit de
scrupule, care nu renunță, sub nicio formă, la planurile sale.
29
Statutul social al eroului este acela de țăran sărac, dar cu o dorință aprinsă
de a avea pământ și de a fi bogat, fiind gata să facă orice pentru a-l obține și
pentru a scăpa de eticheta de „sărăntoc”.
O trăsătură definitorie a personajului este faptul că are o fire pătimașă,

reprezentată de viciul pentru pământ.
Două episoade narative sunt relevante în acest sens.
........................................................
Din această scenă reiese faptul că Ion este indiferent față de tânăra fată,
dar totodată șiret și lacom, deoarece se căsătorește cu aceasta doar pentru a
putea avea averea lui Vasile Baciu.
.................................................
..................................................
..............................................
............................................
În lumina celor arătate, Ion este un personaj realist și memorabil, supus

unui destin tragic. Astfel, el este strivit de două forțe mai puternice decât voința
sa: pământul și legile nescrise ale satului tradițional.
Controversat și memorabil, Ion este un personaj a cărui complexitate
derivă din numeroase calități și defecte, reușite și eșecuri, aprecieri și acuze.
30
Baltagul
Mihail Sadoveanu
1930
Romanul „Baltagul”, publicat în anul 1930, a fost scris în doar 17 zile și se

încadrează într-un tip aparte de realism, anume realismul mitic, având formula
tradițională a romanului realist de observație socială și de prolematică morală.
Pentru acest roman, autorul a avut ca surse de inspirație 3 balade:
„Șalga”, „Dolca” și „Miorița”.
Autor
Mihail Sadoveanu a fost unul dintre cei mai importanți prozatori din
prima jumătate a secolului al XX-lea și se remarcă în această perioadă datorită
povestirilor, nuvelelor și romanelor, alături de alți scriitori, precum Vasile
Voiculescu, Liviu Rebreanu și Camil Petrescu.
Încadrare
fiind relatat la persoana a III-a: „Pe țigan l-a învățat să cânte cu cetera”.
interior.
31
Naratorul omniscient este unic, iar rolul acestuia este preluat de către
Vitoria Lipan, în scena în care este prezentat parastasul soțului.
Ea este inteligentă și calculată ca „un Hamlet feminin”, reconstituie crima
pe baza propriilor deducții și o povestește veridic celor prezenți, ceea ce îi
determina pe criminali să-și recunoască vina în fața satului și a autorităților.
O a doua trăsătură a realismului mitic constă în faptul că acțiunea este

structurată în funcție de două planuri narative: unul realist și unul mitic.
Coordonata realistă a structurii romanului se referă la călătoria pe care o
face Vitoria Lipan, la aflarea adevărului și la descrierea satului moldovenesc.
Planul mitic cosmologic existența pastorală (prin legenda inițială) și are în
centru miturile din care s-a inspirat autorul, precum și sensul ritualic al gesturilor
Vitoriei.
Cel mai important mit care stă la baza structurii acestui roman este mitul
mioritic, fapt subliniat de motto-ul pe care îl alege autorul pentru opera sa:
„Stăpâne, stăpâne, / Mai chemă ș-un câne...”. Acest mit include modul de
înțelegere a lumii de către personaje, tradițiile pastorale, dar și comuniunea
om-natură.
Alt mit identificat în structura romanului este mitul egiptean al lui Isis și
Osiris.
Tema
Tema romanului se referă la drumul parcurs de Vitoria Lipan pentru
aflarea adevărului despre moartea soțului ei, urmată de săvârșirea dreptății
prin pedepsirea vinovaților.
De asemenea, se regăsesc și alte teme ale operei sadoviene și anume:
natura, iubirea, viața pastorală.
În același timp, romanul prezintă monografia satului de la munte, cu
obiceiurile sale și alte evenimente importante din lumea rurală, cum ar fi
ritualurile de nuntă, botez și înmormântare (întâlnite pe drum).
32
Secvenț
O primă scenă relevantă pentru tema textului este pregătirea Vitoriei

pentru călătorie.
Înaintea plecării, Vitoria se supune unui ritual de purificare: ține post
negru douăsprezece vineri. Mai mult, merge împreună cu fiul ei la biserică
pentru a se închina la Sfânta Ana și vinde diverse lucruri pentru a face rost de
bani pentru drum.
Ulterior, se duce la Piatra-Neamț pentru a consulta autoritățile și, nu în
ultimul rând, sfințește baltagul care îi va aparține lui Gheorghiță.
Călătoria aceasta are valențe atât pentru Vitoria, cât și pentru Gheorghiță,
fiul și partenerul ei de drum, în ceea ce privește evoluția lor.
O a doua scenă relevantă pentru tema textului este identificarea și

pedepsirea criminalilor lui Nechifor.
La parastas, Vitoria conduce din fundal, cu inteligență și tenacitate,
ancheta care duce la dezvăluirea și pedepsirea vinovaților. Reconstituirea fidelă
a crimei surprinde pe toată lumea, chiar și pe ucigașii Ilie Cuțui și Calistrat Bogza.
Unul își recunoaște vina, însă celălalt devine agresiv. Din acest motiv, este
lovit de Gheorghiță cu baltagul lui Nechifor și sfârșit de câinele Lupu.
Bogza însă își recunoaște vina și îi cere iertare Vitoriei. E îi răspunde foarte
rece: „Dumnezeu să te ierte”.
Titlul
Un element de structură relevant temei textului este titlul.
Acesta anticipează destinul tragic al lui Nechifor și călătoria necesară
aflării adevărului, dar și ideile dreptății și răzbunării, care vor fi înfăptuite de
Gheorghiță cu baltagul tatălui său.
Acesta este un instrument de maximă importanță pe care Vitoria îl
pregătește pentru călătorie, sfințindu-l.
Fiind un topor cu două tăișuri, reprezintă un element ambivalent: pe de-
o parte este arma crimei, pe de altă parte e un instrument al dreptății.
33
În basmele populare românești acesta este furat de ființele malefice și
redobândit de personajul pozitiv.
Romanul „Baltagul” este construit prin îmbinarea planului real cu cel

simbolic.
Coordonatele temporale și spațiale sunt prezentate într-o manieră
realistă, cele spațiale ilustrând locuri ce pot fi identificate pe hartă: „Piatra
Neamț”, „Călugăreni”, „Sabasa”.
Acțiunea se desfășoară între două anotimpuri, care reprezintă în mod
simbolic ciclul viață -moarte. Plecarea lui Nechifor de acasă coincide cu „drumul
spre iarnă”, adică spre moarte.
La polul opus, de Sfântul Gheorghe, are loc ritualul reintegrării în ritmul
universului, printr-o renaștere într-o altă primăvară.
Conflictul
Vitoria trăiește, la începutul romanului, un puternic conflict interior
cauzat de dispariția soțului său. Ea pornește la drum hotarâtă să-și găsească
soțul, să facă dreptate și să-l înmormânteze.
Al doilea conflict este cel dintre personajul Vitoria și cei doi ucigași ai
soțului său, acesta fiind unul exterior. Prin intermediul conflictului este
evidențiată inteligența personajului și abilitatea acesteia de a intui psihologia
celor din jur, aceasta demascându-i pe făptași, cât și superficialitatea
autorităților din acea perioadă.
În operă este prezent, de asemenea, un conflict între lumea arhaică și cea
modernă. Vitoria este un spirit conservator, în timp ce copiii săi sunt receptivi la
noutăți. Este evidențiată în același timp autoritatea pe care părinții o aveau
asupra copiilor în acele timpuri, Vitoria readucându-i pe copii la rolurile
tradiționale.
În concluzie, consider că opera „Baltagul” este de o valoare incontestabilă

în literatura română, fiind reprezentativă pentru întreaga creație a lui Mihail
Sadoveanu. Aceasta se dovedește a fi o lectură esențială în formarea culturală a
oricărui tânăr.
34
Vitoria Lipan, personajul principal al romanului, este o figură
reprezentativă pentru lumea tradițională descrisă în roman.
În acest sens, personajul lui Sadoveanu este tipic pentru categoria
muntenilor ce trăiesc la interferența dintre lumea nouă și cea veche.
Vitoria ilustrează tipul eroinei populare ce are calitățile omului simplu,
criticul literar Nicolae Manolescu considerând-o „femeie în țara bărbaților”.
Din punct de vedere social, este soția lui Nechifor Lipan, un păstor din
Măgura Tarcăului, casnică, rămasă acasă să se ocupe de treburile gospodărești
și creșterea celor doi copii rămași din cei șapte, Minodora și Gheorghiță.
Portretul ei moral este bine conturat de-a lungul operei, fiind o femeie
înzestrată cu un spirit justițiar, stăpână pe sine, loială, curajoasă și credincioasă.
Din punct de vedere psihologic, ea se confruntă cu o frământare
interioară, și anume ce s-a întâmplat cu soțul ei, care întârzie să se întoarcă
acasă. Temerea ei pentru el este ceea ce îi determină călătoria. Este o femeie
inteligentă, ageră și depune efortul necesar aflării adevărului.
Trăsătura ei dominantă de caracter este luciditatea.
.........................................................
........................................................
......................................................
........................................................
35
.........................................................
În lumina celor arătate, Vitoria Lipan este un personaj feminin complex și

memorabil, George Călinescu considerând-o „un Hamlet feminin”.
36
Ultima noapte de dragoste,
intaia noapte de razboi
Camil Petrescu
1930
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil

Petrescu a fost publicat în anul 1930 și este construit din 13 capitole împărțite
în două părți ce surprind ipostaze existențiale, dragostea absolută și tragedia
războiului.
Romanul se înscrie în estetica modernismului printr-o nouă formulă epică,
homodiegetică, cu focalizare internă, după modelul impus de Marcel Proust.
Perioada interbelică este considerată cea mai prolifică din cultura
română, deoarece spiritul modernității va cuprinde toate domeniile.
Camil Petrescu este o personalitate enciclopedică a culturii române din

perioada interbelică, cu o activitate literară vastă, acesta abordând genurile liric,
epic și dramatic.
Pentru Camil Petrescu, romanul este un act de cunoaștere, iar realitatea
artistică trebuie să stea sub semnul autenticității, al experienței unice, de analiză
a vieții interioare.
O primă trăsătură care încadrează textul ca fiind un roman psihologic

este perspectiva narativă subiectivă, care implică un narator homodiegetic,
subiectiv și uniscient, implicat în actul întâmplării.
37
Viziunea „împreună cu” apare prin procesul de focalizare internă, textul
fiind relatat la persoana I: „La 10 mai în același an, eram mutat în regimentul
XX.”.
Cititorul are acces la cele întâmplate doar din perspectiva protagonistului,
Ștefan Gheorghidiu. Evenimentele și personajele nu apar decât în măsura în care
naratorul homodiegetic ia cunoștință la ele sau și le amintește, iar cititorii le
descoperă în același timp cu el.
Astfel, naratorul e unul necreditabil, deși oferă o viziune autentică.
O altă trăsătură reprezentativă pentru romanul psihologic este redată

de tehnicile narative specifice, printre care și percepția timpului.
Dacă în romanul tradițional timpul e măsurabil, general și obiectiv, în
acest tip de roman timpul e unul interior și subiectiv.
Cronologia e încălcată prin tehnica flashback-ului, deoarece sunt aduse în
prezent gânduri și fapte trecute, care sunt subordonate memoriei involuntare.
Discuția de la popota ofițerilor devine pretext pentru rememorare:
protagonistul, Ștefan Gheorghidiu, își amintește povestea iubirii eșuate dintre el
și soția sa: „Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la facultate și
bănuiam că mă înșală”. Acesta își exprimă propria opinie despre iubire, pe care
o vrea absolută: „Cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra
celuilalt”.
O primă caracteristică a romanului este prezentarea experienței

revelatorie și fundamentală, capabilă să redefinească sistemul de valori al
individului.
Războiul este factorul ce răstoarnă principiile personajului principal,
Ștefan Gheorghidiu, experiența de pe front reconfigurându-i ideile și oferindu-i
o altă perspectivă asupra vieții.
Războiul este văzut în sens distrugător, fiind cel care curmă viețile unor
oameni nevinovați.
38
O a doua trăsătură prezentă este valorificarea biografiei. În timpul
războiului, Camil Petrescu a ținut un jurnal în care și-a însemnat trăirile, fapt ce
accentuează credibilitatea și autenticitatea relatării.
Tema principală a romanului este condiția intelectualului, oferită de cele

două mari problematici, iubirea și războiul.
Acestea nu sunt prezente simultan, ci succesiv, conturând drama
intelectualului lucid, inadaptat, cu probleme de conștiință.
O primă scenă relevantă pentru tema operei este scena excursiei de la

Odobești.
Atât pe drum, cât și la masă, soția protagonistului era mereu așezată lângă
domnul G, lucru care îl frământa. Ștefan analizează foarte fin și detaliat gesturile
soției sale, care flirtează cu domnul G, devenind tot mai sigur că Ela îl înșală.
Aceasta are aparența unei femei infidele, dar lașitatea ei nu este limpede.
Ea afirmă că nu a făcut nimic reproșabil sau greșit și că nu a avut un
comportament diferit de al celorlaltor femei, spunând cu tărie: „Toate femeile
fac la fel!”.
Ștefan se dovedește a fi o persoană hiperlucidă, hipersensibilă și
rațională. Cu toate că e anonimă, o doamnă mai înaintată în vârstă îi reproșează
faptul că „Atâta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare”.
O altă secvență sugestivă pentru tema romanului este surprinsă în

capitolul cinci, după decizia plecării în război.
Imaginea războiului este haotică, frontul însemnând agitație, frig și
învălmășeală. Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” ilustrează
tragismul confruntării cu moartea.
39
Perspectiva războiului este radicală, acesta fiind văzut în sens maladiv,
deoarece curmă vieți. Ofițerul Ștefan Gheorghidiu descoperă o realitate
dramatică, nu atacuri vitejești. Orgoliul său însă îl face să participe cu toată forța
la război, dintr-un sentiment nobil de camaradenie.
Drama colectivă a războiului pune în umbră drama individuală a iubirii,
devenind o experiență revelatorie pentru Ștefan, care își inversează sistemul de
valori.
Un prim element de compoziție este titlul. Acesta se construiește pe baza

unei antiteze duble: ultima-întâia și dragoste-război, sugerând și anticipând cele
două teme ale romanului, dragostea și războiul.
Ambele experiențe sunt asociate cu termenul „noapte”, sugerând
necunoscutul, întunericul și eșecul în cele două planuri. Termenii „ultima” și
„întâia” sunt frontierele temporale ale unor epoci diferite ca trăire și viziune din
viața personajului principal. Acestea marchează momentele esențiale ale
transformării sale din bărbatul orgolios și adept al iubirii unice la un bărbat rece,
detașat și ironic.
Relația dintre Ela și Ștefan este sugerată în titlu, deoarece, odată cu
începerea războiului, dragostea se pierde. În acest context, fiind aflat în prag de
moarte, el conștientizează că există lucruri mult mai importante decât
presupusul adulter al soției sale.
Conflictul interior, ce are loc în conștiința personajului-narator, pornește

din cauza modului în care Ștefan o privește pe Ela, acesta presupunând că soția
sa îl înșală, lucru care produce destrămarea cuplului.
Ea adoră această societate, cu aspirațiile sale, în timp ce Ștefan o
disprețuiește, lucru care reprezintă principalul motiv al răcelii relației celor doi.
Conflictul exterior pune în evidență relația personajului cu cei din jurul
său, accentuându-i orgoliul și plasându-l în categoria inadaptatului social.
40
Unchiul său încearcă să îl atragă spre lumea afacerilor și a banilor, însă
Ștefan trăiește într-o lume a ideilor. Astfel, Ștefan Gheorghidiu ajunge să
reprezinte un nou tip de personaj, intelectualul lucid devorat de propria-i
luciditate.
În concluzie, consider că opera „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte

de război” este de o valoare incontestabilă în literatura română, fiind
reprezentativă pentru întreaga creație a lui Camil Petrescu. Aceasta se
dovedește a fi o lectură esențială în formarea culturală a oricărui tânăr.
Personajul principal al operei este Ștefan Gheorghidiu, fiind de asemenea

narator.
Astfel, Ștefan este tipul intelectualului, personajul tipic lui Camil Petrescu,
student la Filosofie, care trăiește într-o lume a ideilor și a cărților, crezând că s-
a izolat de lumea palpabilă. Este un filosof fascinat de absolut și de ideea unei
iubiri ideale, un tânăr rațional, fiind în același timp și un inadaptat social,
orgolios și hipersensibil.
Din punct de vedere social, el este un student la filosofie căsătorit cu Ela:

„una dintre cele mai frumoase studente”.
Din punct de vedere moral, personajul aparține lumii adevărului și a
standardelor de viață, este orgolios și sensibil. De asemenea, este o persoană
care se simte superioară față de ceilalți oameni din jurul său.
Pe plan psihologic, el este stăpânit de frământările și problemele de
conștiință și se zbate între iubirea pentru Ela și drama războiului, dar și între
suspiciune și certitudine.
41
Principala trăsătură de caracter a personajului Ștefan Gheorghidiu este
orgoliul, care se reflectă în acțiunile și gândurile sale.
O primă scenă care conturează acest fapt este scena excursiei de la

Odobești.
.....................................................
O altă scenă semnificativă pentru trăsătura acestuia este scena

războiului.
.....................................................
Un prim element de compoziție este titlul.

.....................................................
Un alt element este conflictul.

.....................................................
În lumina celor arătate, Ștefan Gheorghidiu este un personaj complex și

memorabil ce dă dovadă de luciditate, impresionând prin stilul propriu de a
vedea esența vieții.
42
Enigma Otilei
George Calinescu
1938
Romanul „Enigma Otiliei”, publicat în anul 1938, este un roman de

factură balzaciană și cel de-al doilea roman al lui George Călinescu.
Cuvântul „balzacian” provine de la numele scriitorului francez Honore de
Balzac, ale cărui romane au devenit un model pentru George Călinescu.
Perioada interbelică este considerată cea mai prolifică din cultura
română, deoarece spiritul modernității va cuprinde toate domeniile.
George Călinescu este o personalitate de tip enciclopedic a culturii

românești.
Acesta susținea necesitatea apariției unui roman de atmosferă modernă
însă respingea teoria conform căreia acesta ar fi trebuit să fie sincronizat cu
filosofia și psihologia epocii, el susținând că literatura ar trebui să fie în legătură
cu sufletul uman. El militează pentru un roman obiectiv, pentru tipologie și
caracterologie.

fiind relatat la persoana a III-a: „Aglae îi ordonă să divorțeze”, „Cânta admirabil
la pian”.
43
interior.
Perspectiva naratorului este completată de cea a personajului narator
Felix, prin intervenția căruia sunt introduse în scenă și celelalte personaje.
O altă trăsătură a realismului este reprezentată de tipologiile de

personaje.
Costache Giurgiuveanu reprezintă tipul avarului, a omului care aleargă
după bogăție. Este personajul aflat în miezul istoriei moștenirii, el determină
direct sau indirect destinele celorlalți eroi.
Aglae, sora lui Costache, este „baba malițioasă”, Stănică Rațiu e arivistul,
om fără demnitate și foarte vorbăreț.
Otilia ilustrează modelul femeii independente, inteligente, aptă să ia
decizii, tipul cochetei, tipul enigmaticei, al misterului feminin, cât și tipul
nonconformistei visătoare, iar Felix Sima reprezintă tipul îndrăgostitului naiv,
dar și a intelectualului în devenire, romanul având caracterul unui
bildungsroman.
Pascalopol e tipul gentlemanului, a moșierului generos, nobilul rafinat,
cult, discret, sensibil.
Tema romanului este viața societății burgheze bucureștene de la

începutul secolului XX, societate degradată de puterea banului.
Totodată, în operă sunt prezente teme balzaciene precum moștenirea lui
Costache Giurgiuveanu și paternitatea, cât și tema iubirii și a inițierii.
44
O primă scvență semnificativă pentru problematica și alcătuirea operei
este descrierea camerei Otiliei. Camera ei, cu rochii aruncate peste tot, cu
romane franțuzești deschise sau aruncate la întâmplare, depune mărturie
pentru stilul de viață lăsat în voia hazardului și personalitatea ei vulcanică și
liberă.
Obiectele răspândite prin odaie, oglinzi mobile, pălării, pantofi, sticluțe de
parfum, toate traduc preocuparea ei pentru imaginea și cochetăria feminină.
Numeroasele volume de poezie și partituri atestă preocupările ei
intelectuale și îi afirmă temperamentul artistic.
Atunci când îi vede camera, Felix are revelația complexității interioare a
Otiliei, amestecul de copilărie și maturitate. Prin acestea este scos în evidență
caracterul realist al operei, cât și tehnica detaliului semnificativ. Astfel, Otilia
este un produs al lumii în care trăiește, având caracter superficial.
Cea de-a adoua secvență semnificativă este seara în care Otilia merge în
camera lui Felix.
Aceasta se strecoară în camera tânărului și îl roagă să o lase să doarmă în
patul lui, propunându-i să trăsiască împreună ca bărbat și femeie, însă fără să se
căsătorească. Felix însă nu profită de fată.
Dimineața, tânărul află că Otilia plecase la Paris cu Pascalopol, iar ulterior
cei doi se căsătoriseră.
Pe Felix îl bulversează comportamentul derutant al Otiliei. Acesta nu își
poate explica schimbările neașteptate de atitudine ale fetei și trecerea ei de la
o stare la alta. Plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol îl întristează, însă nu renunță
la cariera sa. Cu toate acestea, eșecul în dragoste îl maturizează.
Felix este lucid și rațional și își dă seama că, într-o societate degradată,
dragostea nu mai este un sentiment curat, iar căsătoria devine o afacere pentru
supraviețuire și nu o împlinire a vieții de familie și a iubirii. Într-un final, Felix
însuși „se căsători într-un chip care se cheamă strălucit” și intră, prin soția sa,
într-un cerc de persoane influente.
45
Titlul „Enigma Otiliei” este justificat și prin conținutul romanului, care
oglindește imaginea personajului feminin ce e mereu imprevizibilă și greu de
închis într-un tipar. Sugerează, de asemenea, și statutul ambiguu al personajului
principal, care trăiește într-o permanentă incertitudine.
Semnificația titlului este luminată de reflecția lui Pascalopol din finalul
romanului, care afirmă că nu numai Otilia este o enigmă , ci și destinul însuși.
Relația celor doi se ascunde în spatele titlului, reflectându-se misterios.
Această „enigmă a Otiliei” ia naștere în mintea lui Felix, care nu înțelege
nicidecum comportamentul Otiliei, ce rămâne până la sfârșitul romanului unul
tulburător și greu de înțeles.
Conflictul principal este cel generat de moștenirea lui Costache

Giurgiuveanu, a cărui avere se cuvine fiicei sale vitrege, Otilia Mărculescu, dar
care este vânată de familia Tulea și de membrul extern, ginerele soților Tulea,
Stănică Rațiu.
Conflictul interior apare în momentul în care se dă o luptă între interesele
personale și sentimentele erotice. Acest tip de conflict se remarcă la nivelul
triunghiului amoros alcătuit de Felix Sima, Otilia Mărculescu și Leonida
Pascalopol.
Interesul lui Felix Sima este acela de a termina Facultatea de Medicină și
de a urma o profesie în acest domeniu. Lupta internă ia naștere în momentul în
care Felix dezvoltă sentimente erotice față de Otilia. El pendulează între dorința
de a-și croi un viitor și dorința de a rămâne alături de tânăra iubită la momentul
respectiv. Conflictul intern se stinge atunci când Felix se maturizează și o
privește cu obiectivitate pe Otilia.
Leonida Pascalopol, moșierul bogat și rafinat, bun la suflet și matur, nu își
poate da seama dacă iubirea lui pentru Otilia este una de ordin patern sau una
erotică. La început, el insista că Otilia îi este ca o fiică și că singura lui fericire este
de a-i face cadouri și de a o răsfăța. Ulterior însă, Pascalopol îi devine soț și
realizează că Otilia nu mai este doar o copilă, ci o femeie față de care are un
interes aparte.
46
Otilia Mărculescu, personaj feminin și tridimensional al operei, are de ales
între iubirea ideală despre care vorbește Felix și viața lipsită de orice grijă alături
de Leonida Pascalopol. Ea încearcă să-și motiveze fuga la Paris și căsătoria cu
moșierul ca pe un act de altruism. În scrisoarea pe care i-o trimite lui Felix după
despărțire, ea încearca să-l convingă de faptul ca părăsindu-l i-a făcut un bine,
permițându-i să se concentreze asupra viitorului său.
În concluzie, consider că opera „Enigma Otiliei” este de o valoare

a lui George Călinescu. Aceasta se dovedește a fi o lectură esențială în formarea
Protagonista operei este Otilia Mărculescu.

În acest sens, Otilia reprezintă tipul enigmaticei, al misterului feminin cât
și tipul cochetei, al nonconformistei visătoare, personaj rotund și complex, cu
un caracter cuprinzător.
Aceasta evoluează pe parcursul acțiunii, ea întruchipând tipul eternului
feminin, ce reunește trăsături în antiteză: dezorientată sau „aiurită” dar care
reușește în final să ia decizii definitorii, copilăroasă și matură (se alintă cu Felix
dar uneori se afișează a fi adultă și foarte hotărâtă).
47
Statutul social al Otiliei se conturează încă de la începutul romanului.
Aceasta este fata din prima căsătorie a celei de-a doua soții a lui Costache
Giurgiuveanu, un bătrân bogat.
Studentă la Conservator și admirată de lumea studențească, Otilia se
visează ca fiind actriță, deși cântă foarte bine la pian. Vorbește două limbi
străine: franceza și germana, după cum reiese din lecturile sale.
Este pasionată de artă, dar atrasă în același timp de modă și de societatea
mondenă.
Din punct de vedere moral, Otilia este matură, iar prin limbajul folosit
arată că este destul de lucidă să-i poată explica lui Felix motivele pentru care nu
se pot căsători.
De asemenea, are și spirit de sacrificiu. Aceasta alege să-și sacrifice
propriile sentimente pentru Felix, în favoarea carierei lui, alegând să se retragă
din calea lui.
Totodată, se comportă adecvat fiecărei situații și fiecărui om: este
copilăroasă și nebunatică alături de Pascalopol, tandră și protectoare cu Felix,
veselă, grijulie și generoasă cu moș Costache, dar ironică și distantă față de
clanul Tulea.
Otilia este și profundă: personajul se află într-o permanentă căutare a
secretului fericirii, trăind cu toate acestea drama singurătății, sortite oricărei
minți superioare. Spre finalul operei, aceasta concluzionează că femeile „nu
trăiesc cu adevărat decât cinci-șase ani”.
Psihologic, Otilia este imprevizibilă și spontană. Are un temperament
nefericit: ea pendulează între diferite stări și le alternează cu o rapiditate
șocantă.
Este dilematică, misterioasă prin alegerile ei, care rămân neexplicate
celorlalte personaje. Otilia se situează în categoria misterului feminin.
48
Trăsătura de caracter dominantă a personajului este spiritul capricios și
dezordonat, trăsătură asumată de aceasta: „eu am un temperament nefericit:
mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”. Otilia Mărculescu trece ușor
de la o stare la alta, ceea ce demonstrează un dezechilibru afectiv, un conflict
interior puternic.
...................................................
A doua scenă semnificativă

..................………………………..
Titlul
...........………………………..
Conflictul
................………………………..
În lumina celor arătate, Otilia Mărculescu este un personaj memorabil și

complex ce reprezintă imaginea eternului feminin enigmatic, autorul George
Călinescu menționând că ,,Eroina e tipizarea mea, fundamentală, în ipostază
feminină.”
49
Morometii
Marin Preda
Volumul 1 – 1955
Volumul 2 - 1967
Introducere
Romanul „Moromeții” de Marin Preda este un roman realist postbelic.
Primul volum al romanului a apărut în 1955. Volumul al doilea a apărut 12 ani
mai târziu și poate fi considerat unul dintre primele romane antitotalitare,
deoarece descrie abuzurile regimului comunist în viața comunității rurale.
Marin Preda este un reprezentant de seamă al literaturii române de după

al Doilea Război Mondial, din perioada contemporană. Acesta continuă tradiția
romanului românesc de inspirație rurală (Slavici, Rebreanu, Sadoveanu) și, în
același timp, se distanțează de acesta, propunând o viziune nouă, modernă,
asupra universului existențial rustic și asupra țăranului român.
Încadrare
personajele sale și le dirijează evoluția. Aceasta este una atipică, deoarece
scriitorul introduce personajul reflector („purtătorul de cuvânt” al autorului,
înzestrat cu o capacitate superioară de a simți și de a înțelege) în ipostaza lui Ilie
Moromete.
fiind relatat la persoana a III-a: „avea fața roșie și obosită”.
50
Arta narațiunii se bazează, în primul volum, pe o tehnică a acumulării.
Niciun detaliu nu este întâmplător, fiecare are o semnificație precisă și
simbolică. Volumul al II-lea se întemeiază mai ales pe o tehnică rezumativă, iar
arta narativă reliefează neobișnuita putere a scriitorului de a crea iluzia vieții
reale.
O altă trăsătură a realismului prezentată în roman este dată de tipologia

personajelor.
Ilie Moromete este personajul principal, complex, cap de familie,
reprezintă țăranul filosof cu o inteligență ascuțită, cu dorința de a contempla și
a înțelege lumea în care trăiește.
Fiul său, Niculae, este tipul intelectualului cu rădăcini în satul românesc,
neînțeles de restul familiei.
Catrina, soția lui Moromete, este tipul femeii de la țară pentru care familia
și gospodăria sunt principalele repere ale existenței.
Tema
Tema principală a romanului este destrămarea unei familii, anticipând
destrămarea civilizației tradiționale țărănești.
De asemenea, în operă întâlnim și tema incapacităţii comunicării, redată
prin absenţa unui dialog real între Ilie Moromete şi familia sa. Tema timpului
„viclean”, nerăbdător, a raportului tragic dintre individ și istorie nuanțează
tema socială.
Secvențe semnificative
O primă scenă semnificativă pentru tema operei este scena cinei, prin
atitudinea și poziția membrilor familiei la masă.
Întorși de la câmp sâmbătă seară, ei se așază la masă și păstrează o tăcere
apăsătoare. Așezarea fiecăruia anunță conflictul viitor. Deși toți sunt adunați în
jurul mesei rotunde și scunde, semnele destrămării familiei se fac simțite încă
din aceste prime pagini.
51
Existența mesei, prea mică, rotundă şi joasă, cu scăunele „cât palma”,
sugerează pământul (dacă li s-ar fi împărțit tuturor copiilor, nu ar fi fost de
ajuns).
Nilă, Achim și Paraschiv stau ,,umăr la umăr’’, așezați spre poartă, fapt ce
ilustrează unitatea împotriva celorlalți și anticipează fuga lor din sat, părăsirea
definitivă a condiției de țăran.
Moromete stă pe pragul înalt al odăii, de unde ,,îi stăpânește pe toți cu
privirea’’, fiind autoritatea supremă în familie.
Catrina stă pe jumătate întoarsă către vatră, gata să-i servească pe ceilalți,
sugerând condiția femeii în viața țărănească și îi ține alături pe Tita, Ilinca și
Niculae, copiii făcuți cu Moromete, ca și cum ar încerca să-i protejeze.
Niculae nu are scaun, stă direct pe pământ și este trimis cu oile zilnic, deși
el vrea să meargă la școală.
Moromete nu este conștient de gravitatea tensiunilor din familie, nu
comunică, dar crede că ceilalți îl înțeleg și că lucrurile se rezolvă de la sine.
Cina pare un ceremonial atemporal care va dăinui cât satul românesc.
Spre finalul romanului, asistăm, tot sâmbăta, la o altă cină. Acum la masă mai
stă doar tatăl, aplecat îndârjit peste farfurie, în timp ce copiii își mănâncă bucata
de pâine „trântiți prin colțurile tindei”, de unde reiese faptul că echilibrul familiei
dispăruse.
O altă scenă reprezentativă pentru temă este scena tăierii salcâmului din
spatele casei pentru a fi vândut lui Bălosu.
Pământul înseamnă garanția supraviețuirii, dar necesită și plata unui
impozit, iar Moromete nu este conștient de pericolul amânării datoriilor. El riscă
să-i fie luate bunurile din gospodărie, salcâmul fiind o soluție provizorie.
Scena simbolică marchează începutul destrămării familiei și a relațiilor din
lumea satului.
Momentul ales este duminică dimineața, înainte de răsărit, pentru că lui
Moromete nu-i place să dea socoteală și preferă să-i pună pe ceilalți în fața
faptului împlinit.
Tăierea salcâmului are loc pe fundalul sonor al bocetelor din cimitir,
echivalente plânsului unui sat întreg.
52
Când este întrebat de ce îl taie, Moromete răspunde cu ironie amară: ,,ca
să se mire proștii’’, iar salcâmul se lasă greu doborât, ca un dublu al lui
Moromete ce nu acceptă ideea că modul lui de viață a fost greșit.
Reacția celorlalți este ilustrativă pentru lipsa de comunicare, căci toți
întreabă într-un glas de ce a tăiat salcâmul și doar Catrina pare să înțeleagă:
,,Chiar așa de rău am ajuns, Moromete?’’.
Conflictul
Conflictul ilustrează, prin intermediul personajelor, schimbările din
societatea rurală și drama țăranului român surprins într-o perioadă istorică
dificilă.
Conflictul exterior se stabilește între fiii cei mari și familie. Aceștia își
disprețuiesc tatăl pentru că nu are spirit de afaceri și pentru că s-a recăsătorit,
prin urmare își urăsc mama vitregă, deși îi crescuse de mici și își dușmănesc frații
vitregi, crezând că toată munca lor se duce în lăzile de zestre ale fetelor și pe
școala lui Niculae.
Conflictul interior surprinde drama paternității, dar și imposibilitatea lui
Ilie Moromete de a se adapta noilor realități. El nu acceptă că este ,,ultimul
țăran”, iar în ceasul morții își reafirmă libertatea interioară, spunându-i
doctorului cu mândrie că toată viața a trăit independent.
Semnificativ este, de asemenea, conflictul dintre individ, timp și istorie.
Titlul
Titlul operei este un substantiv propriu care, denotativ, face referire la
membrii unei familii, cuprinzând pluralul numelui propriu „Moromete”, familia
care se află în centrul acțiunii, devenită astfel personaj colectiv.
Conotativ, titlul desemnează o comunitate în care mentalitatea și modul
de viață conduc în feluri diferite destinele umane, principalul conflict fiind între
mentalitatea arhaică a lui Ilie Moromete și mentalitatea nouă a fiilor cei mari,
Achim, Nilă și Paraschiv. Autoritatea lui Ilie este, de asemenea, redată în titlu,
numele lui dominând întregul roman.
Cât despre relația dintre tată și mezinul familiei, titlul creionează faptul
că, deși nesemnificativ în fața părintelui său, Niculae devine pe parcurs
53
„Moromete” al timpurilor sale, mezinul familiei ducând mai departe numele
tatălui său.
Concluzie
În concluzie, consider că opera „Moromeții” este de o valoare
a lui Marin Preda. Aceasta se dovedește a fi o lectură esențială în formarea
Tipologie
În prim-planul acestei familii, stă personajul central llie Moromete,
inspirat de către autor din personalitatea tatălui său, Tudor Călărașu: ,,eroul
meu preferat, Moromete, care a existat in realitate, a fost tatal meu”.
În acest sens, Ilie reprezintă tipul țăranului mijlocaș, al tatălui autoritar,
pentru care familia este întotdeauna pe primul loc. Totodată, acesta se arată
interesat de politică, fiind singurul din sat care știa să citească, acest fapt
subliniind faptul că el era printre puținii indivizi inteligenți din sat.
Totuşi, Ilie Moromete depăşeşte limitele tipologiei şi este un personaj
care se dezvoltă treptat şi care îşi dezvăluie o complexitate de trăsături ce fac
din el un personaj rotund.
Statutul
Statutul social al personajului se concentrează in jurul avuției pe care el o
deține, conferindu-i posibilitatea de a fi în clasa de mijloc. În plus, Moromete
are o autoritate cunoscută, incontestabilă în colectivitatea din care face parte,
care nu îi este oferită de pământ, ci de felul său de a fi.
Dacă în romanul ,,Ion’’ de Liviu Rebreanu pământul este un scop în sine,
pentru Moromete el este doar un mijloc necesar, dar nu și suficient evoluției în
plan spiritual și pragmatic. Astfel, în romanul ,,Moromeții’’, pământul este doar
o garanție a echilibrului și a libertății.
54
Din punct de vedere moral, era familist, fapt ce reiese din
comportamentul față de soția sa sau față de vecinul său, Tudor Bălosu.
El ia adesea în derâdere vorbele Catrinei, tratându-le cu superficialitate,
iar pe vecinul său îl consideră ca fiind „ridicol”.
Din punct de vedere psihologic, Moromete are o mare capacitate de
disimulare. El reușește să perceapă personalitățile celor din jur, contemplând
orice gest sau mimică și reușește să se adapteze oricărei situații.
Trăsătura de caracter dominantă este autoritatea, pe care Ilie

Morormete o deține atât în cadrul familiei, dar și în cadrul societății în care
trăiește.
...................................................
………………………..
Conflictul
………………………..
Titlul
………………………..
Concluzie
În lumina celor arătate, personajul Ilie Moromete este, aşa cum aprecia şi
criticul literar Nicolae Manolescu, ,,cel din urmă ţăran”, fiind simbolul unui
destin dramatic care nu poate supravieţui prin concepţia sa despre viaţă
schimbărilor aduse de timp.
55
Luceafarul
Mihai Eminescu
1883
Introducere + arta poetica
Poemul „Luceafărul”, apărut în Almanahul Societății Academice Social-
Literare „România Jună” din Viena, dar și în revista „Convorbiri literare”, în anul
1883, este unul dintre textele ilustrative ale romantismului eminescian,
considerat capodopera lui Eminescu, dar și o sinteză a întregii sale creații.
Este o artă poetică, deoarece exprimă concepția poetului despre lume,
viață și menirea artei sale prin intermediul unui limbaj care îl particularizează.
Mihai Eminescu aparține perioadei marilor clasici, alături de Ion Creangă,

Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale, având un rol foarte important în evoluția
literaturii române prin modelele literare propuse generațiilor următoare.
Încă de la publicarea primelor poezii, criticul literar Titu Maiorescu îl
caracterizează ca fiind „poet în toată puterea cuvântului”, intuind geniul său și
promovându-l în cadrul cenaclului „Junimea” și prin intermediul revistei
„Convorbiri literare”.
O primă trăsătură care permite încadrarea poemului în romantism este

reprezentată de sursa de insiprație folclorică provenită de la un basm
popular românesc cules de austriacul Richard Kunnsch, intitulat „Fata în grădina
de aur”, care descrie iubirea dintre o fată de împărat și un zmeu, personaje
simbolice, care aparțin unor lumi diferite.
De asemenea, este valorificat și mitul Zburătorului, conform căruia ivirea
sentimentului erotic la tinerele fete este produs din cauza apariției în visul
acestora a unei ființe imateriale.
56
Eminescu intervine și schimbă finalul basmului pe care-l valorifică,
datorită atitudinii răzbunătoare a zmeului din final (când acesta aruncă o stâncă
peste fată, iar pe tânărul care se îndrăgostise îl lasă să moară de durere),
accentuând astfel problematica geniului.
Personajul basmic, purtător al unor valori morale, devine în poemul
eminescian o instanță esențial contemplativă.
O altă trăsătură a romantismului este dată de îmbinarea genurilor și

speciilor literare. Deoarece este un poem filosofic pe tema condiției omului de
geniu, se subliniază atât elemente epice cât și dramatice și lirice.
Trăsăturile epice se observă în cadrul de basm și în incipitul operei: „A fost
o dată ca-n povești/ A fost ca niciodată”.
Cele dramatice se ivesc prin prezența dialogului și prin prezența
personajelor (Cătălin, Cătălina, Luceafărul, Demiurgul, fata de împărat).
Elementele lirice se remarcă prin afectivitate, limbaj expresiv și prin
exprimarea directă a gândurilor și sentimentelor eului liric.
În plus, se observă îmbinarea tuturor speciilor lirice abordate de Eminescu
în creația sa: elegia, meditația filosofică, idila, pastelul terestru și cel cosmic.
Tema o reprezintă concepția sintetizată a lui Arthur Schopenhauer, cu

privire la antiteza dintre geniu și omul de rând, dar și iubirea. O iubire imposibilă
între personalități care aparțin unor lumi diferite.
Compozițional, „Luceafărul” este structurat în patru tablouri, construite

prin alternanța în mod simetric a celor două planuri: cosmic-universal și
terestru-uman.
O prima idee poetică care susține tema iubirii imposibile este aceea că
între omul comun și geniu există o nepotrivire totală, această idee fiind
ilustrată în primul tablou, care prezintă povestea de dragoste dintre fata de
împărat și Luceafăr.
57
Aceasta se manifestă între două ființe aparținând unor lumi diferite, cea
terestră și cea cosmică, prezentând confruntarea a două moduri de existență:
cea a geniului și cea a omului comun.
Deși este fermecată de măreția ipostazei angelice a Luceafărului, refuzul
fetei de a părăsi lumea muritoare este categoric și izvorăște din conștientizarea
incompatibilității dintre cele două planuri cărora aparțin: „Căci eu sunt vie, tu
ești mort / Doară pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată”.
O altă idee poetică relevantă pentru tema geniului și viziunea romantică

despre lume este că geniul are capacitatea de a-și depăși propria condiție.
La chemarea fetei: „O dulce-al nopții mele domn / Cobori în jos luceafăr
blând”, Luceafărul se desprinde de sfera sa.
El se întrupează prima dată din cer și din mare și apoi apare ca un tânăr
voievod, deși, din punctul de vedere al fetei, este „un mort frumos cu ochii vii”.
Fața străvezie și albă îi trădează natura non-umană, evidențiindu-i-se astfel
statutul de ființă superioară.
La a doua chemare se produce o nouă întrupare, în ipostază demonică,
din soare și noapte. Imaginea se înscrie tot în romantism prin antiteza viu-mort:
părul negru, ochii mari și minunați, privirea care-i arde, dar „El vine trist și
gânditor / și palid e la față”.
Titlul poeziei este un substantiv propriu care face referire, în plan

denotativ, la cea mai strălucitoare stea de pe cer, articolul hotărât reprezentând
unicitatea.
În plan alegoric, Luceafărul devine pentru poet un simbol al omului de
geniu ce aspiră la absolut, purtător de lumină, neînțeles și capabil de orice
sacrificiu pentru îndeplinirea idealului în iubire.
Titlul poemului are în centru motivul principal al textului: Luceafărul.
Totuși, titlul reprezintă alegoria pe tema romantică a poziției geniului în lume,
văzut ca o ființă nefericită, cu totul opusă omului cotidian.
De asemenea, reflectă și natura duală a geniului care participă la două
chemări: cea divină și cea umană.
58
În acest poem, Eminescu preferă să folosească atât un limbaj de factură
populară, dar și elemente de limbaj sobru filozofic.
Printre figurile de stil întâlnite se remarcă: repetiția „a fost odată”, care
denotă transcendența în fabulos, epitetul hiperbolizant „O prea frumoasă fată”
subliniază caracterul unic al fetei, iar cele două comparații „Cum e fecioara între
sfinți / Și luna între stele” dezvăluie autenticitatea fetei în ochii Luceafărului.
Metafora „păr de aur” evidențiază culoarea pătrunzătoare și strălucitoare
a părului ce denotă caracterul personajului.
Din punctul meu de vedere, de-a lungul scurtei sale existențe, Eminescu
a năzuit permanent să depășeacă valoric propria generație și să conducă
literatura către progres.
A căutat mereu perfecțiunea formală și măiestria fondului ideatic, iar
opera sa îi conferă un binemeritat loc în cadrul creatorilor de frumos.
Atât de deosebite în esența lor, condiția geniului și condiția omului comun

se dovedesc însă la fel de tragice, ambii fiind condamnați să rămână egali cu ei
înșiși.
În concluzie, consider că opera „Luceafărul” este de o valoare
a lui Mihai Eminescu. Aceasta se dovedește a fi o lectură esențială în formarea
59
Plumb
George Bacovia
1916
Introducere
Poezia „Plumb”, de George Bacovia, deschide volumul omonim publicat
în anul 1916, putând fi considerată o sinteză a universului liric bacovian.
Autor
George Bacovia este un scriitor reprezentativ al perioadei interbelice și
cel mai de seamă poet simbolist român.
Simbolismul este curentul literar apărut în a doua jumătate a secolului

XIX, în Franța, ca o reacție împotriva romantismului și este definit prin câteva
trăsături-cheie: prezența simbolului, corespondențele, sugestia, muzicalitatea și
versul liber.
O primă trăsătură care face posibilă încadrarea poeziei în acest curent

literar este utilizarea sugestiei. Simboliștii folosesc această tehnică pentru a
reda vagul, imprecizia și obscurul.
Acest procedeu se realizează prin faptul că poetul induce un anume
„concept”, spre exemplu „moarte”, prin elemente din câmpul semantic al
morții, regăsindu-se astfel: „cavoul”, „funerar vestmînt”, „sicriele”.
Astfel, nu afirmă cuvântul propriu-zis, ci autorul doar induce starea pe
care dorește să o transmită, lăsându-l pe cititor să o contureze.
60
O altă trăsătură a simbolismului este evidențierea muzicalității.
Sursele muzicalității în text sunt: imaginile auditive, asonanțele,
aliterațiile și repetițiile.
Aliterația este vizibilă în cazul cuvintelor: „singur”, „stam”, scârțâiau” și
„sicriele”, unde se accentuează consoana „s”, dar și starea de singurătate.
Repetițiile constituie în poezie așa numitul refren, precum sintagma „stam
singur”, care intensifică starea de solitudine.
În textul poetic este prezent și paralelismul sintactic. Tehnica aceasta este
vizibilă în poezie prin repetarea aproape identică a aceleiași structuri cu efect
simetric, precum „Dormeau adânc sicriele de plumb/Dormea întors amorul meu
de plumb”.
Tema
Tema centrală a poeziei este moartea, care este prezentată ca
pietrificare, încremenire, aspect sugerat de elementele decorului funerar.
Eul poetic apare în ipostaza de spectator al propriei morți sufletești, de
aici reieșind tema depresiei și a condiției poetului într-o lume artificailă și lipsită
de aspirații.
Secventele poetice
Prima secvență reprezentativă pentru tema operei prezintă elementele
cadrului spațial închis, sufocant, în care eul liric se simte claustrat: cavoul și
sicriele.
Secvența debutează cu verbul la imperfect ,,dormeau” , care simbolizează
absența trăirilor interioare, încremenirea psihică, precum și acțiunile
nefinalizate ale eului liric.
„Sicriele de plumb” sugerează imposibilitatea evadării și a înălțării.
Personificarea ,,dormeau adânc sicriele” exprimă lipsa comunicării și lipsa
de sensibilitate a contemporanilor poetului.
61
Oximoronul ,,flori de plumb” are semnificații simboliste. Florile reprezintă
viața, natura, gingășia, frumusețea și care fiind ,,de plumb”, corespund stărilor
de angoasă existențială și povară.
Pustietatea sufletească este sugerată de sintagma ,,stam singur”,
simbolul ,,vânt” conturând ideea de gol sufletesc.
A doua secvență debutează sub semnul tragicului existențial, generat de

moartea iubirii: ,,dormea întors amorul meu de plumb”. Metafora ,,dormea
întors” amintește de întoarcerea mortului cu fața spre apus, care pentru filosoful
Lucian Blaga semnifica moartea.
Spațiul este izolat, iar sentimentele sunt inabordabile. Este o iubire ieșită
din tipare, o iubire rece și neîmplinită, aflată într-o constantă cădere, sugerată
prin intermediul metaforei „aripile de plumb”, care sunt grele din cauza
metalului, făcând înălțarea prin zbor imposibilă.
Sensul cuvintelor este schimbat, iar somnul este folosit cu un sens
conotativ și exprimă oboseala psihică.
Versul „și-am început să-l strig” exprimă neputința eului liric de a evada,
o senzație intensă de disperare, devenind astfel spectator al propriului trup, se
înstrăinează de sine: ,,stam singur lângă mort’’.
Titlul
Laitmotivul poeziei, titlul textului poetic, „Plumb”, simbol recurent, este
repetat de șase ori simetric, ceea ce conferă muzicalitate textului, exprimă
corespondența dintre un element al naturii și stările sufletești exprimate liric,
accentuând starea deprimantă a eului.
În sens denotativ, plumbul este un element chimic, un metal moale,
maleabil, greu, de culoare cenușiu-albăstruie.
Sensul conotativ derivă din cel propriu și sugerează cromatic, în plan
poetic, apăsarea sufletească, monotonia, dezorientarea, labilitatea psihică,
claustrarea și angoasa.
Cromatica pe care Bacovia o asociază plumbului este galbenul, culoare a
dezolării, ce acaparează ființa. Precipitatul de plumb are culoarea galbenă,
culoare a deznădejdii, după cum mărturisește poetul: ,,Plumbul ars este galben.
Sufletul ars este galben. Galbenul este culoarea sufletului meu.”
62
Elemente de prozodie si structura
Din punct de vedere prozodic, poezia are o construcție riguroasă care
sugerează prezența morții, măsura versurilor este de 10 silabe, rima îmbrățișată
și ritmul iambic.
Din punct de vedere compozițional, poezia este împărțită în două strofe,
având două secvențe poetice care respectă principiul simetriei.
Se disting de asemenea două planuri: unul al realității exterioare, al unei
lumi ostile în care poetul se simte izolat, iar celălalt al realității interioare,
iubirea.
Opinia personala
În opinia mea, atmosfera acestei poezii este una amorțită, sugerând
nemișcarea, încremenirea și imposibilitatea depășirii acestei etape.
Eul existențial este prizonierul propriilor gânduri, de unde reiese moartea
ului interior și neputința evadării dintr-un univers captiv.
Concluzie
În concluzie, consider că opera „Plumb” este de o valoare incontestabilă
în literatura română, fiind reprezentativă pentru întreaga creație a lui George
Bacovia. Aceasta se dovedește a fi o lectură esențială în formarea culturală a
oricărui tânăr.
Dormeau adânc sicriele de plumb,

Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur în cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.
Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, si-am inceput să-l strig --
Stam singur lângă mort... si era frig...
Si-i atirnau aripile de plumb.
63
Eu nu strives corola de minuni a lumii
Lucian Blaga
1919
Poezia programatică „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide

universul liric blagian, publicată în volumul de debut „Poemele luminii”, apărut
în 1919. În acest volum motivul central este lumina, văzută ca un simbol al
nașterii universale, cât și al cunoașterii.
Lucian Blaga este o personalitate de tip enciclopedic a culturii române,

remarcându-se ca poet, dramaturg și filosof.
Este considerat unul dintre cei mai de seamă poeți moderniști ai perioadei
interbelice, alături de Tudor Arghezi și Ion Barbu, deschizând calea noului curent
literar promovat de Eugen Lovinescu și primul care a creat un sistem filosofic la
nivelul prozodiei.
Opera este una modernistă, prin forma, structura și ideile poetice

avansate.
Reprezentant și susținător român al acestui curent literar este Eugen
Lovinescu, care promovează, prin intermediul cenaclului și al revistei
„Sburătorul”, sincronizarea temelor și operelor românești cu cadrul European
modernist.
64
Prima trăsătură
O primă trăsătură care permite încadrarea operei în acest curent literar
este reînnoirea prozodiei.
Adoptarea versului liber de către poet demonstrează concepția lui Blaga,
conform căreia lipsa elementelor de prozodie clasică permite exprimarea
fluxului ideilor și a intensității sentimentelor. Totodată, este prezentă și tehnica
ingambamentului, care presupune continuarea ideii în versul următor.
Astfel, textul este alcătuit din douăzeci de versuri libere, de măsuri
diferite, majoritatea începând cu minusculă: „Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii / și nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc / în calea mea”.
A doua trăsătură
O altă trăsătură pentru apartenența poeziei la modernism este utilizarea
metaforei revelatorie ca figură de stil predominantă.
O primă metaforă din text este „corola de minuni”, care semnifică
totalitatea misterelor lumii înglobând atât lucrurile pozitive, cât și cele negative
ale universului, prin enumerația: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”.
Florile reprezintă frumusețea naturii și viața, ochii sunt fereastra spre
suflet, cu toate profunzimile lui, buzele sunt exponentul iubirii dar și al puterii
cuvântului, iar mormintele sugerează moartea și păstrarea legăturii spirituale cu
străbunii.
Blaga așază în centrul poeziei metafora luminii care reprezintă cele două
tipuri de cunoaștere: cunoașterea paradisiacă („lumina altora”), care folosește
ca metodă rațiunea, ajungându-se la esența elementului necunoscut prin
distrugerea sa și cunoașterea luciferică (lumina mea), care presupune folosirea
intuiției și a iubirii ca mod de cunoaștere, astfel adâncind misterul.
Întreaga creație se axează pe noțiunea de mister, asupra căruia se exercită
cele două tipuri de cunoaștere antitetice.
Tema textului o reprezintă relația om-univers.

Se evidențiază astfel o legătură între eul rostitor și universul integrator, o
atitudine protectoare față de „corola mundană”.
65
Prima secvență poetică / lirică
O secvență relevantă pentru tema operei este prima parte a poeziei, în
care apare viziunea eului liric despre lume.
Pronumele personal „eu” este așezat în fruntea poeziei și se repetă de
șase ori pe parcursul ei, exprimând atitudinea protectoare a poetului față de
misterele lumii, dar și vehemența sa de a se distinge de ceilalți.
Astfel, poetul folosește negația vorbelor violente „nu strivesc”, „nu ucid”
tocmai pentru a se diferenția ca viziune de cei ce adoptă o cunoaștere rațională.
Totodată, ipostaza eului creator în această parte este aceea a unui călător
care se bucură de diversitatea lumii, așa cum reiese din metafora „calea mea”.
O altă secvență semnificativă pentru tema poeziei este a doua parte a

acesteia, în care poetul explică efectul atitudinii sale asupra misterului.
Linia de pauză din versurile: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină- / și-
ntocmai cum cu razele ei albe luna/ […] / așa îmbogățesc eu întunecata zare”,
izolează o frază care are rolul unei comparații prin care cunoașterea luciferică
este asociată cu lumina lunii.
Aceasta nu anulează întunericul, ci sporește misterul nopții, la fel cum
poetul, fără să poată explica un mister, tinde doar să-l amplifice.
În vreme ce la romantici lumea reprezintă un laitmotiv asociat cuplului,
aici lumea este văzută ca fiind un element ce îmbogățește misterul, iar actul de
creație poetică este iluminare și revelare a tainelor existențiale.
Titlul este o metaforă care conturează noțiunea de cunoaștere luciferică,

dar și crezul poetului dator de a evidenția „corola de minuni a lumii”, care
reprezintă misterele lumii.
Verbul „nu strivesc” sporește, prin negație, taina perfecțiunii universului,
redată prin metafora „corola de minuni a lumii”. Misterul, văzut ca o corolă,
exprimă simbolic echilibrul perfect al elementelor care compun lumea, pe care
poetul le privește prin prisma imaginației.
66
Compozitia poeziei
Compoziția poeziei conține trei secvențe lirice.
Prima secvență începe cu pronumele personal de persoana I „eu”.
Aceasta creionează exacerbarea (exagerarea sentimentelor) eului creator.
A doua secvență are încorporată comuniunea dintre lirism și filosofie,
exprimând conceptul de cunoaștere prin metafora luminii și chiar prin
comparația cu luna.
Ultima secvență conține ultimele două versuri și reia concluziv
enumerația din incipit, adăugând legătura sentimentală „căci eu iubesc/ și flori
și ochi și buze și morminte”.
Opinia personala
În opinia mea, distingerea și deosebirea tainelor existenței precum
iubirea, sufletul, moartea sau frumusețea nu se realizează cu raționamentul, ci
cu iubire, pentru că, așa cum transmite poezia, iubirea protejează misterul.
Criticul literar Eugen Lovinescu afirmă că Lucian Blaga este „unul din cei
mai originali creatori de imagini ai literaturii noastre”.
În concluzie, consider că opera „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

este de o valoare incontestabilă în literatura română, fiind reprezentativă pentru
întreaga creație a lui Lucian Blaga. Aceasta se dovedește a fi o lectură esențială
în formarea culturală a oricărui tânăr.
67
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
68
Riga Crypto si lapona Enigel
Ion Barbu
1924
Opera „Riga Crypto și lapona Enigel” a apărut în anul 1924, fiind apoi
integrată, în anul 1930 în volumul „Joc secund”. Subintitulată „baladă”, face
parte din etapa baladică-orientală a creației barbiene.
Ion Barbu, pe numele său adevărat, Dan Barbilian, este un matematician

de reputație europeană și un poet modernist, alături de Tudor Arghezi și Lucian
Blaga, aparținând perioadei interbelice a literaturii
Perioada sa literară a fost împărțită în trei mari etape: ciclul parnaisan, cel
baladic-oriental și cel ermetic.
Opera aparține modernismului, prin complexitatea temelor abordate,

inovația limbajului și viziunea asupra creației lirice ca o prelungire a geometriei.
modernist.
Prima trăsătură
Un prim argument pentru apartenența la modernism este utilizarea
simbolică a limbajului. Mesajul este ambiguu prin metafore surprinzătoare
precum „zorile încep să joace”, „roata albă îmi e stăpână”, „sufletul-fântână”.
69
Opera impune o viziune modernă asupra iubirii, interpretarea dată de
însuși Ion Barbu poemului – „un Luceafăr întors” relevă asemănarea cu
problematica capodoperei lui Mihai Eminescu.
Poemul prezintă două măști lirice, Crypto și Enigel, care se îndrăgostesc în
urma întâlnirii din vis, dar care nu pot fi împreună din cauza diferenței de
condiție.
A doua trăsătură
Un al doilea argument este intelectualizarea emoției.
Spre deosebire de poemul eminescian, în această poezie, ființa umană
este superioară, dar continuă să aspire spre absolut.
Ființa inferioară, regele ciupercilor, cere să îi rămână alături și, fiindcă nu
reușește să o convingă, își ignoră condiția tinzând spre imposibil, motiv pentru
care este și pedepsit.
Deși povestea de dragoste dintre cei doi este autentică, Enigel nu se lasă
pradă sentimentelor, ci vrea să meargă spre Sud, tinzând în continuare spre
absolut. Astfel, emoția devine subordonată rațiunii.
Tema
Tema poeziei este iubirea imposibilă și incompatibilitatea.
Cei doi îndrăgostiți au parte de o poveste de iubire neîmplinită. Deși ambii
sunt superiori în lumea lor, totuși acest aspect nu este suficient pentru ca ei să
fie compatibili, dragostea lor fiind imposibilă.
Secventele poetice
Prima secvență poetică /lirică
O primă imagine poetică relevantă pentru tema și viziunea despre lume
o constituie chemările rigăi și primele refuzuri ale lui Enigel (strofele 11-15).
Riga încearcă să o ademenească pe Enigel cu elemente specifice regnului
său, „dulceață” și „fragi”, aceasta fiind prima chemare. Lapona refuză, anunțând
intenția ei de a culege „fragii fragezi, mai la vale”, nefiind dispusă să renunțe la
călătoria sa.
70
Îndrăgostitul face o a doua chemare, fiind dispus la sacrificiu de sine:
„dacă pleci să culegi / Începi rogu-te cu mine”. Enigel este conștientă de
imposibilitatea propunerii și de fragilitatea ciupercii, așa că îi spune: „Teamă mi-
e, te frângi curând, / Lasă, mai stai de te coace”.
Opoziția copt-necopt denotă relația fiecăruia dintre ei cu universul, astfel
că încercarea de schimbare a condiției ar fi imposibilă fără pierderea de sine a
celui ce o face.
O a doua imagine poetică este refuzul final a lui Enigel (strofele 16-20).
A treia chemare a regelui ciupercilor primește un refuz categoric din
partea ființei umane în căutarea absolutului, fiind evidentă diferența de condiție
între cei doi.
Dacă în cazul lui Crypto „mii de visuri, de măcel” îl despart de Soare, Enigel
se închină „la Soarele-nțelept”, căci ea știe că „la Soare roata se mărește, / La
umbră numai carnea crește”.
Astfel, ea își urmează călătoria inițiatică spre Sud, iar Crypto, neputând să
accepte acest fapt, face un ultim efort de a evada condiției actuale, însă această
tentativă este pedepsită de ordinea universului.
Astfel, regele devine o ciupercă otrăvitoare, fiind condamnat la un destin
comun, cu „măslărița-mireasă”.
Titlul
Titlul trimite cu gândul la marile povești de dragoste din literatura
universală precum „Romeo și Julieta” sau „Tristan și Isolda”.
Alcătuit din enumerația celor două voci lirice, titlul anticipează antiteza
dintre trăirea instinctuală a ființei mediocre și drama celei superioare.
Membrii cuplului sunt antagonici, având aspirații contrare: spre umbră,
respectiv spre soare, simboluri pentru atitudinea spre cunoaștere a celor doi.
Denumirea arhaică pentru rege, „riga”, este însoțită de apelativul Crypto,
care sugerează făptura sa încifrată, ascunsă.
Pe de altă parte, numele cu sonoritate nordică Enigel, care în limba
suedeză înseamnă „înger”, sugerează originea laponei.
71
Povestirea în rama
Un al doilea element de compoziție constă în procedeul povestirii în
ramă. Poezia este structurată în două părți, fiecare dintre ele reprezentând câte
o nuntă.
Prima nuntă este una posibilă, care s-a realizat deja și are rolul unui cadru
pentru nunta fantastică, aceasta având un final nedorit, riga Crypto fiind nevoit
să accepte căsătoria cu „măsălarița-mireasă”.
Prima parte cuprinde primele patru strofe care au rolul de prolog al
baladei și reprezintă dialogul menestrelului cu „nuntașul fruntaș”.
Se face trimiterea spre un timp mitic prin adresarea directă către cel care
va rosti povestea tragică a laponei Enigel și a lui riga Crypto: „Menestrel trist”,
„Mult îndărătnic menestrel”.
În cea de-a a doua parte, povestea este proiectată tot în trecut, dar într-
un timp nedeterminat în raport cu momentul rostirii. Cântecul despre povestea
tragică de iubire trebuie spus într-o atmosferă prielnică, în afara cotidianului, „la
spartul nunții, în cămară”.
Opinia personala
În opinia mea, ideea, impusă în literatură, că dragostea este un miracol în
sine nu-și are locul aici, poetul prezentând legea nemiloasă a iubirii
(supraviețuiește cel puternic, iar cel slab este sacrificat).
Concluzie
În concluzie, consider că opera „Riga Crypto și lapona Enigel” este de o
valoare incontestabilă în literatura română, fiind reprezentativă pentru întreaga
creație a lui Ion Barbu. Aceasta se dovedește a fi o lectură esențială în formarea
72
Flori de mucigai
Tudor Arghezi
1931
Poezia „Flori de mucigai”, de Tudor Arghezi, deschide volumul omonim

publicat în anul 1931, având ca sursă de inspirație chiar o perioadă din viața
autorului, perioada detenției de la Văcărești.
Tudor Arghezi aduce în poezia românească opere ce se disting, prin teme

și limbaj poetic, de tot ce exista anterior, săvârșind astfel o revoluție în literatura
noastră. Pentru Arghezi, cuvântul capătă valoare absolută; el poate să mângâie,
dar poate să se transforme și în bici.
Poezia aparține modernismului.

modernist.
O primă trăsătură care face posibilă încadrarea poeziei în acest curent

literar, o reprezintă categoriile negative.
În acest sens, titlul este reprezentativ pentru estetica urâtului, specifică
lui Arghezi, care astfel se „înrudește” cu poetul francez Baudelaire.
73
Închisoarea este pentru poet un fel de bolgie a Infernului lui Dante, însă
în acest cadru al ororilor, frumosul nu este absent, Arghezi reușind să transforme
urâtul în valoare estetică.
Astfel, poetul nostru introduce pentru prima dată în literatura română
ideea de valorificare a esteticii urâtului. Urâtul, macabrul, grotescul devin surse
de inspirație poetică: „Din bube mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și
prețuri noi” (Testament).
O altă trăsătură a modernismului este reprezentată de utilizarea

metaforei ca figură de stil predominantă, prin care arta este evidențiată în
ipostaza de meșteșug.
Metafora ,,stihuri de groapă” sugerează moartea ca parte integrantă a
existenței, prevestind-o în același timp. Moartea este singura speranță a celor
închiși de a-și recăpăta ,,libertatea” deși, paradoxal, dorința de viață este mai
accentuată ca oricând.
Metafora ,,unghia îngerească” reprezintă inspirația divină care s-a ,,tocit”,
adică s-a epuizat. Deși lasă inspirația să crească, aceasta pare să se fi retras din
ființa sa, afectată și ea de acest moment al încarcerării: ,,Am lăsat-o să crească/
Și nu mi-a crescut”.
Tema
Tema poeziei este condiția existențială a autorului și creația.
Creația presupune efort, trudă și suferință, în timp ce condiția de damnat
a poetului îl determină să își piardă virtuțile de creator în spațiul închisorii.
Secventele poetice
O primă secvență reprezentativă pentru tema poeziei este incipitul, care
surprinde procesul creației.
Primul vers, ,,Le-am scris cu unghia pe tencuială” este abrupt și ne
introduce brusc într-un univers în care artistul se străduiește din răsputeri să dea
naștere ,,florilor de mucigai”, adică versurilor.
Actul creației se înfățișează diferit: eul liric scrijelește cu unghia pe
tencuială stihurile, de aici reieșind dorința și setea acestuia de comunicare.
74
Secvența debutează astfel cu ideea imposibilității eului de a comunica cu
exteriorul, creatorului lipsindu-i cele necesare scrisului. Peretele ,,de firidă
goală” conturează imaginea închisorii și a izolării.
Întunericul și singurătatea sunt metafore ale condiției umane care pun
accentul pe raportul dintre artist și divinitate, poezia căpătând caracter religios.
Spațiul în care eul se simte claustrat poate fi înțeles ca fiind celula deținutului
sau chilia călugărului, dacă luăm în considerare experiențele biografice ale
poetului.
Versul ,,cu puterile neajutate” semnifică părăsirea de către divinitate a
celui care caută. Poetul pare a spune că poezia este și ea un alt Testament, o
mărturisire a aflării lui Dumnezeu, de unul singur, nu precum evangheliștii lângă
care au lucrat ,,taurul”, ,,leul” și ,,vulturul”.
Astfel, scrierea pe perete capătă sensul unei încercări de a străpunge o
barieră, o limită, dincolo de care este posibil să se ascundă sensul, creația
devenind singura metodă de evadare.
Secvența ,,stihuri fără an” subliniază ideea că versurile nu aparțin timpului
omenesc, creația fiind una atemporală, eternă. De asemenea, aceasta
evidențiază viziunea argheziană de transfigurare estetică a realității.
Menirea artistului este de a descrie lumea marginală, a suferinței, uitată
de societate și aruncată în tenebre. Astfel, setea și foamea depășesc nevoile
biologice, ele exprimând dorința de cunoaștere și aspirația spre absolut.
A doua secvență poetică reprezintă planul realității exterioare în

concordanță cu spațiul celulei / chiliei în care se află eul liric: ,,Era întuneric.
Ploaia bătea departe, afară”.
Versul ,,Și mă durea mâna ca o ghiară” evidențiază suferința creatorului
ce se extinde, părăsind lumea sa lăuntrică și afectându-l în plan exterior, fizic.
Astfel, verbele la imperfect ,,era”, ,,bătea”, ,,mă durea” surprind ideea
continuității stării sufletești.
Lumea pare învinsă de întuneric, nevoia poetului de a crea fiind de
nestăpânit, motiv pentru care el scrie ,,cu unghiile de la mâna stângă”.
75
În simbolistica străveche, mâna stângă era asociată cu forțele demonice,
în opoziție totală cu puterea divină. Astfel, poetul este condamnat la poezie, el
scriindu-și opera cu orice preț.
Titlul
Titlul poeziei ,,Flori de mucigai” este un oximoron, amintind de ,,Florile
răului” a lui Charles Baudelaire.
,,Florile” reprezintă frumusețea, viața, lumina, pe când ,,mucigaiul” este
un simbol al urâtului, morții, degradării și întunericului. Astfel, cei doi termeni
prezenți în titlu, florile și mucegaiul, se construiesc pe baza principiului Yin și
Yang, a contrastului dintre alb și negru, lumină și întuneric.
Oximoronul creează o imagine contradictorie a lumii, în care valorile
umane sunt degradate, simbolizând în același timp frumusețea care poate fi
descoperită chiar și într-un mediu ostil, al întunericului. Urâtul este astfel
convertit în frumos, așa cum florile cresc deasupra mucegaiului.
Elemente de prozodie si structura

Din punct de vedere prozodic, poezia respectă trăsăturile modernismului,
însă Arghezi nu folosește tehnica ingambamentului.
Încălcarea regulilor prozodice este o particularitate a modernismului,
textul poetic fiind structurat în 2 strofe cu număr inegal de versuri și măsură
variabilă.
Tipul de lirism este cel subiectiv, în text putându-se identifica mărci
lexico-gramaticale ale prezenței eului liric: pronume și verbe la persoana I
singular („am scris”, „mă”).
Discursul liric este structurat în două secvențe lirice inegale, prima
ilustrând crezul artistic arghezian, iar cealaltă neputința artistului de a crea în
condiții de claustrare.
Opinia personala
În opinia mea, Tudor Arghezi este cel care se desprinde de toate
înțelesurile artei literare de până atunci, cel care îmbogățește literatura
românească prin promovarea „esteticii urâtului” și prin crearea unei poezii
inspirate dintr-o perioadă foarte grea a vieții sale.
76
Concluzie
În concluzie, consider că opera „Flori de mucigai” este de o valoare
a lui Tudor Arghezi. Aceasta se dovedește a fi o lectură esențială în formarea
Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Și de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Și nu mi-a crescut
Sau nu o mai am cunoscut.
Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară
Și mă durea mâna ca o ghiară,
Neputincioasă să se strângă
Și m-am silit să scriu
Cu unghiile de la mâna stângă.
77
Aci sosi pe vremuri
Ion Pillat
1923
Introducere
Poezia „Aci sosi pe vremuri”, de Ion Pillat, face parte din cel mai cunoscut
și mai apreciat volum al autorului, „Pe Argeș în sus”, publicat în anul 1923.
Autor
Ion Pillat este un poet reprezentativ tradiționalist, aparținând perioadei
interbelice a literaturii.
Poezia lui cultivă forme prozodice tradiționale, viziunea poetică e senină,
însă uneori discursul liric dobândește un ton elegiac, determinat de sentimentul
dureros al trecerii ireversibile a timpului.
Tradiționalismul este curentul literar apărut la începutul secolului al XX-

lea și dezvoltat de-a lungul perioadei interbelice, în opoziție cu modernismul
lovinescian.
Procedeele tradiționaliste sunt:
• Valorificarea spiritului național
• Prețuirea mediului rural, ca vatră a spiritualității
• Refuzul citadinului și preferința pentru descrierea satului
• Idealizarea universului rural și a țăranului român
• Refuzul influențelor străine
Tema
Poezia este o meditație nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului,
asociată cu repetabilitatea destinului uman/ciclicitatea vieții.
78
Secventele semnificative
• O primă idee poetică semnificativă pentru tema enunțată se regăsește în
cadrul patriarhal al satului românesc, în cea de-a doua secvență, unde eul
liric imaginează romantica întâlnire a bunicilor
➢ Calyopi sosește cu „berlina” prin „lanuri de secară”
➢ Aceasta este portretizată succint: „Sări, subțire – o fată în largă
crinolină”. Ea are „ochi de peruzea”, epitet care simbolizează farmecul,
gingășia și unicitatea tinerei.
• Direcția temporală trecut îndepărtat – prezent subiectiv se face prin
intermediul adverbelor de timp „atunci” și „azi”.
• Trecerea timpului rămâne însă implacabilă și este redată printr-o imagine
auditivă („departe, un clopot a sunat”), vestind un eveniment deosebit
(„de nuntă sau de moarte”).
• O altă idee poetică semnificativă este secvența a patra, care reliefează

perpetuarea momentului dragostei juvenile din generație în generație.
• Prin analogie cu frumoasele clipe trăite de cei doi bunici, este prezentată
povestea de iubire dintre doi reprezentanți ai unei alte generații, nepotul
și iubita sa.
• Iubitul folosește, pentru crearea atmosferei romantice, aceeași strategie
ca și bunicul său: recită versuri scrise de poeții prezentului său (romantism
-> simbolism)
• Cadrul natural rămâne același: „lanul de secară”, „amurgul”, „noaptea”,
„luna”.
• Ritualul întâlnirii dintre iubiți repetă, într-un alt timp, succesiunea
evenimentelor demult apuse.
• Versul final, laitmotiv al poeziei, accentuează trecerea ireversibilă a
timpului („De nuntă sau de moarte, în turnul vechi dn sat”).
79
Titlul
• Fixează cadrul spațio-temporal (mitic, nedefinit) al iubirii ce va fi evocată,
o Prin indicii de spațiu: adverbul de loc, cu formă regională „Aci”
o Prin indicii de timp: locuțiunea adverbială de timp „pe vremuri”
• „Aci” este elementul semantic definitor în raport cu eul liric, văzut din
perspectiva timpului („ieri” - „acum”)
Structura
(Textul poetic/ Discursul liric este structurat în)
➢ 19 distihuri și un vers liber cu rol de concluzie
➢ Măsură stabilă de 13-14 silabe
• Creatorul apelează la lirica măștilor, alternând persoanele întâi, a doua și
a treia: „Ea-l asculta”, „ședeau”.
• Poezia este amplă și evoluează de la obiectiv către planul subiectiv,
marcat de prezența eului liric prin pronumele și verbele la persoana I:
„m-”, „eram naiv”, „am șoptit”, „am spus”.
Opinia personala
În opinia mea, poezia este reprezentativă pentru specificul poetului,
ilustrând direcția tradiționalistă prin meditația asupra trecerii timpului și a
legăturii dintre trecut și generații, ființa umană fiind perisabilă.
Concluzie
În concluzie, consider că opera „Aci sosi pe vremuri” este de o valoare
incontestabilă în literature română, fiind reprezentativă pentru întreaga creație
a lui Ion Pillat. Aceasta se dovedește a fi o lectură esențială în formarea culturală
a oricărui tânăr.
80
Leoaica tanara, iubirea
Nichita Stanescu
1964
Introducere
Poezia „Leoaică tânără, iubirea”, de Nichita Stănescu, face parte din
volumul „O viziune a sentimentelor” apărut în 1964.
Este o artă poetică erotică deoarece exprimă atât viziunea eului liric
asupra iubirii, cât si impactul pe care acest sentiment îl are asupra sa și asupra
universului exterior.
Autor
Nichita Stănescu, poet neomodernist din perioada postbelică, se
autodefinește ca ,,poet al necuvintelor’’ și are o concepție originală despre
creație: nu poetul face poezie, ci poezia îl naște pe poet.
O primă trăsătură a neomodernismului prezentă în poezie este dată de

folosirea unor metafore inedite și a unui limbaj metaforic.
În mod cu totul surprinzător, iubirea ca sentiment profund, intens, fragil,
este asociat în poezie cu o „leoaică tânără”, metaforă care sugerează iubirea
incipientă, o iubire care apare brusc. Aceasta ia ființa poetică prin surprindere,
conturând o nouă definiție noțiunii de iubire.
În opoziție cu metafora din incipit este „leoaica arămie”, metaforă care
ilustrează tema trecerii timpului, iubirea fiind asemănată cu aceasta.
De asemenea, metaforele „curcubeu tăiat în două” și „deșert în strălucire”
fac legătura relației omului cu natura. Aceste două metafore sugerează
incertitudinea ființei poetice, evidențiind golul existențial pe care îl marchează
lipsa sentimentului de iubire sau pierderea acestuia.
81
O altă trăsătură a neomodernismului în poezie se remarcă la nivel
prozodic prin folosirea versului liber.
În același timp, spre deosebire de poezia clasică, se observă faptul că
ideea dintr-un vers se continuă în versul următor cu literă mică, element specific
liricii moderniste și neomoderniste.
Totodată, cu fiecare strofă, numărul de versuri crește, poezia fiind astfel
structurată în trei strofe a câte șase, opt, respectiv zece versuri.
Prin utilizarea acestui procedeu se încalcă normele clasice ale prozodiei și
se sugerează ideea că odată cu trecerea timpului și parcurgerea unor etape,
iubirea crește în intensitate și capătă profunzime.
Tema
Tema poeziei este întâlnirea neașteptată cu iubirea, apariția bruscă,
surprinzătoare a iubirii transformând percepția bărbatului îndrăgostit asupra
lumii și asupra sa.
Secventele poetice
O primă imagine poetică relevantă pentru tema operei o constituie prima
secvență poetică, care dezvăluie imaginea metaforică a întâlnirii bruște a ființei
cu sentimentul necunoscut al iubirii.
Iubirea devine o “leoaică tânără”, care atacă surprinzător, într-un mod
feroce, provocând durere. Iubirea este vânătorul, în timp ce eul liric devine
prada. Oricât de pregătit s-ar simți pentru sosirea momentului, acesta tot este
luat prin surprindere: “Leoaică tânără, iubirea / Mi-ai sărit în față. / Mă
pândise-n încordare / Mai demult. / Colții albi mi i-a înfipt în față, / M-a mușcat
leoaica, azi, de față”.
Metafora semnelor lăsate pe față sugerează faptul că cel atins de iubire
va fi diferit, deoarece aceasta îl schimbă, dar poate și să-l rănească.
Atributul „tânără” sugerează o dragoste adolescentină, un sentiment
nou, nemaiîntâlnit, care nu ține cont de dorințele celui atacat și îl surprinde,
oricât de pregătit crede că ar fi.
82
O altă imagine relevantă pentru tema și viziunea despre lume este
reprezentată de secvența a doua a poeziei, care surprinde o dublă transfigurare
a ființei, invadată de sentiment, și a lumii, receptată prin prisma noii identități a
eului poetic.
Lumea se recreează, reluând metaforic momentul genezei: „în jurul meu
natura se făcu un cerc, de-a dura / când mai larg, când mai aproape / ca o
strângere de ape”.
Privirea, asemenea auzului, simbol al perspectivei sinelui, se înalță
„tocmai lângă ciocârlii”, sugerând faptul că apariția iubirii este o manifestare
superioară a bucuriei supreme, a fericirii, care este percepută cu toate simțurile,
ciocârlia fiind pasărea cu un cântec deosebit, care zboară cel mai sus.
Prin urmare, eul liric este fermecat de noul sentiment neașteptat, care-l
copleșește.
Titlul
Titlul poeziei definește metaforic iubirea. Așa cum leoaica este regina
animalelor, ființă sălbatică, vicleană, posesivă și puternică, la fel este și iubirea
ca regină a sentimentelor.
Astfel, titlul conține o metaforă explicată prin apoziția ,,iubirea”, iar
epitetul ,,tânără” exprimă ideea că sentimentul rămâne la fel de puternic,
indiferent de vârsta la care se manifestă.
Atât iubirea, cât și felina atacă în mod ager lăsând urme pentru toată
viața. Din punct de vedere morfologic, titlul este o apoziție antepusă
substantivului iubirea.
Tropii
Un alt element îl constituie tropii. Epitetul „colți albi” din prima strofă
sugerează puritatea sentimentului și spontaneitatea, faptul că iubirea l-a luat
prin surprindere pe eul liric, pe nepregătite, colții albi indicând agresivitatea.
În strofa a doua se regăsește metafora „curcubeu tăiat în două”, figură de
stil cu multiple semnificații: prin cromatică, sugerează o viață plină de bucurie și
de fericire, iar prin forma jumătății de cerc poate exprima ideea că omul fără
iubire este incomplet.
83
Metafora face trimitere către mitul Androginului conform căruia, la
începutul lumii, bărbatul și femeia formau o sferă, iar Zeus, temându-se că o așa
perfecțiune a formei i-ar putea lua locul, a aruncat-o pe Pământ unde s-a spart
în două jumătăți ce se caută neîncetat pentru a reface întregul. În interpretare
biblică, curcubeul reprezintă legământul dintre Dumnezeu și Noe că pământul
nu va mai fi distrus de ape, creația dăinuind veșnic, așa cum iubirea eului dăinuie
veșnic în poezie.
Altă metaforă sugestivă este „deșert în strălucire”, care sugerează
pustietatea eului liric de dinainte, însă și faptul că iubirea conferă strălucire și
vitalitate sufletului.
Opinia personala
În opinia mea, în finalul poeziei, animalul pare să fie din nou la pândă,
așteptând prada pe care o va ataca în același mod spontan, dar firesc, deoarece
fiecare individ ajunge la momentul întâlnirii cu acest sentiment.
Concluzie
În concluzie, consider că opera „Leoaică tânără, iubirea” este de o valoare
a lui Nichita Stănescu. Aceasta se dovedește a fi o lectură esențială în formarea
84
Leoaică tânără, iubirea
mi-a sarit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.
Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strîngere de ape.
Şi privirea-n sus ţîşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntîlni
tocmai lângă ciorcârlii.
Mi-am dus mâna la sprînceană,

la timplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică aramie
cu mişcările viclene,
incă-o vreme,
si-ncă-o vreme...
85
Poema chiuvetei
Mircea Cartarescu
1982
Poezia „Poema chiuvetei” face parte din volumul „Aer cu diamante”

apărut în anul 1982 şi ilustrează cu fidelitate trăsăturile poemului postmodern,
teoretizate de Cărtărescu în studiul publicat în anul 1999.
Autor
Dintre scriitorii postmoderni, Mircea Cărtărescu rămâne personalitatea
cu cel mai mare impact asupra contemporanilor, un poet de seama al generației
’80.
Pe lângă poezie, se remarca și ca prozator prin romanul „Orbitor” și ca
eseist prin studiul „Postmodernismul românesc”.
Încadrare
Postmodernismul s-a declanșat în literatura română în a doua jumătate
a anilor șaizeci și continuă să existe până în zilele noastre. Opera ilustrează
trăsăturile poemului postmodern, teoretizate de Cărtărescu în studiul citat.
Poezia are caracter hibrid și anume prezintă un amestec de elemente
poetice si nepoetice. Este prezent un presupus scenariu epic, care urmărește
povestea de dragoste a chiuvetei.
Unele nume proprii sunt scrise cu literă minusculă „dacia”, „dâmbovița”.
Alteori este prezenta scrierea cu litera minusculă după punct reliefând abaterea
de la normele literare, și are rol de a aduce o nouă viziune poetică.
86
Tema
Tema ilustrează o iubire imposibilă, abordată într-o manieră inedită,
postura de indrăgostită fiind preluată de către o chiuvetă.
De fapt, poetul parodiază teme din trecutul literar, în mod special
referindu-se la poemele „Luceafărul” și „Riga Crypto și lapona Enigel” prin ideea
iubirii dintre două entități incompatibile: uman-cosmic („Luceafărul”), vegetal și
uman („Riga Crypto și lapona Enigel”), respectiv universul ustensilelor casnice si
cel stelar în „Poema chiuvetei”.
O primă imagine poetică relevantă pentru tema operei apare încă din
primele versuri, care expun drama iubirii neîmpărtășite, iar următoarele
reprezintă cele trei chemări ale chiuvetei, adresate stelei, prin care se parodiază
ceremonialul serenadei.
Invocaţiile amintesc de cele din poemul eminescian, dar dacă la poetul
romantic schimbarea condiției fetei de împărat implica un sens ascendent („O,
vin’ în părul tău bălai / S-anin cununi de stele / Pe-a mele ceruri să răsai / Mai
mândră decât ele”), la Cărtărescu este implicată ideea decăderii: steaua va
deveni „crăiasă a gândacilor de bucătărie”.
Dincolo de similitudinile cu poemul eminescian, se poate remarca
demitologizarea viziunii poetice romantice, prin tratarea temelor şi a motivelor
într-un registru parodic.
Luceafărului, stea strălucitoare, îi corespunde „o mică stea galbenă” din
„colţul geamului de la bucătărie”, iar timpul nocturn este abandonat în favoarea
celui diurn, prin indicii temporali „într-o zi”, „în altă zi”.
O altă imagine relevantă pentru tema și viziunea despre lume este

reprezentată de a doua parte a poeziei, care începe cu o exclamaţie retorică
(„dar, vai!”), anticipând presupusa dramă a neîmplinirii iubirii.
Cuplul incompatibil cunoaşte în acesată secvenţă alte două ipostaze:
stea-strecurătoare de supă, gaura din perdea-superba dacie crem.
87
Imposibilitatea iubirii nu vine însă din conştientizarea şi asumarea
diferenţelor ireconciliabile dintre cei doi, ca în „Luceafărul”, câtă vreme steaua
face cuplu cu o entitate din aceeaşi sferă prozaică din care face parte şi chiuveta.
Este parodiată condiţia omului de geniu prin derizoriul aspiraţiilor şi prin
simularea unei tonalităţi grave: „într-un târziu chiuveta începu să-şi pună
întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei”, iar finalul aduce nu
numai imaginea cuplului format din elemente de aceeaşi condiţie (chiuveta-
muşamaua), ci şi schimbarea persoanei a III-a cu persoana I, postmodernismul
mizând pe tehnica punctelor de vedere trucate.
Titlul
Titlul implică trimiterea la odă, specie paşoptistă, clasică, parodiată prin
alegerea unui destinatar care nu reprezintă un erou istoric sau mitologic, o fiinţă
divină, un model de măreţie sau un eveniment istoric, ci desemnează un
element derizoriu din existenţa cotidiană, în ciuda tonalităţii aşa-zis laudative.
Limbajul poetic
Limbajul poetic este caracterizat de ironie („stea mică, nichelul meu te
dorește, sifonul meu a bolborosit”).
Eul liric povestește iubirea dintre o chiuvetă și o mică stea galbenă, care
nu se întalnsec niciodată și își amintește pasiunea sa pentru o mașină,
personajele înseși ale poemului fiind caracterizate de ironie.
Lirismul este subiectiv, povestitotul, și anume gaura din perdea, se

folosește de pronume și verbe la persoana I singular.
Organizarea este astrofică, iar măsura variabilă, elemente specific
postmoderniste.
Concluzie
În concluzie, consider că opera „Poema chiuvetei” este de o valoare
a lui Mircea Cărtărescu. Aceasta se dovedește a fi o lectură esențială în formarea
88
într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesă muşamalei şi borcanului de muştar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
– stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el
vasele cu resturi de conservă de peşte
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.
dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul
existenţei şi obiectivitatea ei
şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.
… cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată…
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.
89
O scrisoare pierduta
Ion Luca Caragiale
1885
Reprezentată pe scena Teatrului Național din București în 1884 și

publicată în revista ,,Convorbiri Literare’’ în 1885, opera ,,O scrisoare pierdută”
scrisă de Ion Luca Caragiale este o comedie de moravuri în care este satirizată
lumea politică contemporană autorului, având ca sursă de inspirație alegerile
din anul 1883.
I. L. Caragiale este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române și
este cunoscut, în special, ca fiind cel mai de seamă dramaturg al literaturii
române, fiind supranumit de criticul literar Garbet Ibrăileanu „cel mai mare
creator de viață din întreaga noastră literatură”.
O primă trăsătură a realismului regăsită în comedie este dată de existența

unor personaje tipice, construite pe o trăsătură dominantă de caracter, dar nu
unică.
Astfel, prin Cațavencu, Caragiale ilustrează tipul demangogului, Farfuridi
și Brânzovenescu reprezintă tipul prostului, Pristanda pe cel al slugarnicului, Zoe
este femeia adulterină, Trahanache tipul înșelatului, iar Tipătescu cel al
amorezului, împreună compunând imaginea unei societăți aflate în plină
decădere.
O altă trăsătură a realismului este dată de faptul că scriitorul surprinde

în mod veridic moravurile vieții politice românești de la sfârșitul secolului al
XIX-lea. Pe fundalul agitației cauzate de alegeri se ivesc nenumărate neînțelegeri
între partide.
90
Sunt redate detaliat realități precum șantajul politic, acționarea
politicienilor în funcție de propriul interes și imaginea cetățeanului dezorientat,
toate acestea având un scop moralizator.
Tema
Tema comediei „O scrisoare pierdută” este satirizarea moravurilor
funcționarilor politici de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
O altă temă prezentă în operă este lupta pentru putere, conflictul fiind
unul banal, generat de o scrisoare.
Scene semnificative
Acțiunea comediei este structurată în patru acte, într-o manieră clasică,
urmând momentele subiectului.
O secvență semnificativă pentru tema și viziunea despre lume este cea

din actul I, în care Trahanache vorbește cu prefectul Tipătescu despre o scrisoare
de dragoste dintre acesta și Zoe, soția sa.
În această scenă, Trahanache îi spune lui Tipătescu de un anumit bilet
primit de la Cațavencu în care acesta voia să-l vadă pentru a-i arăta un document
foarte important.
Zaharia îi transmite lui Ștefan că a mers la Cațavencu, la biroul ziarului
,,Răcnetul Carpaților” pentru a obține documentul, o scrisoare de dragoste de la
Tipătescu pentru Zoe. Acesta este amenințat că scrisoarea va fi publicată în ziar
dacă nu primește susținere politică.
Se evidențiază astfel trăsăturile societății în care trăiesc, fiecare personaj
fiind o verigă a unui întreg. Astfel, plecarea unui personaj ar duce la distrugerea
acelei societăți bazate pe minciuni și șantaj.
Tipătescu era foarte supărat, la fel și Trahanache, care crede că scrisoarea
este o plastografie, deoarece are încredere în prietenul său și soția sa.
Convingerea acestuia oferă textului amuzament.
91
O altă secvență semnificativă este scena numărării votului din actul II.
Cu o zi înaintea alegerilor, Trahanache, Farfuridi și Brânzovenescu stau în
jurul mesei, discutând și studiind alegerile electorale. Aceștia subliniază numele
fiecărui alegător în parte cu o anumită culoare, după care Trahanache le ține un
discurs moralizator despre stâlpii puterii și disciplina de partid.
Cei doi avocați îi zic acestuia că se tem de trădarea prefectului.
Trahanache se enervează din ce în ce mai tare și spune cu îndârjire că Tipătescu
este un om de încredere, care a făcut multe servicii partidului.
În această secvență este evidențiat comicul de situație, devotamentul lui
Trahanache și prietenia sa cu Tipătescu.
Conflictul
Conflictul principal se desfășoară pe plan politic, declanșat de pierderea
succesivă a aceleiași scrisori.
Acest război se realizează între cele două forțe opuse: reprezentanții
partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, președintele partidului
Zaharia Trahanache și Zoe, soția sa) și gruparea independentă constituită în jurul
lui Nae Cațavencu (avocat și proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților”).
Trahanache este cel care găsește o soluție împotriva șantajului lui
Cațavencu, acesta venind cu un contrașantaj prin găsirea poliței falsificate.
Conflictul secundar este conturat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu,
cărora le este frică de trădarea prefectului, Ștefan Tipătescu. Trahanache
aplanează acest conflict, spunându-le celor doi că Tipătescu este un om de
încredere care a făcut favoruri partidului.
În piesa lui Caragiale nu se poate vorbi despre un conflict interior,
deoarece toate stările personajelor se manifestă strict la suprafață.
Limbajul
Al doilea element de structură și compoziție este limbajul, modalitate de
individualizare a personajelor.
92
Prin formele greșite ale cuvintelor, erorile de exprimare și ticurile verbale
se subliniază incultura, statutul de parvenit sau trăsături psihologice ale
personajelor.
Prin vorbire se realizează o ierarhizare a personajelor: parveniții, care prin
limbaj își arată incultura și personajele cu carte (Tiătescu și Zoe). De exemplu,
Trahanache pronunță greșit neologismele din sfera limbajului politic: „dipotat”,
„docoment”, „endependant”, „cestiuni”.
Incultura acestora este evidențiată de abaterile de la normele limbii, spre
exemplu: truismul „unde nu e moral, acolo nu e corupție” sau tautologia
„enteresul și iar enteresul”. Ticul său verbal: „Aveți puțintică răbdare!”, redă
dobândirea unui răgaz pentru a afla o soluție sau încercarea de a câștiga mai
mult timp.
Prin acest comic de limbaj se reflectă caracterul moralizator al operei,
fiindcă se accentuează discrepanța dintre ceea ce sunt și ceea ce vor să pară
personajele.
Titlul
Titlul este relevant în acest sens, acesta evidențiind contrastul dintre
esență și aparență.
Articolul nehotărât „ o” sugerează faptul că în lumea lui Caragiale se pierd
multe scrisori, aceasta fiind doar una dintre ele.
Găsirea și pierderea ei succesivă constituie principala situație comică. De
asemenea, scrisoarea reprezintă o armă politică ce funcționează ca
metapersonaj, controlând destinul celorlalți.
Opinia personala
În opinia mea, opera a rămas la fel de actuală și pentru
contemporaneitate, lumea eroilor lui Caragiale acționând după principiul
„Scopul scuză mijloacele”.
Concluzie
În concluzie, consider că opera „O scrisoare pierdută” este de o valoare
a lui Ion Luca Caragiale. Aceasta se dovedește a fi o lectură esențială în formarea
93
Zaharia Trahanache este personajul principal al operei.
Ceea ce îl distinge de ceilalți este tipologia sa, fiind reprezentantul
încornoratului, dar și al politicianului abil, adaptat societății în care trăiește.
Trahanache are un statut social înalt, fiind un politician vârstnic, obișnuit

să fie în fruntea puterii politice, poziție din care pare a-și face un scop în viață.
El este „un stâlp al puterii locale”, prieten al prefectului Ștefan Tipătescu și
consort al Zoei, cea de-a doua soție a sa.
Statutul să moral trădează naivitatea și credulitatea personajului
deoarece are încredere oarbă în Tipătescu și Zoe: „Ei Fănică, să vezi tu imitație
de scrisoare! Să zici și tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!”.
În ceea ce privește statutul psihologic, Trahanache este descurcăreț,
lucru dovedit prin găsirea poliței falsificate de Nae Cațavencu. Totodată, acesta
crede și în valorile prieteniei și ale familiei, fiind un politician supus, deoarece îl
acceptă pe Agamiță, care este adus de la centru fără nicio obiecție.
O trăsătură a personajului este naivitatea, evidențiată în scena din:
ACTUL I
..........................
Scena îl plasează pe Zaharia Trahanache spre tipul încornoratului. De
asemenea, această scenă indică faptul că Trahanache este credul, având
încredere oarbă în soția și prietenul său.
94
O altă secvență în care este prezentă naivitatea sa este scena numărării
votului din actul II.
……………………………………..
Interesul și devotamentul pentru prietenul său îl fac incapabil să privească
dincolo de aparențe.
………………….
…………………….
……………………
……………………
În lumina celor arătate, Zaharia Trhanache este un personaj masculin

complex și memorabil. Deși reprezintă tipul încornoratului, este un personaj
abil, metculos și calculat, reușind să-și domine oponenții, dar în același timp naiv
și desensibilizat, conștient sau nu, este el însuși un înșelat.
95
Iona
Marin Sorescu
1968
Introducere
Opera „Iona” a fost publicată în anul 1968, în revista „Luceafărul”.
Subintitulată ,,tragedie în patru tablouri”, opera a fost încadrată în trilogia
,,Setea muntelui de sare”, alături de alte două drame, ,,Paracliserul” și ,,Matca”.
Inspirată din mitul biblic al omului înghițit de un pește și filosofia
existențialistă, opera nu prezintă o dramă individuală, ci una general umană,
născută din frământările și neliniștile ființei pământene în fața propriului
destin.
Autor
Marin Sorescu este un scriitor reprezentativ al perioadei postbelice a
literaturii, autor al unei opere vaste, care cuprinde toate cele trei genuri literare.
Piesele sale de teatru s-au bucurat de o primire excepțională atât la nivel
național, cât și la nivel internațional, drama „Iona” fiind reprezentată pe marile
scene ale lumii.
Încadrare
O primă trăsătură a teatrului de idei constă în prezența conflictului
interior declanșat de conștiința personajului.
Pe parcursul piesei, Iona dă naștere unor interogații existențiale serioase
privitoare la viață, moarte, singurătate și destin.
Fiind „un om singur, nemaipomenit de singur”, Iona vorbește cu sine cu
voce tare și se dedublează pentru a-și putea răspunde, de unde și puternicul
conflict al conștiinței.
96
Prin această trăsătură, piesa devine un adevărat poem dramatic al
neliniștii metafizice.
O a doua trăsătură este reprezentată de trăirile interioare ale

personajului: anxietatea, înstrăinarea, neputința și detașarea de sine („Un sfert
din viață îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi,
între lucruri și praf”).
Singurătatea absolută a lui Iona este cea care determină diferitele
sentimente, iar aceste emoții chinuitoare sunt specifice teatrului de idei,
determinând și adâncind conflictul conștiinței lui Iona.
Tema
Principala temă a piesei este singurătatea ființei umane, potrivit
mărturisirilor scriitorului: ,,Am vrut să scriu ceva despre un om singur,
nemaipomenit de singur’’, dar și imposibilitatea de a comunica.
Alte teme prezente în operă sunt frământarea omului în încercarea de
a-și găsi libertatea , dorința de a se găsi pe sine, cât și raportul dintre individ și
societate. Astfel, ideea centrală este axată pe faptul că viața este un labirint
presărat cu multe capcane în care omul este dator să lupte pentru a-și găsi
identitatea pierdută.
O primă scenă semnificativă este cea în care Iona este înghițit de chit.
Iona consideră că a avut ghinion, nu disperă, se instalează în anormalitate
ca într-un spațiu firesc și elaborează soluții pentru ieșirea sa din captivitate.
Imaginea pântecului uriașului pește în care este închis Iona are însă cu
totul altă semnificație decât una comică sau absurdă: de la naștere până la
moarte, omul trăiește succesiv în orizonturi închise, fiind adesea inconștient de
prizonieratul lui veșnic.
Iona însuși va crede un răstimp că prin acțiune, prin faptele concrete, se
va elibera din închisoarea vie în care intrase din întâmplare.
97
El spintecă burta peștelui cu un cuțit și constată că violența gestului
eliberator fusese inutilă, deoarece agresorul său a fost, între timp, înghițit de o
altă vietate marină. Va tăia abdomenul celui de-al doilea pește, dar înțelege
uimit că și acesta fusese înghițit de altul, cu dimensiuni enorme.
Așadar, Iona trece dintr-un spațiu închis într-altul și eliberarea lui rămâne
mereu iluzorie.
Sugestia parabolei ar fi următoarea: omul este prizonierul condiției sale,
existența umană nu se deschide spre nimic, ci, dimpotrivă, se închide într-o alta,
precum un cerc mai mic într-unul mai mare, sau ca o capcană într-un șir
neîntrerupt de capcane.
Viața ar fi o succesiune de lumi închise, străbătute cu disperare de omul
mânat de voința aprigă de libertate.
O altă scenă semnificativă este cea în care, conștient că va atinge limanul

captivității și că viața este un spațiu sufocant, Iona se sinucide, spintecându-și
propriul abdomen.
Acest gest final al sinuciderii are semnificații multiple și nu trebuie privit
ca un act de lașitate. Sinuciderea lui Iona semnifică o eliberare dintr-un univers
închis și ostil și dobândirea libertății spiritului.
Folosirea prenumelui ,,noi’’ din ultima replică a personajului: ,,Ieșim noi
cumva la lumină’’ nu este întâmplătoare, ci marchează faptul că atât eul social,
artificial, cât și eul profund, autentic, sunt menite unui proces de transformare.
Sinuciderea este un act de dobândire a unei noi identități, într-o nouă
ordine existențială, care duce către interioritatea ființei.
Moartea este privită ca o cucerire a luminii, lumina semnificând
cunoaștere și adevăr. Iona se sinucide pentru că are revelația sensului interior al
cunoașterii: ,,E invers, totul e invers’’ constată el într-o febră a cunoașterii de
sine. Invers, adică nu din interior spre exterior, ci dimpotrivă.
98
Titlul
Titlul operei trimite și la mitul biblic al lui Iona.
Acesta era un proroc trimis de Dumnezeu să propovăduiască învățătura
sfântă însă, nesupunându-se, el fuge cu ajutorul unei corăbii. Fiind pedepsit de
Dumnezeu, ajunge în valurile învolburate ale mării, pentru ca mai apoi să fie
înghițit de un chit. Totuși, prin căință și rugăciune, Iona este iertat de divinitate
și eliberat din burta chitului.
Spre deosebire de Iona din mitului biblic, cel din piesa lui Sorescu nu este
vinovat de nimic. Alegerea lui Sorescu de a prelua idei și personaje dintr-un
context biblic cu scopul de a le reinterpreta după propria viziune despre lume
este o dovadă clară a modernismului piesei sale.
Conflictul din operă este specific tragismului piesei, prin urmare, din
parabolă lipsește confruntarea dintre două personaje, specifică teatrului clasic.
De aceea, conflictul dramatic este unul interior bazat pe relația dintre lumea
lăuntrică a personajului și cea exterioară.
El este un om singur, care se zbate neputincios între limitele sale, specifice
oricărei ființe umane, punând în discuție problemele grave ale existenței
omenești, precum dorința de libertate și neputința realizării ei.
În opinia mea, finalul deschis accentuează ideea că niciodată nu este prea

târziu pentru trezirea conștiinței și că uneori ieșirea dintr-o situație limită se află
în propria persoană și nu undeva în exterior.
În concluzie, consider că opera „Iona” este de o valoare incontestabilă în

literatura română, fiind reprezentativă pentru întreaga creație a lui Marin
Sorescu. Aceasta se dovedește a fi o lectură esențială în formarea culturală a
oricărui tânăr.
99
Iona este personajul principal al operei, singurul personaj de altfel.
În acest sens, Iona reprezintă o tipologie umană universală și înscrie
această operă într-o tematică tragică, a omului confruntat cu absurdul
circumstanțelor existențiale.
Avem de a face cu un personaj în căutarea zadarnică a propriei identități,
ajungând să își piardă până și ecoul. Iona apare în operă ca un simbol, nu ca o
individualitate, fiind un personaj alegoric ce se zbate în limitele sale umane.
Din punct de vedere social, el este un pescar pasionat.

Din punct de vedere moral și psihologic, Iona trăiește drama aspirației
spre libertatea absolută. Acesta este optimist, visător și chiar o fire relexivă.
El caută să evadeze din toate burțile de pește, simboluri ale limitărilor
exterioare, spintecându-le succesiv, dar este dezamăgit să descopere că acestea
nu se sfârșesc de fapt niciodată, iar singura soluție de evadare este reîntoarcerea
în sine.
Gestul final al sinuciderii are sens simbolic revenirii la sine – nu o să
evadeze niciodată prin exterior.
Trăsătura dominantă de caracter a lui Iona este setea de libertate și de

iluminare.
................................
................................
................................
100
................................
................................
În lumina celor arătate, personajul Iona este exponentul condiției solitare,

simbol al aspirației umane spre cunoaștere si libertate, întruchipând speranța ca
mod de a fi într-o lume închisă.
Iona este pescarul care trăiește viața printr-o mișcare neîncetată din
pântecele unui pește în altul, constatând că ieșirea din limitele vechi înseamnă
intrarea în limitele noi.
101

Materiale Bac Romana

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Materiale Bac Romana

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

VÎLCAN

Observații structură eseu particularități de

➢ DACĂ PERSPECTIVA NARATIVĂ ESTE SUBIECTIVĂ:

➢ DACĂ PERSPECTIVA NARATIVĂ ESTE OBIECTIVĂ:

• Prin urmare, în textul X naratorul este subiectiv și uniscient / omniscient și

„Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult scris de Ion Creangă și

Ion Creangă aparține perioadei marilor clasici, alături de Mihai Eminescu,

O primă trăsătură a basmului cult este dată de prezența fantasticului,

O altă trăsătură a basmului cult o reprezintă formulele adoptate și

Tema basmului este lupta dintre bine și rău, încheiată întotdeauna cu

A doua scenă semnificativă este cea a morții, finalul fiind anticipat de

Un alt element de structură și compoziție este conflictul, dublu și general,

În opinia mea, destinul exemplar și puternic moralizator al personajului

În concluzie, consider că opera „Povestea lui Harap-Alb” este de o valoare

Harap-Alb este personajul principal și eponim al basmului, reprezentantul

În lumina celor arătate, Harap-Alb este un personaj memorabil și complex

Nuvela istorică ,,Alexandru Lăpușneanul”, de Costache Negruzzi,

Costache Negruzzi face parte din perioada pașoptistă a literaturii,

Nuvela istorică este o specie literară cultivată de romantici, care evocă

Tema nuvelei o constituie cea de-a doua domnie a lui Alexandru

O primă scenă relevantă pentru tema operei este scena măcelului.

O altă scenă semnificativă este cea a morții domnitorului. Domnitorul se

Titlul este un substantiv propriu, fiind numele fostului domnitor al

În concluzie, consider că opera „Alexandru Lăpușneanul” este de o valoare

Personajul principal este Alexandru Lăpușneanul.

Social- domnitor al Moldovei

În lumina celor arătate, Alexandru Lăpușneanul este un personaj complex

Opera literară „Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicat în 1881, în

O primă trăsătură a realismului este perspectiva narativă. Aceasta este

Statutul initial al personajului este pus în evidență în incipitul nuvelei,

Trăsătura de caracter dominantă a personajului este agresivitatea.

Aceeași trăsătură este ilustrată și în finalul nuvelei, unde, după ce și-a

În lumina celor arătate, Ghiță este un personaj realist și memorabil, supus

Publicat în anul 1920, romanul realist-obiectiv „Ion”, scris de Liviu

O primă trăsătură a realismului este perspectiva narativă. Aceasta este

O altă trăsătură a realismului prezentă în roman o reprezintă tipologia

Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământ și

A doua scenă semnificativă pentru tipologia țăranilor săraci ce doresc să

Un prim element reprezentativ pentru operă este conflictul.

Un alt element de compoziție este simetria incipit-final.

Criticul literar Eugen Lovinescu definește romanul lui Rebreanu ca fiind

În centrul textului se află figura complexă a lui Ion, un personaj construit

Din punct de vedere moral, personajul suferă transformări majore. Dacă

O trăsătură definitorie a personajului este faptul că are o fire pătimașă,

În lumina celor arătate, Ion este un personaj realist și memorabil, supus

Romanul „Baltagul”, publicat în anul 1930, a fost scris în doar 17 zile și se

O a doua trăsătură a realismului mitic constă în faptul că acțiunea este

O primă scenă relevantă pentru tema textului este pregătirea Vitoriei

O a doua scenă relevantă pentru tema textului este identificarea și

Romanul „Baltagul” este construit prin îmbinarea planului real cu cel

În concluzie, consider că opera „Baltagul” este de o valoare incontestabilă

Trăsătura ei dominantă de caracter este luciditatea.

În lumina celor arătate, Vitoria Lipan este un personaj feminin complex și

Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil

Camil Petrescu este o personalitate enciclopedică a culturii române din

O primă trăsătură care încadrează textul ca fiind un roman psihologic

O altă trăsătură reprezentativă pentru romanul psihologic este redată

O primă caracteristică a romanului este prezentarea experienței

Tema principală a romanului este condiția intelectualului, oferită de cele

O primă scenă relevantă pentru tema operei este scena excursiei de la

O altă secvență sugestivă pentru tema romanului este surprinsă în

Un prim element de compoziție este titlul. Acesta se construiește pe baza

Conflictul interior, ce are loc în conștiința personajului-narator, pornește