Universitatea “Stefan cel Mare” Suceava

Facultatea: Inginerie Alimentara

Specializarea: Controlul si expertiza produselor alimentare

CROMATOGRAFIA DE GAZE
CROMATOGRAFIA

Cromatografia grupează o variată şi importantă grupă de metode care permit

cercetătorului să separe compuşi foarte asemănători din amestecuri complexe. În toate
separările cromatografice proba este dizolvată într-o fază mobilă: gaz, lichid sau fluid su-
percritic. Această fază este frecvent numită eluent, iar după ce trece de capătul coloanei
se numeşte eluat.
Metoda cromatografică a fost descoperită de botanistul rus Mihail Tsvet, în 1906 şi
a fost folosită întâi pentru separarea unor substanţe colorate pe coloană sau ca eluate col-
orate. Dacă substanţele sunt incolore, prezenţa lor pe coloană sau în eluate se recunoaşte
prin alte metode [63].
Metodele cromatografice sunt bazate pe adsorbţia amestecului de substanţe (solid-
lichid; lichid-lichid; gaz-lichid) pe un material adsorbant, urmată de desorbţia succesivă (cu
ajutorul unui dizolvant adecvat – eluant) a componentelor din amestec.
Coloana de adsorbant poate fi înlocuită, în unele variante cu o foaie de hârtie
poroasă preparată în mod special (cromatografie pe hârtie) sau cu un strat subţire de ad-
sorbant fixat pe o placă de sticlă, cu ajutorul unui liant (cromatografie în strat subţire).
Separarea compusului de analizat de potenţialele interferenţe este unul din paşii
esenţiali în analiza chimică. Cromatografia este una dintre cele mai frecvent utilizate
metode pentru a realiza aceste separări analitice. Aplicaţiile cromatografiei cresc expo-
nenţial cu timpul, în mare parte datorită faptului că ea îşi găseşte aplicaţii în toate ramurile
ştiinţei. Este rapidă, simplă, cu costuri relativ reduse şi variabilitate mare relativ la alegerea
metodei de separare.
O analiză cromatografică se rezumă în general la următoarele concepte fundamen-
tale:
• proba este dizolvată în faza mobilă;
• faza staţionară este cel mai frecvent un lichid adsorbit la suprafaţa unor particule
de solid utilizate pentru a împacheta coloana;
• faza mobilă este trecută peste faza staţionară nemiscibilă; aceasta se numeşte
eluţie;
 • solutul care are o mare afinitate faţă de faza mobilă se va mişca prin coloană
foarte încet;
• componenţii probei se vor separa în benzi discrete vizibile la detector, şi rezultă
cromatograma.

Tipuri de cromatografii:

Sunt 5 categorii de cromatografii: de adsorbţie, de partiţie, cu schimb de ioni, prin

excluziune moleculară si de afinitate.
Metodele de cromatografie pot fi de asemenea clasificate în două moduri: cro-
matografia planară şi cromatografia pe coloană.
Ele sunt bazate pe interacţiunea fizică, ceea ce înseamnă că faza staţionară şi faza mobilă
sunt în contact. În cromatografia pe coloană, faza staţionară este introdusă în interiorul
unui tub îngust şi faza mobilă este introdusă în tub cu ajutorul presiunii sau a greutăţii pro-
prii. În contrast, cromatografia plană foloseşte o fază staţionară care este depusă pe o
suprafaţă plană sau în hârtie. Faza mobilă se deplasează prin faza staţionară datorită acţi-
unii capilare sau a greutăţii
Cromatografia de lichide, gaze şi de fluide supercritice sunt 3 clase generale bazate
atât pe tipurile de faze mobile şi staţionare cât şi tipurile de echilibre implicate în transferul
solutului între faze. Fazele mobile sunt gaze, lichide şi fluide supercritice. Fazele
staţionare variază şi tipul de echilibru este dependent de alegerea acestei faze.
Cromatografia de adsorbţie utilizează o fază staţionară solidă şi o fază mobilă care
este un lichid sau un gaz. Solutul poate fi adsorbit la suprafaţa particulelor solide, unde
echilibrul dintre starea adsorbită şi soluţie produce separarea moleculelor solutului.
În cromatografia de partiţie faza staţionară este un film subţire pe suprafaţa unui su-
port solid. Solutul stabileşte un echilibru între lichidul staţionar şi faza mobilă (lichidă sau
gazoasă).
În cromatografia de schimb ionic anionii sau cationii sunt legaţi covalent de o fază
staţionară solidă, frecvent o răşină sau o fază solidă tare şi amorfă. O fază mobilă lichidă
este utilizată. Ionii solutului de sarcină opusă sunt atraşi de faza staţionară datorită forţelor
electrostatice.
Cromatografia de excluziune moleculară este mai comun denumită de gel perme-
abil sau de filtrare cu gel. Această tehnică separă moleculele după mărime şi moleculele
mari trec cu o viteză mai mare decât moleculele mici. Nu există interacţiuni atractive. În
loc, faza mobilă gazoasă sau lichidă este trecută printr-un gel poros, care exclude
moleculele mari, dar nu şi pe cele mici. Moleculele mari curg peste fără a intra în gel, şi ele
eluează primele [65].
Cromatografia de afinitate este bazată pe interacţiunea între un tip de molecule de
solut şi un al doilea tip, acestea legate covalent de faza staţionară. Când un amestec este
trecut prin coloană, doar un tip de molecule de solut reacţionează cu moleculele legate şi
formează legături la răşină. Moleculele de solut dorite sunt dislocate apoi de moleculele
legate variind pH-ul sau tăria ionică a solventului .
Dupa starea fizica a fazei mobile departajam doua tipuri de metode: gaz-
cromatografia si cromatografia pe lichide.

Gaz-cromatografia (GC)

Gaz-cromatografia (GC), denumita si cromatografie gaz-lichid (GLC), este o tehnica de

separare in care faza mobila este un gaz. Aceasta metoda utilizeaza intotdeauna o
coloana care poate fi impachetata sau capilara, umpluta cu faza stationara, pentru a
prelungi cat mai mult drumul parcurs de faza mobila.
Gaz-cromatografia se bazeaza pe un echilibru partitionat al analitului intre o faza
stationara solida (de obicei, un material pe baza de silicagel sau siliconi) si faza mobila
gazoasa (de obicei, heliu). Faza stationara este fixata in interiorul unui tub de sticla de
diametru foarte mic (coloana capilara) sau pe o matrice solida in interiorul unui tub larg de
metal (coloana impachetata). In general, este utilizata in chimia analitica la scara larga.
Datorita temperaturilor inalte folosite, care denatureaza proteinele si biopolimerii de
masa, moleculara mare are o aplicativitate foarte ingusta in biochimie. Ea este insa foarte
utilizata in petrochimie, monitorizarea mediului si in ariile chimice industriale.
De asemenea, este foarte utilizata in cercetarea chimica. Pentru identificarea
analitului la iesirea din coloana, gaz-cromatograful poate fi cuplat cu un spectrometru de
masa sau cu un spectrometru in infrarosu.

Cromatografia pe lichide

Cromatografia pe lichide (LC) este o tehnica de separare in care faza mobila este
un lichid. Transportul fazei mobile se poate face pe coloana sau in strat subtire. Pe
coloana, inaintarea eluentului se poate face gravitational sau actionat cu presiune.
Astfel, in prezent, cromatografia pe lichide foloseste particule foarte mici pentru umplutura
coloanei, actionandu-se cu presiune pentru inaintarea fortata a eluentului si se numeste
cromatografie de lichide de inalta performanta (HPLC). Mai pe larg, in HPLC, proba este
fortata printr-o coloana cu particule sferice sau de forma neregulata sau printr-un strat
poros monolit (faza sta)ionara). Proba este deplasata de un lichid (faza mobila) la inalta
presiune.
In functie de polaritatea fazelor mobile si stationare, HPLC este divizata in
cromatografie de lichide in faza normala – NPLC (faza stationara, ex. silicea, este mai
polara decat cea mobila, ex. toluenul) si opusul, cromatografie de lichide in faza reversibila
– RPLC (faza stationara, ex. C18-octadecilsilan, si faza mobila, ex. amestec apa-metanol).
In mod ironic, NPLC are mai putine aplicatii decat RPLC.

CROMATOGRAFIA DE GAZE

Generalităţi

Prin cromatografie de gaze pot fi anlizate toate amestecurile de lichide gaze sau
solide care pot fi trecute sau există în stare gazoasă şi care nu se descompun la încălzire
în alte specii chimice.
Modul cel mai uzual de analiză este acela în care amestecurile supuse analizei sînt
în stare lichidă din care sînt aduse în stare gazoasă prin evaporare .
La cromatografia cu gaze proba este evaporată la intrarea în coloana cro-
matografică fie direct la capătul acestei fie într-un dispozitiv special plasat tot la intrarea în
coloană. Separarea de-a lungul coloanei (eluţia) are loc cu ajutorul unui gaz purtător
care spre deosebire de cromatografia de lichide nu interacţionează cu faza mobilă , singu-
rul lui scop fiind acela de agent de transport a speciilor chimice din amestec prin coloană.

Începuturile Cromatografiei de gaze sînt legate de coloane cu umplutură în care se

transfera amestecul de substanţe gazoase după ce în prealabil erau evaporate spontan
într un injector încălzit.
La ora actuală este folosită în exclusivitate numai cromatografia de gaze cu
coloane fără umplutură la care se deosebesc două tipuri:
- cromatografia de gaze pe faze staţionare solide (cromatografie de absorbţie)
- cromatografia de gaze pe faze staţionare lichide (cromatografie de repartiţie)
 La cromatografia de gaze pe faze staţionare solide retenţia speciilor de analizat din
amestec este realizată pe bază de absorbţie fizică pe peretele interior al coloanelor cro-
matografice ce au diametre interioare de zecimi de milimetrii şi lungimi apreciabile de or-
dinul zecilor de metrii. Din cauza unor absorbţii ireversibile, care duc la rîndul lor repro-
ductibilităţi slabe, această tehnică este folosită rar şi numai la substanţe cu puţine mole-
cule în structură.
Cromatografia de gaze pe faze staţionare lichide se bazează pe repartiţia sub-
stanţei de analizat între faza mobilă gazoasă şi o faza lichidă imobilizată pe peretele inte-
rior al coloanei cromatografice. Acest tip de cromatografie de gaze este folosită la ora ac-
tuală aproape în exclusivitate.
Relaţiile matematice care o descriu sînt valabile cu mici modificări şi la cro-
matografia de lichide, aceste modificări sînt dictate de faptul că gazele sînt compresibile şi
ca atare proprietăţile şi comportarea reologică sînt influenţate de presiune şi de temper-
atură. Din acest motiv la cromatografia de gaze este
folosit în locul timpului de retenţie tr volumul de retenţie Vr care ţine cont de debitul mediu
Q al fazei mobile exprimată în ml/min, debit ce depinde de presiune şi de temperatură :
Vr= tr .Q (1)
Spre deosebire de cromatografia de lichide viteza fazei mobile are o influenţă
mare asupra lăţirii de bandă ( vezi şi cap. – Cromatografia de lichide) influenţa2
difuziei longitudinale fiind importantă dtorită coeficientului de difuzie mai ridicat cu 3-4 or-
dine de mărime la gaze faţă de cel al lichidelor.

Aparate folosite în gazcromatografie

Un gazcromatograf respectă schema bloc din figura avînd particularităţi

specifice pentru analiza unei faze gazoase schema lui de principiu arată ca în
figura de mai jos:
Schema de principiu a unui gazcromatograf. 1-butelie de gaz purtător, 2-reductor de presiune, 3 -
manometru de înaltă presiune, 3- manometru de joasă presiune, 5- regulator de presiune şi debit, 6- seringă
de injecţie pentru substanţe de analizat în stare iniţială lichidă, 7-dispozitiv de evaporare rapidă , 8-cuptor
termostatat de încălzire, 9- coloană cromatografică tubulară, 10- detector, 11- amplificator electronic, 12-
sistem electronic de achiziţie prelucrare şi afişare date, 13 – calculator, 14- imprimantă.

Alimentarea cu gaz purtător

Gazul purtător trebuie să fie inert din punct de vedere chimic. Din acest
punct de vedere intră în discuţie gazele inerte, hidrogenul, azotul şi bioxidul de
carbon. Natura gazului utilizat depinde de tipul de detector folosit , iar acesta
depinde la rîndul lui de mai mulţi factori dar în principal de clasa de substanţe
analizate.
Gazele purtătoare de înaltă puritate sînt preluate de regulă din butelii
speciale de înaltă presiune prevăzute cu reductoare de presiune ce asigură
presiuni de intrare cuprinse între 1,5 şi 3 ata, dar pot fi produse şi pe loc cu
generatoare speciale ( hidrogen, azot).
Pe traseul gazului purtător se găseşte un debitmetru electronic precum şi o sită
moleculară pentru reţinerea vaporilor de apă şi a eventualelor impurităţi solide de
dimensiuni mici.

Sistemul de injecţie

Caracteristicile sistemului de injecţie asigură în mare parte calitatea

analizelor cromatografice, fiind responsabile de lăţirea de bandă a peak-urilor.
Un sistem performant de injecţie trebuie să asigure injecţia în timp scurt a unor
cantităţi extrem de mici de subsatanţă de analizat numai aşa sînt asigurate peakuri 4
înguste la bază. Extragerea probei se face dintr-un minirecpient cilindric de sticlă aşezat
pe suportul mobil a autosamplerului prin intermediul unei microseringi speciale acţionată
automat.
Acul seringii perforează un dop de cauciuc siliconic sau şi absoarbe o cantitate bine
definită de probă, figura 2, după care se ridică automat , se deplasează şi injectează proba
printr-un “semptum” prevăzut cu un dop de cauciuc siliconic într-un dispozitiv de evaporare
rapidă situat la intrarea în coloană. Este foarte important ca evaporarea să se producă
practic instantaneu astfel încît amestecul fazei purtătoare cu substanţa de analizat să se
producă chiar la baza coloanei cromatografice.
Volumul unei probe analizate pentru coloane analitice normale variază de la cîţiva
μl la cca 30 μl, la coloane capilare volumul probei este mult mai mic de cîtiva nl fiind
necesară folosirea unui sistem de splitare ( divizare), figura 3, a volumului probei sistem
care asigură preluarea pentru analiză numai a unui volum extrem de mic restul fiind purjat
în mediu. Aceste sisteme de splitare sînt în principiu divizări de debit cu tuburi de tip “T”,
existente atît pe traseul gazului purtător cît şi pe cel al
amestecului gazos, pe ale cărori ramuri se crează rezistenţe hidraulice bine
controlate astfel încît să poată fi purjată cea mai mare parte din substanţa de
analizat, pe coloană ajungînd numai o parte infimă de amestec şi gaz purtător
aşa cum de altfel este necesar.
Manipularea a unor cantităţi mici de probă, aşa cum este cazul la gazcromatografie,
pe cale manuală duce la erori importante motiv pentru care pentru dozare şi injecţie sînt
recomandate dispozitive de tip autosampler.
Fazele de injecţie ale amestecului lichid de analizat

două procedee de splitatare a volumului probei la cromatograful de gaze

3- tub de evaporare cu dop de vata de sticlă sau de cuarţ , 4 corpul
dispozitivului de injecţie , 5- ventil cu 3 căi, 6- ventil cu ace cu debit
reglabil

Coloane cromatografice

Termenul de coloană cromatografică este oarecum impropriu pentru

cromatografia de gaze, el provine incă din timpul în care se foloseau coloane cu
umplutură de lungimi rezonabile care încăpeau în gazcromatograf sau care erau
montate în poziţie verticală lîngă aparat avînd o termostatare concentrică.
Diametrul interior al coloanelor cu umplutură pentru gazcromatografie este de 4,6
mm, 3,18 mm sau la aşa numitele coloane “micro” <1mm. Acest tip de
coloane este astăzi extrem de rar folosit din cauza faptului că au o capacitate de separare
redusă şi o rezoluţie slabă. Astăzi sînt folosite cu precădere

coloane capilare care se prezintă sub forma unor tuburi metalice de cupru , oţel
inoxidabil sau din sticlă cele din urmă fiind trase într-un film de poliamidă sau de
aluminiu pentru a le mări rezistenţa mecanică la incovoiere.
“Coloanele capilare ” sînt goale, au diametre interioare submilimetrice şi lungimi de zeci
de metrii putînd depăşi şi o sută de metri. Coloanele capilare au capacitate de separare şi
rezoluţie mare în schimb din cauza cantităţilor extrem de mici de substanţă analizată au au
o limită de detecţie scăzută şi un timp de analiză mai ridicat.
Din cauza volumului extrem de mic necesar într-o coloană capilară , de
ordinul μl, ale amestecului gazos de analizat înainte de intrarea în coloana
cromatografică se foloseşte “splitarea” (divizarea) probei ,prin această operaţie
numai o mică parte a acesteia, la limita dozării volumice, este admisă în colană
cealaltă parte fiind purjată în atmosferă. Această cantitate emică de substanţă
analizată este motivul limitei de detecţie mai scăzute. Atît coloanele cu umplutură cît şi
cele capilare pot funcţiona în regim de cromatografie de absorbţie (gaz- solid) sau în regim
de cromatografie de repartiţie (gaz - lichid).
La folosirea coloanelor cu umplutură pentru cromatografia de absorbţie
umplutura este formată dintr-un absorbant foarte fin, iar la cromatografia
de repartiţie umplutura este formată dintr-un material poros a cărui
suprafaţă este impregnată cu o fază lichidă staţionară.
Tipuri de coloane utilizate în gazcromatografie. a- coloane cu umplutură pentru
cromatografia de absorbţie, 1-perete coloană, 2-umplutură poroasă . b-coloane cu
umplutură pentru cromatografia de repartiţie, 1-perete coloană, 2fază staţionară lichidă
depusă pe umplutură, 3-umplutură. c-coloană capilară cu film lichid subţire, 1-perete
coloană, 2-film lichid , d-coloană capilară cu strat subţire impregnat cu lichid, 1-perete
coloană, 2- film lichid, 3-strat granular subţire.

La folosirea coloanelor capilare se deosebesc coloane cu film şi capilare

cu strat. La coloanele capilare cu film faza staţionară aderă sub forma
unui film subţire de peretele interior neted al coloanei capilare iar la coloanele
capilare cu strat, figura, faza stationară este aplicată sub forma unui strat
subţire de diatome impregnat cu faza lichidă staţionară.
În cadrul cromatografiei de gaze sînt valabile tot relaţiile stabilite la
ceromatografia de lichide cu condiţia ca influenţa temperaturii şi a presiunii să
fie redusă la maxim. În acest scop procesul de sparare în coloană trebuie să fie
izoterm iar trecerea amestecului în fază gazoasă cît mai rapid posibil.
Pentru alegerea corectă a unei coloane pentru gazcromatografie este nevoie să se
ţină cont de următoarele:
- proprietăţile negative ale unei coloane ( cost, timp de analiză, absorbţie reziduală) sînt
proporţionale cu lungimea crescînd deci cu creşterea acesteia
- singura proprietate pozitivă a coloanei şi anume capacitatea ei de
separare creşte abia cu pătratul lungimii coloanei, acesta fiind şi motivul
folosirii unor coloane de lungime medie de 20 -30 m în locul unor lungimi ce pot depăşi
100 m. Afară de aceasta la coloane scurte scade timpul de analiză şi absorbţia reziduală
deoarece ea este proporţională cu lungimea drumului parcurs de faza mobilă în mediul
absorbant
- Atunci cînd se solicită o separare avansată se vor folosi coloane de lungime mare cu
recomandarea ca drept gaz purtător să se folosească hidrogenul deoarece se reduc
sensibil timpii de analiză. Trebuie avut în vedere că aici creşte timpul de analiză
- Reducerea timpului analiză prin mărirea presiunii iniţiale a gayului purtător duce la
reducerea capacităţii de separare a coloanei capilare

Cuptoare de termostatare

Temperatura coloanei este un parametru esenţial pentru gazcromatografie

deoarece ea provoacă practic gradientul de presiune ce transportă gazul prin coloană.
Creşterea temperaturii duce la creşterea exponenţială a presiunii amestecului gazos care
la rîndul ei duce la creşterea vitezei de migrare reducînd sensibil timpul de retenţie. În
general se consideră că o creştere a temperaturii cu cca 300C duce la reducerea la
jumătate a timpului de retenţie.
În realitate nu interesează viteza absolută de migrare ci viteza relativă de
migrare vr ca fiind raportul dintre viteza medie vma liniară a substanţei analizate
raportată la viteza medie vmg a gazului purtător:mg ma v v v r = (2) valoarea vitezei
relative de migrare se situează între 0 şi 1, ceea ce înseamnă că la valoarea zero nu are
loc nici o migrare, temperatura fiind prea mică, iar la valoarea 1 nu are loc nici o separare
deoarece amestecul de de analizat traversează coloana cu aceeşi viteză cu gazul purtător
nefiind reţinuţi diferenţiat în timp diferiţii componenţi. Care valoare intermediară între zero
şi 1 este optimă depinde în mare parte de dificultatea separării. Temperatura optimă a
coloanei depinde de temperatura de fierbere şi de gradul de separare. Pentru amestecuri
a căror temperatură de evaporare se situează într-un domeniu destul de apropiat se poate
spune cu o apreciere relativ bună că o temperatură egală sau ceva mai mare decît
temperatura medie de evaporare a probei duce la un timp de eluţie apreciat de cca 4-30
minute ceea ce reprezintă valori acceptabile. Dacă se foloseşte acest raţionament se
apelează la regimul de lucru izoterm (temperatura coloanei constantă).
In cadrul lucrului în regim izoterm valoarea temperaturii trebuie menţinută constant
în limitele ±0,1 0C motiv pentru care coloana se găseşte într-un cuptor termostatat . În
cazul unor probe cu un interval mare de fierbere este de dorit să fie folosit un program de
temperatură în cadrul căruia temperatura este crescută fie în mod continuu fie în trepte .
La injecţie proba se găseşte la temperatura cea mai scăzută optimă pentru
componentele volatile dar necorespunzătoare pentru componentele cu temperatură de
vaporizare mare. În timpul analizei temperatura este crescută progresiv pînă cînd se
obţine în final temperatura corespunzătoare
componentelor volatile. În cadrul programelor de temperatură nu trebuie depăşită însă
temperatura care duce la valorii mai mari de 1 a vitezei relative de migrare vr.

Detectoare pentru gazcromatografie

Caracteristicile detectoarelor

La ieşirea din coloana gascromatografice există condiţii optime de măsurare pentru

multe tipuri de detectoare deoarece aici ies pe rînd substanţe gazoase pure cu o diluţie
ideală realizată cu un gaz inert. Pentru identificări calitative este indicată folosirea de
spectrometre la ieşirea gazcromatografelor. Cele mai utilizate combinaţii sînt:
gazcromatograf- spectrometru de masă ( GC-MS) sau gazcromatograf- spectrometru în
infraroşu cu transformată Fourier (GC-FTIR).

Pentru analiza cantitativă a probelor ( probe a căror compoziţie calitativă este deja
cunoscută) s-au impus cîteva detectoare utilizate la ora actuală la scară mare acestea se
clasifică după principiul lor fizic în:
- Detectoare sensibile la variaţie de concentraţie
- Detectoare sensibile la variaţie de debit masic
La detectoarele sensibile la variaţie de concentraţie semnalul electric al
detectorului este proporţional cu concentraţia momentană a substanţei (i) din
volumul din imediata vecinătate a detectorului. La un detector sensibil la variaţie
de debit masic semnalul electric al detectorului este proporţional cu debitul
masic (Mi), adică cu masa de substanţă ce trece în unitatea de timp prin dreptul
detectorului.
Detectoare sensibile la variaţia de concentraţie sînt influenţate de
debitul de gaz purtător motiv pentru care debitul de gaz purtător trebuie reglat
automat în vederea menţinerii constante a valorii lui. Influenţa debitului de gaz
purtător nu se manifestă la detectoarele sensibile la variaţie de debit masic.
Sensibilitatea S a detectorului reprezintă nivelul de conversie a mărimii fizice neelectrice
într-o mărime electrică proporţională. La detectoarele sensibile la variaţie de concentraţie
sensibilitatea detectorului este dată de raportul dintre semnalul electric Ei şi concentraţia
substanţei i din gazul purtător, iar la detectoare sensibile la variaţie de debit masic
sensibilitatea este dată de raportul dintre semnalul electric Ei şi debitul masic Mi - masă în
unitate de timp).
Prin înregistrarea semnalului electric al detectorului (potentialul electric E-mV sau
curentul electric I-mA) în funcţie de timp se obţine cromatograma. Un
detector nu dă numai un semnal electric util ci conţine şi componente dăunătoare sau
parazite precum: abateri, zgomot de fond , drift (plajă de variaţie) care pot duce la erori
importante de măsurare. Abaterile periodice îşi au originea în reglările periodice automate
ale temperaturii şi debitului gazului pe cînd oscilaţii neperiodice trebuie puse mai ales pe
seama coloanelor de separare incălzite
incomplet sau murdare. Zgomotul de fond are frecvenţă ridicată este specific
fiecărui detector şi electronicii sale aferente şi se manifestă mai ales atunci cînd
amplificarea electronică a semnalului este mare.
Componentele parazite din semnalul electric se determină în felul următor: din
semnalul înregistrat al detectorului în funcţie de timp se alege întimplîtor un interval de 15
minute si se trasează pe ambele părţi ale liniei de bază a semnalului două linii paralele în
aşa fel încît aceste linii să atingă tangenţial intr-un interval de cca 10 minute peak-urile
(virfurile) a cele mai mari.
Drift-ul este definit ca fiind înclinaţia celor două linii paralele faţă de abscisă.
Abaterile sînt definite ca distanţa între cele două linii. Pentru stabilirea mărimii zgomotului
de fond se alege intervalul de un minut care prezină cel mai mare zgomot. Nivelul
zgomotului de fond se determină prin mărimea distanţei între cele două linii paralele ce
unesc vîrfurile semnalului de zgomot.
Componente dăunătoare ale semnalului electric al detectoarelor

Limita de detectare Ld reprezintă o măsură a concentraţiei mg/l sau a

debitului masic g/s celor mai mici a substanţelor analizate încă detectabile de
un senzor cromatografic: Pentru descrierea capacităţii unui senzor folosit în cromatografie
se foloseşte exclusiv limita de detectabilitate şi nu sensibilitatea
lui. Limita de detectabilitate se determină din raportul dintre nivelul tuturor semnalelor
parazite p raportat la sensibilitate S:
Ld =p/S (3)

Numai atunci cînd diferenţa E între valoarea mărimii măsurate şi valoarea

medie a unei analize oarbe este de trei ori mai mare decît abaterea standard
(s) ( vezi şi cap ) a tuturor semnalelor parazite p se poate susţine cu o
siguranţă de 99% că că un punct de măsurare oarecare P de pe cromatogramă
reprezintă un punct a semnalului util şi nu a componentelor parazite ale
semnalului. La acest raţionament se iau în calcul numai abaterile pozitive ale
Peak-urilor de la valoarea medie ( jumătatea semnalului de eroare).

caracteristicile semnalului detectorului

Acest concept teoretic , dealtfel perfect valabil, este modificat în practica

cromatografică în sensul că se iau în considerare atît abaterile pozitive cît şi cele
negative , măsurătorea făcîndu-se ” vîrf – vîrf”. Din aceste măsurători ar rezulta prin
împărţire un factor f , (f = 1,5 (în loc de 3) pentru distanţa punctului de măsurare P de la
valoarea mediană a semnalului de abatere . de regulă pentru calculul limitei de
detectabilitate Ld se fololoseşte un factor f =1,2 – 2:
Ld = (1,5...2) semnal de abatere /Si (4)
Ld = (5...10) semnal de abatere /Si (5)
În conformitate cu alte standarde sînt folosite şi alte valori pentru factorul f, de ex
IUPAC recomandă f = 3.
Limita de determinare reală Ldet reclamă valori mai mari pentru (f) decît
în cadrul limitei de detectare, astfel valoarea acestuia trebuie să fie cuprinsă
între 5-10 corespunzător cu siguranţa statistică cerută pentru rezultatul măsurătorilor.
Constanta de timp (τ) a unui detector cromatografic, inclusiv a electronicii
aferente, reprezintă timpul care trece din momentul iniţierii măsurătorii pînă în
momentul în care este indicat 63,2% a întregului semnal. După (5τ) se obţin
99,3 % a întregului semnal

Influenţa consatantei de timpt asupra timpul de răspuns t

Selectivitatea unui detector Si,j descrie sensibilităţile diferite pentru

două materiale diferite i şi j. Selectivitatea Si,j este indicată ca fiind raportul
sensibilităţii detectorului pentru cele două substanţe:
Sij= Si/Sj (6)
Dacă sensibilitatea pentru substanţa j se apropie de valoarea unu detectorul
este specific pentru substanţa i, (Si = ∞)
Domeniul liniar al unui detector, figura 8, reprezintă domeniul unde
sensibilitatea Si este constantă . În partea de jos domeniul liniar este limitat prin

limita de detectabilitate Ld. În partea de sus prin o abatere tolerată de 5% de la

dreapta ideală de liniaritate.
Pentru exemplificare grafică a domeniului liniar se
reprezintă în coordonate dublu logaritmice suprafaţa peak-ului Ai sau a
semnalului detectorului Ei în funcţie de cantitatea mi a probei, concentraţia Ci
respective faţă de debitul masic Qmii, figura a., [BK 99] Intr-un alt tip de reprezentare
folosită se reprezintă sensibilitatea Si în funcţie de cantitatea de probă folosită mi, în
funcţie de concentraţia Ci sau în funcţie de debitul masic Qmii, figura b.Valoric domeniul
liniar se exprimă prin raportul dintre limita superioară a domeniului liniar şi limita de
detectabilitate, este obligatorie şi indicarea naturii substanţei analizate i.
Domeniul dinamic al detectorului este plasat în continuarea domeniului liniar şi reprezintă
domeniul în care o modificare a concentraţiei sau a debitului masic mai provoacă o
modificare sensibilă şi posibil de calibrat a semnalului detectorului, figura a,b.

Domeniul liniar (a) şi domeniul dinamic (b) al unui detector folosit în cromatografie

Detectorul de ionizare cu flacără ( FID)

 Detectorul de ionizare cu flacără este un detector folosit pentru
substanţe organice ( hidraţi de carbon) ce are aplicaţia de bază la cromatografele de gaze
deoarece îmbină o sensibilitate ridicată cu robusteţea.
Un detector de ionizare cu flacără este de cca 1000 ori mai sensibil decît un
detector de conductivitate termică. Alte domenii de aplicare ale acestui detector sînt la
supravegherea apelor privind prezenţa de hidrocarburi volatile precum şi la supravegherea
poluării atmosferei şi a aerului din spaţii interioare cu
hidrocarburi gazoase. Principiul detectorului se bazează pe măsurarea conductivităţii
electrice unei flăcări de hidrogen plasată între doi electrozi.
Substanţele de analizat sînt transportate în flacără cu un gaz purtător unde sînt
ionizate termic datorită aportului de căldură din flacără. În felul acesta în cîmpul electric
dintre cei doi electrozi apare un curent ionic măsurabil care este înregistrat în funcţie de
timp de către înregistrator sub formă unor vîrfuri
(Peak-uri) cu aplicaţii în analiza chimică calitativă. Intensitatea semnalului electric
al detectorului (înălţimea maximă al Peak-ului) este liniară şi proporţională cu
conţinutul de hidrocarbură într-un domeniu foarte larg de concentraţie , cu
aplicaţii în analiză cantitativă.
Din acest motiv concentraţia unei hidrocarburi poate fi determinată direct din
semnal fără a se folosi curbe de etalonare.
Unele substanţe organice ( de ex. acidul formic, acetaldehida) au detectabilitate
slabă . Alte substanţe precum: gazele nobile, H2 , N2, NO2 , CO, CO2 , H2O , CS2 ,
NH3 , 02 , CCl4 sau alte legături de halogen , halogenuri de siliciu

Schema de principiu a detectorului gazcromatografic de tip FID. 1-arezător, 2-flacără de

hidrogen, 3,4- electrozi colectori de electroni, 5 – amplificator electronic, 6- sistem
electronic de prelucrare şi afişare
 Sistemul cromatospectrometric prezentat in figura 10 permite determinarea
concomitentă a compoziţiei calitative şi cantitative moleculare
precum şi a celei calitative şi cantitative atomice din amestecuri complexe de
gaze.
În acest scop este folosit un gazcromatograf echipat cu detector FID
dispozitivat cu o structură spectrometrică modulară formată dintr-o sondă, compusă la
rîndul ei dintr-o lentilă colimatoare, o fibră optică, un spectrometru
miniatural compact echipat cu reţea de difracţie fixă , detector Diode- Aray, soft
pentru prelucrare informaţii spectrale de emisie atomică precum şi un sistem de
procesare, afişare şi tipărire spectre.
Sonda se montează perpendicular pe direcţia de ardere a flăcării de hidrogen şi
valorifică emisia spectrală a atomilor elementelor chimice excitate în flacăra de hidrogen la
cca 3.000 0C. Informaţia spectrală ajunge prin lentila colimatoare şi fibra optică pe reţeaua
de difracţie a unui spectrometru miniatural, iar după difracţie, pe un detector Diode-Array
care împreună cu microprocesorul spectrometrului furnizează spectrograma de emisie
atomică a speciilor chimice elementare (elemente chimice) prezente in amestecul de gaze
analizat.

Sistem combinat cromatospectrometric. 1-gazcromatograf, 2- detector de ionizare, 3-

sistem de adaptare pentru sonda optică, 4-flacără de hidrogen, 5-lentilă colimatoare din
sticlă de cuarţ, 6- fibră optică de transmisie, 7-spectrometru cu reţea de difracţie şi
detector Diode- Array, 8- sistem de procesare afişare şi tipărire spectre

Detectorul pentru compuşi de azot şi fosfor (NPD)

 Detectorul pentru azot şi fosfor este un detector modificat de tip FID care
conţine o sursă alcalină de silicat sub forma unei perle din sticlă sau ceramică
dopată cu elemente alcaline, precum K,Rb,Cs, ce eliberează uşor electroni.
Perla alcalină este fixată pe o sîrmă de platină între flacăra de hidrogen şi
electrozii colectori de electroni ai detectorului, figura fiind încălzită atît pe cale electrică prin
sîrma de platină pusă sub tensiune cît şi prin flacăra de hidrogen,
în jurul ei formîndu-se un nor termic plasmatic care prin norul de electroni emişi
are totdeauna sarcina negativă faţă de sarcina pozitivă a electrozilor colectori .
Detectorul NPD poate fi folosit în două moduri:
- ca detector de fosfor (P)
- ca detector de azot (NP)
în cazul utilizării lui ca detector de fosfor , flacăra de hidrogen arde ca la detectorul
FID deasupra arzătorului cu deosebirea că arzătorul este legat la pămînt, figura, deoarece
electronii rezultaţi din arderea unor componente ce conţin atomi de carbon , electroni ce
constituie semnalul electric la un detector FID , sînt respinşi în acest caz de potenţialul
negativ al perlei scurgîndu-se la masă, în schimb electronii ce iau naştere pe suprafaţa
perlei alcaline , al căror număr este proporţional cu concentraţia de fosfor, ajung
nestingheriţi la electrozii colectori formînd semnalul electric al detectorului.
În ce priveşte mecanismul propriuzis de reacţie trebuie arătat că la început se
formează în flacără oxizi de fosfor cu un număr impar de electroni , prin fixarea a
electronului impar se formează în prima fază anionii diferiţilor acizi fosforici care în flacără
sînt oxidaţi în flacără cu radicali OH la acizi neutrii de fosfor , a) b) ocazie cu care
electronul fixat este eliberat şi se constituie în semnalul electric al detectorului.
La folosirea detectorului pentru compuşi de azot mecanismul este asemănător ca la fosfor
deoarece şi şi azotul are un număr impar de electroni care duce la formarea de oxizi
numai că aceştia se descompun prea repede şi nu reacţionează cu perla alcalină . Dacă în
schimb se scade regimul termic de încălzire al perlei se formează radicali cian care dau
reacţie alcalină specifică .
Pentru a reduce regimul termic se micşorează debitul de hidrogen la
un nivel de cca 1-3 μl/min şi cel de aer la cca 100 μl/min, condiţii în care flacăra
de hidrogen se stinge iar aportul slab de hidrogen existent , ca urmare a
reducerii debitului acestuia, duce la aprinderea lui în jurul perlei sub forma unui
nor plasmatic slab . Radicalii cian formaţi prin piroliză termică fixează un
electron iar anionii CN- formaţi reacţionează cu hidrogenul respectiv cu
radicali OHo cu formare de compuşi neutrii de tip CO2, H2O, N2 cu eliberarea
unui electron ce se constituie , aşa cum s-a mai arătat, în semnalul detectorului .
Detectorul azot - fosfor este un detector selectiv putînd fi folosit în
principiu pentru toate elementele care au un număr impar de electroni , inclusiv
pentru compuşi volatili de bor şi arsen , utilizarea lui de bază este totuşi cea
pentru compuşi fosfor şi azot în regimul de lucru N-P, figura11 b. În regimul de
lucru numai pentru fosfor (regimul P) detectorul este selectiv pentru compuşi de
fosfor dar are sensibilitatea mai redusă ca în regimul de lucru N-P. Un mod de
lucru numai pentru azot (regim de lucru de tip N) nu este posibil fiind indicate
alături de compuşi de azot totdeauna şi compuşi de fosfor , bineînţeles dacă
aceştia sînt prezenţi în amestecul de subsatanţe analizate

Schema de principiu a detectorului pentru: a- fosfor (P), b- azot şi fosfor (N-P). 1-

arzător, 2- flacără de hidrogen, 3,4 electrozi colectori de electroni, 5-perlă alcalină, 6-
plasmă, 7- amplificator electronic, 8-sistem electronic de prelucrare şi afişare

Detectorul de conductivitate termică

 Detectorul de conductivitate termică este unul din cele mai vechi
detectoare folosite în cromatografie. El se bazează pe măsurarea continuă a
conductivităţii termice a amestecului de gaze compus dintr-un gaz purtător şi
amestecul gazos de analizat. Conductivitatea termică este o mărime fizică specifică naturii
şi concentraţiei substanţelor. Amestecuri de gaze de compoziţii şi concentraţii diferite ce
scaldă cei patru rezistori încălziţi ai punţii Wheatstone modifică proporţional cu natura şi cu
concentraţiilor substanţelor rezistenţa acestor rezistori ducînd la apariţia unei tensiuni de
dezechilibru a punţii.

Schema de principiu a unui analizor de gaze bazat pe principiul punţii

Wheatstone. 1- amplificator electronic, 2- sistem electronic de achiziţie , prelucrare şi
afişare, R1,R2, R3, R4 - rezistori din platină încălziţi electric

Detectorul de conductivitate termică este format dintr-un bloc metalic

compact bine termostatat în care se găsesc patru celule de gaz identice prevăzute cu
filamente de platină sau de wolfram , sub formă de sîrmă, legate
electric într-o punte de tip Wheatstone. În detector se realizează o măsurare comparativă
de compensaţie. În acest scop prin două celule, situate pe două laturi opuse ale braţelor
punţii, trece gazul purtător pur, iar prin celelalte două
braţe ale punţii trece gazul purtător în amestec cu gazele pentru analizat.
Toate filamentele sînt parcurse de un curent electric care provoacă încălzirea
acestora prin efect Joule-Lenz. Temperatura sîrmelor şi prin aceasta şi
rezistenţa lor electrică depinde de conductivitatea termică a gazelor ce trec prin
celule.
 Modificări ale compoziţiei gazelor provoacă prin conductivităţile lor
termice specifice modificări corespunzătoare de temperatură şi prin această modificări ale
rezistenţei electrice a filamentelor de sîrmă. Diferenţele de temperatură a filamentelor în
celulele de măsurare şi în celulele de referinţă duc
la un dezechilibru electric măsurabil al punţii Wheatstone. Timpul la care se produce acest
dezechilibru este proporţional cu natura substanţei care traversează la acel moment două
braţe opuse ale punţii , iar valoarea dezechilibrului este proporţională cu concentraţia
acelei substanţe din amestecul de gaze.
Detectorul de conductivitate termică este un detector universal, utilizabil la aproape
toate substanţele, singurele îngrădiri sînt la substanţe puternic corozive care distrug
filamentele, dar are o sensibilitate destul de scăzută.

Detectorul cu capcană de electroni (ECD)

Detectorul cu capcană de electroni (ECD engl. Electron Capture Detector), este un

detector specific pentru gazcromatografie folosit în analiza
substanţelor sulfuroase, substanţelor cu azot şi a substanţelor halogenate ( ex. PCB,
Lindan, etc). Aplicaţiile de bază sînt în analiza urmelor şi în chimia
mediului.
Detectorul este format dintr-o cameră de ionizare ce conţine un catod
şi un anod şi un flux continuu de gaz. Pentru ionizare sînt folosite radiaţii (ß) emise de o
sursă radioactivă sub forma unei folii foarte subţiri al izotopului Ni63,
sursa de radiaţii constituie totodată şi catodul.Descompunerea radiaţiei (ß) duce
la emisia de electroni primari care se ciocnesc cu moleculele (N2) ale gazului purtător şi
ca urmare iau naştere ioni N2 încărcaţi pozitiv şi electroni secundari liberi. Prin aplicarea
unei tensiuni între cei doi electrozi apare un cîmp electric prin care electronii secundari
liberi se deplasează spre anod unde produc un curent electric de cîţiva nanoamperi numit
curent de ionizare de bază. Dacă în amestecul de gaze este un gaz cu afinitate mare faţă
de electroni atunci această substanţă colectează o mare parte din electronii liberi ceea ce
duce la micşorarea curentului de ionizare de bază. Această micşorare afectează
proporţional curentul de bază şi reprezintă semnalul util al detectorului.
Detectorul cu capcană de electroni reacţionează la substanţe cu afinitate de
electroni cum sînt de exemplu substanţe halogenate precum şi anumite pesticide.
Sistemul clasic cu măsurarea curentului de ionizare de bază, descris mai sus, are
dezavantajul unui domeniu liniar redus, motiv pentru care în aparate moderne se foloseşte
alt sistem de lucru. Astfel se aplică un impuls de tensiune cu frecvenţă variabilă . În
momentul în care există semnalul de tensiune (0,5 pînă la 1μs), electronii care nu au
reacţionat cu substanţele amestecului de gaze din gazul purtător sînt colectaţi de anod.
Timpii de pulsare a semnalului electric se aleg aşa de scurţi pentru ca ionii grei,
rezultaţi ca urmare a absorbţiei de electroni, să nu poată ajunge la anod.
Frecvenţa semnalelor electrice aplicate nu este constantă ci modificată continuu în
sensul asigurării unei intensităţi de curent constante. Dacă în detector intră prin amestecul
de gaze un număr mare de molecule electrofile pentru compensarea scăderii sub limită a
curentului (ca urmare a scăderii numărului de electroni) se măreşte frecvenţa curentului.
La acest mod de lucru semnalul util al detectorului nu-l mai reprezintă micşorarea
curentului de ionizare de bază ci modificarea frecvenţei tensiunii aplicate în scopul
menţinerii constante a intensităţii curentului frecvenţa semnalului fiind proporţională cu
concentraţia moleculelor captoare de electroni. Prin timpul de pauză între semnale se
asigură în limite largi un număr de electroni liberi constant , ceea ce însemnă că şi la
concentraţii mari ale substanţei de analizat sînt suficienţi electroni la dispoziţie pentru
ionizare.
Numărul de electoni se adaptează concentraţiei substanţei de analizat prin acesta
extinzîndu-se sensibil şi domeniul liniar.

Schema de principiu a detectorului gazcromatografic de tip ECD. 1 Camera

de ionizare, 2- folie de izotop Ni63, 3- amplificator electronic, 4- sistem
electronic de prelucrare şi afişare
Detectorul de emisie atomica

Detectorul de emisie atomică (AED - Atomic Emission Detector) reprezintă o

realizare relativ recentă fiind legat în principal de evoluţia detectorului de tip Diode- Array.
Eluatul ce părăseşte colana cromatografică
este introdus într-o plasmă termică de heliu generată într-un cuptor cu microunde.
Energia înaltă a plasmei atomizează toate elementele din probă
provocînd emisie atomică specifică a acestora . Prin decompunerea radiaţiei
rezultate cu o reţea de difracţie rezultă spectrul atomic al probei care este preluat de un
detector Diode – Array. Marele avantaj al acestui tip de detector este analiza multiplă fiind
posibilă detectarea mai multor elemente în acelaşi timp.
Profitînd de prezenţa unei plasme de înaltă energie deja existentă la
spectrometrele clasice cu plasmă cuplată inductiv (ICP-MS), vezi şi cap. , la ora
actuală se realizează combinaţii deosebit de performante între cromatografe HPLC şi
spectrometrele cu plasmă cuplate inductiv (HPLC-ICP-MS) şi gazcromatografe şi
spectrometre cu plasmă cuplate inductiv (GC -ICP-MS). Aceste combinaţii sînt
avantajoase ca preţ de cost deoarece un cromatograf
clasic beneficiază de o plasmă termică deosebit de performantă generată de un alt
aparat , respectic un spectroscop cu plasmă cuplată inductiv (ICP) prezent
poate chiar în acelaşi laborator.

Schema de principiu a detectorului de emisie atomică. 1-cameră cu plasmă termică

dată de microunde, 2- plasmă termică, 3-oglindă plană de reflexie, 4- retea de difracţie, 5-
detector Diode-Array, 6-amplificator electronic, 7- sistem electronic de achiziţie , prelucrare
şi afişare

Detectorul cu fotoionizare
 Folosirea detectorului cu fotoionizare, figura 15, în cromatografia de gaze
se datorează atît selectivităţii cît şi sensibilităţii sale ridicate la detectarea hidrocarburilor
aromatice sau a speciilor organice cu heteroatomi . Acest tip de
detector utilizeză ionizarea cu radiaţii ultraviolete a compuşilor ce părăsesc coloana
cromatografică după următorul model:
R + hν ®R+ + e- (7)
Doi electrozi colectează electronii rezultaţi ca urmare a ionizării, electroni ce
formează de fapt semnalul electric al detectorului. Nivelul acestui semnal este
proporţional cu gradul de ionizare , iar acesta la rîndul lui este proporţional cu
concentraţia specieiei anlizate ce se găseşte în acel moment în camera de ionizare.

Schema de principiu a detectorului cu fotoionizare. 1-cameră de ionizare cu radiaţii

ultraviolete, 2,3- electrozi, 4- lampă de ultraviolete, 5- amplificator electronic, 6- sistem
electronic de prelucrare şi afişare
Bibliografie:

- www.usv.ro
-