Lacustră-eseu

Despre George Bacovia s-a spus inițial că e un poet simbolist, dar criticii au remarcat
ulterior că își depășește epoca, aparținând poeziei române moderne. Bacovia depaseste
simbolismul canonic (teoretizat) si deschide drum marilor directii ale modernismului
poetic, asa cum au observat si criticii interbelici, care au vazut in Bacovia un neosimbolist
(George Călinescu) sau "o bisericuță dintr-un lemn" (E. Lovinescu), un poet cu o materie
poetică insuficientă. Lirica sa a fost discutata de toate curentele sec al xx-lea. Bacovia si-a
facut debutul cu volumul ”Plumb”, care a avut cel mai mare impact asupra criticilor si
cititorilor.

Bacovia este creatorul unei poezii de atmosfera. Eugen Lovinescu observa ca este vorba de
o atmosfera dezolanta, „de toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenati, limitata in
peisajul de mahala de oras provincial, plasat intre cimitir si abator". In versurile bacoviene
plutesc tristetea, spaima de neant care devine obsedanta.

Sensul textului „Lacustra” de G Bacovia, din volumul „Plumb”, trebuie cautat in titlu, folosit
cu siguranta cu sens figurat, cu o semnificatie ce depaseste sensul propriu (locuinţă
primitivă, temporară şi nesigură, construită pe apă şi susţinută de patru piloni). Cu sens
conotativ, titlul sugerează faptul că eul poetic este supus în permanenţă pericolului
agresiunii din partea lumii exterioare, de care se izolează, devenind în felul acesta un
prizonier al propriei lumi. Lacustra bacoviana nu e un loc, ci o stare, o obtiune existentiala:
autoizolarea voluntara, inchiderea in sine, deoarece simti ca lumea te anuleaza ca fiinta.
Totodata, titlul ar putea avea doua interpretari: unul in care titlul este substantiv
nearticulat, cu scopul evidentierii continuitatii, a iesirii din timp si spatiu, iar cel de al
doilea, in care are valoare de adjectiv, insa subsantivul lipseste, facandu-se o conexiune
intre aceasta omitere si golul de evolutie a omului.

Textul este organizat ca un monolog confesiv. De fapt, autorul vorbeste cu sine, ca intr-un
solilocviu liric, in care eul poetic e subiectul si obiectul propriei marturisiri. Poezia e
structurata in patru catrene, cu simetrii si recurențe care fac parte din recuzita bacoviana.
Temele care stau la baza textului sunt singuratatea (voluntara, cautata), timpul, frica,
sustinute de motive, precum: refugiul, pericolul, somnul.

Prima strofa sustine un plan sonor omniprezent („De-atatea nopti aud plouand”). Se
creeaza o corespondenta intre plans si ploaie, esentiala pentru simbolism. Totodata, din
confesiunea „sunt singur” reiese umanul din individ, care devine o stare conceptualizata, o
forma de existenta in fata individului. Secventa „si ma duce-un gand/Spre locuintele
lacustre” este un pretext pentru saltul temporal in trecut, unde eul liric simte ca omenirea
a ramas blocata.
In strofa a doua se continua ideea elementului acvatic, prin intermediul unor simboluri
precum: „scânduri ude", „val”, „pod", „mal”. Starea de nevroză, de iritare, provocată în
prima strofă de plânsul şi dezagregarea materiei, se corelează cu spaima,frica
atotstapanitoare, din strofa a doua: „In spate mă izbeşte-un val/Tresar”. Apare motivul
somnului purtând sugestia unui somn bolnav, agitat, care nu te revigoreaza, ci se
transforma in cosmar. Importanta pentru simbolism este sinestezia, pe care o regasim si in
a doua strofa, fiind prezente mai multe simturi: tactil, termic(„scanduri ude”), dinamic(„ma
izbeste-un val”), auditiv.

Strofa a treia amplifică starea de nelinişte a poetului. Se evidentiaza golul de evolutie, care
a devenit colectiv, generalizandu-se conceptul de singuratate. Omul civilizat e singur ca
acela din preistorie, totul a ramas la fel. Din secventa „Pe-aceleasi vremuri ma gasesc”
reiese faptul ca eul liric e prizonier, ca nu poate scapa din acele timpuri. Dezagregarea se
extinde la nivelul întregului univers, „ cum de atata ploaie/Piloţii grei se prabusesc”, facand
referire la apropierea sfarsitului, cu sugestia motivului potopului biblic.

Ultima strofa o reia simetric pe prima, în afară de versul al doilea, care e realizat ca o
prelungire a primului catren: „Tot tresărind, tot aşteptând”. Cuvantul „tot” arata insistenta,
cu scopul uniformizarii starilor. Verbele la modul gerunziu evidentiaza continuitatea, ca si
cand ciclul se poate relua oricand.

Criticul literar Dana Dumitriu considera ca in poezia „Lacustra” „exista o deplasare de la

real spre vis, dar visul nu are o valoare compensatoare, ci il intoarce pe poet cu fata tot
spre realitatea tragica in care traieste". Aceeasi idee este impartasita si de Nichita Stanescu
care afirma: „Dintre poetii a caror tensiune de comunicare a atins apogeul extrem al
suportabilitatii emotive, in ordinea poeziei romanesti, Bacovia este primul".