67.

Anodontia-etiologie, forme clinice, manifestari, diagnostic

Anomalia dentară ce se caracterizează prin lipsa unui dinte sau a mai multor dinți
mergând până la lipsa totală a acestora din cauza neformării mugurilor dentari, lipsei de
dezvoltare embrionară sau atrofiei acestora este cunoscută în literatura de specialitate, cel
mai adesea, sub denumirea de anodonție.
In ceea ce privește dintele cel mai frecvent interesat de anodonție, rezultatele studiilor
statistice plasează pe primul loc molarii de minte urmati de incisivul lateral superior, al
doilea premolar inferior și incisivul central inferior, în timp ce anodonțiile de incisiv lateral
inferior, de premolar 2 superior, de premolar 1 inferior, de molar :de 6 ani, de molar de 12
ani sau de incisiv central superior sunt mult mai rare sau foarte rare.

ETIOPATOGENIE
Teoria proterogenetică - întâlnită și sub denumirea de teoria reducției terminale sau teoria
„sfârșitului de serie” (Bolk, 1914) aduce argumente pentru explicarea anodonțiilor care
interesează ultimii dinți din fiecare grup dentar. Un prim răspuns la întrebarea legată de
dispariția unui dinte din formula dentară îl găsim în lucrările lui Quinet (1964) care descrie
patru etape plauzibile ale acestui proces, respectiv:
• trecerea de la biradiculație la monoradîculație și reducerea dimensiunii dentare, ca o consecință
a evoluției filogenetice;
• labilitate volumetrică, morfologică și variabilitate de poziție;
• încorporare parțială a dintelui în cauză de către un dinte vecin;
• încorporare totală a unui dinte de către un dinte vecin ce conduce, în mod inevitabil, la
dispariția sa.
Teoriile ontogenetice - micșorarea numărului de dinți și-a găsit în suficientă măsură justificarea
în acțiunea singulară sau sinergică a unor potențiali factori cauzali asupra embrionului în
dezvoltare. Conform ipotezelor ontogenetice, absența dentară apare ori de câte ori cauze cu
acțiune electivă pe formațiunile ectodermale acționează asupra embrionului în perioada de fi
proliferare a mugurilor dentari din lama dentară, caz în care lipsa dinților este multiplă și
neselectiv distribuită. In acest context, mecanismele prin care factorii potențiali cauzatori ar
putea acționa sunt:
• insuficiența potențialului formativ al teritoriilor prezumtiv odontogene reprezentată de lipsa
unui inductor primar, de o scădere a capacității reacționate a teritoriului prezumtiv, de o
modificare a reacției ariei embrionare sau de o lipsă de armonie, de corelare a acestora.
• insuficiența potențialului evolutiv al componentelor odontogene prin reducerea
proceselor metabolice celulare sub nivelul de supraviețuire care are ca rezultat atrofia
produsului dentar format parțial
• distrugerea lamei dentare și a produselor ei prin acțiune directă, în a doua jumătate a sarcinii și
la naștere
• distrugerea germenilor dentari formati și parțial mineralizați prin acțiune directă, locală sau
loco regională
Factorii generali incriminați în geneza anodonțiilor ar putea fi:
- bolile infecto-contagioase ale mamei în timpul sarcinii (scarlatina, parotidita urbană, rubeola,
viroze etc);
- bolile constituționale;
- deficiențele nutriționale din timpul sarcinii prin carențele vitaminice sau prin instalarea
unui dezechilibru mineral;
- tulburările endocrine;
- consumul irațional și abuziv de alcool sau de tutun în timpul sarcinii;
 - traumatisme intrauterine (hipertonia uterină);
- factori iatrogeni (radiații, medicamente etc);
- actul nașterii cu eventuale traumatisme/complicații
- bolile sistemice în care este afectat fie doar stratul ectodermal (displazia ectodermală), fie și
mezodermul (displazia ecto-mezodermală).
Intre factorii locali cu potențial etiologic, în cazul anodonțiilor, se regăsesc:
- extracțiile brutale ale dinților temporari, intervențiile chirurgicale,
traumatismele - osteomielita acută și subacuta a maxilarelor
- necroza întinsă a maxilarelor
- tumori ale maxilarelor
- procesele supurative peria picule ale dinților temporari
- iradierile locomegionale în primii ani de viață
- despicăturile labio-maxilo-palatine
Teoria ereditară - eredității i se atribuie un rol important în apariția acestei anomalii, anodonția
fiind observată la mai mulți membri ai aceleiași familii, chiar la mai multe generații.

FORME ȘI MANIFESTĂRI CLINICE. DIAGNOSTIC

Pentru a facilita înțelegerea acestei anomalii, în scop didactic, am împărțit anodonțiile în
două grupe și anume:
1, anodonție redusă - când lipsesc 1-2 dinți de pe o hemiarcadă;
2, anodonție întinsă - când lipsesc mai mult de 2 dinți de pe o hemiarcadă, mergând până
la absența tuturor dinților.

ANODONȚIA REDUSĂ
Anodonția redusă interesează, de regulă, molarii de minte, incisivii laterali superiori,
premolarii 2, incisivii centrali inferiori, respectiv dinții aflați sub impactul evoluției
filogenetice.
Anodonția de incisiv lateral superior poate fi:
• simetrică
-cu sau fără persistența predecesorilor temporari;
-cu spațiu parțial sau total închis prin migrarea dinților sau cu spațiu păstrat;
• asimetrică
-cu incisivul lateral omolog normal sau nanic;
-cu sau fără persistența corespondentului temporar;
-cu spațiu parțial/total închis prin migrarea dinților sau cu spațiu păstrat
In multe situații clinice cu anodonții de incisiv lateral, incisivii laterali temporari persistă
pe arcadă cam până în jurul vârstei de 18-20 de ani. Fenomenul atipic al resorbției dinților
temporari în cazul anodonțiilor dinților succesionali este explicat de Euler și Harnisch, citați
de Boboc (2016) prin faptul că forțele masticatorii pot accelera viteza de rezorbție radiculară
la nivelul acestora în condițiile existenței dintelui succesional și pot încetini sau chiar opri
procesul rezorbție radiculara în anodonții, dacă dintele temporar rămâne la nivelul planului
de ocluzie, deci în contact funcționat în cazul incisivilor laterali temporari în absența
succesionalilor, persistența lor pe arcadă este rezultatul întârzierii procesului de rizaliză
determinat de faptul că, după permutarea dentară, incisivii laterali temporari rămânând sub
planul de ocluzie nu mai sunt solicitați în timpul exercitării funcțiilor aparatului dento-
maxilar pierzând astfel stimulul funcțional.
Anodonția de premolar 2
 Deși mai rară decât anodonția de incisiv lateral superior, frecvența ei nu este de neglijat.
Ca în situațiile precedente, anodonția de premolar 2 poate fi:
- simetrică sau asimetrică;
- cu sau fără persistența predecesorului temporar;
- cu spațiu partial sau total închis ori cu spațiu păstrat;
- cu reincluzia molarului II temporar,
In anodonțiile de premolar 2, predecesorul temporar, respectiv al doilea molar temporar,
poate persista pe arcadă până la vârste mult mai înaintate (45-50 ani] decât în situația
anodonției de incisiv lateral superior. Manifestările clinico-funcționale determinate de aceste
anodonții nu sunt prea evidente, mai ales, în situația în care molarul II temporar este prezent
pe arcadă fără afectare carioasă, în cazul în care lipsește predecesorul temporar se
evidențiază denivelarea planului de ocluzie, precum și modificarea relațiilor de ocluzie
statice și dinamice, urmare a deplasărilor verticale și orizontale ale dinților antagonisti si
vecini.
Anodonția de incisiv central inferior
Și anodonția de incisivi centrali inferiori poate fi simetrică sau asimetrică, cu sau fără
persistența omologilor temporari, cu spațiu parțial/total închis sau cu spațiu păstrat. în
anodonția ambilor incisivi centrali inferiori, lipsind doi dinți, rezultă o breșă mare, similară
celei din edentație, care antrenează tulburări funcționale complexe.
Anodonția de molar de minte
Acest tip de anodonție, de regulă, nu pune probleme decât dacă se asociază altor anomalii
dento maxilare. Astfel, spre exemplu, în cazul incongruentelor dento-alveolare cu înghesuite
anodonția de molar de minte poate fi factor adjuvant, în schimb când se asociază extracțiilor
molarilor de 6 ani sau celor de 12 ani este factor agravant, lipsa stimulului tardiv de creștere
sau mezializare conducând la edentație terminală. Anodonția de canin
Anodonția de canin este un fenomen extrem de rar, poate și datorită faptului că acest
dinte, este încă mult mai stabil din punct de vedere morfologic în ceea ce privește expresia și
păstrarea tiparelor ancestrale (filogenetic). In puținele situații clinice în care există, anodonția
de canin s-a observat mai frecvent Ia maxilar decât Ia mandibulă, în cele mai multe dintre
cazuri bilateral.
Anodonția redusă atipică
In ultimii ani, anodonția redusă pare să nu mai respecte tiparele clasice, întâlnindu-se tot
mai frecvent situații atipice ce se particularizează prin numărul variat de dinți interesați și/sau
prin înteresarea diferențiată a dinților din cadrul aceluiași grup (uneori de-a dreptul haotică).
Aceste anodonții, pe lângă faptul că răstoarnă ipotezele etiopatogenice clasice, antrenează
tulburări clinice și funcționale majore ridicând mari probleme și în abordarea terapeutică.
ANODONȚIA ÎNTINSĂ
In grupa anodonțiilor întinse am introdus toate celelalte situații clinice în care lipsesc de
pe o arcadă mai mult de 2 dinți mergând pană la prezența pe arcadă a 4-6 dinți și situațiile
clinice în care lipsesc de pe arcadă toți dinții (anodonții totale). Anodonția interesează
frecvent ambele maxilare, cu topografie, de obicei, simetrică, cu un tablou clinic asemănător
edentațiilor parțiale sau totale, diferențele fiind date de existența dinților cu anumite
particularități. In plus, cu cât lipsesc mai mulți dinți, cu atât creșterea și dezvoltarea facială
cunosc o atingere mai mare, știut fiind faptul că dinții sunt centre osteogenetice de creștere
secundară.
In cazul anodonțiilor subtotale și totale, Ia nivelul aparatului dento-maxilar, tabloul clinic
e complex, similar edentațiilor de amploare, cu semiologie caracteristică, atât extraoral cât și
intraoral. Modificările faciale sunt evidente îmbrăcând un aspect caracterizat prin etajul
inferior micșorat, profilul concav, mentonul proeminent, șanțul labio-mentonier accentuat,
 buza inferioară răsfrântă. Intraoral, la palparea contururilor osoase se constată o
hipodezvoltare osoasă, crestele alveolare fiind foarte reduse vestibulo
oral, în special, la arcada inferioară. In anodonțiile subtotale, dinții existenți sunt, de cele mai
multe ori, simetrici, dar reduși de volum și atipici ca formă, cu rădăcini scurte.
Anodonția subtotală și totală apare astfel ca un semn, uneori singurul, cu caracter
patognomonic în cadrul unor boli sistemice cu interesare organică complexă ectodermală sau
ecto-mezodermală, precum ar fi: displazia ectodermală, displazia ecto-mezodermală,
sindromul Down (trisomia 21), sindromul oro digito-facial, sindromul Bloch-Sulzberg
(incontinentia pigmenți) etc.
Tulburările funcționale, masticatorii și fizionomice sunt foarte severe. însăși dezvoltarea
generală este întârziată și perturbată atât din cauza afecțiunilor de sistem cât și urmare a
tulburărilor și consecințelor pe care anomalia le antrenează.

Diagnosticul de anodonție se stabilește pe baza anamnezei, a unui examen clinic foarte

atent și a examenului radiologie indispensabil în această anomalie. Așa cum am mai spus,
dintre toate formele clinice ale minusului dentar în dentiția permanentă, cel mai frecvent se
întâlnesc situațiile clinice care interesează ultimii dinți din fiecare grup, respectiv incisivii
laterali superiori, premolarii secunzi, molarii de minte și incisivii centrali inferiori, ca
excepție a acestei reguli. Pentru aceste anodonții nu există semne patognomonice de
diagnostic ca în anodonțiile întinse, în fața unei dentiții temporare sau permanente normale
nu poți avea decât indicii legate de absența dentară, de cele mai multe ori simetrică. In
anodonțiile reduse, anamneza și examenul clinic conduc la diagnosticul de anodonție prin
următoarele elemente:
- absența dinților permanenți la o vârstă la care ar fi trebuit să erupă;
- persistența dinților temporari mult peste termenul de permutare dentară;
- tulburări în procesul de erupție al dinților permanenți existenți (întârziere, malpoziții); -
dismorfoze ale dinților permanenți existenți (modificări de volum și formă, sub aspectul
dinților conici, nanici etc),
In anodonția redusă, diagnosticul diferențial se realizează cu incluzia dintelui permanent
sau cu extracția acestuia. Astfel, când persistă pe arcadă dintele temporar, diagnosticul
diferențial se face cu incluzia dintelui permanent prin examen clinic și examen radiologie. In
situația în care lipsește dintele temporar, diagnosticul diferențial trebuie realizat atât cu
incluzia cât și cu extracția dintelui permanent, prin anamneză și prin examenul clinic.
Dat fiind că ortopantomograma asigură posibilitatea cuprinderii pe același film a imaginii
de ansamblu a ambelor arcade, aceasta oferă:
- evaluarea numărului dinților temporari și permanenti;
- aprecierea poziției intraosoase, dimensiunii, conformației și anatomiei dinților;
- gradul de dezvoltare al dinților și eventualele modificări ale structurilor dentare. In plus, în
anodonții, ortopantomograma permite, prin compararea radiografiilor efectuate la
anumite intervale de timp:
- evidențierea reactivității biologice a pacientului și urmărirea evoluției sub
tratament; - analizarea deplasărilor dentare dirijate ortodontic;
- evaluarea creșterii și dezvoltării oaselor maxilare (situație în care ortopantomograma nu se
poate substitui teleradiografiei).
Teleradiografîa furnizează date despre
-structura și rapoartele tuturor elementelor aparatului dento-maxilar între ele oferind
totodată posibilitatea aprecierii foarte exacte a direcției de creștere a acestora.
-tulburările de dezvoltare cantitative, de ritm, de poziție, de direcție și de rotație ale
acestora și se pot evalua posibilitățile de creștere ale acelorași elemente ale aparatului dento -
maxilar în raport cu vârsta și sexul (prognosticul de creștere).