Anomalii dentare de dezvoltare

Anomalii dentare de număr, volum și

formă – etiopatogenie, clasificare,
forme clinice și modalități de tratament
 Sunt asociate frecvent cu tulburări funcționale și fizionomice
 Prezintă un real interes atât pentru medicul pedodont, cât și
pentru medicul ortodont
 Anomaliile de număr reprezintă la ora actuală aproximativ 6%
din totalul anomaliilor dentare de dezvoltare
 Variația numărului de dinți poate fi explicată filogenetic prin
apariția unor tulburări în odontogeneză, cu precădere în faza de
proliferare
 Influența eredității asupra apariției anomaliilor de număr a fost
mult discutată, considerându-se că are loc o transmitere cu
caracter autosomal dominant
 În stabilirea diagnosticului examenul clinic se va asocia ca
element indispensabil celui radiologic
 Anomaliile dentare prin deficit de număr vin să confirme
concluzia la care a ajuns încă din 1935,
conform căreia, „cu cât individul va evolua pe scară
genetică, va avea dinți mai puțini și mai mici”

 În aceeași direcție se înscrie ideea lui Holden (1965), care

susținea că „omul viitorului va avea un cap mare și mai
puțini dinți”
 Deficitul de număr dentar apare fie prin „lipsa schiței
embrionare”, fie prin absența maturării, având ca rezultat
absența dezvoltării dentare

 Din punct de vedere al terminologiei, la ora actuală există

numeroase controverse

 În 1929, Gysi propune 4 variante:

 hipodonție – absența a 1-4 muguri dentari
 oligodonție – absența a mai mult de 8 muguri dentari
 anodonție – absența totală a dinților
  aplazie – absența unor dinți simetrici interesând ultimul
dinte din fiecare grup
 Clasificarea lui Gysel (1968) este următoarea:
 hipodonție – absența unui număr redus de dinți
 oligodonție – prezența unui număr redus de dinți
 anodonție – absența tuturor dinților

 Boboc (1971) propune clasificarea de mai jos:

 anodonție parțială redusă – interesează incisivii laterali
superiori, incisivii centrali inferiori și premolarii doi
 anodonție parțială întinsă
  anodonție subtotală
 anodonție totală
 Frecvența hipodonțiilor: în dentiția primară este de
0,10,9%, iar în cea permanentă 3,5-6,5% - dinții cei mai
afectați sunt premolarii secunzi, incisivii laterali și molarii de
minte
 Studiile arată o predispoziție pentru sexul feminin, precum și o
asociere cu reducerea dimensiunii dinților restanți
Sindroame în care hipodonția este prezentă:
Sindrom Caracteristici generale
Displazia ectodermală Hipotricoză, aplazia glandelor sebacee și sudoripare
Displazie condroectodermală Polidactilie, displazie didroctică ectodermală
Acondroplazie Membre scurte, macrocefalie, bose frontale
Sindrom Rieger Displazia irisului, hipoplazia etajului mijloci al feței
Incontinentia Pigmenti Alopecie, macule pigmentare, retard mintal
Sindrom Seckel Microcefalie, hipoplazie facială, urechi nelobulate
 Anodonția totală este extrem de rară: Schroeder susținea în
1997 că în lume există doar 34 de cazuri raportate de anodonție, în
toate existând o asociere cu displazia ectodermală

 Modificările faciale sunt caracteristice etajului inferior al feței

redus ca dimensiune, mentonul retras și accentuarea șanțului
labio-mentonier, hipodezvoltarea contururilor osoase
→ tot ceea ce intervine asupra elementelor implicate în producerea
lamei dentare și a mugurilor dentari poate produce anodonție

→ sunt implicați atât factori genetici (sindromul Down, Incontinentia

Pigmenti = rădăcini lungi și curbate) și factori de mediu
 → tendința de a reduce pe cale filogenetică numărul de dinți

→ acțiunea unor factori de mediu (pe cale generală) – radioterapie,

citostatice → dintele se oprește din formare

→ în cazul despicăturilor labio-maxilo-palatine → anodonția IL sup

 Hipodonția întinsă interesează de obicei ambele arcade, având o
topografie simetrică
 Problemele terapeutice ridicate sunt multiple, depinzând de întinderea
edentației și vârsta pacientului

 Hipodonția întinsă (anodonția subtotală, oligodonția) estedeseori

asociată displaziei ectodermale, afecțiune genetică cu caracter autosomal
 recesiv - dinții temporari restanți pot avea o dimensiune normală/ redusă,
iar incisivii pot avea formă conică
 Obiectivele tratamentului:
 stabilirea unor rapoarte ocluzale funcționale
 stimularea creșterii osoase
 dirijarea erupției
 realizarea paralelismului în cazul dinților stâlpi ai viitoarei lucrări
protetice
 Din punct de vedere terapeutic, anodonția pune probleme serioase,
specifice edentației totale, asociate particularităților legate de vârsta
pacientului
 Tratamentul constă, de regulă, în confecționarea unor proteze
mobilizabile
 Se va ține cont că protezarea se realizează la un pacient în creștere, iar
aplicarea protezelor poate împiedica dezvoltarea maxilarelor și a câmpului
protetic
 Ca urmare a lipsei dezvoltării proceselor alveolare, câmpul este de cele mai
multe ori nefavorabil menținerii protezei și transmiterii corecte a forțelor
 Se recomandă ca periodic să se confecționeze proteze noi, intervalul
recomandat în literatură fiind 1 an și jumătate
 De regulă, acești pacienți vor întâmpina dificultăți în protezările viitoare
(când vor deveni adulți)
 De asemenea, rezerva lor osoasă este modestă, în cazul în care se
recomandă inserarea unor implanturi
 În hipodonțiile întinse se pot aplica aparate ortodontice
mobilizabile cu rolul de a stimula creșterea maxilarelor
 În edentațiile subtotale Boboc recomandă confecționarea de
proteze mobilizabile și căptușirea acestora cu un strat elastic de
acrilat, cu rol de amortizare a forțelor și de „permisiune” a
dezvoltării
 Dacă dinții permanenți erup în poziții favorabile se vor
confecționa proteze parțiale mobilizabile până la vârsta la care se
pot insera implante sau se pot confecționa lucrări protetice fixe
 Hipodonția poate afecta oricare din cei 32 de dinți permanenți
 Cu toate acestea, mai frecvent întâlnim hipodonții de
premolar secund inferior, incisiv lateral superior și premolar
secund superior
 S-a observat că în 97% din cazuri formarea premolarului
secund a fost detectată radiologic la 5 ½ ani, iar mugurele
incisivului lateral poate fi cizualizat de la 3 ½ ani
 Printre situațiile patologice speciale se numără „anodonțiile în
diagonală”, caz în care premolarii secunzi de pe o hemiarcadă la
un maxilar și de pe hemiarcada opusă la celălalt maxilar lipsesc
 De asemenea, în anodonția de incisiv lateral superior există de
cele mai multe ori o dezvoltare insuficientă a maxilarului și
rapoarte de ocluzie inversă frontală sau angrenaj invers
 În anodonția de premolar secund se poate adopta o
atitudine de expectativă față de molarul secund temporar,
întrucât sa constat că acest dinte se poate menține pe arcadă
(permanentiza) în absența succesorului său până la vârste
înaintate (40-50 ani)

 Complexitatea tulburărilor generate de hipodonție, în

special cele întinse, impune rezolvarea terapeutică urgentă în
condițiile adecvate specificului de vârstă
 Tratamentul trebuie planificat precoce pentru a putea utiliza
resursele de creștere ale copilului
 Hiperdonția (dinții supranumerari) este mult mai rară decât
hipodonția
 Afectează dentiția temporară în proporție de 0,8% și cea
permanentă în procent de 2-3%
 Dinții supranumerari erup mai frecvent în poziții ectopice
(vestibular sau oral)
 Există o predispoziție a sexului masculin pentru această
anomalie, fiind de 2 ori mai frecvent afectat
 Aproape 98% dintre dinții supranumerari sunt localizați la
nivelul maxilarului superior
 S-a observat că în 97% din cazuri dinții supranumerari se
localizează la nivelul regiunii frontale și în doar 3% din cazuri
la nivelul premolarilor
Mecanism de producere

 → există mai multe teorii:

1) activitate in exces a lamei dentare în apropierea zonei în care se
dezvoltă dintele din seria normală → apare încă un mugure dentar
2) teoria care susține că acești dinți ar apărea în urma scindării
mugurilor dentari
3) prin activitatea crescută a resturilor ce rămân după dezintegrarea
lamei dentare
 * Există situații în care se intâlnesc dinți supranumerari în diferite
sindroame – sindrom Gardner (polipoza intestinală)
 Referitor la raportul de repartiție a dinților supranumerari la
cele 2 maxilare, acesta variază între 6:1 și 11:1 în favoarea
maxilarului superior (Grahnen, Bodin)
 Din punct de vedere etiologic, se presupune că dinții
supranumerari apar printr-un exces de activitate la nivelul
lamei dentare, putând fi surprinși în diferite stadii de
dezvoltare
 Un caz particular este reprezentat de prezența dinților
supranumerari
natali/neonatali
 Afecțiuni genetice în care se întâlnesc dinți supranumerari
Sindrom
Sindrom Apert Scafocefalie, craniosinostoză, sindactilie bilaterală,
hipoplazia etajului mijlociu al feței
Displazie cleidocraniană Aplazia claviculelor, bose frontale, hipoplazia etajului
mijlociu al feței
Sindrom Gartner Osteoame, chisturi epidermoide, odontoame, polipi
intestinali
Sindrom Down Brahicefalie, retard mental, epicant
Boala Crouzon Craniosinostoză, exoftalmie, hipoplazia etajului
mijlociu al feței
Sindrom Sturge-Weber Angiomatoză, calcificarea leptomeningelui, nevi
faciali roșiatici
Sindrom Hallerman-Streif Discefalie, hipoplazie mandibulară, hipotricoză
 În literatura de specialitate există numeroase clasificări ale
dinților supranumerari:
 dinți eutipici (diferențiați, aspect normal)
 dinți distipici (nediferențiați, atipici, conici, rudimentari)

 Din punct de vedere al cronologiei, există dinți

supranumerari care se dezvoltă:
 înaintea erupției normale (dinți natali/neonatali)
 în același timp cu dentiția permanentă (mai frecvent la
nivelul maxilarului – 90%)
după dentiția permanentă (dinți postpermanenți)
 Mitchell clasifică dinții supranumerari astfel:

După poziție
Conic Meziodens
Tuberculat Distomolar
Suplimentar Paramolar
Odontom
 Cel mai frecvent dinte supranumerar este meziodensul, situat
pe linia mediană a maxilarului superior
 Datele din literatură indică o frecvență a meziodensului de
până la 5%
 Principalele caracteristici ale meziodensului se pot
sistematiza astfel:
 este unicuspidat, monoradicular, coroana are formă conică;
chiar dacă se observă un meziodens cu aspect de molar, în
majoritatea cazurilor aspectul este cel de complex fuzional în
care elementul de bază rămâne conic
 apare de regulă la nivelul maxilarului superior
 de obicei se întâlnește meziodensul unic, mai rar cel dublu
 meziodensul poate erupe sau rămâne inclus în poziție
normală sau inversată și poate provoca incluzia incisivilor
centrali permanenți sau malpoziția acestora
 Raportat la momentul erupției meziodensului se pot întâlni
următoarele:
 meziodensul erupe înaintea incisivilor, le ocupă locul dacă nu este
extras la timp, determinând erupția întârziată sau în poziție
vestibularizată a incisivilor centrali care se lasă ghidați de meziodens
ca de un plan înclinat
 dacă erupția meziodensului și a incisivilor centrali are loc
aproximativ concomitent, are loc o dispută pentru ocuparea celui mai
bun loc din care frecvent iese învingător meziodensul. Consecința este
erupția vestibularizată, distalizată sau rotația incisivilor până la 180° ca
o expresie a lipsei de spațiu provocată de meziodens
 dacă meziodensul erupe după apariția incisivilor, apare de regulă în
poziție palatinală
  meziodensul rămâne inclus, provocând incluzia incisivului central sau
erupția în poziție vicioasă a acestuia
în cazul dinților supranumerari
constă în intervenția chirurgicală de extracție sau odontectomie
 Medicul trebuie să decidă în funcție de particularitățile
fiecărui caz în parte

 Se poate vorbi despre:

 dinți supranumerari care nu interferă cu erupția dinților permanenți:
erupți, incluși
  dinți supranumerari care determină incluzia dinților permanenți

 În cazul dinților supranumerari care nu perturbă erupția

dinților permanenți, iar prin aspectul lor se încadrează
favorabil pe arcadă, nu se indică extracția
 De cele mai multe ori însă, supranumerarii erup în afara
arcadei și au drept consecință o serie de tulburări:
înghesuiri dentare cu malpoziții, inflamație gingivală și leziuni carioase
la nivelul dinților adiacenți
 deplasarea și rotația incisivilor inferiori
 dezechilibre la nivelul ATM
resorbții radiculare ale dinților adiacenți
tulburări fizionomice datorate dintelui supranumerar propriu-zis sau
malpozițiilor pe care prezența acestuia le determină

 În aceste situații se va indica extracția dentară pentru a

permite alinierea pe arcadă a dinților restanți
  În situația în care dinții supranumerari au determinat incluzia
dinților permanenți, atitudinea terapeutică va viza crearea
condițiilor pentru asigurarea evoluției dintelui din seria normală,
aflat în incluzie
 Tratamentul va cuprinde următoarele etape:
 ortodontică – de mărire a perimetrului arcadei pentru a obține
spațiul necesar alinierii dintelui inclus
 îndepărtarea chirurgicală a dintelui supranumerar,
eliberarea traseului dintelui inclus
 tracțiunea ortodontică a dintelui inclus, utilizând forțe de
intensitate mică
 Anomaliile dentare de număr reprezintă situații complexe în
care specialistului i se cer cunoștințe temeinice și suficientă
inventivitate pentru a realiza un tratament individualizat și
eficient
 Sunt rezultatul perturbării procesului de morfodiferențiere
 Mai puțin frecvente comparativ cu anomaliile de număr
 Cauza este de regulă genetică, însă pot fi influențate și de
factori externi
 Pot fi localizate sau generalizate, putând afecta întreg
dintele sau doar rădăcina
 Microdonția
 se caracterizează prin reducerea tuturor dimensiunilor unui
dinte
 poate fi localizată la un singur dinte sau generalizată
 forma generalizată poate fi relativă sau absolută
 microdonția localizată apare frecvent în asociere cu
hipodonția
 microdonția afectează dinții predispuși la hipodonție (în
special incisivii laterali și molarii 3)
 frecvența microdonției incisivilor laterali superiori este de
1%, iar dintre aceste cazuri 65% sunt unilaterale, cu transmitere
autosomal dominantă
Microdonția
 microdonția generalizată relativă: Ø mezio-distale ale
dinților în limite normale (28-35 mm), dar mici în comparație cu
dimensiunile maxilarelor prin ereditate încrucișată copilul
moștenește dinții mici de la un părinte și maxilarele mari de la
celălalt părinte
 microdonția generalizată absolută este rară și se asociază
cu afecțiuni sistemice: insuficiența hipofizară, displazia
ectodermală, sindromul Down, microsomia hemifacială,
sindromul Down
 Macrodonția
 caracterizată prin creșterea generalizată a dimensiunilor dintelui
 forma generalizată este extrem de rară și se asociază
cu gigantismul
 forma relativă apare în situațiile de incongruență dentoalveolară,
având drept cauză ereditatea încrucișată
 creșterea lățimii dinților vecini fără apariția fuziunii apare mai
frecvent la nivelul incisivilor superiori
 în hipertrofia hemifacială congenitală macrodonția apare
unilateral pe partea afectată
→ depinde de momentul la care pacientul se prezintă
la tratament, de forma clinică pe care o prezintă și de
tulburările produse

→ când există forme localizate – IC nanic: se poate acoperi cu o

microproteză de inveliș sau cu o capă prefabricată

→ când există incongruența dento-alveolară cu înghesuire →

se extrage dintele si spațiul închis
Sunt rezultatul perturbării procesului de morfodiferențiere
→ există mai multe tipuri de anomalii de formă:
1. geminarea
2. fuziunea
3. concrescența
4. dilacerarea
5. dens in dente (dinte invaginat)
6. dens evaginatus (dinte evaginat)
7. talon cusp
8. taurodonția
9. chinodonția
→ este rezultatul tendinței de diviziune a unui mugure dentar, anomalie ce
se produce în timpul fazei de proliferare
→ dacă diviziunea este parțială dintele prezintă o coroană bifidă și o
singură rădăcină
→ când diviziunea este totală rezultă două
coroane dentare complet separate, cu o
singură rădăcină și un singur canal radicular
→ frecvența geminării este de 0,5% și are preponderență în dentiția
temporară
→ etiologia nu a fost elucidată, dar au fost incriminate traumatismul și o
tendință ereditară
 Reprezintă tendința de alipire a 2 sau mai mulți muguri învecinați
astfel incat sa rezulte o singură coroana dentară

 → alipirea:
 completă→ din 2 muguri apare un dinte, alipirea făcându-se prin
intermediul dentinei
 parțială → se mai pot distinge măcar 2 rădăcini

Cauze:
 nu sunt bine precizate
 posibilitatea unui traumatism in zona respectivă, în timpul
formării dintelui
→ mai frecvent în dentiția temporară, în zona frontală
 Anomalie de formă ce apare după formarea cementului
radicular
→ clinic: nicio modificare
→ radiologic – rădăcinile apar unite între ele
→ mecanism de producere – se presupune că în zona respectivă
a existat un traumatism ce a permis alipirea rădăcinilor
dinților învecinați
→ mai frecvent în zona molară
capătă semnificație în cazul extracției – descoperirea
chirurgicală cu secționarea rădăcinii
Poate fi radiculară, coronară sau corono-radiculară

→ angularea coronară poate să se producă la diferite niveluri ce depind de

vârsta dentară în momentul în care a intervenit factorul care a determinat
dilacerarea
→ o cauză frecventă – traumatismele dinților temporari – intruziile
importante ale dinților temporari, avulsii, luxații laterale importante
→ mecanismul de producere: când factorul perturbator intervine se produce o
deplasare a porțiunii dentare deja formate, iar prin incetarea acțiunii
factorului respectiv dezvoltarea dentară continuă deoarece s-a produs doar
o deplasare și nu o distrugere a celulelor EAI
→ poate fi întâlnită și în unele sindroame genetice, în care se asociază cu
hiperkeratoza genunchilor și a coatelor, precum și cu întârzieri ale erupției
dentare
 Rezultatul invaginării unei porțiuni din epiteliul adamantin
intern (EAI)
 Thomas indică o incidență de 7,7% cu precădere la
nivelul incisivului lateral superior

→cauza:
 nu este bine precizată
 combinație între influențe genetice și alte cauze
 → constă în formarea unei structuri dure în interiorul
dintelui
→ 2 tipuri:
 1) tipul coronar (formațiunea se dezvoltă în interiorul
coroanei dintelui)
 2) tipul radicular (formațiunea se dezvoltă către rădăcină)

→ clinic, se poate suspecta prezența unui dens in dente la

incisivii laterali cu relief oral foarte accentuat
Reprezintă rezultatul perturbării procesului de morfodiferențiere
→ este rezultatul evaginării unei porțiuni din EAI către reticulul stelat
(pulpa smalțului)
→ apariția pe suprafața coronară a unei formațiuni de gen tubercul
→ de regulă în aceasta proeminență/protuberanță va exista și o
proeminență pulpară

→ dpdv al frecvenței:
se întâlnește la ambele dentiții
mai frecvent în DP mai frecvent la nivelul PM mai frecvent la sexul
masculin mai frecvent la populația mongoloidă
 Dinte evaginat

Proeminența pe suprafata coronară a dinților frontali mai

frecvent întâlnită pe suprafața orală, eminența care seamănă cu o
“gheară de vultur”
1. se întâlneste la ambele dentiții
2. mai frecvent în DP
3. localizare mai frecventă la nivelul IL permanenți maxilari și la
nivelul C, IC sup
4. mai frecvent se dezvoltă pe suprafața palatinală, dar s-au
descris anomalii și pe fața vestibulară
Reprezintă rezultatul plierii la un alt nivel decât în mod normal
a tecii Hertwig sau rezultatul perturbării procesului de unire
a septurilor în cazul formării dinților pluriradiculari

→ clinic: anomalia constă în existența unei CP voluminoase, cu

podeaua CP plasată mai spre apical și rădăcinile mai scurte
→ morfologia exterioară a coroanei nu este în general
modificatăse poate dezvolta ca atare sau poate fi un
simptom în cadrul unor sindroame (sindrom Kleinefelter)
• Afecțiuni sistemice care se pot asocia cu taurodonția:

Sindrom Klinefelter Retard mental, umeri inguști, bazinul lat,

Sindrom tricho-dento-osos
Sindrom oro-facio-digital
Displazie ectodermală hipohidrotică
Amelogeneză imperfectă tip IV
Sindrom Down
Morfologia molarilor seamănă cu cea canină
musculatură slab dezvoltată
Os sclerotic, defecte amelare
Unghii distrofice, fren hiperplazic, limba
lobulată
Hipotricoză, aplazia glandelor
sebacee/sudoripare
Hiperplazia și hipomaturare amelară,
pigmentare de culoare galbenă a dinților
Brahicefalie, retard mental, epicant
→ mai frecventă în dentiția temporară molară
→ nu există un trunchi radicular comun, rădăcinile
desprinzându-se direct de la baza coroanei

→ examen clinic:
 dinții nu sunt modificați
 datorită absenței trunchiului comun radicular → risc de
perforații ale podelei CP

→ radiologic: rădăcinile se desprind direct din baza coroanei

  Se dezvoltă pe suprafața radiculară ca urmare a activității
unei porțiuni din teaca epitelială Hertwig care își păstrează
sau revine la potențialul de formare al smalțului
→ semnificație clinică: imediat sub marginea gingivală, putând
fi confundată cu depozitele de tartru dentar și poate pune
dificultăți când se realizează detartraje
→ pot crea dificultăți în curățirea zonei
respective